CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL IEVOLUŢIA PROTECŢIEI CONSUMATORILOR PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA1.1 Evoluţia protecţiei consumatorilor pe plan mondial1.2 Evoluţia protecţiei consumatorilor in Romania

CAPITOLUL II CONSUMATORUL, CONSUMERISMUL ŞI PROTECŢIA CONSUMA-TORULUI2.1 Consumatorul. Necesitatea protejării acestuia în economia de piaţă2.2 Importanţa activităţii de promovare şi protecţie a consumatorilor în economiade piaţă2.3 Consumatorismul şi consumerismul. Drepturile consumatorilor în economiade piaţă

2.3.1 Consumatorismul în economia de piaţă2.3.2 Drepturile fundamentale ale consumatorilor în economia de piaţă2.3.3 Dimensiuni ale mişcării consumeriste pe plan mondial

CAPITOLUL III PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎN INDUSTRIA TEXTILĂ3.1 Produsele textile şi razele ultraviolete3.2 Etichetarea produselor textile3.3 Vânzarea cu preţ redus a produselor textile

3.3.1 Vânzarea cu prime3.3.2 Vânzarea de lichidare3.3.3 Vânzarea de soldare

3.4 Publicitate înşelătoare a produselor textile

CONCLUZIEBIBLIOGRAFIE

1

INTRODUCERE

Termenul de “protecţia consumatorului”, întâlnit din ce în ce mai mult în vocabularul românesc în ultimii ani, reflectă, prin definiţie, poziţia şi rolul pe care îl ocupă consumatorii în buna funcţionare a pieţei, aceştia trebuind să fie în permanenţă protejaţi, atât pe termen mediu cât şi lung de o serie de riscuri ale căror consecinte pot fi, nu de puţine ori, devastatoare. Consumatorii au nevoie de informaţii şi de educaţie, ei trebuie să înţeleagă diferenţa dintre o necesitate reală şi una imaginară, ei trebuie să înveţe să devină selectivi pentru a putea cu adevarat să-şi satisfacă nevoile.

Lumea în care trăim s-a schimbat şi se va schimba şi în viitor într-un ritm uluitor. Viteza cu care această lume se modifică este atât de mare încât adesea ne depaşeste capacitatea de înţelegere. Practic, zi de zi suntem puşi în faţa unor fenomene noi şi uluitoare pe care cu greu le putem înţelege şi foarte dificil le asimilăm. Ca urmare, am ajuns deja în faţa unui punct critic deterrminat de creşterea “vitezei de acceleraţie” a istoriei, deoarece ea este o ştiinţă a schimbărilor. Această schimbare rapidă a evenimentelor este detrminată nu numai de dezvoltarea făra precedent a ştiinţei şi tehnologiei ci şi de ecuaţia încă nerezolvată pe care se bazează întreaga ştiinţă economică, şi anume inegalitatea tot mai profunda dintre cerinţele în creştere ale umanităţii şi limitele sistemelor naturale ale Terrei.

Aceste ritmuri ale dezvoltării contemporane au provocat probleme extrem de grave, conflicte şi drame dintre cele mai profunde – cum ar fi cele dintre solicitarile creşterii economice şi resursele limitate ale pămantului, pe de o parte şi deteriorarea factorilor de mediu cu influenţe incalculabile asupra climei, pe de altă parte.

Nevoile umane sunt numeroase şi vor fi din ce în ce mai multe pe măsura trecerii timpului, în timp ce resursele naturale sunt deja în scădere. Practic, necesităţile umane care evolueaza în spirală au început să depăşească nevoile de resurse ale sistemelor naturale ale Terrei. Odata cu creşterea nevoilor umane, cerinţele pentru consumul de bunuri şi servicii au devenit tot mai acute. Consumatorul contemporan nu se mai multumeşte cu achiziţionarea ca şi în trecut a unor produse/servicii pur şi simplu necesare însa indiferent de calitatea acestora. Consumatorul, în calitate de purtator al cererii de bunuri joacă un rol important în mecanismul peţei, constituind un element de referinţă al tuturor acţiunilor intreprinse atât de producator cât şi de intermediar ori de comerciant. Pe masură ce o ţară se dezvoltă cunoscand o anumită stare de prosperitate, rolul consumatorului devine mai complex şi un numar crescând de agenţi economici sau instituţii pot fi afectate de comportamentul acestuia.

Calitatea produselor şi serviciilor a devenit un factor determinant al competitivităţii producatorilor si ofertanţilor. Pe piaţa concurenţială contemporană, asigurarea satisfacţiei consumatorilor prin produse/servicii de calitate în condiţiile respectării drepturilor acestora şi a asigurarii protecţiei mediului înconjurator sunt deziderate spre care tind strategiile de management ale tuturor companiilor.

Pe piaţa bunurilor şi serviciilor nu predomină o situaţie de echilibru. Realizarea unei corelaţii aproape perfecte de tip: calitate – satisfacerea consumatorilor – protejarea mediului – etica în afaceri, este destul de dificilă a fi atinsă în practică. Chiar dacă scopul corelaţiei mai sus amintite vizează îmbunătăţirea calitaţii produselor şi asigurarea securităţii consumatorilor, dezechilibre pe această piaţă vor mai exista, ele persistând de la începuturile comerţului. Aceste dezechilibre îi afectează pe consumatori sub multiple aspecte: economic, educaţional, siguranţa

2

sanatăţii etc. Proverbul latinesc “cumpărătorul să se pazească” exprimă realitatea existenţei unei vulnerabilităţi a consumatorului în afacerile incorecte cu furnizorii de bunuri şi servicii.

Protecţia consumatorilor îmbracă o serie de aspecte în condiţiile în care consumatorul se confruntă cu o mutitudine de probleme legate de oferta de produse, capacitatea de a procura produsele şi calitatea acestora, sistemul de informare prin care se asigură transparent pieţei, sistemului de comercializare a produselor şi calitatea acestora etc. În aceste condiţii, protecţia consumatorilor imbraca ata forma unei miscari generale care sa militeze pentru respectarea intereselor consumatorilor (consumerismul) cât şi sub forma unor acţiuni speciale (politici) ce au drept scop promovarea intereselor consumatorilor, având programe şi obiective bine determinate în timp şi spaţiu (consumatorismul). O asemenea stare de fapt impune anumite intervenţii sociale menite să ofere cadrul unei stări de echilibru, bazat pe produse/servicii care să nu reprezinte nici un risc, dar şi promovarea corectă, echitabilă şi susţinută a dezvoltării economice.

“Industria” de protecţie a consumatorilor nu este un domeniu de neglijat. Din această cauză, pe baza cerinţelor economice obiective şi a evoluţiilor structural din ţările cu economie de piaţă dezvoltată, noile forme şi tipuri de organizare economic-socială statornicite în special pe temeiul proprietăţii private trebuie să asigure cadrul optim pentru funcţionarea strategiilor de protejare a consumatorilor elaborate de organismele din domeniu şi în acelaşi timp, să ridice consumatorismul la nivelul de dezvoltare şi implicare cerut de ţările care au construit cu scucces pe teritoriul lor economia liberă, de piaţă.

Deoarece problemele legate de protecţia consumatorilor trebuie abordate în context naţional şi internaţional, sprijinirea şi orientarea de catre stat a dezvoltării acestei ramuri rămâne o necesitate.

Consumatorul contemporan trebuie să stie că în raporturile pe care le are cu agenţii economici – producatorii sau comercianţii – legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva oricărui abuz care putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele patrimoniale ori nepatrimoniale. Toate dezideratele prezentate mai sus pot fi realizate doar prin schimbarea mentalităţii agenţilor economici producatori şi comercianţi, de a trece de la un mod de gândire egocentric la unul altruist şi, în acest fel să ofere pe piaţă produse de calitate superioară, dorite de consumatori, produse fără vicii ascunse care să rişte să puna în pericol sănătatea şi activitatea nu în direcţia: “a vinde ceea ce se produce” ci: “a produce ceea ce se cere şi va fi vândut”, completat cu urmărirea modului în care produsul achiziţionat satisface la cel mai înalt nivel necesităţile consumatorului după ce produsul a fost consumat.

Analiza protecţiei consumatorilor nu se poate face decât ţinând cont de cerinţele contemporane ale dezvoltării durabile. Criza mediului este o realitate incontestabila care se manifestă la nivel planetar, fiind în strânsă corelaţie cu dezvoltarea economică. Creşterea exigenţelor societăţii actuale privind protejarea mediului înconjurator este determinat de multiplicarea efectelor negative ale dezvoltarii economice asupra mediului ambient, efecte care dobândesc o dimensiune planetară. Dezvoltarea durabilă presupune abordarea sistematică a fenomenelor economice şi asigurarea unei strânse corelaţii între subsistemul economic, social, tehnologic şi ambiental, astfel încât să fie satisfăcute în egala măsură nevoile generaţiilor prezente şi viitoare.

Ca latura importantă a protecţiei sociale pe care trebuie să o promoveze o societate democratic şi ca o componentă de bază a programelor de protecţie socială, protecţia consumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată, destinat a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor.

3

Consumatorul va fi protejat pe deplin dacă afecerile din mediul socio-economic vor păstra mediul înconjurator intact, astfel ca acesta să furnizeze omenirii toate elementele necesare vieţii, de cea mai bună calitate şi volum, şi prin aceasta să nu prejudicieze sănătatea, integritatea şi securitatea umana. Indiferent de domeniul în care un agent economic activează, acesta, prin produsele şi serviciile pe care le furnizeaza pieţei, trebuie să asigure satisfacţie maximă consumatorilor. Creşterea gradului de satisfacţie a consumatorilor presupune nu doar a-i furniza produse/servicii de calitate ci şi informarea lor competentă, corectă, fidelă.

Aceasta lucrare analizeaza în prima parte cadrul general al politicii de protecţie a consumatorilor pe plan mondial şi în Romania, dupa care aprofundeaza modul de funcţionare a institutiilor de protecţie a consumatorilor din ţara noastră, pentru ca, în a doua parte să abordeze implementarea acestei politici în industria textilă şi în final să ofere recomandari utile consumatorilor adesea supusi la numeroase pericole şi riscuri pe care utilizarea unor bunuri în gospodaria proprie le pot genera asupra sanatăţii şi securităţii lor.

4

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA PROTECŢIEI CONSUMATORILOR PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA

1.1 EVOLUŢIA PROTECŢIEI CONSUMATORILOR PE PLAN MONDIAL

Istoria protecţiei consumatorilor la nivel mondial – ca fenomen socio-economic - este nu doar interesantă, fiind o oglindire a evoluţiei societăţii occidentale către un grad mai înalt de funcţionare democratic, ci şi un model plin de învăţăminte pentru consumatorii din România.

Comunitatea Europeană a fost creată prin Tratatul de la Roma în anul 1957. Acest tratat urmarea şi constituirea unei pieţe commune precum şi armonizarea politicilor economice ale statelor membre pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată în întreaga zona, o expansiune continuă şi armonioasă, o stabilitate accentuată, o creştere accelerată a standardelor de viaţă dar şi relaţii mai strânse între ţăriile ce vor alcatui viitoarea Uniune Europeană. Comunitatea şi-a propus şi implementarea unei pieţe interne complet libere. Liberul schimb al bunurilor, serviciilor şi forţei de munca reprezintă unul dintre aspectele fundamentale ale înfiinţării unei pieţe comune. Pentru a asigura schimbul liber între statele membre, Tratatul Comunităţii prevedea ca restricţiile cantitative asupra importurilor şi măsurile care au un efect echivalent vor fi interzise, cu condiţia ca acestea să nu convină altor prevederi.

Tratatul de la Roma nu menţiona protecţia consumatorilor printre elementele componente ale politicii generale ale Comunităţii Europene. Aceasta omisiune se explică prin aceea că în acel moment, prioritar pentru cele 6 ţări vest europene comunitare (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi R.F. Germania) la 10 ani de la terminarea celui de al doilea razboi mondial era asigurarea cantităţii, abundenţei produselor şi serviciilor oferite pe piaţă şi nu calitatea, siguranţa şi preţul lor.

Abia în anul 1972 când obectivul asigurării abundenţei fusese atins şi depăşit, ţările comunitare au convenit în cadrul întâlnirii de la Paris că îmbunatăţirea condiţiilor de viaţă implică ocrotirea sănătăţii şi asigurarea securităţii consumatorilor, precum şi protecţia intereselor lor economice. Acest eveniment constituie începutul unei noi sensibilităţi europene cu implicaţii majore: dreptul consumatorilor de a fi protejaţi. Întreaga activitate ulterioară a ţărilor comunitare a marcat numeroase iniţiative cu precădere în sensul promovării intereselor consumatorilor.

Iniţierea unei politici de protecţie a consumatorilor în cadrul Comunităţii Europene a debutat formal în 1975 prin adoptarea primei Rezoluţii a Consiliului. Prin aceasta se recunoştea că, în cadrul Comunităţii Europene trebuie acordată o atenţie mai mare nevoilor consumatorilor şi se nominalizau urmatoarele cinci drepturi fundamentale:

-promovarea intereselor economice;-ocrotirea sănătăţii şi garantarea securităţii;-informarea şi educarea consumatorilor;-reprezentarea consumatorilor;-despăgubirea prejudiciilor.În lipsa unui cadru legislativ în domeniu în primii 10 ani care au urmat adoptării în anul

1975 a primului program referitor la protecţia consumatorilor, au fost aprobate o serie de

5

directive care reglementau siguranţa produselor cosmetice, etichetarea alimentelor, reclama înşelătoare, responsabilitatea producatorilor şi distribuitorilor pentru produsele defectuoase, vânzările pe credit şi unele aspecte ale calităţii produselor textile şi ale medicamentelor.

În anul 1978, ISO a înfiinţat Comitetul pentru Politica Consumatorilor (COPOLCO) cu rol consulativ în ceea ce priveşte studierea mijloacelor prin care consumatorii să fie ajutaţi să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare naţională şi internaţională, promovarea din perspectiva standardizarii a informării, formării şi protecţiei consumatorilor, facilitarea schimbului de experienţă privind participarea consumatorilor la activitatea de standardizare naţională şi internaţională, asigurarea unei legături permanente cu comitetele ISO ale căror lucrări se referă la subiecte ce prezintă interes pentru consumatori.

În anul 1981 a fost adoptat un al doilea program care a avut ca rezultat o serie de Directive Europene privind protecţia consumatorilor în domenii cum ar fi: publicitatea înşelătoare, comerţul la distanţă, creditul de consum, serviciile oferite de ageţiile de turism etc.

În anul 1985, Comisia Europeană a emis o serie de mandate de completare a pieţei comune prin care se dezvoltă un program pentru îndepartarea barierelor de orice fel care se opuneau comerţului între state şi, a urmarit concomitent armonizarea regurilor şi a legislaţiei necesare constituirii unei veritabile pieţe libere. Aceste mandate considera ocrotirea sănătăţii şi garantarea securităţii consumatorilor ca o prioritate maximă, menţinându-se şi progresul în ceea ce priveşte consolidarea protecţiei consumatorului prin adoptarea unei legislaţii unitare la nivel comunitar.

Concentrându-se asupra necesităţii de a armoniza legislaţiile naţionale ale statelor membre, Comisia Europeană a dezvoltat o legislaţie proprie generalizataă în domeniu siguranţei consumatorilor, care nu urmareşte restrângerea iniţiativei naţionale, regionale sau locale, ci o coordoneaz şi completează.

Tratatul de la Roma a fost completat în anul 1986 prin Actul Unic European care a avut – deşi în mod indirect – un impact deosebit de important în ceea ce priveşte extinderea posibilităţilor autorităţilor comunitare de a adopta măsuri de protecţie a consumatorilor. Cercetările cuprinse în Actul Unic se referă pe de o parte, la constituirea şi funcţionarea Pieţei Interne, iar pe de altă parte la recomandarea că – în ceea ce priveşte protecţia consumatorului – organismele europene să ia drept baza un nivel înalt de protecţie.

Absenţa unei baze legale concrete a determinat fundamentarea majorităţii iniţiativelor comunitare din perioada respectivă în domeniul protecţiei consumatorilor pe necesitatea constituirii pieţei interne. Funcţionarea Pieţei Interne este condiţionată de organizarea condiţiilor referitoare la protecţia consumatorilor existente în diferitele state membre şi aceasta pentru că diferenţele legislative în acest domeniu, pot crea bariere foarte puternice şi distorsiuni concurenţiale incompatibile cu buna funcţionare a pieţei interne.

Prima bază legală a promovării unei politici de apărare a intereselor consumatorilor s-a creat însa abia în anul 1987 odata cu adoptarea Actului Unic. Prin aceasta se cerea Comisiei să asigure un nivel ridicat de protecţie şi promovare a intereselor consumatorilor în domeniul ocrotirii sănătăţii, al siguranţei mediului înconjurator şi al protecţiei consumatorilor ca fundament al propunerii de adoptare a unei legislaţii unitare pe Piaţa Interna. Această prevedere a fost consolidată prin Titlul XI al tratatului Uniunii Europene din anul 1992, care se referea exclusiv la protecţia consumatorilor. Sarcina principală a autorităţilor comunitare a constat în asigurarea unui nivel ridicat de apărare a intereselor consumatorilorin contextual existenţei unei pieţe unice fără frontiere, dându-se însa drept statelor membre să stabilească niveluri naţionale şi

6

mai ridicate decât cele prevazute de Uniune cu condiţia ca ele sâ nu îngrădească comerţul interstatal.

Însăşi constituirea Pieţei Interne are ca obiectiv prioritar îmbunătăţirea protecţiei consumatorilor: o politică bine definită cu privire la Piaţa Internă va asigura consumatorilor avantaje importante prin aceea că le oferă posibilitatea unei alegeri diversificate a produselor şi serviciilor prezente pe o piaţă mai competitivă.

Pentru reuşita constituirii unei veritabile pieţe fără frontiere este esenşial ca obiectivele şi conţinutul politicii consumatorilor să fie recunoscute şi tratate ca atare şi nu ca un subprodus al politicii pieţei interne sau a concurenţei.

În anul 1993, Tratatul de la Maastricht menţionează principiul ajutorării, conform căruia scopul acţiunilor comunitare il constituie completarea şi nu substituirea autorităţilor naţionale, regionale sau locale în ceea ce priveşte apărarea drepturilor consumatorilor.

În prezent, Uniunea Europeană concepe politica protecţiei consumatorilor ca o doctrină de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi mijloace proprii specifice. Această orientare este recunoscută în Articolul 129A al Tratatului de la Maastricht care legitimează pe deplin caracterul distinct şi autonom al politicii faţă de consumatori şi o recunoaşte ca parte integrantă a politicii generale privind piaţa interna.

Pe plan institutional, promovarea intereselor consumatorilor – ca parte integrantă a unei politici care are ţn centru bunăstarea cetăţenilor – este susţinută de înfiinţarea în anul 1989 a Serviciului de Politici al Consumatorului, ca organism autonom şi ca parte componentă a Comisiei Europene.

În anul 1995, serviciul a devenit un directorat general, respectiv Direcţia XXIV – Politici ale Consumatorului, având ca atribuţii să asigure că interesele consumatorilor sunt luate în considerare, să întărească transparent piaţa, sa îmbunătăţeasca siguranţa produselor oferite consumatorilor pe piaţa Uniunii Europene, să întăreasca încrederea consumatorilor, să dezvolte un sistem de dialog între Comisiile şi organizaţiile care îi reprezintă pe consumatori.

Direcţia reprezintă expresia interesului constant al Uniunii Europene pentru îmbunătăţirea poziţiei consumatorilor europeni pe piaţă. În prezent aceasta s-a transformat în Direcţia Generală pentru Sănătate şi Consumatori (DGSANCO).

În ceea ce priveşte alte acţiuni faţă de cele deja sublniate, Comisia a adoptat un comunicat în luna octombrie 1995 şi a publicat în luna urmatoare un program care a stabilit priorităţile consumatorilor pentru perioada 1996-1998 în felul urmator:

-promovarea intereselor consumatorilor în cazul furnizării de servicii publice esenţiale;-asigurarea de servicii financiare în întampinarea aşteptărilor consumatorilor;-favorizarea unui nivel ridicat de consum;-sprijinirea ţărilor din lumea a treia în eforturile lor de a îmbunătăţi consumul.În susţinerea eforturilor pe care Comisia le face pentru realizarea acestor priorităţi, ea are

în vedere consolidarea relaţiilor sale cu organizaţiile neguvernamentale ale comunităţilor la nivel european, naţional, regional şi local.

Tot în anul 1995 a fost înfiinţată Asociaţia Europeană pentru Coordonarea Reprezentării Consumatorilor în Activităţile de Standardizare (ANEC). Organizaţiile de standardizare i-au în considerare în activitatea de elaborare a standardelor şi drepturile fundamentale ale consumatorilor, în sensul că specificaţiile tehnice referitoare la securitatea produselor raspund dorinţei consumatorilor de a fi protejaţi împotriva pericolelor pentru sănătatea şi siguranţa lor. Respectarea dreptului de informare asupra calitaăţii şi securităţii produselor, prin specificaţii tehnice corespunzătoare reprezintă un element esenţial pentru comportamentul consumatorilor pe

7

piaţă. Armonizarea internaţională a standardelor de produse reprezintă un mare avantaj pentru libertatea de alegere a consumatorilor, iar standardizarea contribuie la diferenţierea produselor, având şi un impact pozitiv asupra raportului calitate-preţ. Standardele internaţionale asigură un cadru adecvat pentru o piaţă mondială deschisă iar consumatorul profită astfel de concurenţa dintre furnizorii de produse.

Legislaţia ce vizeaza politica de protecţie a consumatorilor prezintă diferenţe mari de la o ţarţ la alta. Drept consecinţă, un bun sau serviciu care corespunde standardelor de siguranţă şi sănătate dintr-o anumită ţară poate contraveni exigenţelor mai severe dintr-o alta, ceea ce poate determina interzicerea comercializării lui în aceasta.

Deşi la început Comunitatea Europeană a fost creată doar cu scopul de a realiza o integrare economică, pe parcursul existenţei sale a rezultat că eliminarea tarifelor şi a barierelor intercomunitare constituie principala problemă de rezolvat, la care însa se adaugă îngrijorarea Comunităţii în privinţa protecţiei consumatorilor. Dacă legislaţiile naţionale în domeniul protecţiei consumatorilor prezintă diferenţe semnificative, în lipsa unei uniformităţi legislative poate împiedica procesul integrării economice. Realmente, acest dezechilibru între legislaţia statelor membre specifice domeniului a impiedicat şi continuă să împiedice implementarea unei veritabile pieţe unice europene, care să asigure consumatorilor un grad ridicat de protecţie.

În acest fel se confirmă faptul că implementarea unei pieţe unice multinaţionale în care produsele şi serviciile să poată circula liber fără frontiere pe de o parte şi protecţia consumatorului din ţările ce alcătuiesc această piaţă pe de altă parte, reprezintă două politici distincte cu obiective oarecum contradictorii. Într-adevar, în timp ce constituirea unei pieţe unice fără graniţe urmăreşte eliminarea barierelor comerciale dintre ţările integrate, pentru a asigura o circulaţie liberă, statele şi cetăţenii lor – de cele mai multe ori – obstrucţionează şi se opun unei astfel de iniţiative sub pretextul apărării şi garantării securităţii consumatorilor de pe pieţele naţionale.

Sintetizând istoricul protecţiei consumatorilor, analiza acestuia relevă faptul că:- pe piaţă, raportul dintre agenţii economici şi consumatori a fost, este şi va fi tot timpul dezechilibrat, în defavoarea consumatorilor;- cronologic, mişcarea consumatoristă a aparut înaintea legislaţiei specifice privind protecţia consumatorilor;- parlamentele şi guvernele devin sensibile la adoptarea de regelementări şi măsuri executive, sub presiunea mişcării consumatoriste;- protecţia consumatorilor se realizează într-un grad mai ridicat când se face prin autoprotecţie individuală şi asociativă;- soluţia la nivel de comunitate naţionala este îmbinarea autoprotecţiei individuale şi asociative.

Realizarea echilibrului necesar între interesul de a crea şi consolida o piaţă unică multinaţională şi de a asigura protecţia consumatorilor constituie o sarcina dificilă pentru orice stat sau autoritate multinaţională. Punctul critic al acesteia îl constituie modalităţile prin care o anumită ţară reuşeşte să reconcilieze dorinţa de a deschide graniţele ci cea de protejare a consumatorilor în condiţiile în care ansamblul legilor naţionale tind de regulă, să restrângă comerţul liber, prezentând diferenţe de conţinut la nivel de protecţie a consumatorilor de la o ţară la alta. În cadrul politicilor de protecţie socială promovate de orice stat, politica privind consumatorul trebuie să fie considerate o componentă de sine stătătoare, cu obiective, priorităţi şi instrumente proprii, bine integrate celorlalte politici ale statului.

8

1.2 EVOLUŢIA PROTECŢIEI CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA

La nivelul Uniunii Europene, în politica privind protecţia intereselor consumatorilor se conturează cateva coordonate fundamentale:- promovarea unei viziuni asupra protecţiei consumatorilor înţeleasă ca fenomen economic complex, ceea ce presupune integrarea sistematică a intereselor consumatorilor în toate domeniile relevante ale Uniunii Europene;- îmbinarea autoprotecţiei individuale şi asociative ca fiind calea cea mai sigură şi eficentă dar şi mai puţin costisitoare, cu protecţia directă şi indirectă realizată de fiecare stat membru la nivel comunitar;- aplicarea unitară a aquis-ului comunitar în domeniu.

Protecţia consumatorilor în România – privită din perspectivă istorică – a evoluat altfel în raport cu cerinţele unionale. Astfel distingem:a) Înainte de 1948 nu s-a resimţit decât efectul secundar al legislaţiei comerciale şi alcaracterului predominant manufacturier, meşteşugăresc şi casnic al producţiei bunurilor de consum;b) Între 1948-1989 este perioada în care statul jucă rolul de “stat protector”. Timp de aproape50 de ani, economia românească a considerat producţia ca fiind factorul primordial al realizării progresului socio-economic, transformând-o din mijloc în scop. Ca urmare, scopul oricărei activităţi economice era producţia şi implicit obţinerea profitului din vânzarea bunurilor şi serviciilor realizate şi nu consumul sau consumatorul, adicş satisfacerea intereselor lor. În consecinţă, drepturile consumatorilor nu erau recunoscute, ei fiind obligaţi să consume ceea ce li se oferea pe piaţă prin bunăvoinţa Partidului Comunist Român, fără nici o preocupare ocrotirea sănătăţii, garantarea securităţii şi promovarea intereselor lor. Piaţa românească – bine controlată şi ţinută în frâu de “dirijismul central” ce purta amprenta politică a palnificării centralizate – înlocuise legea echilibrului pe piaţă dintre cerere şi ofertă, cu cea a echilibrului între valoarea mărfurilor existente pe piaţa şi banii aflaţi în posesia consumatorilor. Există doar o piaţă a bunurilor materiale, serviciile fiind practic inexistente.c) După decembrie 1989 statul centralizat “protector”nu mai funcţionază. Dupa 50 de ani de comunism, societatea românească face eforturi mari pentru a-şi vindeca rănile şi a crea o societate civilă capabilă să garanteze respectarea drepturilor recunoscute ale celor care o compun şi îndeplinirea de către guvern a obligaţiilor ce îi revin. Consumatorii având mentalitatea înrădăcinataă de a asista neputinciosi la ceea ce se întamplă pe piaţă, nu au încă puterea şi cunoştinţele necesare pentru a se autoproteja, devenind astfel “copiii abandonaţi” ai pieţei.

După revoluţia din decembrie 1989, drepturile consumatorilor au fost recunoscute ca o componentă a politici de stat şi odată cu acestea, şi-au facut apariţia o serie de organisme guvernamentale şi nonguvernamentale care au ca obiect de activitate supravegherea modului în care reglementările privind protecţia consumatorului sunt respectate de către comercinaţi, producatori, intermdiari, furnizori.

Daca startul a fost bun, ceea ce a urmat a fost din nefericire o irosire de timp. În timpul celor 50 de ani de comunism, protecţia consumatorilor nu a reprezentat un domeniu de interes pentru autorităţiile statului român, ceea ce a permis ca şi la începutul anilor ’90 să continue acest dezinteres, favorizând practicile ilicite ale comercianţilor în relaţiile lor cu consumatorii. Legea 12/1990 prevede numai o serie de sancţiuni pentru unele activităţi comerciale considerate ilicite. Având în vedrere aceasta, doi ani mai tarziu date fiind produsele de calitate îndoielnică distribuite pe piaţă şi provenite din întreaga lume, ce au cauzat prejudicii consumatorilor,

9

instituţiile statului au fost nevoite să adopte noi instrumente legislative în domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, instrument legislativ care a devenit primul act normativ care a stipulat dispoziţii specifice în domeniul protecţiei consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte ale comercianţilor.

În perioada 1992-1996, lipsa de autoritate şi resurse, opoziţia din interiorul Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor faţă de orice altă activitate în afară de cea de control, au fost piedici majore în evoluţia protecţiei consumatorilor în România, într-un mod similar cum avea loc pe plan european.

Înca din anul 1992, autoritatea cometentă în domeniul protecţiei consumatorilor este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) care avea în subordine oficii judeţene în întreaga ţară. ANPC coordoneaza şi realizează politica guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, prevenind şi combatând practicile comerciale care le afectează viaţa, integritatea, sănătatea, siguranţa ori interesele.

În timp ce ANPC reprezintă autoritatea centrală în domeniul protecţiei consumatorilor, Ordonanţa Guvernului nr 21 stipulează posibilitatea înfiinţări Asociaţiilor pentru Protecţia Consumatorilor care sunt organizaţii neguvernamentale constituite în vederea protecţiei consumatorilor. Aceste asociaţii pot să dezvolte sau să implementeze proiecte pentru educarea şi informarea consumatorilor sau să reprezinte interesele consumatorilor la nivel central sau local. Ele sunt îndreptatite şi să introducă acţiuni la instanţele competente, acţiuni având ca obiect apărarea drepturilor şi a intereselor legitime ale consumatorilor.

Sub presiunea Uniunii Europene au fost acceptate destul de reticent organizaţiile neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor adică Asociaţiile pentru Protecţia Consumatorilor. Multe din proiectele legislative elaborate în această perioadă nu insemnau practic decât armonizarea cu legislaţia comunitară şi cu strategiile şi activităţiile privind dezvoltarea protecţiei interne în conformitate cu regulile impuse de uniune. De asemenea, s-au pierdut finanţări nerambursabile din partea Uniunii Europene, deoarece în ţara noastra nu au fost acceptate a fi subvenţionate proiecte care nu înscriau România în viziunea europeană în domeniu. Ca urmare, în perioada 1992-1996 guvernul a pus accentul pe creşterea rolului statului în promovarea intereselor consumatorilor, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor ca organ de specialitate fiind deturnat de la scop, devenind practic o instituţie de control a pieţei. Politica acestuia a încetinit procesul de implementare în România a strategiei de protecţie a consumatorilor atât de viabile în ţările dezvoltate, acest lucru având consecinţe foarte grave pentru ţara noastră şi pentru cetăţenii ei în calitate de consumatori.

În perioada 1996-2000 a avut loc o schimbare de atitudine faţă de activitatea de informare, consiliere, educare a consumatorilor, dar fără ca acestea să devină obiective fundamntale ale strategiei guvernului.

Dupa anul 2000 guvernul a pus accent pe creşterea rolului statului în politica de promovare a intereselor consumatorilor. Cu toate ca OG nr. 21 a reprezentat o adevarată realizare din punct de vedere legislativ pentru România în domeniul dreptului consumatorului, dispoziţiile sale nu au fost suficente pentru a crea o puternică protecţie a consumatorilor cerută de o piaţă nouă în continuă transformare. Prin urmare, s-a simţit nevoia de alte acte normative care să intre în vigoare: Codul consumatorului, legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor comerciale incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii precum şi alte câteva acte normative încheiate între comerciant şi consumator. Odată cu acestea, s-a simţit nevoia unei protecţii mai complexe a consumatorilor. Astfel putem delimita urmatoarele tipuri de protecţie:

10

1. Protecţia directă ce constă în:- adoptarea de reglementari pentru protecţia consumatorilor şi în România;- desfaşurarea de acţiuni de control pe piaţă la producatori, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii, dar şi la unităţiile vamale;- efectuarea de analize şi încercări de laborator;- verificarea mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă;- certificarea afirmaţiilor prezentate consumatorilor prin publicitate, prospecte, cataloage etc;- primirea şi rezolvarea sesizărilor şi reclamaţiilor;- constatarea de contravenţii şi aplicarea de sancţiuni;- dispunerea de măsuri de limitare a consecinţelor producerii, importului sau comercializării de produse şi servicii care nu respectă dispoziţiile legale;- schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente naţionale şi internaţionale privind produsele care prezintă riscuri pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor;- suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, a licenţei ori a certificatului de clasificare;- elaborarea de reglementari sau îmbunătăţirea lor privind certificarea calităţii produselor şi serviciilor şi sancţionarea neconformităţilor.

2. Protecţia indirectă constă în activităţi de informare, consiliere, educare a consumatorilor dar şi în sprijinirea asociaţilor de consumatori.

3. Protectia individuală presupune a deveni activ deci, de a-i proteja şi pe alţii (familie, rude, prieteni, colegi, vecini etc) tot prin activităţi de sprijinire şi informare a consumatorilor.

Există o strânsă legătură între gradul de dezvoltare a capacităţii de autoprotecţie individuală şi mai ales asociativă a consumatorilor şi gradul în care se realizează protecţia consumatorilor într-o zonă, ţară, regiune sau localitate. Fiecărei comunităţi de consumatori îi sunt respectate drepturile în raport cu priceperea şi capacitatea de a impune agenţiilor economici şi celor responsabili din instituţiile publice să o facă. Când consumatorii se autoprotejează individual şi asociativ, drepturile lor vor fi respectate.

Consumatorii conştienţi trebuie să acţioneze pentru protejarea tuturor consumatorilor începând cu cei dezavantajaţi şi pentru a detremina instituţiile responsabile ale statului să îşi facă datoria, iar parlamentarii trebuie să se implice resposabil în apărarea drepturilor cetăţenilor care i-au ales, în calitatea acestora de consumatori, prin îmbunătăţirea şi adoptarea legilor specifice şi prin armonizarea activităţii guvernului de aplicare a legislaţiei în domeniu.

4. Protecţia asociativă constă în:- adoptarea în calitate de organizaţie neguvernamentală a unor reglementări privind protecţia consumatorilor;- colaborarea organizaţiilor neguvernamentale cu organele competente în elaborarea de reglementări specifice protecţiei consumatorilor;- identificarea şi sesizarea de către ONG-uri a cazurilor de încalcare a drepturilor consumatorilor;- colaborarea organozaţiilor neguvernamentale din ţara noastră cu altele similare din alte ţări, asigurându-se integrarea României în societatea civilă europeană şi mondială şi în circuitul de valori promovate pe plan internaţional.

Analiza cadrului legislativ evidenteaza deficenţe majore care privesc atât ansamblul lui, cât şi elementele componente. Ele ar putea fi grupate în trei categorii astfel:a) Deficienţe ale procesului de îmbunătăţire şi de elaborare de noi acte normative. Aceste deficenţe constau în:

11

- armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene nu a fost un obiectiv fundamental pentru guvernul nostru;- superficialitatea în elaborarea unor acte normative, dovedită de modificarea la intervale scurte de timp a unor ordonanţe ale guvernului şi de retragerea altora;- lipsa sau insuficenta colaborare între organele administraţiei publice centrale privind elaborarea proiectelor de acte normative;- instabilitate legislativă;- lipsa de reglementpri pentru protecţia consumatorilor în diferite activităţi economice (credite de consum, protecţia consumatorului de telefonie mobilă etc).b) Deficienţe de conţinut:- lipsa prevederilor privind retragerea produselor de la consumatorii în situaţia în care s-a constatat că sunt periculoase;- multe acte normative nu prevad obligaţii şi răspunderi pentru toţi agenţii economici, în mod deosebit pentru importatori şi pentru cei care desfăşoară activităţi de depozitare, ambalare şi transport;- nu se asigură protecţia intereselor economice ale consumatorilor mai ales în cazul despăgubirii şi restituirii valorii;- exista tendinţa de a fi protejate interesele agenţilor economici pe principiul legislaţiei europene de interpretare a tuturor cazurilor neclare în favoarea consumatorilor;- lipsesc în unele acte normative prevederile ce privesc colaborarea instituţiilor statului cu structurile societăţii civile, iar în altele, acestea fie limiteaza accesul lor la actul de decizie, fie nu conţin şi modalităţi clare de colaborare, rămânând declarative.c) Deficienţe în aplicarea lor:- sunt reglementări care nu prevad dreptul de control, de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor pentru unele organe ale administraţiei publice centrale şi locale abilitate prin legi în acest sens;- sunt prevăzute în unele acte normative, obligaţii şi răspunderi pentru agenţii economici, fara să fie considerate contravenţi încălcările lor, şi care nu sunt sancţionabile;- efectul aplicării amenzilor este în unele cazuri mult diminuat, pentru că nu a fost modificat cuantumul acestora în raport cu indicele inflaţiei.

Tipologia organizaţiilor de protecţie a consumatorilor este vastă şi variază de la ţară la ţară. Există însă un consens general în privinţa acceptării în această categorie a organizatiilor de voluntari, instituţiilor de caritate, cluburilor sportive, fundaţiilor, grupurilor de interes special şi asociaţiilor active în domeniile ocrotirii sănătăţii, a mediului înconjurator, cultural şi filantropic.

Şi în domeniul consumerismului s-au înfiinţat în ţara noastră dar şi pe plan mondial organizaţii neguvernamentale, non-profit, al caror scop este promovarea participării oamenilor şi a iniţiativei civice la asigurarea securităţii consumatorilor şi a unei bunăstări sociale în rândurile acestora. ONC-urile consumatoriste pot contribui la atenuarea acelor probleme care însotesc tranziţia economică şi domeniul protecţiei consumatorilor.

12

CAPITOLUL II

CONSUMATORUL, CONSUMERISMUL ŞIPROTECŢIA CONSUMATORULUI

2.1 CONSUMATORUL. NECESITATEA PROTEJĂRII ACESTUIA ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Consumatorul este persoana fizică sau grupul de personae fizice constituite în asociatii, care cumpără, dobandeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii sale profesionale.

Exculderea serviciilor publice din zona de protecţie a consumatorilor a fost facută la initiativa Guvernului în anul 2004, cand a fost adoptată cu modificări şi compeltări Ordonanţa Guvernului nr 21/1992 prin legea nr 11/1994. Drept urmare, nu pot fi controlate şi sancţionate pe baza legislaţiei privind protecţia consumatorilor: organele, instituţiile şi organismele statului care prestează servicii publice pentru consumatori.

Deoarece consumatorii nu dispun de resurse suficiente şi nici nu desfăşoară o activitate sistematică de cunoaştere a nevoilor şi trebuinţelor reale, a modurilor în care ele trebuie satisfăcute, agenţii economici oferă spre vânzare produse şi servicii care sunt destinate să satisfacă anumite nevoi (fizice, sociale, intelectuale) iar prin metode şi tehnici de marketing desfăşoară activităţi de promovare şi convingere a consumatorilor privind utilitatea acestora.

În timp ce pe agentul economic profitul este cel care il ghideaza în acrivitatea sa, pe consumator îl interesează satisfacerea în cel mai înalt grad a trebuinţelor sale.

Prin resursele lor economice, informaţionale, umane şi mai ales prin structurile organozatorice, agenţii economici fie determină, fie influenţează deciziile juridice (elaborarea şi adoptarea de acte normative) şi administrative care privesc faptele sau fenomenele economice, obţinand astfel reguli de joc care să îi avantajeze. Consumatorii şi agenţii economici se află într-un raport dezechilibrat în defavoarea consumatorilor, chiar dacă ei sunt originea şi punctul final al activităţii agenţilor economici.

Totuşi, agenţilor economici nu le poate fi indiferentă nici configuraţia consuamtorilor, nici comportamentul acestora. În acest fel, nivelul de informare şi educaţie a consumatorilor are un rol deosebit de important deoarece, dacă aceasta este scăzut sunt avantajaţi agenţii economici care le oferă produse şi servicii de calitate inferioară sau necorespunzatoare, deoarece aceşti consumatori nu fac alegerea din prisma calităţii sau raportului calitate-preţ, cumparând acele produse care au preţul mai mic. Cand nivelul de educare şi informare este ridicat, sunt avantajaţi agenţii economici care oferă produse şi servicii de calitate superioară, chiar dacă ele sunt furnizate pieţei la preţuri mai ridicate.

Nivelul de informare şi educare a consumatorilor joacă un rol deosebit de important şi pentru concurenţa dintre agenţii economici, deoarece când acest nivel este scăzut este favorizată creşterea concurenţei neloiale, iar cand nivelul educaţional este ridicat se favorizează creşterea concurenţei loiale.

Nivelul veniturilor consumatorilor are şi el o importanţă deosebită pentru agenţii economici. Când acesta este ridicat, creşte atât cantitatea de produse şi servicii cumpărate pe piaţă, cât şi ponderea acelora de calitate superioară. Când este scăzut, scade atât cantitatea de produse şi servicii cumpărate pe piaţă, cât şi ponderea celor de calitate superioară.

13

Agenţii economici ar trebui să poată fi convinşi să ofere fonduri pentru activităţile de informare, consiliere, educare a consumatorilor şi chiar să participe activ şi direct la realizarea lor; în acest fel relaţia dintre agenţii economici şi consumatori poate şi trebuie să fie de parteneriat.

De asemenea, trebuie realizate studii şi cercetări în vederea cunoaşterii cât mai exacte a caracteristicilor principale ale agenţilor economici şi ale consumatorilor, ca actori ai pieţei.

În concluzie, relaţiile dintre agenţii economici şi consumatori au adesea o natură contradictorie, fiind construite pe raport dezechilibrat ce se manifestă între aceştia, dar ar putea deveni relaţie de parteneriat prin care să se rezolve interesele opuse ca tendinţe ale acestora, inclusiv situaţiile conflictuale, astfel încat fiecare să obţina ceea ce doreşte.

Conştientizarea oamenilor asupra calităţii lor de consumatori este un fenomen relativ recent. Primul documentar în care au fost conturate drepturile fundamentale ale consumatorilor îl constituie Cartea drepturilor consumatorilor, definită de preşedintele american John Fitzgerald Kennedy, în anul 1992. Preocupările la nivel european privind drepturile consumatorului cunosc mai multe etape: adopatarea de către Consiliul Europei a Cartei pentru protecţia consumatorilor (1973); elaborarea şi adoptarea de către Comisia Europeana a primului Program de Protecţie a Consumatorilor care include şi drepturile fundamentale ale acestora punându-se accent pe protecţia sănătăţii şi siguranţei consumatorului.

Ansamblul de măsuri care se constituie în politici de protecţie a consumatorilor s-a structurat în urma unei dezvoltări intense a producţiei de masa. Consumatorul are practic nevoie de anumite “condimente” protecţioniste: un sistem reglementativ care să asigure protecţie genarală şi în domeniile periferice ale economicului şi socialului, organisme care să aplice aceste reglementari în mod ferm. În acest fel, cea mai eficientă protecţie va fi cea individuală, prin cunoaşterea legilor şi solicitarea respectării lor. Protecţie înseamna recunoaşterea ca orice consumator, chiar bine informat, poate deveni victima abuzurilor împotriva cărora e dator să lupte, iar legea înseamnă nu doar eliminarea abuzurilor, ci şi sancţionarea vinoavaţilor. Consumatorul are obligaţia de a se informa şi de a reflecta asupra achiziţionării. Conştientizând abuzurile trebuie să ceară eliminarea lor, anularea clauzelor defavorizatoare şi eventual reglementări contractuale noi.

Dincolo de propria protecţie, se utilizează retragerea produselor de pe piaţă sau suprimarea clauzelor abuzive şi eventuala reparare a prejudiciilor constante.

Prin natura lor, mişcările de aparare a consumatorilor îmbracă doua aspecte: o luptă nonviolentă ( de informare) a consumatorilor şi o serie de acţiuni ale organizaţiilor de protecţie a consumatorilor ( reclamţii, proteste).

Protecţia consumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziţii legale de natură publică sau private, care asigură respectarea drepturilor şi intereselor consumatorilor.

Punerea în aplicare a protecţiei consumatorilor porneşte de la realizarea produselor pe baza unui sistem al calităţii exigent şi precise care în mare măsură se poate baza pe standard, care elaborate prin consensul celor interesaţi, cuprind normele obligatorii de protecţie a sănătăţii, vieţii şi securităţii consumatorilor, precum şi alte precederi tehnice. Dacă nu ar exista standarde, am observa imediat. Standardele contribuie enorm la toate aspectele vieţii noastre – cu toate că, de cele mai multe ori, contribuţia este invizibilă. Numai în absenţa standardelor am putea observa care este importanţa lor. De exemplu, în calitate de cumpărători şi utilizatori ai produselor, am observa imediat că acestea sunt de slabă calitate, sunt incompatibile cu

14

echipamentele pe care le avem, nu sunt fiabile sau sunt periculoase. Atunci când produsele corespund aşteptărilor noastre, nu ne gândim că acest lucru se datorează standardelor. De obicei, nu suntem conştienţi de rolul standardelor în creşterea calităţii, a securităţii, a fiabilităţii eficenţei şi a capacităţii de interacţiune cu alte echipamente.

Bunurile şi serviciile oferite pe piaţă, pentru a asigura cerinţele de protecţie, ce sunt prevăzute în documentaţiile tehnice, trebuie să fie asigurate şi garantate astfel încât cumparatorul să nu fie îngrijorat de nerespectarea lor, să nu fie preocupat de un astfel de risc cu ocazia cumpărării. Sistemul instituţiei care contribuie în acest sens, constă în certificarea conformităţii cu documentaţia tehnica şi cu toate cerinţele impuse de actele administrative în timpul producţiei, pe canalele de distribuţie şi în consumul sau exploatarea produselor.

Legislaţia româna ca şi a altor ţări sau UE, prevede obligativitatea unor documente de atestare a calităţii însoţitoare a mărfurilor pe tot parcursul lor cum ar fi certificatele de conformitate, declaraţiile de conformitate, buletinele de analiză sau mărcile de produs.

Certificarea ISO reprezintă o procedură de evaluare în cadrul căreia se atestă ca anumite cerinţe sunt respectate. Acestea sunt consemnate într-un caiet de sarcini. Cerinţele pot privi respectarea normelor de calitate, securitate, igienă, a normelor sociale, privind protecţia mediului, a normelor etice etc. Controlul îndeplinirii cerinţelor este efectuat de un organism imparţial şi independent, organismul de control. Acest organism stabileşte un raport pe baza căruia organismul de certificare emite un certificat.

2.2 IMPORTANŢA ACTIVITĂŢII DE PORMOVARE ŞI PROTECŢIE A CONSUMATORILOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Consumatorii sunt expuşi la schimbări care se produc în mediul socio-economic, schimbări ce pot avea un impact negativ asupra vieţii acestora. Pentru a se proteja de aceste influenţe, consumatorii trebuie să beneficieze de un set de cunostinte socio-economice şi tehnice care nu pot fi însuşite de pe “băncile şcolii”. Sau, chiar dacă aceste cunoştinţe le au deja cei mai mulţi consumatori, schimbările din mediul socio-economic nu vor înceta să apară, ceea ce dovedeşte permanenţa vurnelabilitate a consumatorilor.

Dezechilibrul istoric, al raportului dintre agenţii economici şi consumatori, s-a mărit o dată cu transformarea producţiei de bunuri de consum în industrea de masă. El s-a accentuat mai apoi în timp, prin impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice care a pus la îndemana agenţilor economici posibilităţi multiple de a oferi pe piaţă produse şi servicii despre care ei ştiu totul, în timp ce consumatorii nu au mijloace de control privind calitatea acestora. Chiar mai mult, în cazul unui litigiu, comerciantul care işi cunoaşte foarte bine “marfa” are în plus şi beneficiul experienţei, dar şi sprijinul afacerii sale proprii. În situaţia consumatorului, acest lucru este însă valabil. Mai mult, încă din fazele de cercetare ştiinţifica şi de proiectare, prin mijloace şi tehnici de marketing specifice, consumatorii sunt “prelucraţi”, fiindu-le create noi nevoi, asteptări, gusturi, dorinţe. Agenţii economici au o putere economică deosebită şi folosesc specialist în psihologie socială şi în psihosociologie, care le pun la dispoziţie tehnici de manipulare a consumatorilor deosebit de subtile şi de eficente. Acestea demonstrează necesitatea apărării intereselor consumatorilor.

De aceea, aşa cum am amintit şi anterior, relaţia dintre comerciant şi consumator este prin natura ei dezechilibrată. Din dorinţa de a îndrepta acest dezechilibru, legislaţia Europeană

15

propune unele linii directoare de protecţie care acoperă 5 drepturi fundamentale orientate spre protejarea consumatorilor:- sănătate şi siguranţă- protejarea intereselor economice- compensare pentru prejudicii- informare şi educare- reprezentarea consumatorului din Uniunea Europeană, el fiind protejat prin aceste drepturi în toate statele membre.

Protecţia consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat. El trebuie să se constituie într-o politică de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi instrumente proprii.

În prezent, consumatorul a devenit un partener real de piaţă ale cărui poziţii ocupate în cadrul pieţei se consolidează pe măsura dezvoltării societăţii. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizaţii, organisme, instituţii; de aceea consumatorului îi este acordată o atenţie din ce în ce mai mare. Relaţiile complexe dintre agenţii economici generează aspecte din ce în ce mai diverse care pot face obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor în mod eficent. Atât guvernele cât şi alte organisme ce activează în domeniul protecţiei consumatorilor îşi stabilesc anumite structuri şi domenii pentru programele lor de protecţie a consumatorilor. Însă, există anumite domenii ale protecţiei consumatorilor asupra cărora s-au oprit toate guvernele, asociaţiile, instituţiile şi organismele cu implicaţii în domeniul protecţiei consumatorilor. Aceste domenii sunt:

- Îmbunătăţirea consumului populaţiei prin politicile sociale ale statelor;- Asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieţei;- Asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu cerinţele pieţei şi calitatea

produselor;- Organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori;- Apărarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale agresive şi a publicităţii

mincinoase.Cauzele care justifică implementarea unei politici ce are ca scop promovarea intereselor

consumatorilor sunt de natură economică şi socială. Acest fapt impune necesitatea acordării unei priorităţi tuturor preocupărilor în domeniul dreptului şi politicii consumatorului datorită constatării că funcţionarea corectă a pieţei este împiedicată în mod semnificativ de eşecurile şi distorsiunile din funcţionalitatea ei. Aceste eşecuri şi distorsiuni diminueaza rolul şi influenţa consumatorului pe piaţa din următoarele motive:- deficitul concurenţial determinat de încălcarea structurii concurenţiale a pieţei prin existenţa unor firme de tip monopol care înlătura libera concurenţă;- deficitul informativ generat de restricţiile impuse prevederilor legate de informarea consumatorilor în contextul unei pieţe unde reclama domină şi depaşeşte mijloacele reale informaţionale spre care se tinde în scopul informării consumatorilor în comparaţie cu simpla promovare a vânzării unui produs sau serviciu;- deficitul contractual sau de tranziţie oglindeşte poziţia slab pe care o au consumatorii în cadrul negocierilor, poziţie reflectată cel mai adesea de absenţa totală a unui reprezentant al consumatorului individual în cadrul unui comerţ din ce în ce mai standardizat;- deficitul de securitate, reprezentat de existenţa unui numar nepermis de bunuri de consum care produc accidente ori, o circulaţie prea uşoară a unor produse defectuoase şi periculoase într-o

16

piaţă fără frontiere şi exportul unor produse care nu corespund standardelor de calitate şi siguranţă, în zone cu reglementări severe din zone mai puţin riguroase;- deficitul accesului la justiţie şi aplicării legilor reflectă barierele financiare, psihologice şi culturale care apar, împiedicând accesul la organismele judiciare şi asistenţa la legi, lipsind cu desăvârşire şi căile care pot rezolva disputele interstatale ale consumatorilor;- deficitul de reprezentare relevă dificultăţile în asigurarea unei reprezentări eficente ale consumatorilor în forurile politice, economice şi judiciare de luare a deciziilor la nivel regional şi statal.

Toate aceste eşecuri şi lipsuri sunt mult mai accentuate în economiile şi/sau pieţele de tranziţie. Cauzele pentru existenţa acestei stări de fapt sunt multiple: persistenţa monopolurilor în numeroase sectoare de activitate, existent pieţei negre, insuficenta educaţie şi lipsa de pregătire a consumatorilor, acoperirea slabă a ariei de protejare a intereselor consumatorilor de către sistemul judiciar, practicile comerciale şi metodele de vânzare agresive, importul sau producerea la intern a unor produse periculoase şi contrafăcute, lipsa unui management competitiv, lipsa unei coordonari eficace între autorităţi competente de control şi mijloace ori resurse limitate pentru aplicarea legilor de către autorităţi sau dominant intereselor personale asupra intereselor colective.

Această situaţie impune necesitatea unor măsuri corective prin care să se remedieze eşecurile pieţei pentru a da o posibilitate consumatorilor să joace un rol eficace, asa cum se întamplă pe pieţele cu adevarat concurenţiale. Astfel de iniţiative deşi sunt esenţiale, nu sunt suficente pentru dezvoltarea unei politici adecvate în interesul consumatorului. Politicile tradiţionale în domeniu se bazează pe ipoteza că, în mod necesar şi natural, consumatorul beneficează direct de pe urma concurenţei, că el are un acces nelimitat şi direct la informaţiile necesare luării deciziei de cumpărare, că ei sunt educaţi şi instruiţi pentru a folosi eficent informaţiile de care dispun şi că, în consecinţă au create condiţiile pentru o alegere raţională care să le satisfacă cerinţele şi drepturile. Din păcate acestă ipoteză nu este confirmată în întregime, realitatea fiind mai nuanţată, ceea ce face ca suveranitatea consumatorului pe piaţă să fie încă o dorinţă destul de îndepărtată de realitate.

Politica şi dreptul consumatorului nu trebuie percepute ca un simplu efect auxiliar al aplicării politicii economice tradiţionale bazată pe concurenţa şi schimbul liber de mărfuri. Este cert că înlăturarea contractelor ce limitează concurenţa sau favorizează abuzurile cauzate de poziţiile dominante de pe piaţă, corectarea practicilor de comerţ care lezeaza interesele consumatorilor şi a concurenţei neloiale şi transparenţa crescută a pieţei constituie măsuri care acţioneaza în favoarea consumatorului, dar realitatea este că o astfel de convergenţă a interselor sale nu este nici absolută şi nici automată.

Pe langp cauzele economice, apariţia şi dezvoltarea în ultimii 40 de ani în economiile vest-europene a unei mişcări sociale puternice în favoarea promovării intereselor consumatorilor are cauze şi de altă natură. Astfel, ideea generoasă a unei mai largi distribuţii a resurselor între membrii societăţii şi, în consecinţă, a puterii corelată cu idealul democratic al asigurării unei participări active a tuturor indivizilor în procesul de luare a deciziilor care îi afectează, influenţează puternic acţiunile ce privesc politica şi drepturile consumatorilor la toate nivelele:- drepturile fundamentale ale consumatorilor nu se mai limitează la protecţia intereselor lor economice, ci sunt recunoscute sau cel puţin declarate;- garantarea unui nivel minim de protecţie a consumatorilor de la care să nu se admita nici o deviere;- promovarea iniţiativelor necesare educării consumatorilor, reprezentării şi despăgubirii lor.

17

Aceste cauze ce ţin de domeniul social devin şi mai stringent mai ales în perioadele de criză, ce garantează serioase probleme de ordin economic dar şi social, având drept efect agravarea eşecurilor pieţei şi a dezechilibrelor amintite, accentuând vulnerabilitatea unui numar crescând de consumatori, ceea ce ar impune o preocupare mai activă şi mai diversificată a autorităţilor pentru protejarea cât mai eficentă a lor.

Educaţia consumatorului are în centrul concepţiei sale ideea că puterea consumatorilor se manifestă prin alegeri responsabile, care pot impune schimbări majore la nivel global. Puterea consumatorilor poate impune astfel de schimbări; dar fiecare consumator trebuie să înţeleagă că aceste schimbări sunt pentru binele său personal, pentru binele societăţii, pentru binele întregii lumi. Pe lângă drepturile consumatorilor existente, Educaţia Consumatorului reprezintă cel mai eficient instrument cu ajutorul căruia consumatorul poate câştiga putere, atât în calitate de consumator, cât şi de cetăţean al regiunii şi al ţării sale.

Scopul Educaţiei Consumatorului este de a încuraja oamenii să analizeze valoarea lucrurilor, iar deciziile personale privind consumul, lucrurile de care au nevoie, să fie făcute în funcţie de rezultatul acestor analize. De asemenea, ea poate ajuta oamenii în luarea deciziilor care vizează comunitatea mai largă în care trăiesc. Ceea ce diferenţiază Educaţia Consumatorului de informaţiile pentru consumatori este transferabilitatea deprinderilor obţinute; pe baza acestor deprinderi, consumatorul este capabil să folosească informaţii despre consum existente pentru a lua decizii bine gandite.De aceea, domeniul Educaţiei Consumatorului se află în cadrul educaţiei şcolare, a formelor de educaţie şi instruire nonformale (cursuri, seminarii în cadrul educaţiei adulţilor, cluburi de tineret etc.) şi a educaţiei informale (fără ţintă precisă, fără domenii de învăţare specifice).

Educaţia Consumatorului ţinteşte dezvoltarea deprinderilor, atitudinilor şi cunoştinţelor necesare vieţii într-o societate de consum. Pentru unii, termenul Educaţia Consumatorului are conotaţii negative – în sensul încurajării oamenilor să consume mai mult. Din contră, preocuparea de bază a Educaţiei Consumatorului este de a promova înţelegerea structurilor şi sistemelor existente pe piaţă. Dovezile arată că mulţi adulţi nu numai că nu sunt conştienţi de felul în care obiceiurile lor individuale de consum individuale pot influenţa economia, mediul înconjurător şi societatea, ci şi faptul că mulţi nu sunt suficient de bine pregătiţi pentru a face faţă cu succes situaţiei de pe piaţă. Educaţia Consumatorului oferă baza necesară pentru a transforma cetăţeanul de rând într-un consumator responsabil şi care acţionează în mod inteligent.

Consumatorul emancipat, informat şi responsabil ştie să facă alegeri de consum corecte, în funcţie de condiţiile sale de viaţă şi financiare şi, atunci când nu a făcut-o, acceptă consecinţele. Consumatorul educat ştie să ia decizii corecte legate de sustenabilitatea intenţiilor sale, de problemele de sănătate şi de cele economice, de consecinţele sociale şi politice ale comportamentului său consumatorial.

Obiective pentru formarea consumatorilor puternici:  să reflecteze asupra propriilor nevoi, dorinţe şi resurse pentru a face alegeri conştiente privind

consumul  să-şi dezvolte aptitudinile şi cunoştinţele necesare pentru a folosi în mod eficient resursele

personale  să devină conştienţi de rolul lor de consumatori şi de modul cum interacţionează cu economia,

cu societatea şi cu mediul înconjurător  să înţeleagă drepturile pe care le au în calitate de consumatori pentru a se apăra sau pentru a

găsi modalităţi de corectare a unor situaţii negative, dacă este necesar  să reflecteze asupra impactului metodelor de informare şi de marketing asupra

18

comportamentului şi a alegerilor de consum proprii  să conştientizeze responsabilitatea consumatorului faţă de sine însuşi, faţă de viaţa comunităţii

şi, în ultimă instanţă, faţă de dezvoltarea naţională şi globală  să dezvolte cunoştinţe cursanţilor privind consecinţele comportamentului de consum asupra

mediului înconjurător, asupra economiei şi a vieţii sociale  să se adapteze noilor tehnologii şi schimbărilor de pe piaţă.

2.2.2 LEGISLAŢIA PRIVIND PROTECŢIA CONSUMATORULUI

Legea şi consumatorul în România. Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând informarea completa desprea caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor, apară şi asigură drepturile şi interesele legitime împotriva unor practici abuzive.

În România, protecţia consumatorilor se realizează de către urmatoarele organisme ale administraţiei publice, conform atribuţiilor şi competenţelor ce le revin potrivit legii:- Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor;- Inspectoratul de Sănătate Publică;- Direcţia farmaceutică pentru Controlul de Stat al Medicamentelor şi Cercetării Farmaceutice din Ministerul Sănătăţii şi Familiei;- Agenţia Naţioanală Sanitar-Veterinară din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei;- Agenţia pentru Protecţia Mediului din cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului;- Garada Financiară, organ în subordinea Ministerului Finanţelor;- Inspectoratl General al Poliţiei din Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor;- Regia Autonomă a Registrului Auto Roman;- Biroul Roman de Metrologie Legală;- Institutul Român de Standardizare;- Corpul de Control al Primariilor.

Cele mai frcvente încălcări ale drepturile consumatorilor sunt cauzate de: comercializarea de produse cu abateri calitative sau care pot pune în pericol viaţa/sănătatea/ securitatea consumatorilor, comercializarea de produse falsificate sau contrafăcute, păstrarea şi depozitarea produselor destinate comercializării în menţinerea calităţii lor, comercializarea produselor cu elemente de idea altor valori ale caracteristicilor notificate incomplete, prezentarea prin publicitate, în prospecte, cataloage, mass-media etc., a altor valori ale caracteristicilor produselor/ serviciilor decât cele reale. Cadrul legal pentru protecţia şi apărarea drepturilor consumatorilor în ţara noastră este completat şi de numeroase legi şi actele normative care reglementează acest domeniu.

Modalităţi de protecţie a consumatorilor în România. Activitatea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor (OPC-urile) şi a Asociaţiei pentri Protecţie a Consumatorilor (APC-urile) este mult mai ampla şi nu se limitează doar la protejarea consumatorilor. Aceste instituţii informează consumatorii, îi educă, sancţionează agenţii economici şi au o serie de alte activităţi care depăşesc sfera protecţiei consumatorilor.

Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat guvernului, care coordoneaza şi realizează politica guvernului în domeniul protecţiei consumatorului.

19

Atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi relaţiile dintre aceasta şi alte organisme competente în domeniu se stabilesc prin hotărâri ale guvernului.

Guvernul stabileşte reglementari cadru în domeniul protecţiei consumatorilor pentru organele de specialitate şi serviciile publice ale administraţiei publice centrale.

2.3 CONSUMATORISMUL ŞI CONSUMERISMUL. DREPTURILE CONSUMATORILOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

2.3.1 Consumatorismul în economia de piaţă

Legea nr.11/1994 privind protecţia consumatorilor arată că în articolul 1: “statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngradit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea decizilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”

Interpretând acest articol deducem că, protecţia consumatorului înseamna a informa şi a proteja cetăţenii în momentul accesului acestora la produsele şi serviciile oferite pe piaăţ, precum şi de a înlesni participarea acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi intereseaza în calitate de consumatori (de exemplu: decizia alegerii unui produs).

Informarea consumatorilor prin definiţie reprezintă acţiunea de a face cunoscute în mod complet, corect şi precis caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici, iar rezultatul acţiunii de a informa este o alegere raţională de către consumatori, în conformitate cu interesele lor. Informarea consumatorilor se realizează prin elemente de identificare şi caracterizare a produselor şi serviciilor oferite spre vânzare, prin publicitatea produselor şi seviciilor în prospecte, cataloage, mass-media.

“Ghidul European pentru Promovarea Intereselor Consumatorilor” editat în anul 1997 ca urmare a unui program finanţat de Fundaţia pentru Dezvolatarea Societăţii Civile defineşte conceptual de “consumatorism” drept: “poziţia şi rolul consumatorilor în buna funcţionare a pieţei, aceştia necesitând protecţie din partea producătorilor şi comercianţilor, nu numai atunci când sunt constrânsi.” Această definiţie arată faptul că: “consumatorism” înseamnă atât o protejare a inereselor consumatorilor, cât şi o influenţă exercitată de aceştia asupra unei bune funcţionări a mecanismului pieţei.

Conceptul de consumatorism trebuie înţeles drept o componentă a teoriei economice care, analizând condiţiile reale ce există în economie în domeniul consumului, creează posibilitatea înţelegerii locului pe care-l ocupă şi a rolului pe care îl joacă consumatorul pe piaţă. Consumatorismul nu trebuie înţeles greşit ca o caracteristică a societăţii contemporane. Crizele economice existente au drept efect agravarea eşecurilor pieţei şi a dezechilibrelor acestora, accentuând vulnerabilitatea unui numar crescând de consumatori, ceea ce impune o preocupare mai activă şi mai diversificată a autorităţilor pentru protejarea cât mai eficentă a consumatorilor. Pornind de la cele afirmate, vom pune semnul egalităţii între consumatorism şi protecţia consumatorilor.

Aşa cum satisfacerea intereselor consumatorilor este un deziderat analizat în prealabil în cadrul marketingului, consumatorismul şi protecţia consumatorilor de influienţele nefaste ale mediului socio-economic în care activează nu pot fi decât parte integrantă a ştiinţei care se ocupă

20

de studiul şi cercetarea pieţei. Acest lucru este accentuat şi de faptul că un rol primordial îl are exercitarea funcţiei de consum şi a constrângerilor ce caracterizează această funcţie, dar mai ales dezvoltarea unui sistem de consum de masă, bazat pe producţia şi promovarea unei abundente de bunuri şi servicii, care prevalează în faţa suveranităţii alegerii consumatorului individual. În acest sens trebuie evitată crearea unei stări de fapt prin care orice consumator să fie expus riscului de a pierde controlul asupra procesului de consum, fiind nepăsător faţă de calitatea bunurilor şi serviciilor oferite în comparaţie cu cantitatea de bunuri şi servicii.

2.3.2 Drepturile fundamentale ale consumatorilor în economia de piaţă

În secolul al XVIII-lea, Adam Smith menţiona că unicul scop final al producţiei este consumul, producatorul fiind subordonat în totalitate cerinţelor consumatorilor. Astăzi se poate spune că scopul activităţii economice este de a aloca resurse în mod cât mai eficent posibil, pentru a satisface nevoile consumatorilor.

Când se vorbeşte de un consummator, se face referire la o persoană fizică ce consumă, în scop particular şi neprofesional, produse şi servicii oferite pe piaţă de producători, distribuitori, vânzători şi furnizori. Acest concept evidenţiaza trei trăsături principale:1. Politica şi dreptul consumatorilor, care trebuie private dintr-o perspectivă mai largă. Ele implică pe lângă simpla protecţie a cumparătorilor şi toate categoriile de bunuri şi servicii, referindu-se la toţi agenţii economici care intervin efectiv în producţia şi circulaţia bunurilor şi serviciilor, oricare ar fi stadiul circulaţiei bunului sau serviciului respectiv.2. Notiunea de consumator ar trebui percepută într-un context mult mai larg, datorită fptului că el reprezintă o parte a unei colectivităţi. Consumatorul nu trebuie perceput doar ca individ ori ca partener de schimb. El reprezintă li interese colective alături de ceilalţi indivizi care formeză grupul consumatorilor.3. Conceptul consumatorului implica un al treilea şi la fel de important aspect: unicitatea, difuzitatea şi eterogenitatea. Deoarece toată lumea consumă, consumatorul reprezintă un concept unic şi difuz: statutul consumatorului se aplică fiecaruia dintre noi. Grupul de consumatori este prin natura lui eterogen.

Consumatorul – în momentul consumului – nu acţionează ca un producător sau muncitor, dar şi producătorul sau muncitorul sunt în acelaşi timp şi consumatori. Acest fapt are un ansamblu semnificativ de consecinţe şi explică dificultăţile pe care le întâmpina organizarea intereselor colective ale consumatorilor şi gruparea lor. Eterogenitatea consumatorilor, care alcătuiesc un grup de interese, îi împiedică să aibe o imagine unică, comună. Nu exista un consumator individualizat, iar ideea de consumator diligent şi critic reprezintă o abstracţiune periculoasş. Definiţia conceptului de consumator trebuie să fie inclusă în contextul sferei consumatoriste: ea trebuie să ţină seama de paricularităţile factorilor economici, sociali şi culturali, care determină acţiunea diferitelor categorii de indivizi implicate în activitate de consum. Reacţiile, comportamentul şi priorităţile unora dintre ei nu sunt în mod necesar aceleaşi pentru toţi. Din această cauză trebuie stabilită o tipologie diferită a problemelor prioritare pentru fiecare categorie de consumatori. Soluţiile adoptate şi mijloacele selectate nu trebuie să evite problemele specifice ale consumatorilor cu posibilităţi economice reduse şi să se concentreze numai asupra necesităţilor grupurilor sociale care sunt privilegiate datorită veniturilor lor, culturii şi educaţiei şi, prin urmare, sunt capabile să se apere singure. Procedând contrar, politica şi dreptul consumatorilor ar deveni o nouă cauză generatoare de inegalităţi sociale.

21

Orice încercare de a elabora legi în domeniul protecţiei consumatorilor trebuie să ia în considerare dimensiunea colectivă a problemei. Pe de o parte prejudiciul pe care-l oferă o persoană ce acuză o anumită pagubă nu trebuie considerat ca ţinând numai de intersele individului respectiv ci trebuie să se ia în considerare imporţanta sa prin însumarea tuturor indivizilor care pot fi prejudecaţi în mod similar. De exemplu, trebuie ţinut seama de prejudiciul pe care-l suferă toţi cei care au vizionat sau citit o reclamă înşelătoare, toţi cei care consumă un produs periculos sau toţi consumatorii care au semnat un contract ce conţine prevederi abuzive. Intersele colective ale consumatorilor trebuie recunoscute în mod distinct şi specific faţă de ineresul general sau public în acelaşi fel în care ordinea socială a recunoscut şi caută să asigure apărarea altor interese colective.

Dimensiunea colectivă a dreptului şi politicii consumatorului constituie una dintre cele mai importante caracteristici ale consumatorismului. Dimensiunea colectivă imprimă adevaratul scop al politicii consumatorului.

Caracterul colectiv al dreptului şi politicii consumatorului explică de ce în reglementarea drepturilor consumatorilor sunt folosite mijloace colective. În acest domeniu este necesară intervenţia directă a autorităţiilor publice pentru a susţine mobilizarea şi instituţionalizarea mişcării de protecţie a consumatorilor. De asemenea se impune înfiinţarea organismelor publice care să raspundă de promovarea intereselor consumatorilor acordându-se o atenţie sporită avantajelor de ordin social de care trebuie să beneficieze populaţia în urma adoptării măsurilor legislative, preventive şi obligatorii. Rolul cel mai important în întregul mecanism de piaţă trebuie să îl deţină, nu obţinerea produselor sau serviciilor cu ajutorul unei superindustrii moderne, ci desfăşurarea unor afaceri etice, bazate pe principiile responsabilităţii sociale şi manageriale.

Din această perspectivă, buna funcţionare a pieţei deşi este esenţiala, nu este concepută ca un scop în sine, ci ca un mijloc de realizare a scopului şi de furnizare a unei politici cu obiective şi elemente componente prin care să se asigure promovarea activă şi eficientă a tuturor intereselor consumatorilor.

Dreptul consumatorilor operează la toate nivelulrile de implementare a unei politici active sau care nu se limiteaza numai la protecţia consumatorilor, ci urmareşte şi promovarea intereselor lor prin: - îmbunătăţirea legilor, inclusiv regurile ce privesc responsabilitatea, concurenţa, reclama, preţurile, contractele de vânzare şi practicile de marketing, urmărind protejarea consumatorilor împotriva comportamentului abuziv;- programe educative, sisteme de informaţii şi consultanţa juridică, facilitând asfel accesibilitatea consumatorilor pentru a-i face mai conştienţi de existenţa drepturilor şi obligaţiilor lor; -introducerea unui control mai amplu şi mai sever asupra calităţii bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţă ocrotind inegritatea fizică şi sănătatea fiecărui cetăţean, dar să şi diminueze costurile societăţii legate de accidentele cauzate de consumarea unor produse şi servicii periculoase sau defectuoase;- introducerea unor îmbunătăţiri esenţiale ale drepturilor consumatorilor, urmărind oferirea acestora – la nivel individual şi colectiv – de modalităti şi structuri care să faciliteze exercitarea drepturlilor;- introducera de ajutoare şi stimulente care să sporească eficienţa organizării şi reprezentării intereselor consumatorului la fiecare nivel al reformei realizate.

O mai bună educare a consumatorului îl va ajuta să perceapa amploare dimensiunilor legale ale conflictelor în care poate fi antrenat în relaţiile de piaţă.

22

Dreptul consumatorului nu este o formă legislativă trecatoare prin care se caută să se reszolve o serie de probleme izolate sau particulare ale unor fenomene la modă şi nici o formă legislativă specifică doar societăţilor dezvoltate. Dreptul consumatorului generează dezbateri ample şi esenţiale asupra structurii ordinii economico-sociale din care se naşte şi a contribuţiei pe care legile ar putea-o avea asupra evoluţiei mediului înconjurator în care traieşte şi consumă populaţia. Aceasts este relaţia de interdependenţă ce se formează între protecţia consumatorului şi protecţia mediului înconjurator. Totuşi, dacă le studiem în profunzime, cele două marimi nu sunt decât două faţete diferite ale unuia şi aceluiaşi lucru: viaţa socială plină de siguranţă şi securitate. Consumatorul va fi protejat pe deplin dacă afacerile vor pastra mediul înconjurator intact, astfel ca acesta să furnizeze omenirii toate elementele de cea mai bună calitate necesare vieţii şi în volum corespunzator şi prin aceasta să nu prejudicieze sănătatea, integritatea şi securitatea umană.

Primele activităţi din acest domeniu datează încă din antichitate când regele Sigasid din Uruk a fost primul conducator care a fixat preţuri maximale la cele mai importante produse care făceau obiectul comerţului. De asemenea, legea pedepsea pe cei care înşelau la cântar sau aveau greutăţi false. În imperiul binzantin înainte de ar fi puse în circulaţie, produsele erau ştampilate de un funcţionar al prefecturii iar controlorii vizitau zilnic atelierele şi prăvaliile.

Conceptual privind “drepturile consumatorilor” îşi are originea în Carta drepturilor consumatorilor fiind definită de fostul preşedinte al S.U.A., J.F. Kennedy, în martie 1962 sub forma unui mesaj special adresat Congresului American.

Acest mesaj a enunţat pentru prima dată, drepturile consumatorilor: la securitate, la informare, de a fi ascultaţi şi de a alege din multitudiea de produse şi servicii oferite de piaţă. Deşi Carta nu a fost definitivată, ea ramâne importantă prin conturarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor. Impactul pe care l-a avut acest eveniment asupra evoluţiei ulterioare a protecţiei consumatorilor a determinat Organizaţia Internaţionala a Uniunii de Consumatori să declare ziua de 15 martie drept:“ziua mondială a drepturilor consumatorilor”. Ea a servit drept modele de referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor ce au aparut în deceniile şapte şi opt în SUA şi în alte ţări din continentul American ( Canada şi Mexic ) cât şi în Europa ( Belgia, Franta, Germania şi Suedia ). Tot atunci a luat fiinţă şi prima asociaţie de consumatori, în forma în care le cunoaştem şi în prezent.

Rolul deosebit al protecţiei consumatorilor în viaţa economico-socială explică importanţa care i se acordă în statele cu democraţie avansată, cu economie de piaţă funcţionala şi dezvoltată.

Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat prin Rezoluţia nr 39/248 în 8 aprilie 1985 ”Principiile directoare privind protecţia consumatorilor” semnate de toate statele membre, care se obligau să adopte politicile naţionale pentru respectarea ei. Potrivit acestui important document “guvernele tuturor ţărilor trebuie să se dezvolte, să întărească şi să menţină o politică puternică de protecţie a consumatorilor, ţinând cont de principiile directoare declarare”. Cu toate că asumarea acestei obligaţii s-a realizat în grade deosebit de variate de la un stat la altul, protecţia consumatorilor a căpătat o importanţă tot mai mare pentru societate deoarece:a) asigură apărarea dreptutilor consumatorilor, cu efect direct asupra calităţii vieţii lor, începând cu grupa de consumatori din categoriie dezavantajate;b) joacă rolul de regulator al economiei, determinând-o să evolueze către satisfacerea la standarde tot mai ridicate a nevoilor reale ale consumatorilor;c) prin controlul activităţilor economice diminuează riscul punerii în pericol al însăşi civilizaţiei umane, prin folosirea iresponsabilă de tehnologii, tehnici şi substanţe nocive pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor;

23

d) sistemul legislative şi instituţional pentru protecţia consumatorilor constituie un mecanism complex de promovare şi consolidare a concurenţei loiale pe piaţă;e) stabilind reguli de joc precise şi transparente, egale pentru toţi, este un factor determinat pentru diminuarea corupţiei, cu efecte pozitive asupra apărării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor.

Principiile directoare adoptate de ONU sunt menite să asigure guvernelor tuturor ţărilor în cadrul care să poată fi folosit în elaborarea şi consolidarea politicii şi legislaţiei pentru protecţia consumatorilor. Privite dintr-un asemenea punct de vedere, principalele obviective asupra cărora este necesar să se concentreze fiecare ţară prin organismele sale guvernamentale şi neguvenamentale trebuie să urmarească în principal urmatoarele aspecte:- facilitarea producţiei şi distribuirea de produse corespunzatoare şi cerintelor consumatorilor;- încurajarea unor nivele ridicate ale eticii celor angajaţi în producerea şi distribuirea bunurilor de consum şi a serviciilor către consumatori;- asigurarea ţinerii sub control prin intermediul tuturor organizaţiilor naţionale şi internaţional a practicilor comerciale abuzive care afectează consumatorii;- promovarea unei cooperări internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor;- încurajarea dezvoltării condiţiilor de piaţă care să asigure consumatorilor o gamă largă de produse la preţuri avantajoase pentru aceştia;- stabilirea unui sistem de priorităţi privind protecţia consumatorului din fiecare ţară conform circumstanţelor economice şi sociale specifice nivelului de dezvoltare atins precum şi nevoilor caracteristice pupulaţiei statului respectiv;- protecţia consumatorilor faţă de pericolele ce afectează siguranţa şi sănătatea lor;- promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor- asigurarea accesului consumatorului la informaţii corecte care să le permită o alegere conform dorinţelor şi necesităţilor personale- asigurarea posibilităţii unei despăgubiri efective a constumatorului în cazul ivirii unor daune generate de produse sau servicii achiziţionae în cadrul pieţei;- obligativitatea firmelor de a respecta prevederile standardelor internaţional privind protecţia consumatorilor;- asigurarea libertăţii consumatorilor precum şi a altor grupuri sau asociaţii reprezentative de a se organiza şi de a-şi desemna liderii care să le exprime opiniile în procesele de luare a unor decizii şi de reprezentare a intereselor acestora.

În activitatea de cumpărarea şi utilizare a bunurilor şi serviciilor necesare cetăţenii unei ţări în calitatea lor de consumatori trebuie să aibe asigurat cadrul adecvat pentru accesul neîngradit la produsele şi serviciile de care au nevoie şi pe care le doresc. Drepturile fundamentale ale consumatorilor sunt:1) libertatea consumatorului de a alege produsele şi serviciile pe care le apreciază ca fiind cele mai potrivite pentru satisfacerea nevoilor lor de consum sau a gusturilor proprii din punct de vedere al calităţii şi durabilităţii, sferei de folosinţă, gamei de utilităţi pe care le poate acoperi sau satisface, preţului, coloristicii, aspectului şi designului, mărcii produsului, respectiv care l-a fabricat, experienţei şi obisnuintei acumulate în timp, a tradiţiei în utiliazarea unui produs sau seriviciu.2) dreptul la protecţia împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a i se presta un serviciu care ar putea să-i prejudicieze sănătatea, securitatea sau viaţa ori să îi afecteze drepturile şi interesele legitime. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie ca:

24

- produsele şi serviciile să aibe în dotare toate mijloacele care să asigure protejarea consumatorilor astfel încât să nu-i prijmejduiasca securitatea, sănătatea sau chiar viaţa;- produsele şi serviciile oferite pe piaţă să nu afecteze în timpul folosirii lor mediul înconjurător care îl poate afecta pe consumator;- produsele şi serviciile să fie prevăzute cu instrucţiunni clare şi uşor de folosit privind utilizarea, pastrarea şi depozitarea;- produsele şi serviciile oferite consumatorului să aiba clar specificate termenele de garanţie sau valabilitate astfel încat la cumpărare, consumatorul să fie în măsură să aprecieze dacă produsul respectiv întruneste toate condiţiile de calitate şi utilitate în perioada în care va fi folosit consumat sau păstrat;- consumatorul trebuie să fie informat, educat, pregătit, instruit asupra modului în care poate aprecia şi evalua riscul pe care şi-l asuma precum şi în ceea ce priveşte modul în care-l poate preveni.3) Dreptul consumatorului de a fi informat complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o va lua în legătură cu achiziţionarea unui produs sau solicitarea unui serviciu să corespundă cât mai bine nevoilor sale. În acest scop consumatorul trebuie să cunoască cât mai bine:- elementele principale care definesc calitatea comercială a produsului ( design, culoare, mod de prezentare, ambalaj, grad de finisare, etc.);- elementele principale care alcătuiesc calitatea funcţională a produselor şi serviciilor ce urmează a fi achiziţionate respectiv solicitate (funcţiile tehnice, tehnologice), gradul în care raspunde scopului pentru care a fost conceput siguranţa şi mentenabilitatea funcţionării;- elementele principale ce caracterizează calitatea fundamentală şi care îmbina parametrii calitativi ai unui produs stabilind o anumită ordine a lor astfel încât consumatorul să poată percepe actul de cumparare şi de consum prin prisma parametriilor tehnici şi tehnologici pe care îi apreciază cel mai mult;4) dreptul consumatorului de acces liber la pieţele, magazinele, furnizorii care-i asigură o gamă variată de produse şi servicii şi care-i dă posibilitatea să le aleagă pe cele pe care le consideră cele mai bune sau pe cele ce raspund cel mai bine sferei de utilităţi pe care o are în vedere consumatorul.Astfel:- consumatorul poate solicita iar vânzătorul este obligat să îi prezinte toate produsele prezente în magazine sau la punctul de vânzare respectiv la piaţă, în deposit, care raspund cererii sau utilităţii menţionate de consumator;- cumpărătorul poate cere informaţii suplimentare referitoare la produsul sau seriviciul dorit – cu deosebire a celor noi – cu privire la performanţa preţ, fiabilitate etc.; - consumatorul poate solicita scurtarea timpului de realizare a actului de comerţ, vânzătorul fiind obligat să ia măsuri pentru reducere timpului de aşteptare şi prezentare, îmbunătăţirea etalării, scurtarea timpului de demonstrare a funcţionării produsului.5) dreptul consumatorului de a fi despăgubit pentru prejudiciul cauzat de calitatea necorespunzătoare a produselor şi/sau serviciilor. În acest scop consumatorul are dreptul să:-reclame deficienţele produsele achiziţionate faţă de caracteristicile funcţionale garantate de vânzător solicitând remedierea lor;- primească în schimb un nou produs de acelaşi tip sau similar în locul celui necorespunzător precum şi despăgubirea daunelor pe care le-a suferit consumatorul în timpul utilizării produsului defectuos;

25

- primească despăgubiri morale ca urmare a consumării sau utilizării unor produse sau servicii necorespunzătoare pe care le-a achiziţionat de pe piaţă.6) dreptul consumatorului de a se organiza în diverse forme asociative ca: asociaţii ,fudaţii, grupuri socio-econimice, consilii, uniuni şi federaţii care să acţionze permanent constant şi cu forţă pentru apărarea intereselor şi aplicarea în viaţă a drepturilor fundamentale ale consumatorilor.

2.3.3 Dimensiuni ale mişcării consumeriste pe plan mondial

În economia modernă scopul oricărei activităţi econimice nu mai este doar obţinerea profitului ci şi satisfacerea cât mai bună a nevoilor consumatorilor. Pentru a cunoaşte cu exactitate care este reacţia consumatorilor în urma posesiei şi consumului unui produs, respectiv pentru a şti cu exactitate dacă individul sau subiectul analizat este sau nu mulţumit de calitatea produlusului/serviciului achiziţionat, un agent economic efecetuează studii de piaţă respectiv testează gradul de satisfacţie al consumatorului.

Analiza comportamentului consumatorului şi a gradului de satisfacţie a acestuia nu mai este o activitate izolată, un proces de sine stătător. Schimbările care au loc în irerarhia valorilor sociale ale individului au antrenat un process complex ce este parte a vieţii sociale, contemporane proces ce poartă denumirea de mişcare consumeristă.

Consumerismul este un protest al consumatorilor îndreptat spre injustiţiile percepute în activitatea de marketing a firmelor dar şi o serie de mişcări şi acţiuni menite să remedieze aceste inujustiţii.

Consumerismul contemporan include trei arii largi de insatisfacţi ale consumatorilor dar şi de eforturi specifice remedierii situaţiei. Accentul cel mai important care se pune azi pe consumerism include disfuncţionalităţi directe în relaţia cumpărător – vânzător respectiv cele între consumatori şi firme de afaceri.

A doua arie de disfuncţionalităţi depăşeşte sectorul afacerilor. Astfel consumerismul se extinde la toate organizaţiile chiar dacă acestea activează în alte sectoare decât cel al afacerilor (spitale, şcoli şi agenţii guvernamentale).

A treia arie a consumerismului se referî la impactul direct pe care o relaţie între două unităţi sociale (o persoana, o afacere etc.) o are asupra unei a treia unităţi sociale. De exemplu consumatorul doreşte să cumpere oţel de la producator, dar în procesul de producţie al oţelului producătorul poluează un rău care aparţine unei terţe persoane şi care este utilizat de aceasta cu două destinaşii pescuit şi înot. Cu alte cuvinte un schimb sau o afacere între două pesroane riscă să creeze probleme unei a treia persoană ( sau unui grup întreg).

Scopul mişcării consumeriste este de a aduce consumatorilor poziţii cel putin egale cu ofertantul. Mişcarea este una sociala cu nuanţe politice iar aspectele economice sunt folosite doar ca instrument. Mişcarea consumeristă pune accentual pe: dreptul la asociere, dreptul la organizare şi dreptul la un mediu ecologic.

Părintele mişcării consumeriste este considerat juristul american Ralph Naden care a atacat în instanţă pe marii producători de automobile din SUA. Celebra sa carte “Nesiguranţa la orice viteză. Pericolele proiectate în automobilele americane” a devenit “baza ideeologică” a mişcării consumeriste.

Consumerismul este un fenomen mult mai amplu în raport cu consumatorismul, el fiind sinonim cu cel de “mişcare consumatoristă”, adică exprimă un proces complex de organizare şi coordonare a tuturor acţiunilor care au drept ca scop influenţarea consumatorilor, respectiv:

26

educarea, informarea, prezentarea acestora a drepturilor pe care le au şi care le sunt recunoscute de forurile interne şi internationale, relatarea de către conusmatori a numeroaselor încălcări ale regurilor ce vizeză protecţia lor precum şi amenzile aplicate celor care s-au facut vinovaţi, ocrotirea sănătăţii şi garnatarea securităţii consumatorilor, asigurarea accesului lor la organismele judiciare. Toate aceste elemente sunt componente ale mişcării consumeriste.

Consumerismul este definit şi drept un protest al consumatorilor faţă de injustiţiile percepute în afaceri, fiind totodată o cerinţă a acestora de a remedia aceste probleme.

Prin natura sa mişcarea de apărare a drepturilor consumatorilor reprezintă:a) o luptă conştientă a consumatorilor care îndeamnă la grupare şi exprimare nonviolentă în cadrul unui stat de drept, a nemulţumirilor faţă de oferta de bunuri şi servicii de pe piaţă;b) o acţiune sau pachet de acţiuni ale puterilor publice şi profesionale ce rezultă ca urmare a conştientizătii necesităţiilor privind lupta împotriva unor practici abuzive din cadrul pieţei.

La stabilirea unui cadru al mişcării consumeriste pot concura urmatoarele preocupari:- cunoaşterea nevoilor reale ale consumatorilor;- apărarea intereselor tuturor categoriilor de consumatori;- diminuarea dezechilibrelor dintre diferitele categorii de consumatori în domeniile economic, educaţional şi ale respectarii clauzelor convenite;- asigurarea dreptului de a avea acces la produse care să nu prezinte nici un risc pentru sănătate şi securitatea fiecărui consumator;- preocuparea pentru promovarea corectă, echitabila şi susţinută a dezvoltării economice şi sociale.

În prezent marketerii, industria, guvernul dar şi publicul ţărilor dezvoltate (în special SUA care are cea mai puternică mişcare consumeristă) sunt conştienţi de impactul consumerismului asupra economiilor naţionale şi a bunăstării generale. Marketerii au înteles cum aceste variabile consumeriste (tehnici consumeriste) afectează deciziile pe care le iau. În ultimii ani, marketerii şi publicul asistă la o creştere a activităţiilor consumeriste. Boicoturile şi nemulţumirile maselor sunt tehnici consumeriste specifice care devin din ce în ce mai numeroase odata cu trecerea anilor. Însă, firmele nu pot să rezolve în totalitate nemulţumirile şi solicitarile consumatorilor. În Statele Unite ale Americii şi nu numai, unele firme au creat posturi pentru ocuparea funcţiei de “manager al cercetării politicilor publice” în vederea monitorizării permanente a schimbarilor în mediul social, respectiv al studierii impactului acestei fluctuaţii asupra activităţii firmei.

Mişcarea de apărare a drepturilor consumatorilor este în plină afirmare în ţările puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi cu o autentică democraţie. În SUA şi Suedia mişcarea consumeristă s-a impus deja în faţa autorităţilor, materializându-se în diverse influenţe exercitate asupra administraţiei publice. În Canada, Anglia şi Japonia fenomenul se manifestă sub forma unei largi mişcări populare cu un numar mare de aderentişi în continua creştere. În Franţa mişcarea de apărare a drepturilor consumatorilor îmbracă uneori forme mai dure cum ar fi boicoturile de produse sau grevele consumatorilor.

Consumerismul este astăzi la nivel mondial în faza de maturitate a ciclului său de viaţă. În trecut industria consumeristă era alcătuită din câteva organizaţii interesate în primul rand de elaborarea unei legislaţii care să apere consumatorii. În ţările foarte evoluate această industrie s-a transformat într-o reţea imensă de organizaţii şi instituţii care încercă fiecare în cel mai lesne mod posibil să servească interesele consumatorilor. Eforturi importante orientate în direcţia remedierii problemelor consumeriste au fost realizate prin acţiuni conjugate ale consumatorilor, guvernelor şi organizaţiilor de business. Toate acestea sunt rezultatul efortuilor depuse atât de

27

firmele mari, cât şi de cele mici. Astfel consumerismul rămâne o mişcare sociala menită să rezolve problemele crescânde ale consumatorilor şi producătorilor.

Consumerismul este considerat astăzi drept o activitate practică, ca urmare este un domeniu cu foarte puţine publicaţii teoretice. Strategiile concrete adoptate de fiecare stat în vederea susţinerii şi soluţionării problemelor consumeriste nu au un caracter fix şi standardizat. România este o ţară în care mişcarea consumeristă este sufocată încă de birocraţie, dezinteres, haos, corupţie, ca urmare nu a avut prilejul să se dezvolte. Aceasta este şi cauza lipsei interesului de aprofundare acestui domeniu extrem de actual pentru o economie în curs de dezvoltare, şi nu numai: promovarea intereselor consumatorilor.

Mişcarea consumeristă este vitală pentru promovarea şi apărarea drepturilor consumatorilor. Ea nu şi-a încheiat şi nu işi va incheia niciodată misiunea istorică de a impune parlamentelor şi guvernelor să ia măsuri legislative şi administrative în această direcţie.

CAPITOLUL III

28

PROTECŢIA CONSUMATORULUI ÎN INDUSTRIA TEXTILĂ

Se apreciază că cel mai vechi document referitor la caliatate este GENEZA „lumea a fost creeată în 6 zile şi dupa fiecare Dumnezeu a zis – a fost bine facut - . ” În Codul lui Hammurabi 2150 î.Hr., se prevede „dacă un zidar construieşte o casă şi ea se dărâmă omorând ocupanţii zidului va fi şi el omorât.” La fenicieni se tăia măna celor care realizau produse care nu erau conforme calitativ.

Tratatul de la Roma din 1957 a pus bazele Comunităţii Europene, având ca scop formarea unor pieţe comune şi armonizarea politicilor economice ale statelor membre pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată în întreaga comunitate, o expansiune continuă şi armonioasă, o stabilitate accentuată, o creştere accelerată a standardelor de viaţă. Se poate aprecia că, preocuparile pentru calitate, apărute în timpurile foarte vechi, au fost accelerate în secolul XX, perioada în care s-a produs o spectaculoasă evoluţie a acţiunilor şi conceptelor de calitate.

În Germania sistemul de protecţie a consumatoriilor este extrem de evoluat în toate domeniile inclusiv în industria textilă. Producţia textilă reprezintă integrarea activităţii unei serii de sectoare, începând cu cele de producţie a materiilor prime şi terminând cu finisarea produselor obţinute (ţesături, tricouri, confecţii). Toate sectoarele contribuie la obţinera unor produse textile de calitate superioară care să satisfacă cerinţele moderne de apreciere – confort la purtare, uşurinţă de întreţinere, stabilitatea formei şi a dimensiunilor, durata de utilizare – calitatea fiind determinată, pe de o parte de calitatea materiilor prime, iar pe de altă parte de procesul tehnologic pe care îl parcurg acestea şi de forţa de muncă din sectorul respectiv de activitate.

Transformările suferite de societatea romanească dupa 1990 s-au manifestat şi în industria textilă. Astfel dacă până la revoluţie industria textilă era complexă incluzând filatura, ţesătoria, finisaje, fabrici de confecţii şi tricotaje, dupa 1989 strucura industriei s-a modificat ajungându-se ca la ora actuală, acesta să fie alcatuită în mod preponderent din fabrici (sectore) de confecţii. Un procent foarte ridicat din totalul societăţiilor comerciale care au ca obiect de activitate realizarea de produse textile sunt orientate spre munca în sistem lohn. Calitatea în sensul cel mai accesibil cu putinţă, a fost definită ca reprezentând gradul de satisfacere a consumatorului şi este orientată spre 4 direcţii: produs, proces tehnologic, beneficiar şi costuri.

Sistemul lohn presupune ca producatorul – firma de confecţii – primeşte materiile prime (ţesătura, tricotul), materiale auxiliare precum şi documentaţia de execuţie. Cu dotarea tehnică de care dispune, el realizează anumite confecţii. Astfel, factorii care influenţeaza prodsul finit sunt: dotarea tehnică, gradul de calificare profesională a personalului din societatea respectivă, modul de organizare a serviciului de control al calităţii şi munca de concepţie.

În România de azi, personalul angajat în firmele textile provine, pe de o parte, din personalul care a lucrat înainte de 1989 în confecţii, deci, care a practicat aceaşi meserie iar, pe de altă parte, din personalul recalificat în urma disponibilizărilor făcute în alte sectoare de activitate. Ca urmare, personalul din România, din sectorul textil corespunde din punct de vedere al calificării profesionale.

În industria textilă, innoirea producţiei se face la intervale relativ scurte de timp, fapt impus, pe de o parte, de tendinţele modei, iar, pe de altă parte, de specificul acestui sector de activitate. Prin urmare, se impune o susţinută activitate de creaţie, care să se materializeze prin modele noi lansate pe piaţă.

29

Sunt considerate produse textile: produsele alcătuite exclusiv din fibre textile, produsele în care fibrele textile reprezintă cel puţin 80% din greutatea produsului întreg (de exemplu: stofă de mobilier, umbrelelor şi umbrare de plajă, covoarelor, mochetelor şi carpetelor, saltelelor şi articolelor de camping din materiale textile, căptuşelilor textile ale pantofilor, mănuşilor, căciulilor, dacă aceste părţi sau căptuşeli constituie minim 80% din greutatea produsului întreg) şi textilele încorporate în alte produse.

3.1 PRODUSELE TEXTILE ŞI RAZELE ULTRAVIOLETE

Produsele textile includ: materii prime, produse semifabricate, semiprelucrate, prelucrate, semifinite sau finite, care sunt constituite exclusiv din fibre textile, fără a se ţine seama de procesul de fabricaţie folosit. Conform legii, fibra textilă este o unitate de materie primă naturală, artificială sau sintetică caracterizată prin flexibilitate, fineţe având un raport mare între lungime şi grosime, care o face adecvată pentru prelucrări textile de tip industrial, meşteşugăresc sau normal.

În mod uzual, materialele textile se împart în doua mari categorii: obţinute din fibre naturale care pot fi de provenienţă animală sau din plante. Din categoria celor de provenienţă animală fac parte: lâna, angora, caşmirul, mătasea naturală. Cele din categoria vegetală provin din plante şi sunt: bumbacul, inul, cânepa. Cele rezultate din fibre artificiale pot fi materii de provenienţă naturală (acetaţi, oxizi de cupru) sau materii sintetice (poliamizi, poliesteri, poliacrinitrili).

Produsele textile sunt utilizate şi în scopuri industriale. Pentru informarea completă a consumatorilor cu privire la natura produselor textile supuse vânzarii este necesară marcarea/etichetarea individuală a compoziţiei fibroase pentru toate produsele textile destinate consumului populaţiei, atât pentru produsele din ţară, cât şi din import. Indiferent de destinaţia lor - personală, casnică sau industrială, produsele textile trebuie să îndeplinească şi standarde de securitate.

Îmbrăcămintea reprezintă şi un strat protector împotriva radiaţiilor ultraviolete (UV) dăunătoare, însă această protecţie nu se realizează întotdeauna. Pe măsură ce stratul de ozon, care protejează Terra de radiaţiile vătămătoare, suferă degradări, funcţia protectoare a îmbrăcăminţii devine tot mai importantă. Diferitele sortimente de îmbrăcăminte, fabricate din tot atâtea sortimente de fibre textile, asigură variate nivele de protecţie. Studiile au arătat că unele aspecte ale produselor textile fabricate: culoare, structura fibrei, conţinutul fibrei, elasticitatea fibrei, grosimea acesteia, tipul ţesăturii - generează diferite grade de protecţie.

Multe haine oferă o foarte mică protecţie UV. De exemplu, un tricou alb are un factor de protecţie (FPS) de 5 până la 7. (Factorul de protecţie solară - SPF - oferă protecţie doar la suprafaţa pielii, care se poate arde, nu şi faţă de razele solare care penetrează pielea şi produc riduri). Iar când un tricou este ud îşi pierde cam o treime din protecţia solară. Ca o regulă de bază, dacă ţii hainele la soare şi nu poţi vedea prin ele, vei avea o mai bună protecţie solară decât dacă ai vedea prin ele. Unele haine pretind a avea extra - protecţie UV. Nu exista încă un standard pentru a defini hainele cu protecţie UV. Comisia Naţională de protejare împotriva radiaţiilor din Anglia a dezvoltat o scală de evaluare a protejării consumatorilor de razele UV nocive de către produsele textile oferite pe piaţă - utilizând în acest sens un factor de protecţie al îmbrăcăminţii. Cu cât este mai ridicat acest factor, cu atât este protecţia mai puternică. În cadrul Comitetului European pentru Standardizare, a fost alcătuit un grup de lucru care are misiunea de a alcătui standarde pentru proprietăţile protective UV ale materialelor textile.

30

Dar industria textilă are propriile standarde, conform cărora un producător de haine nu poate pretinde că o îmbrăcăminte este protejată de razele ultraviolete, decât dacă factorul de protecţie faţă de aceste raze urmează următoarea scală: 15 – 24 - o protecţie bună UV; 25 - 39: o protecţie foarte bună UV şi 40 sau mai mare - o protecţie excelentă.S-au făcut teste pe 15 articole de îmbrăcăminte de la 9 firme, într-un laborator din New York. Fiecare articol a fost evaluat de două ori: o dată înainte de spălare şi a doua oară după 40 de spălări şi alte tratamente, măsurând lumina ultravioletă care trece prin ţesătură. Foarte puţine articole au trecut aceste teste, având filtrul UV declarat, cu o foarte bună sau excelentă protecţie.

Nici unul dintre articolele testate nu erau tratate chimic pentru protecţie UV. Aceste tratamente sunt făcute pentru linii de îmbrăcăminte mult mai scumpe şi multe haine care pretind că au protecţie UV, nu sunt tratate chimic. Factorul lor de protecţie vine din fabricaţie şi din tesătură.

Societatea noastră foloseşte textile la aproape orice, chiar dacă nu ne dăm seama. Deseori integrate în alte materiale, ele au cucerit agricultura, construcţiile, electronica, medicina, transporturile. Tehnologiile de vârf exploatează imensa suprafaţă specifică a fibrelor – întinse, ele ar acoperi mai mult de 80 m²/gram – pentru ca ele să interacţioneze cu exteriorul şi să protejeze, îngrijească sau să faciliteze viaţa în toate domeniile.

Aceste textile de generaţie nouă devin din ce in ce mai importante. Piaţa lor, care deja acoperă 30% din textilele vândute în Europa şi 40% în Statele Unite şi Japonia, ar putea sări la 50% până în anul 2010. Pentru a răspunde creşterii explozive a cererii, cercetarea a avansat pe toate fronturile.

Este luată în calcul şi problema dezvoltării durabile: trebuie create fibre reciclabile sau biodegradabile şi se încearcă diminuarea deşeurilor rezultate din tratamentele chimice. Sectoarele de cercetare cele mai dinamice sunt cele legate de medicină, transporturi, echipamentele de protecţie.

Textile inteligente – viitorul pieţei fibrelor textile. Oamenii de ştiinţă contemporani ne surprind mereu cu noile cuceriri în domeniu. Dintre acestea amintim:

O bluză care ne ajută să ne bronzăm în perfectă siguranţă. Acesta va bloca razele UV cancerigene, lăsând razele binefăcătoare să treacă. Acest tip de ţesut cu filtru solar, alcătuit din meryl, este deja comercializat.

Tricoul care vă supraveghează sănătatea. Stres, febra, risc cardiac, alergii? Nu uitaţi de tricoul “texticament”. Ţesutul său ascunde microcaptatori care detectează pulsul, frecvenţa respiratorie sau temperatura şi eliberează, dacă aceşti parametri nu sunt în grafic, medicamentele necesare: calmante, hormoni etc.

O bluză ecologică. Daca sunteţi ecologist şi vă implicaţi în popularizarea conceptului de dezvoltare durabilă, atunci nu veţi fi insensibil la tricourile şi puloverele din fibre vegetale biodegradabile, reînnoibile oricând vreţi. Cea mai răspândită dintre aceste fibre este PLA, acidul polilactic, un polymer extras din porumb.

3.2 ETICHETARE PRODUSELOR TEXTILE

31

Produsele textile trebuie etichetate şi marcate în momentul introducerii lor pe piaţă în scopul vânzării spre consumatori. Numele, descrierea, conţinutul fibrelor, detaliile despre fibrele textile trebuie indicate pe toate produsele oferite consumatorilor. Un produs textil alcătuit din două sau mai multe fibre, care au compoziţie diferită, trebuie să aibă ataşate o etichetă ce arată conţinutul în fiecare dintre tipurile de fibre componente.

În prezent se încearcă utilizarea în industria textilă de materiale, produse şi tehonlogii care să nu afecteze consumatorul şi mediul. Pentru o mai bună recunoaştere a caracteristicilor produsului textil se solicită de catre organismele de protecţie a consumatorilor pe plan internaţional şi delimitarea acestora în două categorii: produsele textile tehnologice şi produsele textile ecologice. Astfel, consumatorul poate depista cu uşurinţă produsele nocive de cele sănătoase. Pentru realizarea etichetării ecologice, în Uniunea Europeană se propun standarde care să permită cu uşurinţă selectarea produselor textile ce sunt de acord cu criteriile ecologice şi care se numesc „ecologially friendly products”. Această procedură este asemanătoare celei din industria alimentară unde produsele alimentare biologice primesc denumirea specifică de „bio products” pentru a le putea deosebi de alimentele modificte genetic.

Standardele recunoscute de Uniunea Europenă sunt:ECO TEX este o etichetare ce garantează respectarea procesului de producţie a

condiţiilor ecologice de obţinere a produsului finit.OKO TEX este o etichetare prin care se specifică că s-au măsurat substanţele potenţial

nocive din produsul finit şi produsul corespunde standardelor impuse.MUT este o etichetare asemănătoare cu anterioara. Ea arată că standardul produsului finit

satisface necesitatea de a proteja mediul pe întreaga durată a procesului de fabricaţie.GUT este cea mai dezvoltată formă de etichetare ecologică ce cuprinde aproximativ 80%

din piaţa europeană de profil. Această etichetare se referă la producătorii de covoare ce protejează mediul şi se garantează absenţa produşilor nocivi din procesul de fabricaţie ce ar putea deteriora mediul datorită deversărilor de substanţe poluante.

EEE este eticheta ce se aplică produselor textile obţinute de acei producători care se supun programelor de protecţie a mediului în întreaga lor activitate productivă.

ELTAC este eticheta europeană ce se aplică prroduselor finite ce au suportat cel puţin patru stadii de prelucrare din totalul de şapte.

WHITE SWAN are drept caracteristică luarea în considerare a impactului ambientul producţiei de fibre şi al precursorilor acestora, excluderea în prima fază a evaluării aspectelor pentru care nu sunt disponibile metode sigure de verificare, precum şi accentul aparte pus pe problematica legată de deversarea apelor uzate.

Floarea europeană eco este simbolul etichetei ecologice comunitare şi a fost

creat de Comisia Europeană în anul 1993. Eticheta ecologică este o marcă a Uniunii Europene introdusă în scopul de a promova produsele care, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, au un impact redus asupra mediului. Produsele care poartă eticheta ecologică consumă mai puţină energie, sunt făcute din materiale reciclabile, şi respectă natura.

Pentru ca un consumator textil să fie bine informat, legislaţia europeană a stabilit o serie de normative ecologice ce trebuie regăsite în procesul de producţie. Normele europene deja elaborate face referire la:

32

- prezenţa pesticidelor din fibra textila. Din punct de vedere chimic, principalele clasede compuşi utilizaţi sunt compuşii cloruraţi, cei organo-fosforici, carbonaţii şi tiocarbonaţii, compuşii triazinici şi bifenilii policloruraţi:

- prezenţa coloranţilor din fibra textilă. Impactul coloranţilor asupra mediului, precum şi caracteristicilor lor toxicologice au contribuit la tragerea numeroaselor semnale de alarmă cu privire la poluarea ce se înregistrează în prezent. A fost dovedit caracterul cancerigen a doua grupe de substante: MAK III A1 şi MAK III A2, care cuprinde: prima grupă benzidică, 4 clor-o-toludina, 2-naftilamina şi 4 aminodifenil, iar a doua grupă: o-toludină, 4-cloranilina, 3-3 i- diclor benzidina şi 2-amino 4-nitrobenzen.

- prezenţa unor auxiliari textili, în această categorie o atenţie deosebită având-oacceleratorii, în special compuşii organici pe bază de clor, a căror prezenţă este interzisă de toate standardele prezentate;

- prezenţa formaldehidei pe materialele textile. Acestă substanţă pe materialele textilepoate proveni de la tratamente de finisare cu răşini ureoformaldehidice, cu unii agenţi de emoliere, răşini utilizate la imprimarea cu pigmenţi sau chiar din alte produse de finisare, în care formaldehida este adăugată pentru conservarea respectivului produs.

Standardele cele mai recente au în vedere aplicarea unor criterii specifice, cât mai ales al unui criteriu global de evaluare, ce urmăraeşte în întreaga sa evoluţie. Acest criteriu este cunoscut sub denumirea de „Life cycle analysis” şi arată că un produs obţinut din bumbac recoltat folosind un defoliant pe bază de arsenic, chiar dacă finisarea sa se încadrează perfect în criteriile ecologice, nu va primi eticheta, după cum nu o va primi nici un produs din bumbac cultivat fără pesticide, dar finisat necorespunzător din punct de vedere ecologic.

Elementele de identificare şi principalele caracteristici tehnice şi calitative care se vor marca pe etichetele individuale ale produselor textile se vor traduce în mod obligatoriu în limba româna, dacă produsele vin din import. Se vor specifica în mod obligatoriu: denumirea producătorului, a importatorului şi ţara de origine. Se va menţiona şi dacă ţesăturile au suferit tratamente speciale ca: impermeabilizare, tratare pentru reducerea contracţiei, nesifonabilizare, etc.

În România, legislaţia naţională referitoare la produsele textile este reprezentată în principal de HG 527/2007 (M.O. nr. 426/26.06.2007) privind denumirea, marcarea compozitiei fibroase si etichetarea produselor textile, H.G. nr. 322/2001 (M.O. nr. 166/ 2.04.2001) privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile, modificată prin HG 25/2002 (M.O. nr. 67/ 30.01.2002) şi completată prin H.G. nr. 1658/2004 (M.O. nr. 954/18.10.2004).

În accepţiunea legislaţiei sus menţionate, orice text scris, litografiat sau ilustrat, care conţine elemente privind denumirea, compoziţia fibroasă a produsului, elementele de identificare, marca de fabrică sau de comercializare, instrucţiunile de utilizare şi care însoţeşte produsul prezentat pentru vânzare, se numeşte etichetă.

Menţiunile de pe etichetă trebuie să fie vizibile, lizibile şi clar diferenţiate de publicitate. Ele trebuie redactate în toate limbile oficiale ale statului în care sunt comercializate produsele sau serviciile. În principiu, etichetarea nu trebuie prezentată astfel încât să fie confundată cu o marcă de calitate. Totuşi, există cazuri în care această regulă nu este respectată, în special prin aplicarea de către fabricant sau de către vânzător a unor pictograme care atestă anumite calităţi ale produsului sau serviciului. Pentru produse anumite informaţii trebuie indicate întotdeauna: denumirea produsului, denumirea şi adresa producătorului şi/sau a persoanei responsabile de punerea pe piaţă şi greutatea.

33

Denumirea fibrelor textile şi marcarea compoziţiei fibroase se indică atât pe eticheta produselor, cât şi în documentele comerciale. Această cerinţă implică în special excludera abrevierilor în contractele de vânzare, notele de plată şi în facturi. Se va folosi un cod de procesare mecanizată, dacă acesta este explicat în acelaşi document. Denumirile, prezentăriile şi specificăriile referitoare la conţinutul fibrelor textile se scriu clar, lizibil şi uniform. Eticheta aplicată produselor textile va specifica:- marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia;- denumirea produsului;- caracteristicile tehnice (compoziţia fibroasă, tratamente speciale de finisare, masa produsului, clasa de calitate, mărimea, modelul, culoare etc);- tratamente speciale, aplicate pentru protecţia consumatorilor şi pentru securitate.

Apicarea pe etichetă, pe produs, sau pe ambalaj a unui text scris ori imprimat a oricărei reprezentări grafice a conţinutului de fibre încorporate în produsul textil, exprimat în procente, reprezintă marcarea compoziţiei fibroase a acestuia. Această marcare se face în conformitate cu prevederile legale, astfel:- cuvântul „mătase” nu poate fi utilizat pentru indicarea compoziţiei fibroase a unei ţesături sau fir textil;- nici un produs textil nu poate fi descris ca „100%” sau „pur”, decât dacă este compus în exclusivitate din aceleaşi fibre, cu o abatere de până la 5% din greutate;- un produs textil din lână poate fi descris ca fiind din „lână virgină” numai dacă acesta este realizat exclusiv din fire noi care nu au mai fost anterior încorporate în produsul finit, nu au mai fost supuse anterior altor procese de prelucrare decât celui din care a rezultat produsul finit şi nu au mai fost afectate de tratamente de finisare;- compozitia fibroasă a unui produs textil se va marca distinct în procente în ordine descrescătoare, când sunt mai multe fibre componente, fără abrevieri la denumirea fibrelor;- compoziţia fibroasa a confecţiilor, covoarelor, mochetelor, articolelor matlasate, articolelor de broderie peste 10% din suprafaţă, va fi distinct şi separat definită pentru faţă şi pentru captuşeala sau suportul textil.

Chiar dacă uneori deranjează, iar unii consumatori simt o stare de disconfort din cauza acestor „hârtii”, etichetele informative la produsele textile sunt importante, întrucât oferă consumatorului informaţii esenţiale privind modul de întreţinere a produsului, iar producătorii sunt obligaţi din punct de vedere legal să însoţească produsul cu astfel de informaţii. Codul de etichetare vine nu doar în ajutorul curăţătoriilor chimice, simbolurile grafice fiind standardizate la nivel internaţional.

Produsele textile, la comercializare, trebuie obligatoriu însoţite de indicarea modului de întreţinere (curăţare, spălare, călcare), conform simbolurilor internaţionale standardizate. Potrivit HG nr. 527/2007, eticheta produselor textile trebuie să conţina pe lângă denumirea, marca de fabricaţie, sediul producătorului, principalele caracteristici tehnice, calitative şi indicarea modului de întreţinere a produselor textile. Eticheta care specifică modul de întreţinere al produsului textil rezistent în care, prin intermediul unor simboluri grafice simple, sugestive şi standardizate, se prezintă recomandări privind întreţinerea produselor respective. Indicarea modului de întreţinere se face prin utilizarea simbolurilor prevazute în SR EN ISO 23758 : 2005. Acest standard conţine elementele grafice şi descrierea acestora referitoare la spălarea, stoarcerea, innălbirea, uscarea şi curăţirea chimică a produselor textile comercializate pe piaţă.

34

Simboluri pe etichete

Spălat  

Spălat la maşină, normal

Spălat la maşină, cu apă la 30 grade

Spălat la maşina, cu apă rece

Spălat la maşină cu apă la 40 de grade

Spălat la maşină cu apă caldă

Spălat la maşină cu apă la 50 de grade

Spălat la maşină cu apă fierbinte

Spălat la maşină cu apă la 60 de grade

Spălat la maşină cu apă fierbinte

Spălat la maşină cu apă la 70 de grade

Spălat la maşină cu apă fierbinte

Spălat la maşină cu apă la 95 de grade

Spălat la maşină cu apă fierbinte

Spălat la maşină, normal, ciclu scurt

Spălat la maşină, la 30 de grade, ciclu scurt

Spălat la maşină, cu apă rece, ciclu scurt

Spălat la maşină, la 40 de grade, ciclu scurt

Spălat la maşină cu apă caldă, ciclu scurt

Spălat la maşină, la 50 de grade, ciclu scurt

Spălat la maşină cu apă fierbinte, ciclu scurt

Spălat la maşină, la 60 de grade, ciclu scurt

Spălat la maşină cu apă fierbinte, ciclu scurt

Spălat la maşină, la 75 de grade, ciclu scurt

Spălat la maşină cu apă fierbinte, ciclu scurt

Spălat la maşină, la 90 de grade, ciclu scurt

Spălat la maşină cu apă fierbinte, ciclu scurt

Spălat la maşină, normal, cu atenţie

Spălat la maşină, la 30 de grade, cu atenţie

Spălat la maşină, cu apă rece, cu atentie

Spălat la maşină, la 40 de grade, cu atentie

Spălat la maşină cu apă calda, cu atenţie

Spălat la maşină, la 50 de grade, cu atenţie

Spălat la maşină cu apă fierbinte, cu atenţie

Spălat la maşină, la 60 de grade, cu atenţie

Spălat la maşină cu apă fierbinte, cu atenţie

Spălat la maşină, la 70 de grade, cu atenţie

Spălat la maşină cu apa fierbinte, cu atenţie

Spălat la maşină, la 95 de grade, cu atenţie

35

Spălat la maşină cu apă fierbinte, cu atentie

Spălat de mână, normal

Spălat de mână, la 30 de grade

Spălat de mână, cu apă rece

Spălat de mână, la 40 de grade

Spălat de mână, cu apă calduţă

Nu spalaţi

Inălbire  

Este posibilă inălbirea

Este posibilă inălbirea, dar fără clor

Nu inlbiţi

Uscare  

Uscare normală, prin centrifugare

Uscare normală, prin centrifugare, temperatură scazută

Uscare normală, prin centrifugare, temperatură medie

Uscare normală, prin centrifugare, temeratură mare

Uscare normală, prin centrifugare, fără aer cald

Uscare normală, ciclu scurt

Uscare normală, ciclu scurt, temperatură scazută

36

Uscare normală, ciclu scurt, temperatură medie

Uscare normala, ciclu scurt, temperatura mare

Uscare normală, cu atenţie

Uscare normală, cu atenţie, temperatură scazută

Uscare normală, cu atenţie, temperatură medie

Uscare normală, cu atenţie, temperatură mare

Uscare normală, cu atenţie, fără aer cald

Nu uscaţi prin centrifugare

Nu uscaţi prin centrifugare

Agăţaţi pentru uscare (nu stoarceţi)

Agăţaăi la umbră pentru uscare (nu stoarceţi)

Lăsaţi la uscat pe o suprafaţă plată

Lăsaţi la uscat la umbră, pe o suprafaţă plată

Stoarcere 

NU STOARCEŢI

Călcat  

Călcaţi la orice temperatură, cu sau fără abur

Călcaţi la temperatură scăzută

Călcaţi la temperatură medie

Călcaţi la temperatură mare

Nu călcaţi cu abur

Călcaţi la temperatură scazută, fără abur

Călcaţi la temperatură medie, fără abur

Călcaţi la temperatură mare, fără abur

NU CALCAŢI

Curăţat chimic

 

37

Curăţaţi chimic

Curăţaţi chimic, cu orice solvent

Curăţaţi chimic, numai cu solvenţi din derivaţi petrolieri

Curăţaţi chimic cu orice solvent în afară tricloretilenei

Curăţaţi chimic la temperaturi scăzute

Curăţaţi chimic fără abur

Curăţaţi chimic, fără înmuiere

Curăţaţi chimic, ciclu de timp redus

Curăţaţi chimic, orice solvent, temperatură scazută

Curăţaţi chimic, orice solvent, fără abur

Curăţaţi chimic, orice solvent, fără înmuiere

Curăţaţi chimic, cu orice solvent, ciclu de timp redus

38

Exemplu de etichetare corectă

Eticheta materialelor de protecţie textile

3.3 VÂNZAREA CU PREŢ REDUS

Solduri”, „Reducere de 10% pentru toate produsele numai astăzi”, „cumperi 3 şi primeşti unul gratuit” etc. Vânzătorii utilizează tot felul de tactici pentru a atrage clienţii. Totuşi, există anumite reguli pentru protejarea consumatorilor în cazul vânzărilor cu preţ redus. Acest tip de vânzare se face în condiţii excepţionale pentru o perioadă limitată. Vânzările cu preţ redus pot lua multe forme. Condiţiile pot varia de la primirea unor produse în plus pentru acelaşi preţ sau oferirea unui produs gratuit atunci când sunt achiziţionate mai multe produse de acelaşi fel, la alte tipuri de reduceri de preţ.

Condiţii care trebuie respectate în momentul determinării preţului Preţul trebuie să fie sigur, adică determinat sau determinabil. Trebuie, de exemplu, să fie precizat dacă preţul este calculat în funcţie de cantitatea achiziţionată în cazul unui produs vândut în vrac.  Preţul nu trebuie să fie anormal.  Preţul trebuie să respecte uneori anumite reglementări sectoriale.

Preţurile trebuie să fie indicate în lei, în scris, lizibil, vizibil şi într-un mod neechivoc. Informaţiile asupra cantităţilor bunurilor sau serviciilor primite ori care urmeaza să fie primite pentru un preţ dat, trebuie să fie clare, atât în cadrul contractului, în condiţiile generale, cât şi pe factură. Fii atent, pentru că există încă anumite probleme în ceea ce priveşte claritatea facturii în anumite sectoare, în special în cazul unor “pachete”, fără a se face o distincţie clară între diferitele produse sau servicii. Orice reducere de preţ trebuie indicată în mod clar, astfel încât să nu existe nici o îndoială în privinţa preţului care trebuie plătit. Preţul indicat trebuie să fie preţul total, adică preţul cu toate taxele incluse: T.V.A., alte taxe şi incluzând toate serviciile care trebuie plătite suplimentar în mod

obligatoriu de consumator. În afară de preţurile reglementate, vânzătorul dispune de o mare libertate în stabilirea preţurilor. Le poate mări sau diminua după cum doreşte. Totuşi, dacă reducerile de preţuri nu sunt supuse ele însele unei autorizări, vânzătorul trebuie să respecte nişte condiţii de fond şi de formă în anunţul acestor reduceri.

Anunţul de reducere a preţului se face prin raportarea la un preţ de referinţă, adică preţul practicat anterior în mod obişnuit în cadrul aceleiaşi structuri pentru produse sau servicii identice. O reducere de preţ nu poate fi anunţată prin raportarea la preţul unui concurent sau la preţurile recomandate ale unui furnizor. Dacă un vânzător doreşte pur şi simplu să schimbe preţurile fără a aduce acest lucru la cunoştinţa consumatorilor o poate face fără nici o constrângere, cu excepţia preţurilor reglementate. În schimb, dacă vânzătorul doreşte să-i anunţe pe consumatori de efectuarea unor reduceri de preţ, atunci trebuie respectate unele reguli: preţul de referinţă, cel faţă de care se face reducerea, trebuie să fi fost aplicat timp de o lună anterior reducerii.  publicitatea prin catalog şi ofertele de reducere de preţuri, lansate de comercianţii care practică

vânzarea prin corespondenţă, pot fi valabile numai până la epuizarea stocurilor, cu condiţia ca această menţiune să figureze vizibil şi lizibil în catalog.  pentru anumite tipuri de vânzare, anunţul reducerii preţurilor nu poate fi făcut în afara perioadelor

legale pentru asemenea vânzări (vânzarea de soldare).

Trei moduri de anunţare a reducerii de preţ prin menţionarea noului preţ lângă preţul anterior, barat;

prin menţiunile «preţ nou», «preţ vechi» lângă sumele corespunzătoare;

 prin menţiunile «preţ nou», «preţ vechi» lângă sumele corespunzătoare; Acest tip de afişare poate fi prezentat în două forme: sau

 prin menţionarea procentului de reducere şi a preţului nou care apare lângă preţul anterior, barat.Reducerea de preţ nu poate fi prezentată ca o ofertă gratuită a unei anumite părţi dintr-un

produs sau serviciu.

Principalele tipuri de vânzări cu preţ redus:

3.3.1 Vânzarea cu prime reprezintă obţinerea unui avantaj (produs sau serviciu) ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii, identice sortimental.Această practică este permisă numai în ipoteza în care produsele sau serviciile oferite ca prime sunt identice sortimental cu cele achiziţionate.

Exemple:a) "pentru un set de ciorapi cumpărat primiţi gratuit o pereche";b) "pentru 5 ciocolate cumpărate primiţi o ciocolată";c) "pentru developarea a două filme foto şi eliberarea fotografiilor, oferim gratuit developarea unui al treilea film".

34.00 €50.00 €

Old price: 35 €New price: 25 €

Pret vechi: 99.90 leiPret nou: 34.90 lei

- 10 %100 € 90 €

100 € - 10 %90 €

Nu sunt considerate prime şi pot fi oferite cu titlu gratuit consumatorilor:a) ambalajele produselor: ambalarea produsului după ce acesta a fost achitat de consumator;b) produsele sau serviciile indispensabile utilizării normale a produsului sau serviciului cumpărat: CD-urile cu sistemul de operare a calculatorului, cablul de alimentare pentru un produs electrocasnic sau alte cazuri similare;c) produsele sau serviciile a căror valoare este de până la 10% din preţurile de vânzare/tarifele produselor/serviciilor achiziţionate de către consumatori;d) articolele personalizate, respectiv obiectele purtând mesaje publicitare, inscripţionate în mod vizibil şi care nu se găsesc ca atare în comerţ: tricouri, brichete sau pixuri inscripţionate cu marca producătorului ori a distribuitorului sau alte cazuri similare;e) servicii postvânzare: transportul la domiciliu şi instalarea unei maşini de spălat rufe, retuşurile la un costum pentru bărbaţi efectuate în cadrul structurii de vânzare, precum şi alte asemenea servicii;f) facilităţile de staţionare oferite de comercianţi consumatorilor: parcarea autoturismelor clienţilor în locuri special amenajate de către comercianţi, fără plata taxei de staţionare.

3.3.2 Vânzarea de lichidare este o vânzare accelerată, la preţ redus a întregului stoc sau numai a unui sortiment de produse. În cadrul acestei practici, vânzătorul poate vinde în pierdere.

Vânzările de lichidare nu sunt permise decât în circumstanţe speciale şi strict reglementate. Încetarea definitivă a activităţii comerciantului – acest lucru poate interveni din cauza falimentului, morţii, pensionare etc.: Mutarea în cadrul altor spaţii de vânzare  Încetarea activităţii din cauza unui eveniment asupra căruia vânzătorul nu are control  Deteriorarea gravă a stocului de produse, ca urmare a unor calamităţi sau acte de vandalism.

Condiţiile care trebuie respectate la vânzarea de lichidareDurată limitată Vânzarea de lichidare se poate desfăşura numai pentru perioade limitate de timp, 90, 60 sau 15 zile, în funcţie de evenimentul care a determinat această practică.Locul vânzării În principiu, vânzările de lichidare trebuie să se desfăşoare în punctele de vânzare obişnuite.Produsele vândute Pot fi vândute numai produsele care fac parte din stocul vânzătorului, precum şi cele comandate şi achitate de aceasta, la momentul intervenţiei evenimentul care determină această practică.Reducerea preţului Vânzările de lichidare trebuie efectuate la preţ redus. Anunţul reducerii preţului trebuie să respecte anumite reguli.

3.3.3 Vânzarea de soldare este o vânzare practicată în vederea înnoirii sortimentelor de produse ale vânzătorului, accelerată şi la preţuri reduse. Este anunţată, de obicei, prin denumirea „solduri”.

Pot face obiectul vânzărilor de soldare produsele nealimentare cu desfacere sezonieră, oferite spre vânzare în mod obişnuit anterior perioadei de soldare. Stocul de produse trebuie constituit cu 15 zile înaintea perioadei de soldare şi nu poate fi reînnoit ulterior.

Vânzările de soldare sunt autorizate în cadrul a două perioade în decursul unui an calendaristic. Aceste perioade sunt de maxim 45 de zile şi sunt stabilite de comerciant înainte de debutul vânzărilor de soldare în cadrul perioadelor: 15 ianuarie - 15 aprilie inclusiv, pentru produsele de toamnă-iarnă şi 1 august - 31 octombrie inclusiv, pentru produsele de primăvară-vară.Comercianţii trebuie să anunţe această către primăria în raza teritorială a căreia îşi desfăşoară activitatea cu cel puţin 15 zile înainte de debutul vânzărilor de soldare.

Preţul redus se determină prin raportare la un preţ de referinţă şi trebuie să fie inferior acestuia. Preţul de referinţă reprezintă cel mai redus preţ practicat în acelaşi spaţiu de vânzare în perioada ultimelor 30 de zile, înainte de data aplicării preţului redus.

3.4 PUBLICITATE ÎNŞELĂTOARE A PRODUSELOR TEXTILE

Conform legii 148/2000, care defineşte publicitatea înşelătoare ca orice publicitate care în orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul de consumator sau care poate leza interesele unui concurent.

Pentru determinarea caracterului înşelător al publicităţii, trebuie luate în considerare toate caracteristicile acesteia şi, în mod deosebit, elementele componente referitoare la:a)  caracteristicile bunurilor şi serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de execuţie şi de ambalare, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei sau a aprovizionării, măsura în care acestea corespund scopului destinat, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, producătorul, originea geografică sau comercială ori rezultatele testelor şi încercărilor asupra bunurilor sau serviciilor, precum şi rezultatele care e asteaptă de la acestea; b)  preţul sau modul de calcul al preţului, precum şi condiţiile în care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile; c)  condiţiile economice şi juridice de achiziţionare sau de prestare a serviciilor; d)  natura serviciilor ce urmează a fi asigurate după vânzarea produselor sau prestarea serviciilor; e)  natura, atribuţiile şi drepturile celui care îţi face publicitate, cum ar fi: identitatea, capitalul social, calificarea, dreptul de proprietate industrială, premii şi distincţii primite; f)  omiterea unor informaţii esenţiale cu privire la identificarea şi caracterizarea bunurilor sau serviciilor, cu scopul de a induce în eroare persoanele cărora le sunt adresate. 

Cunoaşterea înseamnă putere şi este esenţială pentru dvs., ca şi consumatori. Având informaţiile necesare puteţi achiziţiona produse cu încredere. De aceea, publicitatea care este decentă, cinstită şi adevărată este deosebit de importantă în achiziţionarea de bunuri sau servicii. ATENŢIE !

-  reclamele nu trebuie să sugereze că produsele oferite sunt sigure şi au eficienţă doar dacă sunt "naturale";

-  feriţi-vă de produsele sau tratamentele cărora li se face reclamă ca fiind cure rapide şi eficiente pentru o serie largă de probleme;

-  fiţi suspicioşi faţă de martorii care pretind că au beneficiat de rezultate uimitoare.Cum putem şti dacă o reclamă se bazează pe adevăr?

Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România consideră că publicitatea trebuie să fie legală, decentă, cinstită şi bazată pe fapte reale, să fie realizată cu responsabilitate faţă de consumatori şi societate şi să respecte principiile generale ale competiţiei loiale acceptate în mediul de afaceri.

Conform Legii 650/2002 pentru aprobarea OG 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor pe piaţă, orice agent economic care doreşte să practice vânzările cu preţ redus trebuie să informeze consumatorii cu privire la acest lucru prin respectarea unor reguli Centrul de Consultanţă şi Informare a Consumatorilor din cadrul APC România vă amintesc aceste reguli:

- anunţarea reducerilor de preţ trebuie să facă referire la preţul practicat anterior cu 30 de zile cu alte cuvinte un produs care a costat 50 lei va fi redus de la această suma

- menţionarea noului preţ lângă preţul anterior barat- menţionarea preţ nou alaturi de preţ vechi- menţionarea procentului de reducere cu indicarea noului preţ lângă cel vechi- menţionarea unui procent unic de reducere a produselor din acel magazin sau dintr-un

sector al magazinului - 50% de exemplu pentru orice produsOricare dintre aceste metode o găsiţi induce întrebarea firească a unui consumator - oare

preţul este întradevar redus? Întrebare firească atunci când vezi un produs redus de la fantastica sumă de 150 lei la 25 lei - iar calitatea produsului lasă de dorit. CCICB ne ajută să descoperim cum putem detecta astfel de cazuri şi să evităm a ne lasă păcăliţi de anunţuri sezoniere:

- calitatea unui produs dă preţul acestuia, deci nu va asteptaţi la chilipiruri şi fţii obiectivi - verificaţi eticheta produsului pentru a vedea din ce material este şi vă veţi da seama dacă

preţul este real sau umflă şi apoi redus numai pentru a vă da senzaţia ca faceţi o afacere bună- dacă observaţi două preţuri lipite unul peste celălalt adică o reetichetare, este semn ca

preţul este cel vechi şi există posibilitatea ca preţul reetichetat să nu fi fost cel practicat de comerciant înainte de sezonul reducerilor

- dacă reducerea este făcută în procente trebuie să găsiţi şi preţul exact al momentului- nu uitaţi bonul de casă pentru orice problemă aparută aveţi 30 de zile la dispoziţie pentru a

va adresa vânzătorului sau organelor abilitate.Dacă observaţi o reclamă care nu respectă legea şi, implicit, nu respectă consumatorul, nu

ezitaţi să luaţi măsuri. Anunţaţi Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România sau Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Ajutând la expunerea unor astfel de reclame vă protejaţi pe dvs. şi contribuiţi la protejarea persoanele mult mai vulnerabile - copiii şi bătrânii.

CONCLUZIE

Piaţa unică a luat naştere prin unirea pieţelor naţoinale ale celor 27 State Membre ale Uniunii Europene. O piaţă este caracterizată prin activităţile de analiză şi decizie îndreptate spre identificarea, anticiparea şi satisfacerea aşteptărilor referitoare la bunuri şi servicii. Aceste activităţi sunt aplicabile atât ofertei, cât şi cererii.

Mulţumită creării unei pieţe mai mari, aceste activităţi pot fi extinse pe o suprafaţă mai mare. Orice consumator din UE se poate aştepta acum să aibă drepturi egale în orice Stat membru al UE. Toţi consumatorii din cadrul Pieţei unice sunt trataţi în acelaşi fel. Eliminarea controalelor vamale şi a taxelor de import reprezintă o mărturie în acest sens.

Pentru a realiza această piaţă, cele 27 State Membre au fost nevoite să renunţe la unele din puterile lor în favoarea instituţiilor Europene. Acestea din urmă pot interveni (şi o fac) în probleme în care o unică acţiune este considerată mai eficientă decât acţiunile individuale ale Statelor Membre (principiul subsidiarităţii).

În Piaţa unică, Uniunea Europeana doreşte să asigure un nivel ridicat de protecţie pentru toţi consumatorii europeni. În vederea atingerii acestui scop, regulile privind protecţia consumatorilor au fost armonizate: Uniunea Europeană impune o minimă protecţie pentru consumatori care trebuie să fie garantată de toate Statele Membre. Orice consumator european, oricare ar fi ţara de rezidenţă sau locul de comercializare al operatorului economic, beneficiază de această protecţie ca un minim absolut. Prin urmare, orice produs sau serviciu pus pe piaţă într-un Stat Membru, care este accesibil tuturor consumatorilor europeni şi tuturor statelor din Uniune, trebuie să asigure o protecţie minimă.

Totuşi, directivele care stabilesc aceste reguli, deseori prevăd doar minima protecţie. Statele Membre sunt libere să stabilescă reguli mai stricte care să asigure o mai bună protecţie pentru consumatorii lor.

Regulile concurenţei în cadrul Uniunii Europene:a) Înţelegerile şi practicile adoptate de mai multe companii care au drept scop limitarea concurentei intre ele. Acestea sunt adoptate in vederea cresterii preturilor si, prin urmare, profiturile lor fara imbunatatirea calităţii nu sunt permise. Exemple: determinarea preţului comun, împărţirea pieţei, distribuirea clientilor sau a teritoriilor, etc.b) Fuziunile. O fuziune are loc atunci când o companie preia controlul exclusiv asupra altei companii sau când mai multe companii dobândesc controlul asupra altei companii. Fuziunile creează situaţii care prezintă risc pentru concurenţă, prin urmare, sunt reglmentate şi supravegheate cu grijă. Fuziunile care se finalizează prin crearea sau întărirea unei poziţii dominante sunt interzise.c) Ajutorul de stat. Uneori, guvernele acordă ajutor economic companiilor pentru a le sprijini. Ajutorul care provoacă o distorsionare a concurenţei prin sprijinirea unor companii în detrimentul altora este interzis. Unele tipuri de ajutor sunt, totuşi, considerate compatibile cu funcţionarea corespunzătoare a pieţei.d) Abuzul de poziţie dominantă. O poziţie dominantă există atunci când o companie are o putere economică împiedicând efectiv orice concurenţă. Această situaţia poate fi întâlnită fie când companie exercită un cvasimonopol, fie când este singurul organizator al unui eveniment important (de exemplu– campionatul mondial de fotbal). Se consideră că operatorul economic a abuzat de

poziţia sa dominantă pe piaţă dacă adoptă un comportament care împiedică concurenţa pe acea piaţă.

Inflamabilitatea lenjeriilor de noapte şi securitatea împotriva focului. Lenjeriile de noapte prin conţinutul fibrei din care sunt produse, prezintă risc ridicat de imflamabilitate. Această problemă recentă de securitate a fost discutată la nivelul statelor Uniunii Europene.

Problema provine din natura complexă a produselor textile, ştiut fiind faptul că în structura acestora există mai multe tipuri de materii prime şi materiale, de natură diferită, dintre care unele sunt inflamabile.

Dacă în mod accidental lenjeria de noapte intră în contact cu focul, gazul, firele elctrice sau alte surse de încălzire, poate genera vătămari serioase în special copiilor şi persoanelor mai în vârstă, care sunt cele mai expuse categorii de consumatori la astfel de accidente “casnice”.

În prezent nu există armonizări legislative privind calitatea şi cerinţele de siguranţă ale materialelor textile ce intră în compoziţia lenjeriei copiilor. Însă, de dată relativ recentă, o propunere de reglementare intitulată: “Produsele textile – pericol de foc pentru lenjeriile de noapte ale copiilor” a fost înaintată membrilor Comisiei Europene (2007).

Numeroase state membre UE au deja reglementări naţionale pentru asigurarea securităţii în consum a produselor de lenjerie de noapte pentru bebeluşi, copiii şi adulţi. Desigur, s-au impus şi o serie de standard capabile să ţină sub control “tendinţa spre aprindere” a unor produse textile.

În ţara noastră, astfel de reglementări legislative nu sunt încă cunoscute. Doar etichetele şi conţinutul informaţional al acestora îi ajută pe consumatori să fie bine informaţi, să ia decizii în cunoştinţă de cauză şi să beneficieze în condiţii de siguranţă de întreaga durată de viaţă a produselor textile.

Securitatea mărfurilor textile pe tot parcursul fluxului logistic, dar şi în momentul consumului final, trebuie să constituie o preocupare constantă a producătorilor şi comercianţilor.

Sfaturi utile pentru consumatori. În timpul cumpărăturilor, populaţia este adesea nesigură dacă îmbrăcămintea aleasă este potrivită sau nu. Din acest motiv, consumatorului devine tot mai conştient că nu doar dimensiunile corporale ale articolului de îmbrăcăminte trebuie să-l satisfacă, ci şi calitatea materialului din care aceasta a fost confecţionat. Din cest motiv sugeram consumatorilor:

o să citescă cu atenţie şi să respecte instrucţiunile de întreţinere de pe etichetele produselor textile! Semnificaţia simbolurilor grafice trebuie recunoscute de consumatori!

o Să se convingă de calitatea oricărui articol cumpărat, prin studio atent şi pipaire.o Să consulte etichetele care indică gradul de inflamabilitate al produsului textile şi

compoziţia fibroasă a acestuia, pentru o alegere potrivită a produselor textile!o Să încerce întotdeauna articolul.o Să solicite de la vânzător o chitanţă sau un bon, deoarece numai astfel se poate dovedi

provenienţa mărfii. Dacă doresc să facă reclamaţii în legătură cu calitatea mărfii, acestea trebuie făcute la magazinul de unde a fost cumpărat.

o Să aleagă îmbrăcămintea şi în funcţie de gradul de protecţie împotriva razelor UV! Ca o regulă de bază, dacă se ţin hainele la soare şi nu se poate vedea prin ele, aceştia vor avea o mai buna protecţie solară decât dacă ar vedea prin ele.

o Să aleagă produsele textile care poartă etichetă ecologică, pentru a putea contribui la protejarea mediului înconjurator şi a încuraja producătorii să realizeze textilele care respectă natura.

În ţara noastră, un procent foarte ridicat din firmele în domeniu au ca obiect de activitate realizarea de produse textile pe baza munci în lohn. Acest lucru presupune că, producătorul primeşte materiile prime, materialele auxiliare, documentaţia de execuţie şi, împreună cu personalul şi dotarea tehnică de care dispune, produce aceste confecţii. În acest caz, factorii care influenţează direct proporţional calitatea produsului textil sunt:

- dotarea tehnică;- gradul de calificare profesională a personalului;- modul de organizare a serviciului de control al calităţii;- munca de concepţie.De cele mai multe ori, producătorul nu face decât recepţia cantitativă a materialelor de care

are nevoie în procesul de producţie, iar despre o adevarată recepţie calitativă adesea nici nu poate fi vorba. Din nefericire, cel mai adesea recepţia calitativă a produselor textile se face de către un salariat prea puţin avizat, care poate fi sau nu la curent cu reglementările internaţional. În aceste condiţii şi problematica protecţiei consumatorilor este greu de asigurat cu atât mai mult cu cât aceştia sunt prea puţin informaţi în legătură cu drepturile pe care le au.

Problemele critice care se manifesta în România, în domeniul protecţiei consumatorilor sunt:- nu există o lege cadru, iar legislaţia nu are prevederi precise şi clare pentru apărarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor;- cadrul instituţional nu funcţionează sistematic, mai mult, el este asistenţial, în loc să fie partenerial;- nivelul de informare şi educare a consumatorilor este scăzut;- procesul de structurare a consumatorilor în organizaţii neguvernamentale este blocat;- activitatea de protecţie a consumatorilor este puternic centralizată.

Măsuri urgente pentru rezolvarea problemelor critice în domeniul produselor textile sunt:- armonizarea legislaţiei interne cu acquis-ul comunitar;- reorganizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, în vederea apărării drepturilor fundamntale ale consumatorilor;- reconsiderarea rolului Asociaţiilor de Consumatori în cadrul sistemului de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor;- descentralizarea activităţii consumatoriste la nivel teritorial;- elaborarea şi promovarea de noi strategii şi programe în domeniu.

În concluzie, rolul şi locul consumatorismului ar trebui să fie din ce în ce mai puternic în România următorilor ani. Odata intensificată activitatea de protecţie a consumatorilor, agenţii economici din toate ramurile economice, indiferent dacă sunt producaăori de bunuri sau de servicii, nu se vor putea sustrage de la obligaţiile pe care le au faţă de consumatori.

Informarea corectă şi cât mai complete a cosumatorilor, le dă posibilitatea să nu poată fi induşi în eroare de reclamele înşelătoare care, pentru a putea fi uşor sesizate, este necesar ca în legislaţiile statelor membre să fie transpuse şi impuse Directivele CEE.

Introducerea tuturor directivelor existente (în cadrul UE) referitoare la protecţia economica a consumatorilor în legislaţiile ţărilor din Europa Centrala şi de Est – deci şi în cea româneasca – este la fel de important şi de urgent. Aceeaşi acţiune trebuie să se realizeze şi în ceea ce priveşte directivele referitoare la securitatea generală a bunurilor de consum.

Armonizarea legilor, normativelor şi prevederilor referitoare la libera circulaţie a produselor şi serviciilor, precum şi formarea şi consolidarea încrederii consumatorilor în avantajele ce decurg din această globalizare a pieţei, sunt lucruri indispensabile pentru buna ei funcţionare, în caz contrar, putând prolifera o serie de practici necinstite şi/sau abuzive.

BIBLIOGRAFIE

1. V. Adescăliţei – Tehnici promoţionale şi fundamentale, Universitatea Transilvania, Braşov, 19942. I. Bari – Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19943. L. Csorba, E Băra – Economia comerţului, editura Universităţii “Aurel Vlaicu”, Arad, 20084. L. Csorba – Protecţia consumatorului, editura Universităţii “Aurel Vlaicu”, Arad, 19995. L. Csorba – Managementul promovării produselor agro-silvice, Editura Gutenberg Univers, Arad,

20046. L. Csorba – IMM-urile şi rolul lor în economia modernă, Editura Gutenberg Univers, Arad, 20077. L. Csorba – Protecţia consumatorilor în economia de piaţă, editura Universităţii “Aurel Vlaicu”,

Arad, 20108. L. Csorba – “Piaţa consumatorului de produse textile”, Revista de Comerţ nr.3/20099. ****** - Ghid European pentru Promovarea Intereselor Consumatorilor, Editat de AROMAV,

Bucureşti, 199710. ****** - Ghidul specialistului în domeniul protecţiei consumatorului, Bucureşti, 199811. B.B. Kurty – Le marketing realite contemporaine, Les editions HRW Ltee Montreal, 1980, pag.12512. Gh. Păcurariu, E. Băra – Economia comerţului, editura Universităţii “Aurel Vlaicu”, Arad, 200613. C. Păunescu – Marfa şi globalizarea pieţei, editura ASE Bucureşti, 200414. D. Patriche – Protecţia consumatorilor, Bucureşti, 199815. ****** - Legea nr. 11/1994 privind protecţia consumatorului16. ****** - Legea nr. 148 privind publicitatea17. ****** - legia nr. 650/ 2002 ptivind comercializarea produselor şi serviciilor18. ****** - HG nr. 527/30.05.2007 (M.O. nr. 426/ 26.06.2007) privind denumirea şi marcarea

comoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile19. ****** - H.G. nr. 322/2001 (M.O. nr. 166/ 02.04.2001) privind denumirea, marcarea compoziţiei

fibroase si etichetarea produselor textile, modificată prin H.G. 25/2002 (M.O. nr. 67/ 30.01.2002) şi completată prin H.G nr. 1658/ 2004 )M.O. nr. 954/ 18.10.2004)

20. C. Stanciu, M. Cantacuz – Protecţia consumatorilor, editura Oscar Print, 200621. http://www.apc-romania.ro 22. http://www.dolceta.eu 23. http://www.etsa-europe.org European Textile Services Association (ETSA)24. http://www.eticheta-ecologica.ro/despre.php 25. www.protectia-consumatorilor.ro 26. www.opc.ro