Introducere

Societatea ca element primordial privit din poziţie sociologică, este

caracterizată prin colectivitate de oameni cu interes comun ce cooperează între

ei. Anume acest interes comun sumat cu cooperare a dus civilizaţii la

prosperare şi au determinat consecuvitatea şi vialibilitatea fiinţei umane,

deoarece şi „societatea microscopică” adică familia, are nevoie de interes comun

dar mai ales de

Capitolul I. Noţiunea dreptului de proprietate

§. 1.1. Consideraţii generale. Dobîndirea şi încetarea dreptului de proprietate

În toate timpurile, proprietatea a frămîntat minţile nu doar specialiştilor în

domeniul dreptului, ci şi savanţilor filosofi şi economişti. Au fost exprimate

diverse opinii prin care s-a încercat şi se încearca descrierea acestui fenomen.

Complexitatea fenomenului proprietăţii impune necesitatea examinării lui din

două puncte d evedere: economic şi juridic.1

Proprietatea – categorie economică. În accepţiune economică, proprietatea

exprimă raportul de însuşire de către om a bunurilor materiale, adică raporturile

sociale în cadrul căreora se realizează această însuşire. Astfel prin proprietate se

înţelege raportul dintre persoane şi bunurile materiale care le aparţin. 2

De regulă, dreptul de proprietate este un drept pur şi simplu, prezentînd

cele două trăsături caracteristice ce-i aparţin şi anume: exclusivitatea şi

perpetuitatea. Aceasta înseamnă că dreptul de proprietate avînd ca obiect un bun

sau mai multe bunuri aparţine, în principiu, în mod exclusiv unei singure

persoane.3

Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate face posbiilă circulaţia

bunurilor produse de om sau existente în natură. Circulaţia bunurilor ar fi

1 Filipescu I.P., Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Bucureşti: Editura ACTAMI,, 1996, p. 74.2 Chelaru E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti, 200, p. 14-15.3 Stătescu C., Bârsan C., Drept civil, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p.177.

imposibilă fără a se cunoaşte persoana competentă să decidă soarta lor, adică

stăpînul bunului. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate permite individualizarea

persoanelor care posedă, folosesc şi dispun de bunuri. 4

Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului

exercitarea în putere proprie şi în interes propriu a stributelor de posesie. 5

Am putea afirma că proprietatea este un fenomen complex, care implică o

netăgăduită stare de progres şi stabilitate socială în mare parte va fi determinată

şi de faptul dacă relaţiile de proprietate au sau nu o reglementare

corespunzătoare. Astăzi putem spune cu certitudine că reglementările relaţiilor

de proprietate din perioada socialistă denaturau natura juridică a dreptului de

proprietate, chiar prin simplul fapt că se nega existenţa dreptului de proprietate

privată.6

Uneori, însă dreptul de proprietate în loc să fie pur şi simplu, este afectat de

anumite modalităţi sau aparţine mai multor persoane. Astfel există situaţii în

care transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta este incertă

determinată de condiţia rezolutorie sub care s-a transmis dreptul de proprietate

sau de sancţiunea nulităţii actului translativ de proprietate. Într-adevăr, existenţa

unei cauze de nulitate relativă pe toată perioada termenului de prescripţie a

acţiunii în nulitate relativă ca şi existenţa unei condiţii rezolutorii crează o stare

de incertitudine vremelnică în privinţa existenţei dreptului de proprietate.

Existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate pentru dobînditor depinde,

aşadar, de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei rezolutorii sub care s-a

operat transferul dreptului de proprietate ori de reuşita sau nereuşita acţiunii în

nulitatea relativă a actului translativ de proprietate. În această din urmă ipoteză,

dreptul de proprietate mai poate fi consolidat şi prin confirmarea actului

translativ anulabil de către cel ce poate invoca nulitatea relativă sau prin

4 Pop L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Bucuresti: Editura LUMINA LEX, 1996, p.143. 5 Gîsca V., Tălămbuţă A., Drept civil, Chişinău, 2006, p.80.6 Băieşu S., Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de dreptul de proprietate, Manualul judecătorului, Chişinău: Cartier, 2006, p.482.

expirarea termenului de prescripţie prevăzut de lege pentru intentarea acţiunii în

nulitate.7

A dobândi înseamnă a deveni proprietar, iar dacă se înstrăinează urmează a

fi făcută o altă persoană proprietar (rem suam alienam facere).8

Acest aspect este reglementat în Codul civil în Cartea II, Titlul III, art. 320-

336 unde se arată că “dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de

persoană pentru sine se dobîndeşte de către aceasta dacă legea sau contractual

nu prevede altfel”. Potrivit art. 320 al. 2 “dreptul de proprietate se paote

dobîndi în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune,

uzucapiune, precum şi prin hotărîre judecătorească” 9.

În doctrină se relevă că aceste moduri de dobândire sunt aplicabile tuturor

tipurilor de proprietate, tuturor drepturilor reale. La aceste moduri se adaugă

hotărârea judecătorească.

Modurile de dobândire a proprietăţii sunt împărţite potrivit doctrinei

noastre interbelice în: a) originare şi derivate; b) moduri de a dobândi cu titlul

oneros sau cu titlu gratuit; c) moduri de a dobândi cu titlu universal şi cu titlu

particular ori singular.10

Sunt considerate moduri de dobândire originare, când se dobândeşte

proprietatea unui lucru care nu a fost al nimănui; ele sunt derivate când se

transmite o proprietate deja existentă de la o persoană la alta. Astfel,

ocupaţiunea este, de exemplu, un mod de dobândire originar (acquisitio

originaria), iar vânzarea, moştenirea, donaţia etc. (acquisitio derivativa) sunt

moduri de dobândire derivate. Modul de dobândire este oneros când pentru

lucrul primit se dă o valoare oarecare, se face o echivalare, iar cu titlu gratuit

7 Lupulescu D., Dreptul de proprietate comună a soţilor, Bucureşti: Editura Şansa, 1993, p.69.8 Alexandresco D., Principiile dreptului civil român. Doctrină şi jurisprudenţă până la zi, vol.II (partea I), Buc., Atelierele grafice SOCEC, 1927, p.6.9 Codul Civil al RM, nr. 1107-XV din 06.06.2002 publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.10 Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, Ed.Fundaţiei ”Chemarea” Iaşi, 1994, p.24-28

când se primeşte un lucru fără a se da nimic în schimb. Astfel, vânzarea este cu

titlu oneros, iar donaţia cu titlu gratuit.11

Conform legislaţiei în vigoare, dreptul de proprietate încetează prin unul

din următoarele cazuri12:

Consumare bunului;

Pieirea fortuită;

Distrugerea bunului;

Înstrăinarea bunului în temeiul unui act juridic;

Renunţarea la dreptul de proprietate.

Prezintă interes excepţia de la principiul că, nimeni nu poate fi forţat să

cedeze proprietatea sa, conform căruia, o persoană este obligată să cedeze

dreptul de proprietate în următoarele cazuri13:

Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;

Înstrăinarea bunului pe care persoana nu le poate avea în proprietate;

Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de

comportare cu acestea;

Privatizarea proprietăţii de stat;

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică ;

Rechiziţia;

Confiscarea.

Referitor la urmărirea bunurilor, în legătură cu obligaţiile proprietarului,

acestea pot fi bunuri mobile sau imobile, toate în afară de bunurile de uz casnic.

11 Alexandresco D., Explicaţiunea dreptului civil român, vol.III, partea II, Bucureşti, 2006, p.2-5.12 Art.337 Codul Civil al RM, nr. 1107-XV din 06.06.2002 publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.13Gîsca V., Drept civil. Drepturile reale, Chişinău, 2005, p.77.

Conform Legii exproprierii pentru cauză de utilitate publică 14, prin

expropriere se înţelege transmiterea forţată a bunurilor cu titlu de proprietate

privată în proprietate publică, transmiterea forţată statului a bunurilor,

proprietate publică ce aparţine unităţii administrativ-teritoriale sau după caz,

cedarea forţată către stat sau unitatea administrativ-teritorială a drepturilor

patrimoniale, care în scop de utilitate publică este exercitată de organele

abilitate ale autorităţilor publice.

§.1.2. Formele dreptului de proprietate proprietate: proprietatea comună în

devălmăşie şi pe cote părţi.

Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate: a) în

funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b) după modurile de dobândire; c)

după distincţia dacă dreptul de proprietate nu este sau este afectat de modalităţi;

d) după existenţa unor regimuri juridice diferite 15.

Dreptul de proprietate se prezintă ca fiind pur şi simplu sau afectat de

modalităţi16.

Dreptul de proprietate pur şi simplu este acel drept care aparţine unei

singure persoane şi dobândit de către proprietarul său în mod actual, sigur şi

irevocabil, fără ca în existenţa sa patrimoniul acestuia să depindă de un

eveniment sau de o împrejurare viitoare care ar putea să îl desfiinţeze prin

rezoluţiune, revocare sau anulare.

Dreptul de proprietate afectat de modalităţi există atunci când îi sunt

modificate caracterele generale, în sensul că existenţa sa în patrimoniul unei

persoane este incertă, o altă persoană exercitând atributele sale, sau poate să

aparţină deopotrivă şi concomitent la doi sau mai mulţi subiecţi de drept, fiecare

dintre aceştia având vocaţie la o parte din acest drept.

14Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nr. 488-XVI din 08.07.1999. 15Lupulescu D., Dreptul de proprietate comuna pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice, Bucureşti, Ed. Ştiintifică, 1973, p. 192-193.16 Beleiu Gh.: Drept civil român. Introducere în dreptul civil român, Subiectele dreptului civil, Bucureşti: Editura ”Şansa”, 1994, p. 154

Proprietatea pură şi simplă este regula iar proprietatea afectată de

modalităţi este excepţia.

Cea mai importantă modalitate sub care se înfăţişează însă dreptul de

proprietate este proprietatea comună.

Prin esenţa sa dreptul de proprietate comună nu se deosebeşte de dreptul de

proprietate ce aparţine în mod exclusiv unei singure persoane. El prezintă însă

unele trăsături specifice care fără a-i altera esenţa, modifică în mod parţial

caracterele sale generale. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat, dreptul de proprietate

comună aparţine mai multor persoane care exercită în mod concurent şi simultan

atributele ce alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului lor de proprietate. Titularii

dreptului de proprietate cunosc, în cazul dreptului de proprietate comună pe

cote-părţi, întinderea dreptului lor de proprietate aspura bunurilor comune, însă

nu cunosc partea materială din bunuri ce corespunde acestei întinderi, pe cînd în

cazul dreptului de proprietate comună în devălmăsie ei nu cunosc nici întinderea

dreptului şi nici bunurile în materialitatea lor ce le aparţin. 17

Aceste particularităţi determină unele consecinţe juridice sub aspectul

naşterii acestui drept, exercitării atributelor ce-i alcătuiesc conţinutul juridici,

apărării dreptului de proprietate comună şi al posibilităţilor sale de încetare.

Modalităţile dreptului de poprietate sunt, aşadar, în dreptul nostru,

proprietatea rezolubilă, proprietatea anulabilă şi proprietatea comună cu cele

două forme sub care se înfăţişează: pe cote-părţi şi în devălmăşie. 18

Literatura de specialitate19 deasemenea prezintă următoarele modalităţi ale

dreptului de proprietate: a) proprietatea rezolubilă; b) proprietatea anulabilă şi c)

proprietatea comună.

Proprietatea comună este considerată ca fiind cea mai importantă

modalitate a dreptului de proprietate. În cazul acestei proprietăţi, prerogativele

17 Chelaru E, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti: Editura: All Beck, 2000, p. 53.18 Fekete G., Curs de drept civil. Drepturile reale., Bucureşti: Editura Didactica si Pedagogica, p.78.19 Stătescu C., Bârsan C., Drept civiL Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p. 177-179.

dreptului aparţin împreună şi concomitent mai multor persoane. Proprietatea

comună este de două feluri: a) proprietatea comună pe cote părţi şi h)

proprietatea comună în devălmăşie.

Proprietatea comună pe cote părţi sau coproprietatea, cum este numită în

literatura juridică şi în jurisprudenţă, este acea modalitate a proprietăţii comune,

în care un bun aparţine concomitent la mai multe persoane, fără ca bunul să fie

fracţionat în materialitatea sa. Dreptul fiecărui proprietar se întâlneşte cu

drepturile celorlalţi proprietari asupra fiecărei molecule (particule) ce intră în

alcătuirea bunului în materialitatea sa.

Cu toate că, imediat după adoptarea Codului familiei, atît în literatura de

specialitate s-a formulat concluzia potrivit căreia, prin natura sa, dreptul de

proprietate al soţilor asupra bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei este un

drept de proprietate comună în devălmăşie, totuşi, unii autori pentru a da o

explicaţie cît mai argumentată acestei probleme au analizat dacă comunitatea de

bunuri nu s-ar putea înfăţişa, prin natura ei juridică, fie ca o societate, fie ca o

persoană juridică, fie, în sfîrşit, ca un drept de proprietate comună pe cote-

părţi.20

În consecinţă:

a) fiecare proprietar este titular exclusiv asupra unei cote părţi ideale,

abstracte din dreptul de proprietate. Rezultă că dreptul este divizat, iar cota parte

poate fi exprimată printr-o fracţie sau printr-un procent, respectiv 1/3, 1/4 şi 2/4

(cote părţi) sau 10%, 20% (în procente), fără a fi în prezenţa unui drept exclusiv.

b) bunu1 care face obiectul dreptului de proprietate nu este fracţionat în

materialitatea sa. Bunul în întregul său este deţinut cu titlu de proprietate

comună, iar drepturile copărtaşilor se întâlnesc în fiecare dintre cele mai mici

particule care alcătuiesc bunul în materialitatea lui.

20 Turianu C., Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Bucureşti, Editura All Beck, 1999, p.69.

Cu alte cuvinte, dreptul fiecăruia se referă la întregul bun şi se întâlneşte cu

dreptul celorlalţi în fiecare particulă a sa, toate particulele împreună alcătuind

bunul în materialitatea lui. La proprietatea pe cote părţi ceea ce este fracţionat

este dreptul, iar nu bunul în materialitatea lui.

Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. În funcţie de durata coproprietăţii

avem: a) coproprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară şi b)

coproprietatea forţată şi perpetuă.

Coproprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară. Este

coproprietatea care poate înceta prin împărţeala sau prin partajul bunului.”

Coproprietatea obişnuită apare fie ca o consecinţă a moştenirii când în urma

defunctului ori cu vocaţie succesorală mai mulţi moştenitori şi fiecare are câte o cotă

parte ideală asupra masei de bunuri succesorale, fie dintr-un act juridic când mai

multe persoane dobâdesc un bun comun. Specific acestei forme a proprietăţii

comune pe cote-părţi este faptu1 că ea poate fi sistată oricând, sens în care orice

copărtaş poate să-şi manifeste iniţiativa. Partajul este cel care localizează dreptul de

proprietate al copărtaşului.21

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie

Dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune în

conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparţin nedivizat,

nefracţionat tuturor titularilor care pur şi simplu îl stăpânesc împreună.

Devălmăşia poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor.

Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie

rezidă în faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor

de proprietate, nici cota parte ce le revine şi nici bunurile ce aparţin fiecăruia în

parte, în materialitatea lor.

21 Lupulescu D., Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973, p. 16.

Singurul caz de devălmăşie legală îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a

soţilor rezultată din căsătorie. Obiect al acestui drept de proprietate îl constituie

bunurile dobândite de oricare din soţi, în timpul căsătoriei, în proprietate.

Codul familiei al RM prevede prin art. 20 alin. 1 că „Bunurile dobîndite de

către soţi în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietăţii în

devălmăsie”22. Din textul legal arătat se desprinde că proprietatea în devălmăşie

a soţilor are ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de către ei sau

de oricare din ei în timpul căsătoriei. Naşterea şi menţinerea raporturilor de

proprietate comună în devălmăşie sunt determinate de existenţa căsătoriei dintre

soţi. Subiect al dreptului de proprietate comună în devălmăşie poate fi numai

acea persoană care se află căsătorită, cei doi soţi împreună sunt titulari ai acestui

drept de proprietate. El subzistă pe durata căsătoriei. 23

Capitolul II. Regimul legal al proprietăţii commune în devălmăşie

§. 2.1. Proprietatea comună în devălmăşie reglementată de legislaţia RM

A doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul de proprietate

comună în devălmăşie. Pornind de la prevederile art. 3444, 345, 366 Codul Civil24,

22 Codul Familiei al RM art. 116, alin. (5), lit. b, adoptat prin legea RM nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000// intrat în vigoare la 26 aprilie 2001// Monitorul Oficial nr. 47-48, 2001.23 Filipescu I.P., Tratat de dreptul familie, Bucureşti, Ed. All Beck, 1998, p. 126.

24 Codul Civil al RM, nr. 1107-XV din 06.06.2002 publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

am putea spune că dreptul de proprietate comună în devălmăşie este dreptul care

aparţine la două sau mai multe persoane asupra bunurilor ce le deţin în proprietate,

acestea rămînînd nefracţionate în materialitatea lor, de asemenea nefiind determinată

nici de cota parte ideală din dreptul de proprietate.

Facem precizare că Codul Familiei a RM foloseşte noţiunea de „proprietate

comună în devălmăşie a soţilor”. Sub aspect comparativ, menţionăm cu titlu de

exemplu faptul că Codul Familiei al României25 nu utilizează noţiunea de

„proprietate comună a soţilor”, dar de „bunuri comune”, care se consideră că este

mai cuprinzătoare decît toate drepturile patrimoniale, atît cele reale cît şi cele de

creanţă. De aceea literatura juridică de specialitate românească tratînd natura juridică

a comunităţii de bunuri a avut în vedere numai dreptul de proprietate ce aparţine

acestora asupra bunurilor comune.

Noţiunea, caracterele şi regimul juridic al devălmaşiei, au fost totuşi

configurate în baza dispoziţiunilor cuprinse în Codul familiei cu privire la

comunitata de bunuri a soţilor precum şi în Codul Civil. Însă trebuie de specificat

ca prin noţiunea dată de Codul Civil proprietăţii comune în devălmăşie, nu

menţionează expres că subiecţii acestui drept sunt anume soţii, ci stipulează că

„dreptul de proprietate comună în devălmăşie aparţine concomitent mai multor

persoane...”

Singurul caz de proprietate devălmaşă cunoscut în dreptul moldovenesc

actual, îl constituie comunitatea de bunuri a soţilor, numită în literatura de

specialitate şi „devalmaşie matrimoniala”26.

Izvorul acestei devălmăşii îl constituie faptul dobîndirii de către oricare

dintre soţi a unui bun în timpul căsătoriei.

Cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra acestor bunuri, ele

se realizează de soţi de comun acord. Cu toate acestea, legea instituie prezumţia

mandatului reciproc al soţilor în ceea ce priveşte administrarea, folosinţa şi

dispoziţia cu privire la bunurile comune. Astfel art. 368 Cod Civil prevede că

25 Codul Familiei al României, Legea nr. 4/1954, intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954.26 Bacaci Al. Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Cluj-Napoca: Dacia, p. 38, 1989.

oricare dintre coproprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul

celorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi administrare a bunului

proprietate comună în devălmăşie dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Dreptul soţilor de a dispune asupra bunurilor comune sunt cele prevăzute de art.

21 alin. 2 C.F care se completează cu dispoziţiile art. 369 1-3 CC. Astfel oricare

dintra coproprietarii devălmaşi poate săvîrşi acte de dispoziţie cu privire la

bunurile proprietate comună cu condiţia ca să existe acordul scris al tuturor

coproprietarilor devălmaşi. Legea instituie aşadar, o prezumţie relativă de mandat

tacit pentru actele făcute de soţi cu privire la bunurile comune. Însă, pentru

încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile aflate în

proprietate devălmaşă este necesară existenţa consimţământului expres al ambilor

soţi. Încălcarea limitelor mandatului tacit atrage anularea actului încheiat de un soţ

fără a avea consimţământul celuilalt27.

§. 2.2. Obiectul proprietăţii comune în devălmăşie

Fiind o modalitate a dreptului de proprietate privată c eaparţine persoanelor

fizice, dreptul de proprietate comună în devălmăşie poate avea ca obiect totate

bunurile mobile şi imobile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de

proprietate de către soţi în timpul căsătoriei.28

Codul Familiei al RM foloseşte denumirea de „bun” în înţelesul larg, adică de

bun corporal şi incorporal, deci bunuri şi drepturi reale şi de creanţă. Aceasta

înseamnă că noţiunea de bunuri are şi în dreptul familiei înţelesul statornicit în

dreptul civil, dreptul comun în materie, adică, acela de lucruri materiale utile omului

şi susceptibile de apropiere şi stapânire juridică, sub forma de drepturi patrimoniale.

Aşa fiind, noţiunea de bunuri ale soţilor, trebuie privită atât în accepţiunea sa de

bunuri corporale, adică de lucruri materiale, cât si în accepţiunea de bunuri

necorporale, adică de drepturi subiective patrimoniale.29 Denumirea de „bun comun”

27 Amuza I., Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc, Bucureşti: Sylvi, p. 64, 2001.28 Lupulescu D., Dreptul de proprietate comună al soţilor, Bucureşti: Şansa, p. 92, 199329 Cosmovici P., Relaţiile nepatrimoniale şi patrimoniale din familie, Bucureşti, p.75, 1998.

este folosită în sensul de bunuri comune ale soţilor toate bunurile care se află în

circuitul civil şi totodată acelea care pot aparţine cu titlu de proprietate persoanei

fizice.30 Deci, sfera bunurilor comune coincide cu sfera bunurilor pe care le pot avea

persoanele fizice în patrimoniu.

Criterii legale de derminare a bunurilor comune

Potrivit art. 19 şi 20 C.F., criteriile de determinare a bunurilor comune sunt trei:

1. Bunurile să fie dobîndite de soţi împreună sau de unul dintre ei în timpul

căsătoriei (art. 19 al. 1 C.F. „Bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei

sunt supuse regimului proprietăţii comune în devălmăşie”).

2. Să nu facă parte din categoria bunurilor personale reglementate de art. 22

al. 1,2 C.F. („bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea

căsătoriei şi bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor

convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei, sunt proprietate

personală a fiecăruia ditnre soţi.”; „lucrurile de uz personal... cu excepţia bijuteriilor

de preţ şi altor obiecte de lux, sunt proprietatea personală a soţului care le foloseşte,

indiferent de timpul sau modul de dobîndire”.

3. Regimul legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în care nu este

modificat de contractul matrimonial (art. 19 al. 2 C.F.).

Regula generală privind regimul juridic al bunurilor soţilor o desprindem din

dispoziţiile art. 19 al. 2 C.F. şi art. 371 al. 1 CC potrivit cărora bunurile dobîndite de

soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în devălmăşie şi sunt supuse

acestui regim. Totodată, trebuie să menţionăm că regimul comunităţii de bunuri

reglementate de CF este însoţit şi de o separaţie limitată de bunuri (proprietatea

personală a soţilor), care, potrivit art.22 C.F. cosntituie, de fapt, bunurile dobîndite

în timpul căsătoriei din mijloace personale ale unuia dintre soţi sau bunuri care i-au

30 Chirtoacă Lilia. Tratat de dreptul familiei, Chişinău: Bons Offices, p. 56, 2005.

aparţinut înainte de încheierea căsătoriei, precum şi cele obţinute prin donaţie ori

moştenire.31

Regimul legal al bunurilor soţilor instituit de Codul Familiei are următoarele

trăsături structurale specifice:

Regim legal sau de natură legală;

Regim mutuabil, deoarece poate fi modificat de contractul matrimonial

Are un caracter dispozitiv, dînd posibilitatea soţilor să stabilească un alt

regim al bunurilor comune şi anume să încheie contract matrimonial,

contract care le va permite să deroge de la regimul legal al bunurilor

soţilor.

Proprietatea soţilor asupra bunurilor comune este considerată comună

devălmaşă ca formă a proprieetăţii comune, deoarece în temeiul dispoziţiilor art. 366

alin. 1 C.C. în cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor

persoane

31 Chelaru I. Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat. - Iaşi: A 92 ACTEON, 2003.