2. PROTECȚIA VÂNATULUI. COMBATEREA BRACONAJULUI

2.1 Îngrijirea și protecția vânatuluiPrin protecția și îngrijirea vânatului se înțeleg măsurile care se iau în scopul păstrării

și înmulțiri, anumitor specii de vânat pentru a ajunge la nivelul efectivelor optime în condițiile îmbunătățirii vigorii și a stării lui de sănătate, iar la speciile purtătoare de trofee și a ridicării calității lor, astfel că de pe fiecare fond de vânatoare să se poata extrage, anual o recoltă maximă ,corespunzătoare capacității de hrănire a fiecarui fond. În acest scop, se iau măsuri de apărare a anumitor specii de vânat și de îmbunătățire a condițiilor lui de viață, prin amenajarea corespunzătoare a fondurilor de vânatoare. Animalele sălbatice, din grupa cărora fac parte speciile de vânat, pentru a se dezvolta, au nevoie de liniște, adăpost și hrană.

În etapa actuală, mediul natural în care trăiesc speciile de vânat, este tot mai puternic perturbat sau chiar modificat de mijloacele moderne de civilizație, aceasta influentând negativ posibilitățile de menținere în teren a efectivelor existente.

În zona agricolă schimbările sunt cele mai profunde, mediul de viață al speciilor de vânat mic modificându-se radical. În locul culturilor agricole foarte variate, numeroase adăposturi formate de mărăcinișuri, care constituiau refugii în perioada de iarnă pentru adăpostirea, de exemplu a ienupărului sau a portârnichii, au aparul monoculturile pe zeci și sute de hectare, iar în locul boschetelor de mărăcinișuri au fost construite canale de irigații. Mecanismele agricole și pesticidele produc pierderi la speciile de vânat mic.

În numeroasele zone în care speciile de vânat erau netulburate unde își gaseau refugiul mai ales în perioada înmulțirii lor, au dispărut fondurile de vânatoare fiind tot mai mult brăzdate de șosele moderne. Autovehiculele, care circulă permanent conturbă liniștea speciilor de vânat, producând pierderi mai ales în timpul nopții. Silvicultorii și vânătorii sunt cei care au datoria în primul rând, înainte de a se gândi la modul cum să recolteaze vânatul, să ia măsurile care se impun pentru păstrarea și înmulțirea speciilor care îi interesează din punct de vedere vânătoresc și economic. Numărul vânătorilor au crescut mult ca și mijloacele tehnice de care ei dispun în scopul recoltării vânatului: arme moderne, mijloace de deplasare rapide. Toate acestea defavorizează numai speciile de vânat, mai ales dacâ ținem seama și de faptul că majoritatea vânătorilor sunt tentați mai mult să recolteze vânatul, vânătoarea fiind mult mai atractivă decât ocrotirea și îngrijirea lui, care necesită eforturi și sacrificii materiale, fără o compensare imediată a lor.

Existența vânatului este influențată de o serie de factori care acționează direct asupra lui periclitându-i viața sau favorizându-i înmulțirea și indirect prin schimbarea condițiilor obișnuite de trai în privința hrăniri, adăposturilor și liniștii. Omul, prin cunoașterea acestor factori are posibilitatea să ia măsurile cele mai potrivite de ocrotire și de îngrijire a speciilor de vânat, înlaturând sau micșorând efectul negativ al unor factori sau favorizând acțiunea celor care au efect pozitiv asupra vânatului. Factorii care influențează vânatul se pot grupa în două categorii, și anume: factori abiotici (sau fizici) și factori biotici, în care se include și factorul antropic (sau omul), care pot acționa decisiv asupra existenței anumitor specii de vânat.

Factorii biotici. Existența speciilor de vânat până la dispariția totală a lor de pe un anumit teritoriu poate fi determinată, direct sau indirect, prin efectele lor, de urmatorii factori biotici mai importanți: factorul antropic (de o importanță deosebită), apoi vegetația, animalele, bolile, disproporția dintre sexe și consangvinitatea.

Factorul antropic este omul care influențează hotărâtor asupra speciilor de vânat, pozitiv sau negativ conștient sau uneori inconștient de modul cum acțiunile lui pot determina însăși experiența unor specii de vânat. Exemple de acest fel putem întâlni peste tot: acțiuni pozitive de ajutor a vânatului, din partea silvicultorilor și vânătorilor, când hrănesc vânatul sau când îl salvează de calamități (ouale din cuiburile periclitate de inundații sau puii); de asemenea, popularea unui teren cu vânat, combaterea dăunătorilor, selectarea prin împușcare a exemplarelor bolnave la speciile purtătoare de trofee, extragerea celor de caliatate slabă precum și numeroase alte acțiuni.

Factorii abioctici. Mărimea efectivelor, sporul natural înregistrat anual, precum și aria de răspândire a fiecărei specii de vânat sunt influențate de acțiunea principalilor factori abiotici: relieful, solul, clima și apa.

Protejarea speciilor de vânatContinuă și rapida dezvoltare a progresului și tehnici în etapa actuală și modifică

profound condițiile de existență a vânatului. Din această cauză, se impune aplicarea unor măsuri deosebite de protejare și de prevenire a pierderilor. Printre măsurile cele mai eficiente se menționează reducerea numărului dăunătorilor animali ai vânatului și combaterea braconajului, deoarece aceștia sunt principalii factori negativi ai sporului anual îndeosebi pentru speciile principale, de interes economic și vânătoresc.

Asigurarea adăpostului și hranei speciilor de vânat nerăpitorAria de răspândire a speciilor de vânat este determinată de modul cum sunt repartizate

vegetația forestieră și agricolă, de comparația și abundența lor, acestea asigurându-le adăpostul și hrana sunt principalii factori de care depinde existenta lor.

Vegetația forestieră asigură în decursul întregului an adăpostul necesar pentru odihnă sau constituie refugiul împotriva intemperiilor sau a animalelor dăunătoare pentru majoritatea speciilor de vânat. De exmplu, la speciile de cervide care găsesc îndeosebi în perioada de vegetație condiții optime de adăpostire, preferințe lor de a se stabili într-o pădure sau alta, este determinată de compoziție, de vârsta esențelor forestiere precum și de regimul și tratamentul aplicat fondului forestier.

Vegetatia agricolă prin felul abundența și înalțimea la care acoperă solul și prin variația sa în decursul aceluiaș anotimp, determină o schimbare continua a adăpostului pe are îl asigură pentru speciile de vânat. În funcție de aceasta se schimbă concentrarea sau dispersarea speciilor de vânat pe cuprinsul unui fond de vânătoare chiar la speciile sedentare având loc deplasări sau așa numitele migrații sezoniere în căutarea unui adăpost mai bun și a unei hrane corespunzătoare.

Hrana naturală. Preferințele animalelor pentru un anumit sortiment de hrană ca și cantitatea necesară, diferă în primul rând în funcție de specia de vânat. Cervidelor le plac mai mult plantele lemnoase și agricole comparative cu fazanul și potârnichia care consumă mai multe semințe, fructe și insecte. Chiar aceeași specie consumă o hrană diferită în funcție de: natura vegetației care acoperă terenul pe care trăiește, de anotimp, de temperaturile extreme, de vârsta și sexul animalului, de stadiile fiziologice precum și de gustul sau preferința fiecărui animal.

Hrana cultivată pentru vânat. În fondul de vânătoare, în special acolo unde efectivele de vânat sunt mari, pentru a asigura condiții cât mai bune de dezvoltare speciilor existente,se amenajează suprafețe speciale, pe care se cultivă hrană pentru vânat.

Suprefața necesară pentru hrana vânatului, pe fondurile de vânătoare intens gospodărite cinegetig se calculează astfel:

- producția medie de masă verde la hectar care se obține în zona forestieră; - consumul de hrană mediu, în perioada cu vegetație al fiecărei specii;- necesarul de furaje care trebuie recoltat de om și administrat suplimentar iarna.

Astfel se consideră că producția unui hectar de pășune amendată, sau ogor cultivat , pentru vânat în fondul forestier poate hrăni de la 2 pana la 10 cerbi comuni , sau 4 pana la 20 cerbi lopătari, sau 10 pana la 50 căpriori; dacă pe teren mai conviețuiesc și alte specii de vânat se va adăuga și suprafața necesară hrăniri lor.

Toate poienile mici, sub 0,5 ha, din interiorul pădurii, care nu pot fi cultivate agricol din cauza suprafețelor reduse, liniilor somiere înguste și umbrite sau chiar poienile mari situate la altitudini care nu permit o cultură agricolă bună se mențin ca fânețe pentru vânat. Ele se întrețin bine și se însămânțează pentru a da o producție de furaje cât mai ridicată. O parte din furajele obținute se recoltează și se conservă pentru a fi date vânatului în perioada de iarna.

Plantele de cultură folosite care au o valoare nutritivă mare sunt urmatoarele: trifoiul rosu, trifoiul alb, lucerna, sparceta, topinamburul sau napul porcesc, cartoful, sfecla de nutreț, varza furajeră sau varza “palmier”, iarba de sudan, dughia .

Hrana complementară pentru vânat se administrează în perioada de iarna sau chiar în restul anului, în rezervații împrejmuite și în terenurile populate cu pui de fazani.

Recoltarea și conservarea hranei complementare are o mare importanță pentru vânat , deoarece chiar un furaj cu valoare nutritivă mare, preferat de vânat, dacă este recoltat și conservat necorespunzator, acesta îl va refuza sau chiar dacă îl va consuma din lipsa de altă hrană, va fi predispus la îmbolnăvire. Ca hrană complementară întâlnim: fânul, urzica, lucerna, frunzare uscate, nutrețul insolizat din frunzare și furaje, suculentele (tuberculi, bulbi și rădăcinoase, semințele și fructele, etc.

O hrănire optimă a vânatului, precum și executarea în bune condiții a planului de împușcare selectivă, se pot realiza numai într-un teren bine amenajat sau dotat cu toate instalațiile vântorești neceasare. În acest scop, o dată cu întocmirea sau revizuirea amenajamentului se prevăd și aceste lucrări care în ordinea importanței sunt: instalați penru adminisrarea hranei suplimentare vânatului. dăpători, scăldători și sărari, poteci , observatoare și standuri. Pentru a răspunde funcționalității pentru care se executa ele trebuie instalate în teren din timp, să fie construite din materiale cât mai asemănătoare mediului înconjuraător, pentru a nu părea suspecte vânatului, să nu aiba mirosuri respingatoare și să fie amplasate în locurile preferate și frecventate de vânat.

Sarea și apa pentru vânat. Speciile de vânat au nevoie de sare și apă, la fel și de hrană. Unele specii consumă direct sarea și apa, iar altele și-o asigură din hrana vegetală și animală pe care o consumă.

Pentru a menține speciile de cervide și capre negre în terenurile intens populate, este necesar să se amenajeze sărării. Sarea este un condiment care marește pofta de mâncare activează digestia și actionează favorabil la transformarea substanțelor nutritive consumate, ușurând asimilarea lor. Sărăriile se amplasează în locuri mai liniștite, lângă instalații și locuri de hrănire, pe potecile de trecere ale vântului, pe lânga ape, scăldători și în apropierea ogoarelor și fânețelor de hrană. Instalațiile în care se administreasă sare (sărăriile) sunt de diferite tipuri: sărăria în par cu ramificație, sărăria în cadru de lemn. Sărăriile în troace de lemn și în cioate (putrezite sau sănătoase) se folosesc de obicei la așezarea bulgărilor de sare.

Apa pentru vanat. Adăpători și scăldători se construiesc îndeosebi în pădurile de la șes, unde în perioadele secetoase, îndeosebi speciile de cervide, mufloni, minstreți și fazani, suferă din cauza lipsei apei. În acest sens se construiesc adăpători cimentate, puțin adânci cu pereți ușor înclinați pentru a permite animalelor mici ieșirea din ele. De regulă, se execută în slurile argiloase, depresiuni, pe vai, gropi mai adânci, unde în perioadele ploioase se depozitează apa, putându-se păstra pe tot timpul verii. Acestea folosesc și drept scăldători. Lipsa de apă are efecte grave, negative, atât pentru vânat cât și pentru pădure.

Prin specificul reliefului, climei și solului țării noastre, fauna se prezintă într-o diversitate rar întâlnită pe un teritoriu atât de mic. De la golul de munte și până la malul mării,

animalele sălbatice de tot felul populează terenurile de folosință agricolă, dar mai ales pădurile, constituind una dintre bogațiile țării noastre.

Reducerea numărului de dăunători animali ai vânatului. Animalele răpitoare dăunătoare ce produc pagube mari speciilor de vânat prin distrugerea ouălor, puilor și chiar exemplarelor adulte și care trebuie combătute în tot cursul anului sunt: lupii, vulpile, pisicile salbatice, câini enoți, dihorii, nevăstuicile, hermelinele, ciorile grive, coțofanele și gaițele; la aceasta, se adaugă câini și pisicile hoinare.

Combaterea prin împușcare este metoda cea mai recomandată din punct de vedere al eticii vânătorești. Comparativ cu alte metode, aceasta cere un efort deosebit, se aplică mai greu, necesitând cunoașterea vieții vânatului, precum si a terenului, conștiinciozitate și răbdare, în schimb produce satisfacțiile cele mai mari.

Combaterea cu ajtorul capcanelor este un ajutor prețios al personalului silvic și de vânătoare, în acțiunea de combatere mai ales a răpitoarelor dăunătoare care duc o viață nocturnă sau fiind mici sunt greu, de combăut.

Folosirea substantelor toxice este o altă metodă de combatere a animalelor răpitoare dăunătoare care se poate executa cu rezultate deosebit de bune, efecte rapide și fără accidente, dacă se respectă instructțunile emise de ministerul silviculturi și de ministerul de interne în ceea ce privește deținerea, procurarea, păstrarea și folosirea substanțelor toxice. Deoarece pot fi distruse și alte animale, se aplică numai urmatoarele metode: soluție de strichină pusă pe ouă, fiole cu letolină și gazarea la vizuini.

Prevenirea pagubelor cauzate vânatului.Numeroase pagube se produc la ouăle din cuiburile periclitate (de fazan, potârniche,

etc.), instalate în zone inundabile sau în zonele agricole cultivate cu păioase, lucernă, trifoi etc., care se recoltează înaintea terminări incubației. În astfel de situații, salvarea nu se poate face decât prin culegerea lor și păstrarea în centuri speciale sau în lipsa acestora se vor ține la temperaturea corpului și se transportă de urgența la incubat, sub cloști sau incubatoare, acolo unde sunt crescătorii de fazani în apropiere. În aceleași culturi agricole se produc pierderi mari la pui și chiar la exemplarele adulte de iepure sau la făzănițele și potârnichile care clocesc, mai ales acolo unde se lucrează cu mai multe tractoare și se recoltează mai întâi marginile. Vânatul rămas în mijloc se înghesuie pe suprafața rămasă netăiata și pe măsură ce combinele înaintează, speciile de vânat speriate intra sub dispozitivele de tăiere. În asemenea situații, mijloacele de prevenire a pierderilor sunt cele de alungare a vânatului din zona periclitată, înainte de începerea lucrărilor de recoltare sau montarea unor simple dispozitive cu lanțuri înaintea tractoarelor care prin zgomotul produs de târârea lor prin cultură va alunga vânatul din fața cuțitelor tăietoare.

2.2. Prevenirea si combaterea braconajuluiBraconajul la vânat constă în recoltarea ilegală a speciilor de vânat de către persoane

neautorizate, folosirea la recoltare a unor mijloace interzise (lațuri) sau recoltarea unor animale în epoci interzise.

Practicarea corectă a vânătorii este reglementată prin legea nr.26 privind economia și vânătoarea, complementată prin ordine și instrucțiuni de aplicare a dispozitiilor legale în vigoare. În spiritul acestei legi s-a întocmit Statutul Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, și s-au emis o serie de reglementări referitoare la practicarea vânătorii pe fondurile date în folosința AGVPS, care trebuie respectate de toți membri ei.

Prevenirea braconajului. Personalul silvic, paznici de vânătoare și toți membri vânători trebuie să propage în rândul oamenilor, ideea necesității ocrotirii speciilor de vânat care constituie o bogație naturală de interes național. Cei care au sarcina și li s-a acordat încrederea de a păzi și ocroti vânatul trebuie să constituie exemple de corectitudine demne de urmat de toți membri vânători sau nevânători. Metodele de branconaj sunt foarte diferite în

funcție de zona și de speciile de vânat la care se practică. Cele mai frecvent întalnite metode sunt:

- braconajul cu lațul se folosește mai ales iarna pe zăpada, la iepuri, căprioare sau mistreți. Lațul este format dintr-o sârmă moale, de grosime variabilă, în funcție de puterea animalului, care se așează la locurile de trecere a vânatului. Unul din capete este ancorat de arbori sau pari de gard, iar la celalalt capăt se face un ochi; animalul prins, pe măsură ce se zbate să scape, va strânge și mai mult lațul, care-l va sugruma, omorându-l.

- braconajul cu curse și capcane este practicat mai ales la prinderea animalelor cu blană prețioasă, ca: jderi, vidre, nurci. În acest scop, braconierii utilizează: cursele care rănesc și imobilizează vânatul, cursele care acționează prin strivire și capcanele groapă.

- braconajul cu otravă este o metodă care se folosește la vânatul răpitor cu blană; este foarte periculoasă deoarece practicându-se fără autorizațiile necesare, nu se ia nici o măsură de protecție și se pot produce accidente grave. Tot braconier este și acela care fură animalele cu blană, căzute în curse sau la otrava pusă de personalul de vânătoare.

- braconajul cu farul. Lumina puternică, produsă de farurile unui autovehicul pe timp de noapte, derutează vânatul, îl imobilizează, lucru care dă posibilitate braconierului să-l lovească mortal. Cele mai multe cazuri se produc de-alungul șoselelor care tranversează o pădure populată cu vânat.

- braconajul prin prinderea de pui. În timpul lucrărilor agricole, oamenii care nu cunosc suficient importanța vânatului și a foloaselor aduse de el, prind puii de păsări sau de iepuri gasiți pe câmp.

- braconajul cu arma este folosit de unii vânători cu permise care abuzează, recoltând cantități mai mari de vânat decât cele admise, sau împușcă specii de vânat nepermise, în epoci când recoltarea lor este oprită, practică vânătoarea pe terenuri unde nu sunt autorizați. Dauna produsă este cu atât mai mare, cu cât ei recoltează tot ce găsesc mai întâi (femele bune pentru reproducere, tineret în plină dezvoltare) de teama să nu fie prinși.

Combaterea braconajului.Munca de prevenire a braconajului prin educare de la om la om și prin propagare a

ideii de ocrotire a vânatului, pentru a-și atinge roadele trebuie completată cu o pază eficientă, deci cu o exigență sporită față de cei care nu vor respecta legalitatea în domeniu vânatului.

Paza dă rezultate din cele mai bune atunci când personalul însărcinat cu exercitarea ei cunoaște bine fondul de vânătoare și vânatul pe care îl are în pază și gospodărie, în ceea ce privește efectivele, deplasarea lui zilnica și migrările sezonale, cerința de hrană, de liniște și adapost. Paza terenului, trebuie făcută în tot timpul anului în mod organizat, după un plan cunoscut numai de câțiva vânători din conducerea filialelor de vânătoare sau o ocoalelor silvice. În afară de paza individuală, organizată de pădurarul terenului, este bine să se organizeze și patrulări comune (doi-trei pădurari).

Braconieri trebuie prinși asupra faptului pentru a avea dovezi concrete; acestea împreuna cu actele oficiale care se încheie imediat, se trimit la forul superior, pentru a fi deferiți organelor penale. Corpurile delicte (vânatul, arma, latul etc.) trebuie ridicate și predate imediat ca dovezi. Este bine ca atunci când se urmarește un caz de braconaj, la descoperirea lui să existe și martori.