Prolegomene Privind Analiza Saraciei

Capitolul I PROLEGOMENE PRIVIND ANALIZA SĂRĂCIEI

1.1 Coordonate definitorii privind conceptul de sărăcie 1.1.1 Bunăstare, sărăcie, excludere socială 1.1.2 Sărăcia ca o stare economică, social-culturală şi

psihologică 1.1.3 Abordări diferite în definirea sărăciei

1.2 Factori specifici sărăciei

1.2.1 Identificarea principalelor categorii de factori generatori ai procesului de sărăcie

1.2.2 Analiza influenţei principalilor factori generatori ai procesului de sărăcire

1.3 Indicatori de evaluare şi profilul sărăciei în România

1.3.1 Baze de date cu privire la indicatorii sintetici ai sărăciei în România

1.3.2 Analiza dinamicii sărăciei în România 1.3.3 Profilul sărăciei în România 1.3.4 O tipologie a societăţilor în funcţie de starea de sărăcie

1.4 Dimensiunea fenomenului la nivel mondial

1.4.1 Sărăcia la sfârşitul secolului XX 1.4.2 Diferenţe regionale în sărăcie

1.5 Idei în rezumat

Capitolul I

PROLEGOMENE PRIVIND ANALIZA SĂRĂCIEI

„Sărăcia înseamnă mai mult decât a nu avea bani; este o formă de excludere socială. Nu este numai o violare a drepturilor omului, ci şi o imensă risipă de resurse umane şi naţionale.”

JULIUS NYERERE

1.1 Coordonate definitorii privind conceptul de sărăcie

Sărăcia, ca fenomen ce afectează atât ţările dezvoltate, cât şi ţările în curs de dezvoltare, naşte încă multe controverse, deşi baza teoretică în studierea ei s-a pus încă din a doua jumătate a secolului trecut. În ciuda progresului considerabil din teoria şi practica măsurării şi analizei sărăciei, studiile realizate pe această temă în Europa şi în lume, continuă să facă obiectul unor ample dispute între specialiştii din domeniu.

În România problematica sărăciei preocupă de peste 5 ani organele cu rol în politica socială, deşi comunitatea ştiinţifică a elaborat numeroase lucrări cu privire la definirea, cuantificarea şi reducerea sărăciei, rămâne ca principală problemă definirea sărăciei.

Conceptul de sărăcie pare dificil de definit şi greu de înţeles. Cu toate acestea însă, fenomenul sărăciei este vizibil, real. Specialiştii recunosc în mod unanim existenţa sărăciei chiar şi în ţările cele mai dezvoltate.

Studii elaborate sub egida OECD subliniază că noile tipuri de sărăcie şi de privare afectează un număr crescând de oameni. Evoluţiile economice şi sociale recente au exclus grupuri şi regiuni semnificative de la cursul normal al vieţii şi de la posibilităţile pe care le oferă. Dacă nu se va acorda o atenţie deosebită, acest proces va continua.

Calificată drept „nouă”, pentru a marca diferenţa faţă de „marea sărăcie” (caracterizată de foamete şi mizerie), evidentă după al doilea război mondial, sărăcia apărută în anii ’80 ridică o serie de întrebări. Cum este posibil ca sărăcia să subziste, după trei decenii de creştere economică, în ţări bogate care dispun de cele mai dezvoltate sisteme de protecţie socială? Cum este posibil ca o societate ce proclamă idei de justiţie şi de democraţie să accepte o populaţie exclusă de la viaţa economică, socială, culturală şi politică?

Multe întrebări şi dileme au apărut în privinţa dimensiunilor acestui fenomen: câţi săraci sunt? Care sunt persoanele sărace? Care sunt caracteristicile

16

lor economice şi demografice? Care sunt grupurile defavorizate din punct de vedere economic şi social?

Dacă aceste întrebări care au trăsături specifice în România, îşi găsesc răspunsul, se va putea stabili ce este de făcut pentru atenuarea sărăciei şi pentru combaterea ei şi care ar fi grupurile ţintă ale măsurilor de protecţie socială. În acest scop este necesar să se ajungă la un consens în legătură cu modul în care sărăcia şi metodele acesteia de măsurare sunt definite.

Într-un raport recent al Băncii Mondiale referitor la situaţia sărăciei în România se conturează răspunsul la întrebarea „Cine sunt săracii?”, pornind de la anumite caracteristici ale populaţiei sărace:

Mărimea gospodăriei şi sărăcia. Riscul de a fi sărace este mai mare pentru gospodăriile mari, dar mărimea gospodăriei nu constituie, ea singură, un element determinant al sărăciei: în 2002 rata sărăciei şi cea a sărăciei severe în rândul familiilor numeroase (alcătuite din 5 sau mai mulţi membri) a fost mai ridicată (49% rata sărăciei, faţă de 29% cât a fost media; şi 23% rata sărăciei severe, faţă de o medie de 11%). Cu toate acestea, ele nu reprezentau decât 47% din totalul populaţiei sărace şi doar 57% din cea extrem de săracă. Se poate deduce, deci, că utilizarea mărimii gospodăriei ca ţintă pentru transferurile către săraci ar conduce la erori mari prin includere şi excludere.

Numărul copiilor şi sărăcia. În România aproximativ jumătate din gospodării au copii. Dintre gospodăriile cu copii, 51% au un copil, 35% au doi copii, şi 14% au 3 sau mai mulţi copii. Cu cât este mai mare numărul copiilor, cu atât creşte şi riscul familiilor de a fi sărace – moderat până la doi copii, dar accentuat de la 3 în sus. Această diferenţă se observă chiar şi după efectuarea ajustărilor pentru cheltuielile mai mici pe care le comportă un copil faţă de un adult. Deşi procentul familiilor cu mai mult de 3 copii în totalul populaţiei sărace nu este ridicat, aceste familii constituie o adâncă pungă de sărăcie. Două treimi din familiile cu trei sau mai mulţi copii sunt sărace. Apoi, riscul familiilor cu unul sau doi copii de a fi sărace creşte în cazul în care în ele nu există decât un singur părinte. Familiile monoparentale se confruntă cu un risc de sărăcie mai ridicat decât cele cu doi părinţi; şi deşi primele nu reprezintă decât 11% din totalul persoanelor sărace (sau extrem de sărace), riscul de a fi sărace este cu 30%-50% mai mare decât al familiilor în care sunt doi părinţi.

Vârsta şi sărăcia. Cine sunt în ultimă instanţă cei mai săraci: copiii, bătrânii sau adulţii? Se constată că, pe categorii de vârstă, cei care se confruntă cu cel mai ridicat risc de sărăcie sunt copiii, în special la vârsta adolescenţei (15-24 ani). Faptul se datorează pe de-o parte ratei de dependenţă ridicate în cadrul acestei grupe şi pe de altă parte numărului mai mare de copii în familiile sărace. O serie de variabile precum vârsta capului gospodăriei, mărimea gospodăriei şi numărul copiilor indică, în bună parte, aceeaşi categorie de gospodării. Din 1995, riscul relativ de sărăcie a scăzut pentru vârstnici, în parte ca urmare a reformelor sistemului de pensii din perioada 2000-2002. Pentru copii, însă, riscul a crescut constant.

17

Tabelul nr.1 Evoluţia riscului de sărăcie în funcţie de vârstă 1995-2002 Vârstă 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

0-6 0,30 0,24 0,35 0,35 0,39 0,42 0,38 0,35 7-14 0,27 0,21 0,32 0,34 0,37 0,41 0,34 0,34 15-24 0,32 0,27 0,38 0,38 0,41 0,45 0,39 0,37 25-34 0,20 0,16 0,25 0,26 0,29 0,31 0,27 0,25 35-44 0,20 0,16 0,25 0,26 0,29 0,33 0,26 0,25 45-54 0,21 0,18 0,27 0,27 0,29 0,31 0,26 0,24 55-64 0,23 0,17 0,27 0,27 0,27 0,30 0,24 0,23

65 şi peste 0,31 0,22 0,34 0,34 0,35 0,35 0,32 0,29 Sursă: Estimări ale Băncii Mondiale pe baza AIG 1995-2000 şi ABF 2001-2002

Diferenţa de sex şi sărăcia. La nivel individual, nu se constată diferenţe în rata sărăciei în funcţie de sex pentru întreaga perioadă. Dar gospodăriile al căror cap este femeie se confruntă cu un risc de sărăcie mai mare decât cele al căror cap este bărbat (34% faţă de 28%) datorită ponderii mai mari de gospodării monoparentale şi văduve cu pensii de urmaş mici din prima categorie. Per total, ponderea gospodăriilor al căror cap este femeie aflate în sărăcie sau în sărăcie severă este 21%. Diferenţa riscului relativ de sărăcie dintre gospodăriile al căror cap este femeie şi cele al căror cap este bărbat s-a redus constant în perioada 1995-2002, cea mai accentuată reducere înregistrându-se în 2002.

Gospodăriile al căror cap este femeie se confruntă nu numai cu un risc sporit de sărăcie, dar şi cu o capacitate mai mică de ieşire din sărăcie (Tabelul nr. 2). Cele mai vulnerabile categorii de gospodării al căror cap este femeie sunt cele care rezidente în rural şi cele în vârstă. Este de aşteptat ca aceste categorii să se suprapună în bună parte, dată fiind îmbătrânirea populaţiei rurale în România. În majoritatea cazurilor, gospodăriile al căror cap este o femeie în vârstă sunt alcătuite dintr-un singur membru care nu poate lucra pământul şi nici un primesc nici un fel de sprijin. În mod special, ele pot fi excluse de la programele de protecţie socială cu ţintă precisă (de exemplu VMG) datorită faptului că posedă pământ.

Tabelul nr.2 Riscul de sărăcie permanentă (%) în funcţie de mediul de rezidenţă şi sex

Bărbaţi Femei Total Pe grupe de vârstă a capului

gospodăriei

15-39 6,3 6,9 6,4 40-48 9,8 8,8 9,7 49-58 9,8 10,9 10,0 59-67 8,6 9,9 8,9

68 şi peste 9,9 17,4 12,9 Pe mediu de rezidenţă

Urban 3,9 6,2 4,4 Rural 13,3 18,4 14,4

Naţional 8,8 12,4 9,6 Sursa: Estimări ale Băncii Mondiale pe baza unui sub-eşantion panel din AIG 1995 - 1997

18

Populaţia de etnie romă, o adâncă pungă de sărăcie. În afara populaţiei majoritare de naţionalitate română, principalele minorităţi etnice din România sunt cea maghiară (5,9%), cea romă (2,5%) şi cea germană (0,5%).1 Nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul mediu de bunăstare, sărăcie sau sărăcie severă între populaţia de naţionalitate maghiară sau germană şi cea majoritară. În schimb există mari diferenţe privind condiţiile de viaţă între populaţia de etnie romă şi toate celelalte. Aceste diferenţe s-au accentuat în 1996 faţă de 1995, după care s-au redus. În 2002, probabilitatea ca romii să se numere printre săraci era de 2,7 ori mai mare decât pentru restul populaţiei, şi de cinci ori mai mare ca ei să fie extrem de săraci. Populaţia de etnie romă reprezintă 7% din totalul populaţiei sărace şi 12,5% din cel al populaţiei extrem de sărace. De fapt, 3 din 5 persoane de etnie romă sunt extrem de sărace, şi doar 1 din 5 nu este săracă.

Nivelul de educaţie şi sărăcia. Riscul de sărăcie se reduce substanţial pe măsură ce nivelul de educaţie creşte. Riscul de a fi săracă este de 67% pentru o gospodărie al cărei cap nu are nici un fel de studii. Această categorie reprezintă 7% din totalul celor sărace şi 10% din al celor extrem de sărace. Majoritatea celor săraci, însă, este alcătuită din gospodării al căror cap este doar absolvent de gimnaziu sau şcoală profesională. Riscul relativ de sărăcie al gospodăriilor având drept cap o persoană fără studii s-a redus după 1998. Gospodăriile al căror cap este un absolvent de şcoală profesională o duc tot mai greu de la un an la altul datorită pregătirii care nu corespunde cerinţelor impuse de restructurarea industriei din România. Riscul de sărăcie a rămas constant pentru gospodăriile al căror cap are studii liceale sau universitare.

Ocupaţia capului gospodăriei şi sărăcia. Pe tot parcursul perioadei, gospodăriile al căror cap îşi realizează venitul în economia formală, precum patronii şi salariaţii, au avut cea mai redusă rată a sărăciei. Pensionarii, în special cei cu pensie de asigurări sociale pe baza muncii prestate în economia formală, sunt pe locul trei în ordinea riscului de sărăcie. Gospodăriile al căror cap este şomer sau lucrează în economia informală – ca agricultor sau lucrător pe cont propriu în activităţi neagricole – se confruntă cu cel mai ridicat risc de sărăcie, între 50% şi 61%. Riscul ridicat de sărăcie al celor care desfăşoară activităţi cu caracter informal sugerează că statutul de lucrător pe cont propriu este pentru mulţi nu o opţiune pentru urmărirea unei idei antreprenoriale, ci mai curând un tampon ocupaţional cu rentabilitate scăzută. Împreună, aceste două grupe alcătuiesc 76% din populaţia săracă. În cadrul categoriei de salariaţi, riscul de sărăcie este mai ridicat pentru gospodăriile cu un număr mai mare de persoane în întreţinere, cu un singur salariat, sau cu salarii mici (din activităţi agricole, comerţ sau servicii). În cadrul categoriei de pensionari, gospodăriile care se susţin cu pensii de urmaş din mediul urban, precum şi cele cu suprafeţe mici de teren din rural, se află mai frecvent printre cele sărace. 1 Ponderea de 2,5% a populaţiei de etnie romă este considerată a fi subestimată, în parte datorită persoanelor care nu se declară ca atare.

19

Sărăcia şi mediul de rezidenţă. Atât rata sărăciei, cât şi numărul persoanelor sărace este mai mare în rural unde locuieşte 46% din populaţie, decât în urban. În pofida unei tendinţe constante în direcţia convergenţei, în 2002 riscul de sărăcie continua să fie de mai bine de două ori mai mare în mediul rural decât în cel urban (42% faţă de 18%). Săracii din rural reprezintă 67% din populaţia săracă.

Dimensiuni regionale ale sărăciei. Rata sărăciei diferă substanţial de la o regiune la alta (Graficul nr.1). Cel mai ridicat risc de sărăcie este localizat în regiunea nord-est unde este cu 47% peste media naţională (cel de sărăcie severă fiind cu 77% mai mare). In această regiune locuieşte şi cel mai mare număr de persoane sărace (25% din populaţia săracă şi 30% din cea extrem de săracă). Capitala Bucureşti are cel mai redus risc de sărăcie, aproximativ o treime din media pe întreaga ţară. După 1996, diferenţele regionale în ceea ce priveşte sărăcia şi sărăcia severă s-au redus uşor.

Graficul nr. 1 Riscul de sărăcie, pe regiuni

11

23 23 22

33 33 32

43

0 .1 .2 .3 .4 Rata sărăciei, indice

Bucureşti Centru

Nord-vest Vest

Sud-vest Sud

Sud-est Nord-est

Riscul de sărăcie (%)

Nord-est

Sud-vst

Sud

Sud-vest

Vest

Nord-vest

CentruBucureştii

25%

15%

18%

12%

7%

10%

10% 4%

Procent din săraci

Nord-Eet

Sud-est

Sud Sud-Vest

Vest

Nord-vest

Centru

Bucureşti

17% 13%

15% 11%

9%

13%

12%

10%

Pondere în populaţie

Notă: Rata sărăciei pe baza consumului pe un echivalent adultSursa: ABF 2002, România

Pe regiuni

Rata sărăciei

În literatura de specialitate există o bogată şi variată gamă de delimitări

conceptuale din care ne propunem să trecem în revistă principalele definiţii cu privire la sărăcie:

1. Cei aflaţi în sărăcie sunt indivizii şi familiile ale căror venituri sau alte resurse, în special cele sub formă de pregătire şcolară şi profesională, condiţii de existenţă şi patrimoniu material, sunt sub un nivel mediu al societăţii în care trăiesc.

2. Sărăcia se caracterizează nu numai prin lipsa resurselor monetare, dar şi prin ansamblul de lipsuri şi handicapuri care sunt cumulate în cursul unei traiectorii personale. Sărăcia este un fenomen cultural care tinde din ce în ce mai mult să se instaureze, un mecanism care exclude de la viaţa economică şi socială şi de la participarea în cadrul societăţii a unei părţi a

20

populaţiei. Sărăcia nu este o realitate nouă, problema nefiind numai de inegalitate între bază şi vârf pe o scară socială (up/down), dar şi a distanţei dintre cei ce fac parte din grupul social şi cei care sunt marginalizaţi (in/out).

3. Indivizii, familiile, grupurile de populaţie pot fi consideraţi săraci atunci când le lipsesc resursele (sau acestea le sunt insuficiente) pentru a-şi putea obţine hrana, să participe la activităţile sociale şi să aibă condiţii de viaţă şi înlesniri obişnuite sau cel puţin să fie pe deplin încurajaţi şi incluşi în societatea din care fac parte.

4. Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date.

5. Săracii sunt aceia care nu se bucură de un nivel minim de trai compatibil cu demnitatea umană.

6. Sărăcia este privită ca incapacitatea individului de a-şi exercita drepturile politice, economice şi sociale.

1.1.1 Bunăstare, sărăcie, excludere socială

Deoarece nu s-a cristalizat o definiţie a sărăciei, nici nu există o metodă directă de identificare a persoanelor care pot fi considerate sărace.

Definiţiile utilizate la nivel internaţional au o trăsătură comună, aceea că asociază nevoile individuale sau standardele de viaţă, cu un indicator al bunăstării. „Se consideră că într-o anumită societate există sărăcie dacă una sau mai multe persoane nu ating acel nivel de bunăstare economică ce se consideră a fi un minim rezonabil în raport cu standardele societăţii respective.”

Studii efectuate sub auspiciile Oficiul Statistic al Comunităţii Europene (EUROSTAT), într-un amplu program de cercetare statistică privind sărăcia în ţările Comunităţii Europene, pornesc de la o definiţie adoptată prin Decizia Consiliului din 19 decembrie 1984, în care se precizează: „săracii sunt acele persoane, familii şi grupuri ale căror resurse (materiale, culturale şi sociale) sunt atât de reduse încât le exclud de la un nivel de viaţă minim acceptabil în statele în care trăiesc.”

Această formulare defineşte sărăcia în termenii lipsei de resurse. Din motive practice, nu a fost posibil să se extindă definiţia sărăciei în sensul includerii explicite a componentelor culturale şi sociale, motiv pentru care definiţia ia în considerare numai resursele materiale. Cu cât sunt mai mari resursele individuale, cu atât familia şi membrii ei sunt mai înclinaţi să cheltuiască pentru a atinge nevoi mai înalte (incluzându-le pe cele culturale).

21

Este clar că definirea sărăciei se face în relaţie cu bunăstarea. Aceasta înseamnă că pentru a măsura sărăcia, adică pentru identificarea persoanelor sărace şi a nivelului lor de sărăcie, trebuie evaluată bunăstarea economică.

Unul dintre principalii indicatori utilizaţi în acest scop este cel referitor la cheltuielile totale de consum, calculate pe baza consumului curent al gospodăriilor.

Consumul şi cheltuielile de consum sunt indicatori adecvaţi pentru caracterizarea standardului de viaţă, dar aspecte relevante ale bunăstării pot fi evidenţiate şi prin folosirea altor indicatori, ca de exemplu venitul.

Pentru asigurarea relevanţei indicatorilor, sfera de cuprindere a acestora trebuie să fie suficient de largă astfel încât să acopere bunurile alimentare, nealimentare şi serviciile (pentru cheltuieli) şi toate sursele de venit: din salarii, din activităţi pe cont propriu, din prestaţii de protecţie socială etc. (pentru venituri). Cheltuielile de consum trebuie să includă cheltuielile pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, dar şi sumele echivalente produselor obţinute din producţia proprie a gospodăriilor (autoconsumul) şi cheltuielile cu întreţinerea locuinţelor proprietate personală (chiria imputată). Similar, veniturile totale trebuie să includă şi veniturile în natură.

În general, toate metodele de evaluare pornesc de la ideea că sărăcia este consecinţa lipsei de resurse (economice, culturale sau sociale). Lipsa resurselor presupune excludere socială. Mai mult decât despre săraci, în zilele noastre se vorbeşte despre „excluşi”, „handicapaţi social”, „marginalizaţi”. Dar care sunt persoanele expuse acestui flagel? Care relaţie este între sărăcie şi excludere?

Definiţia sărăciei dată de CERC (Centrul pentru studiul veniturilor şi costurilor) din Franţa furnizează răspunsuri la aceste întrebări. Sărăcia combină trei premise: un nivel de viaţă sub un minim acceptabil, o pierdere a autonomiei ce plasează individul în situaţia de dependenţă faţă de mediul în care trăieşte şi imposibilitatea ieşirii dintr-o (anumită) situaţie dată.

Sărăcia şi excluderea au devenit indisolubile, iar lupta împotriva sărăciei şi a excluderii este unică, trebuind să se ducă pe toate planurile: economic, social, cultural şi politic.

Interesul arătat în studierea posibilităţilor de măsurare a sărăciei provine din convingerea experţilor că sărăcia nu este numai o consecinţă, ci un factor defavorabil al creşterii economice. O supraestimare a sărăciei ar duce la o alocare a resurselor (prin transfer) către un segment de populaţie care nu este îndreptăţit să beneficieze de acestea, în timp ce o subestimare ar însemna o alocare insuficientă de resurse şi excluderea unei anumite părţi a populaţiei de la protecţia socială.

Sociologul Jean Labbens relevă trei dimensiuni ale sărăciei: venitul, puterea şi statutul social. Deoarece sărăcia exprimă legătura puternică dintre resursele economice şi poziţia socială a indivizilor şi/sau a familiilor în care trăiesc, se subînţelege că evaluarea şi analiza acestui fenomen nu se pot reduce doar la calculul unor praguri de venituri sau de cheltuieli. Serge Milano: „sărac

22

nu este cel ce obţine mai puţin decât alţii, ci cel ce nu participă, sau are o participare slabă la viaţa socială…”. Existenţa sa este marginală în raport cu societatea globală. Robert Castel, alt sociolog francez conchide: „săracul este victima unei duble excluderi: excluderea din rândul celor activi (pe piaţa muncii) şi excluderea socio-familială”. Dificultăţile economice apar astfel ca o cauză, dar şi ca o consecinţă a altor deficienţe (sociale, culturale etc.) şi a altor forme de excludere socială.

Tot în scopul ilustrării cât mai clare a conceptului de sărăcie, studiile în domeniu utilizează termenii: precaritate, vulnerabilitate, privaţiune.

Primul este folosit pentru a defini o nuanţă a statutului de sărac. Exprimă suma anumitor riscuri pe care indivizii nu sunt pregătiţi să le facă faţă şi care-i pot duce în sărăcie pentru o anumită perioadă de timp.

Relaţia care există între precaritate / marginalizare şi sărăcie extremă / excludere socială, ar trebui să atragă atenţia asupra faptului că atunci când elementele de precaritate se acumulează şi condiţiile de viaţă devin insuportabile, cei afectaţi riscă să depăşească punctul de la care, practic, întoarcerea este posibilă numai cu eforturi imense. Odată atinse de sărăcia extremă, oamenii îşi pierd controlul asupra propriei existenţe.

„Vulnerabilitatea” indică existenţa unor serioase crize prezente în sfera protecţiei sociale sau a pieţei muncii. Săracii care au apărut la începutul anilor ’80 în ţările dezvoltate sunt o ilustrare perfectă a noţiunii de vulnerabilitate. În general indivizii slab calificaţi (în consecinţă fără suficiente mijloace economice şi sociale) sunt excluşi de pe piaţa muncii şi apoi din societate.

„Privaţiunea” defineşte un mod de viaţă ce desemnează sărăcia, dar în acelaşi timp defineşte şi excluderea socială. „Oamenii sunt consideraţi a fi într-o stare de „privaţiune” dacă nu se bucură de acelaşi tip de regim alimentar, de îmbrăcăminte, condiţii de locuit, de mediu, de educaţie, de muncă şi condiţii sociale, activităţi şi distracţii, care sunt obişnuite sau cel puţin să fie deplin încurajaţi şi incluşi în societatea din care fac parte. Abordarea multidimensională a sărăciei s-a dezvoltat pe baza acestui concept.

Fenomenul marginalizării şi al excluderii sociale este tot mai abordat în literatura de specialitate: „Faza extremă a procesului de marginalizare o reprezintă excluderea socială, adică acel stadiu în care se află individul sau grupul de indivizi care se caracterizează prin dezintegrarea relaţiilor de muncă, familiale şi sociale”.

23

1.1.2 Sărăcia ca o stare economică, social-culturală şi psihologică De regulă, sărăcia este definită operaţional prin lipsa veniturilor actuale. O

asemenea definire prin simpla lipsă de resurse actuale, reprezintă însă o gravă simplificare.

În primul rând sărăcia nu este asociată strict cu veniturile actuale. Sunt multe situaţii în care, între anumite limite, variaţia sărăciei nu este în funcţie strictă de venituri: sunt situaţii în care deficitul de venituri actuale este compensat de acumulările de bunuri din trecut şi de configuraţia nevoilor mai scăzute, sau dimpotrivă, venituri mai ridicate sunt asociate cu sărăcia.

În al doilea rând, sărăcia nu reprezintă doar lipsa veniturilor. Ea este mult mai mult decât atât şi relativ altceva. Lipsa veniturilor este cauza sărăciei, un declanşator al sărăciei, iar nu o caracteristică a ei. Sub o anumită limită a acestora, se instalează sărăcia. Ea este o stare umană şi socială. Mai degrabă conceptul de sărăcie se referă la modul de viaţă sărac – neacoperirea nevoilor fundamentale şi în consecinţă o funcţionare umană sub un anumit standard – la care se adaugă şi efectele complexe ale stării de sărăcie. Din acest punct de vedere, sărăcia este asociată cu orientări umane şi atitudini specifice: demoralizare, lipsă de speranţă, lipsă de capacităţi, lipsă de voinţă şi de efort de a ieşi din situaţia de dificultate, resemnare, adaptare la un mod de viaţă sărac. Studiile sugerează faptul că sărăcia generează un mod de viaţă specific, caracterizat nu numai prin lipsă, dar şi printr-un set de strategii de viaţă şi atitudini, cele mai multe dintre ele fiind factori ai perpetuării sărăciei; altele au impact distructiv asupra vieţii personale şi familiale, colective. Aceste efecte fac parte integrantă din ceea ce este desemnat ca sărăcie. De exemplu: consumul populaţiei sărace poate fi caracterizat prin lipsa de resurse – un consum sărac, dar şi prin unele distorsiuni care pot deveni ele însele o sursă suplimentară de sărăcie. Specialiştii au pus în evidenţă o cultură a sărăciei caracterizată tocmai prin acest „mod de viaţă sărac”.

Din acest punct de vedere, sărăcia este frecvent caracterizată printr-o situaţie de marginalizare socială, putând merge până la excluziune socială. Săracul este nu pur şi simplu persoana lipsită momentan de resurse, ci şi cea care este cronic lipsită de resurse, care nu are capacitatea de a remedia situaţia sa. În consecinţă, el este lipsit de speranţă, este paralizat în efortul de îmbunătăţire a situaţiei. Săracul asistat de colectivitate devine un dependent de ajutor. Nu întâmplător termenul de „sărac” este stigmatizat social. A te exprima ca sărac nu înseamnă a remarca doar faptul că în prezent eşti lipsit de resursele necesare, ci a te încadra într-o clasă socială relativ permanentă, asociată cu multe caracteristici negative. Din acest motiv tentaţia de autodefinire ca sărac se poate presupune că este micşorată de conotaţiile sociale negative ale acesteia.

24

Sărăcia este deci un complex social-psihologic-cultural; este un mod de viaţă individual, familial şi social.

O asemenea definire mai largă a stării de sărăcie oferă o perspectivă mult mai eficientă de a acţiona asupra sărăciei. Cele mai multe dintre efectele stării cronice de sărăcie reprezintă un mix de lipsuri, strategii de adaptare la situaţia severă şi cronică de lipsă, dar şi reacţiile la o asemenea situaţie. Unele mijloace de adaptare la situaţia de sărăcie se pot dovedi a fi factori ai menţinerii în sărăcie. Ele fac parte din structura capcanei sărăciei: o dată căzut în sărăcie, un set de mecanisme în această stare sunt declanşate. Aceste mecanisme nu pot fi înţelese în condiţiile în care sărăcia este considerată doar o simplă lipsă de resurse. Anexa 1 ne oferă o imagine simplificată a capcanei sociale şi psihologice a sărăciei. Toţi factorii indicaţi au efecte negative care prin cumulare tind să diminueze şansele de ieşire din sărăcie.

Dimpotrivă, efortul de utilizare la maximum a resurselor disponibile generează spirala ieşirii din sărăcie: utilizarea resurselor → creşterea standardului de viaţă → creşterea capacităţilor → creşterea oportunităţilor → creşterea aspiraţiilor → creşterea mobilizării.

Dacă considerăm sărăcia din această perspectivă mai largă, în calitatea ei de stare social-culturală şi psihologică, ar trebui să distingem între situaţia de nevoie, mai mult sau mai puţin temporară, de situaţia de sărăcie, care reprezintă o situaţie de nevoie permanentizată, asociată cu caracteristici sociale şi psihologice specifice. Este clar că această distincţie este destul de fragilă, încadrarea pe care colectivitatea o va face ea însăşi fiind probabil oscilantă.

Starea actuală a colectivităţii româneşti poate fi caracterizată mai degrabă

printr-o stare de nevoie colectivă, de largi proporţii, explicată prin declinul economiei. Populaţia este în majoritatea ei, lipsită de resursele necesare unui trai decent minimal, este sărăcită, dar cu greu poate fi considerată a fi săracă. Dacă din punctul de vedere al resurselor disponibile, dimensiunile sărăciei sunt substanţiale, din punctul de vedere al situaţiei sociale şi psihologice de sărăcie, frecvenţa acesteia este probabil semnificativ mai redusă. În acest context se poate vorbi de o stare extinsă de sărăcie, dar cu mai puţini săraci.

Profilul sărăciei variază clar în raport cu perspectivele individuale şi colective. Lipsa de perspectivă de depăşire a situaţiei de nevoie conferă acesteia un caracter cronicizat şi, odată cu acesta, se pot instala asociatele social-psihologice ale sărăciei.

Sărăcia de scurtă durată se caracterizează doar prin lipsuri actuale. Ea nu este caracterizată de efectele sărăciei pe termen lung: deformări de orientare personală, deteriorare de capacităţi de viaţă, demoralizare etc. Este mai degrabă o stare temporară de nevoie, iar nu o sărăcie propriu-zisă.

Lipsa de resurse, dar cu perspectiva individuală şi/sau colectivă de ieşire din sărăcie are de asemenea mai degrabă caracteristicile stării de nevoie (necesitate), şi mai puţin de sărăcie propriu-zisă. Speranţa oferă o altă abordare

25

a problemelor vieţii. Este evitată demoralizarea, resemnarea, acţiunea este stimulată. Lipsa de perspectivă este de natură a croniciza sărăcia, de fapt, de a transforma starea de lipsă, fie ea şi acută, într-o stare fixată de sărăcie. Explicaţia stă în faptul că lipsa de perspectivă generează atitudini de demoralizare, abandon, scăderea aspiraţiilor, căutări de soluţii fie inoperante, fie deviante, caracteristici tipice sărăciei.

Sărăcia cronică trebuie distinsă deci de sărăcia provizorie (temporară-tranzitorie), de starea temporară de nevoie. Distincţia este foarte importantă şi din punct de vedere pragmatic. A sprijini pe cei în nevoie temporară este cu totul altceva decât a sprijini pe cei în sărăcie cronică. În acest caz este nevoie să se trateze nu numai cauzele lipsei, dar de a „vindeca” şi „patologiile” şi efectele degradante ale stării de sărăcie.

1.1.3 Abordări diferite în definirea sărăciei

Pentru a stabili dacă într-o anumită societate şi într-o anumită perioadă există sărăcie, şi pentru identificarea persoanelor aflate într-o asemenea situaţie, este necesară măsurarea bunăstării şi stabilirea criteriilor potrivit cărora indivizii pot fi consideraţi săraci. Acestea sunt de fapt cerinţele în măsurarea şi analiza sărăciei, iar pentru asta există abordări alternative. Abordarea conceptuală asigură cadrul teoretic pentru înţelegerea problemelor practice în evaluarea sărăciei.

Diversele metode utilizate în practică pentru măsurarea sărăciei pornesc de la definirea acesteia, majoritatea stabilind un prag al sărăciei sub care persoanele sau familiile sunt considerate sărace. Dezbaterile asupra modurilor de măsurare a sărăciei s-au bazat pe trei concepte definite de Hagenaars şi De Vos, astfel:

Sărăcia absolută → situaţia în care ”veniturile sunt mai mici decât un minim absolut stabilit într-o manieră obiectivă”;

Sărăcia relativă → „venituri mai mici comparativ cu alţii”; Sărăcia subiectivă → „venituri mai mici decât cele considerate ca necesare

pentru acoperirea propriilor nevoi”. Orice măsurare a sărăciei în termeni de resurse disponibile implică

delimitarea celor două concepte de sărăcie: sărăcia relativă şi sărăcia absolută. În fapt, cele două concepte reprezintă mai degrabă limite ale unui

continuum, şi cu toate că se referă la două nivele distincte ale sărăciei, pare destul de greu să se determine o graniţă clară între ele. Pentru a desemna aceste două nivele ale sărăciei se folosesc termenii de minimum de subzistenţă şi minimum de trai decent (minim social).

26

Minimum de subzistenţă are în vedere condiţiile reproducerii simple a vieţii: supravieţuirea. Acest minim defineşte ceea ce se cheamă de regulă sărăcie absolută. Aceasta implică condiţii elementare de viaţă insuficiente, şi aproape integral lipsa de resurse pentru a participa la viaţa socială.

Sărăcia absolută înseamnă marginalizare şi excludere socială şi se ajunge în acest stadiu pornind de la cauza principală a timpurilor noastre, „cea a imposibilităţii persoanelor sau grupurilor de persoane de a fi autonome şi utile anturajului lor, prin muncă – în particular”

Situaţia economică şi inexistenţa locurilor de muncă, reprezintă principalele cauze ale precarităţii şi marginalizării, iar aceste situaţii conduc în ultimă instanţă la marea sărăcie şi la excluderea totală de la viaţa economică, socială, culturală şi politică.

Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene a decis să definească „marea sărăcie” prin trei tipuri de carenţe cu efect sinergic: absenţa locuinţei, absenţa resurselor financiare şi absenţa protecţiei sociale.

În acest sens „sărăcia absolută vizează cumulativ privarea de bunuri vitale ca: hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, educaţie”.

Minimul social se referă la condiţiile minimale ce asigură funcţionarea socială minimală a persoanei. Fără acest minim, persoana este exclusă din viaţa societăţii căreia îi aparţine, chiar dacă supravieţuieşte biologic, ea nu poate participa la acele activităţi ce definesc viaţa unei colectivităţi date. Cu alte cuvinte, viaţa socială defineşte o viaţă decentă, în limitele parametrilor săi. Minimul social se referă deci la resursele necesare asigurării unui minim decent de viaţă. Cei ce sunt plasaţi sub acest minim sunt asociaţi cu sărăcia relativă. Această sărăcie chiar dacă nu este atât de severă ca cea absolută, este resimţită ca lipsă ca atare de sărăcie. Este relativă în sensul că se diferenţiază în raport cu standardele social-culturale ale unei societăţi şi cu complexul de nevoi specific vieţii în contextul social-economic dat. Într-o ţară prosperă, minimul social poate fi substanţial mai ridicat decât cel de subzistenţă.

Abordarea relativă a sărăciei pare să fie rezultatul unui dublu proces social ce a avut loc în sec. XX, în mod special în ţările occidentale, şi anume dezvoltarea spectaculoasă a producţiei şi cu aceasta a ofertei de bunuri, precum şi demonetizarea modului de viaţă.

În societatea actuală, datorită mobilităţii sociale ridicate şi a eliminării barierelor sociale, există tendinţa de generalizare a standardului de viaţă. Prin aceasta săracii au devenit şi mai săraci. Aceştia nu se mai raportează la standardele mai scăzute ale grupului din care fac parte, ci se raportează tot mai mult la standardele devenite normă în colectivitate şi chiar la standardele elitelor.

Sărăcia relativă ilustrează disparităţile dintre populaţia cu puţine resurse şi restul piramidei sociale. Conceptul relativ reprezintă un mod de a corela sărăcia cu inegalitatea şi inechitatea, care ridică probleme mult mai ample şi mai importante. Inechitatea ca şanse şi bunăstare socială nu este asemenea

27

inegalităţii. Inegalitatea are două laturi: o componentă care este acceptabilă şi justificabilă din punct de vedere social şi o alta, incluzând elemente inacceptabile şi nejustificabile, care este în mod evident inechitatea. Măsurarea inechităţii este dificil de realizat, deoarece este imposibil de măsurat şi evaluat toate componentele sale sociale. Un mod uzual de depistare a acestei dificultăţi este măsurarea inechităţii prin intermediul inegalităţii în venituri şi cheltuieli chiar dacă inegalitatea nu este o măsură suficient de corectă pentru inechitate.

O definire a sărăciei ce se referă la obiceiurile (tradiţiile) unei ţări, porneşte de la ideea că media sau venitul mediu (sau cheltuielile de consum), este indicatorul economic corespunzător stilului de viaţă dominant. Această viziune este utilă în corectarea încercărilor de a concepe şi măsura sărăcia numai în termeni absoluţi, deoarece implică faptul că pragul sărăciei tinde să crească în cazul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.

Pentru societăţile caracterizate prin condiţii de viaţă dificile, în mod explicabil sărăcia absolută tinde să se suprapună cu cea relativă. Pentru societatea cu un nivel ceva mai ridicat al resurselor economice, sărăcia absolută caracterizând un segment redus al populaţiei, tinde să fie identificată cu sărăcia relativă, diferenţiată printr-un standard minimal sensibil mai ridicat decât cel al sărăciei absolute.

Alegerea cadrului de referinţă nu este o chestiune legată doar de nivelul colectiv de aspiraţii, deşi şi acesta are un rol important. Într-o societate cu resurse economice ridicate se produc standarde sociale mai ridicate. Se zice, din acest punct de vedere că sărăcia americanului este foarte diferită de sărăcia indianului. Ea este legată totodată şi de complexul de nevoi modelat într-un context social.

Conceptul de „nevoi esenţiale” depăşeşte nevoile „pur fizice”, incluzând nevoi „convenţionale”, ambele corelate cu normele economice, sociale, morale şi religioase ale fiecărei ţări. În consecinţă definiţia sărăciei este specifică fiecărei ţări.

Sunt multe dificultăţi în evaluarea necesităţilor minime. De exemplu este dificil de evaluat necesarul de calorii şi substanţe nutritive în funcţie de vârstă, sex şi tip de activitate. Necesarul minim de îmbrăcăminte şi locuinţă, depinde de circumstanţele locale. Cerinţele minime privind combustibilul şi iluminatul depind de tipul de locuinţă şi de climă. Greu de stabilit sunt şi standardele în materie de educaţie şi servicii medicale. În concluzie se poate spune că minimul necesar pentru subzistenţă este dinamic şi specific tipului de societate, iar conceptul de „sărăcie absolută” este în esenţă normativ, deoarece se referă la o anumită scală de valori asociate modului de viaţă, iar acesta îi conferă o anumită relativitate.

Multe ţări folosesc abordarea în termeni absoluţi pentru definirea oficială a venitului minim, adică pentru identificarea nivelului sub care familiile necesită măsuri de protecţie socială. Sistemul de asistenţă socială din Germania, ca şi programul social al Austriei sunt construite pe conceptul de sărăcie absolută,

28

având la bază un „coş” detaliat de bunuri considerate necesare subzistenţei. Analiştii germani apreciază că „săraci sunt acei indivizi sau gospodării ale căror venituri sunt insuficiente pentru a accede la un anumit minim de bunuri şi servicii”.

În SUA nivelul sărăciei absolute se evaluează multiplicând cu 3 costul produselor alimentare considerate indispensabile. Anumite ţări europene consideră nivelul sărăciei absolute ca fiind nivelul legal ce corespunde venitului minim asigurat de stat. Este cazul Danemarcei, Belgiei, Olandei, Irlandei şi Marii Britanii. În Franţa noţiunea de sărăcie absolută a inspirat instituirea, în 1988, a RMI (venit minim de inserţie), un venit destinat să asigure indivizilor minimul vital. Franţa însă operează concomitent cu noţiunile de sărăcie relativă şi subiectivă, dezvoltând şi o metodă calitativă bazată pe abordarea multidimensională a sărăciei. De altfel, marea majoritate a ţărilor folosesc metode alternative pentru măsurarea sărăciei, chiar dacă rezultatele sunt diferite.

Cum am putea defini profilul sărăciei în societatea românească actuală? Mai precis, cum tinde să definească colectivitatea noastră sărăcia? Trebuie menţionată mai întâi caracteristica definitorie a situaţiei actuale a României: suntem o ţară cu un grad relativ ridicat de modernizare a vieţii sociale, dar brusc sărăcită. Largi segmente ale colectivităţii trăiesc într-un context modern: lucrează într-o economie de tip modern, locuieşte în oraşe de tip modern. Necesităţile sunt deci cele impuse de forma modernă de organizare a societăţii. Prin aceasta suntem foarte diferiţi de societăţile tradiţionale. Pe de altă parte, societatea noastră angajată într-un proces rapid de modernizare, tocmai în momentul în care ar fi trebuit să culeagă fructele efortului de modernizare, a realizat că acest proces în care a fost angajată s-a dovedit a fi fost iraţional, ineficient, intrând într-o uriaşă criză. Singura soluţie era tranziţia la un alt tip de societate modernă. Criza structurală a societăţii socialiste (declanşată încă din a doua jumătate a anilor ’70, dar adâncită rapid după anii ‘80), a fost amplificată de căderea economică catastrofală a perioadei de tranziţie.

România nu este numai o ţară cu un grad relativ ridicat de modernizare, este şi o ţară europeană. Nivelul de aspiraţii al populaţiei a tins să fie modelat de standardul de viaţă occidental. Izolarea impusă de regimul socialist a limitat sever constituirea unui asemenea cadru de referinţă. Insă, deschiderea rapidă spre economia mondializată, multiplicarea contactelor cu occidentul a avut ca efect inevitabil şi o explozie a aspiraţiilor, a nevoilor, în condiţiile prăbuşirii posibilităţilor.

Concluzionăm că sărăcia în România este modelată de factori cu efecte contrare: tinde să oscileze între un minim de subzistenţă, condiţionat de resurse extrem de precare, dar şi de segmente ale colectivităţii ce trăiesc în condiţii premoderne, şi un minim social, condiţionat atât de existenţa organizării moderne a societăţii, cât şi de aspiraţiile provocate de experienţa modernităţii şi a deschiderii rapide spre Occidentul prosper.

29

Sărăcie structurală versus sărăcie distribuţională

Este esenţială distingerea dintre sărăcia produsă de nivelul global al

economiei unei colectivităţi (sărăcia structurală) şi sărăcia produsă de mecanismele de distribuţie a bogăţiei în cadrul colectivităţii (sărăcia distribuţională).

Nivelul economic al unei colectivităţi la un moment dat indică nivelul standardului general de viaţă, pe care economia îl poate susţine. O economie prosperă, oferă un nivel ridicat de resurse şi deci şansa unei sărăcii reduse ca proporţie şi amploare. O economie subdezvoltată oferă resurse scăzute şi deci este responsabilă de o proporţie şi amploare mare a sărăciei.

Sărăcia distribuţională se referă la sărăcia care provine din mecanismele de distribuţie şi redistribuţie a bogăţiei produse. Unele segmente ale populaţiei pot obţine prin procesul de distribuţie primară (mecanismele pieţei) o proporţie mai redusă a bogăţiei produse (salarii mici, foarfeci ale preţurilor care dezavantajează producătorii din anumite sectoare); sistemul de redistribuţie poate realiza un transfer social redus sau poate avantaja/dezavantaja unele grupuri care necesită protecţie socială. Transferul social trebuie tratat prin cele două componente ale sale: impozitarea şi transferul social propriu-zis. Impozitarea poate avantaja/dezavantaja unele grupuri. Ea poate fi mai progresivă (cei bogaţi contribuie mai mult), sau mai regresivă (cei săraci contribuie relativ mai mult devenind şi mai săraci).

Sărăcia distribuţională este determinată atât de mecanismele distribuţiei primare, cât şi de cele ale redistribuţiei. Distribuţia primară (distribuţia pre-impozitare şi pre-transfer) este un factor important al amplorii segmentului de sărăcie într-o colectivitate. Redistribuţia (transferul social) are, de regulă, ca obiectiv corectarea dezechilibrelor rezultate din distribuţia primară.

Sărăcia asociată nivelului de dezvoltare a economiei poate fi contracarată doar prin dezvoltare economică. Sărăcia distribuţională poate fi combătută prin reconsiderarea mecanismelor distribuţiei primare (în mod special mecanismele negocierii colective, politica salariului minim), dar în mod deosebit prin mecanismele redistribuţiei (transferului social). În acest context este esenţial a considera separat sărăcia pre-transfer/pre-impozitare şi sărăcia post-transfer/post-impozitare.

Configuraţia sărăciei în raport cu configuraţia nevoilor În analizele sărăciei se porneşte adesea de la presupoziţia implicită

conform căreia configuraţia nevoilor unei persoane sau familii este, într-o colectivitate, un invariant. Ceea ce variază sunt doar veniturile. Presupoziţia este falsă; există mai multe surse ale variaţiei nevoilor:

30

1. Faza ciclului de viaţă. Fiecare fază a vieţii conţine nevoile sale specifice – familia cu copii are propriile nevoi, derivate din nevoile specifice ale copilului (în mod special cele de socializare), studenţii au alte nevoi decât adulţii deja integraţi în sistemul economic; familia de tineri se confruntă cu nevoia de a-şi construi rapid gospodăria (casă, mobilă, bunuri de folosinţă îndelungată); vârstnicii au nevoi mai ales de îngrijire medicală. Sărăcia este deci mereu relativă la configuraţia specifică a nevoilor fazei ciclului vieţii. Suportul social trebuie să fie specific pentru acesta.

2. Acumulările existente. Nevoile actuale sunt diferite în raport cu acumulările trecute. Familia care are o locuinţă nu mai are nevoi de a o cumpăra sau de a plăti chirie. Nevoile de consum curent trebuie diferenţiate de nevoile de investiţie în bunuri de folosinţă îndelungată.

3. Configuraţia nevoilor variază şi în funcţie de mediu. Sărăcia într-un mediu de viaţă tradiţional, cu infrastructura rezonabilă şi un complex de nevoi limitat este diferită de sărăcia dintr-un mediu de viaţă modern caracterizat printr-o mulţime de nevoi care nu pot fi satisfăcute decât utilizând resurse financiare. În această ultimă situaţie sărăcia devine gravă. Este cazul diferenţelor dintre sat şi oraş. Supravieţuirea într-un oraş impune nevoi minimale ce nu sunt valabile neapărat şi într-o mică comunitate sătească: transport zilnic, apă, canalizare, termoficare, chirie/rată pentru cumpărarea unei locuinţe. În general, viaţa într-o societate modernă implică un nivel mai mare al nevoilor, chiar al celor elementare. Utilizarea aceluiaşi prag de sărăcie la sat şi la oraş presupune că există acelaşi set de nevoi, atât obiective (cheltuieli de întreţinere a casei, de transport), cât şi social determinate (nivel de aspiraţii). Or datele sugerează faptul că există diferenţe substanţiale între cele două medii. În aceste condiţii, aceleaşi resurse financiare au semnificaţii foarte diferite asupra stării de sărăcie.

31

1.2 Factori specifici sărăciei

Esenţial pentru o strategie de luptă împotriva sărăciei este acţiunea asupra factorilor care produc şi menţin sărăcia. Cel mai adesea, în mod cu totul contraproductiv, se înţelege prin strategia antisărăcie suportul celor săraci: a oferi săracilor un minim de bani, mese gratuite şi alte bunuri elementare vieţii. O politică antisărăcie este mult mai mult decât ajutorul pentru săraci: ea reprezintă acţiunea asupra factorilor care generează şi menţin sărăcia.

1.2.1 Identificarea principalelor categorii de factori generatori ai procesului de sărăcie

Cunoaşterea factorilor care produc şi susţin sărăcia este foarte importantă

pentru a întreprinde măsuri cât mai eficace de prevenire şi combatere a acestui fenomen care ia o amploare tot mai mare. Potrivit literaturii de specialitate principalii factori generatori de sărăcie se pot grupa în mai multe categorii, şi anume:

- Factori structurali generali, - Factori globali conjuncturali, - Factori derivaţi, - Factori de politică socială, - Factori determinanţi.

Factori generali Într-o societate în care veniturile sunt obţinute prin efort personal şi cel

mai adesea prin activităţi de tip salarial, factorii producători de sărăcie sunt cei care, din diferite motive fac dificilă sau chiar imposibilă menţinerea unui nivel de trai decent, ca urmare a:

• Existenţei dezechilibrelor economice la nivel sectorial şi de ramură. Dezechilibrele de performanţă între ramurile economiei: în sectoarele performante, veniturile pot fi ridicate; în cele neperformante veniturile pot să scadă spre nivele care produc sărăcia. Dezechilibrele pieţei pot genera ele însele polarizări mari de venituri.

• Capacităţii încă limitate a economiei de a oferi locuri de muncă şi posibilităţi de activităţi generatoare de venit. Lipsa structurală a locurilor de muncă poate apare în contexte diferite: competiţie pe piaţa mondială, recesiune economică, subdezvoltare, proces de restructurare a sistemului economic.

• Slăbiciunilor sistemului de distribuire şi redistribuire a veniturilor. Distribuţia veniturilor poate fi înalt polarizată datorită mai multor factori. În primul rând inegalităţi accentuate în sistemul salarial: muncă foarte prost plătită, neprotejată de o legislaţie adecvată şi de un sistem de negociere colectivă care să apere toate drepturile angajaţilor.

32

• Creşterii producţiei unor bunuri şi servicii prin efort propriu (pentru autoconsum). Unele bunuri necesare sunt produse şi prin efort propriu: agricultura de subzistenţă, mici reparaţii şi amenajări etc. în mod special la nivele scăzute de resurse, această capacitate devine esenţială. Ea reprezintă totodată o resursă de câştiguri suplimentare prin activităţi pe cont propriu şi, la limită, se poate transforma în activitatea economică principală de producere a veniturilor, devenind o activitate orientată spre piaţă.

• Incapacităţii de muncă a anumitor indivizi datorată: handicapului, bolii cronice, vârstei (copil, vârstnic), lipsa unei calificări adecvate; incapacitate temporară de muncă datorată necesităţii de îngrijire a copiilor – mame singure.

Factori globali conjuncturali • Capacitatea economiei de a produce suficient de eficient încât efortul

personal să producă cel puţin veniturile minime necesare. Economiile care nu au o astfel de capacitate sunt economii structural sărace şi complementar vom avea o sărăcie structurală a colectivităţii.

• Capacitatea diferitelor configuraţii economice sectoriale/locale de a produce venituri satisfăcătoare: sărăcia agricultorilor, sărăcia meşteşugarilor tradiţionali; sărăcia în anumite zone.

• Existenţa unor condiţii instituţionale şi tehnice (deficit de legislaţie, de instituţionalizare, deficit de capital) care facilitează sau blochează activităţi pe cont propriu producătoare de venit.

• Discriminarea pe diferite temeiuri: etnice, religioase. Factori derivaţi – cultura şi sistemul social al sărăciei • Tulburări de comportament (dependenţă de alcool, droguri), stil de

viaţă neadaptat exigenţelor pieţei muncii – lipsa de motivaţie, alienare faţă de efort etc.

• Adaptarea la situaţia de sărăcie: lipsa de încredere în forţele proprii, demoralizarea, acceptarea sărăciei produc o scădere a efortului şi a investiţiei în dezvoltarea propriilor abilităţi;

• Nivel de aspiraţii scăzute – factor important al menţinerii stării de sărăcie îl reprezintă nivelul scăzut al aspiraţiilor. Acesta este o cauză a receptivităţii scăzute la inovaţie, lipsa de mobilitate a efortului personal, lipsa de interes pentru dezvoltarea personală. Se produce o limitare a activităţii şi a acumulării în limitele unor resurse modeste de viaţă.

• Deficit de capital uman – lipsa de educaţie şi calificare; investiţie scăzută în formarea copiilor.

• Situaţii personale care reduc şansele: persoanele eliberate din închisoare etc.

33

• Lipsa de oportunităţi pentru tineri – educaţie, lipsa locurilor de muncă, locuri de muncă disponibile cu nivel scăzut de calificare.

• Dezechilibre între aspiraţii şi posibilităţi – duc la moduri criminale de producere de venituri, care cresc vulnerabilitatea personală.

• Manifestarea culturii sărăciei: orientarea prezenteistă, consum distorsionat şi contraproductiv, lipsa capacităţilor tehnice şi de disciplină a muncii, dependenţa de suportul social, descurajarea, demoralizarea.

• Deficienţe de socializare: lipsă de educaţie, de profesionalizare, de capacitate de muncă, de cultură a relaţiilor interpersonale.

• Mediu social incitant la comportamente şi stiluri de viaţă contraproductive.

• Acumulări de lipsuri care scad şansele unei soluţionări cu forţe proprii a problemelor.

• Stil de consum neadecvat resurselor: modul de utilizare a lor este un factor important de sărăcie: pentru cei cu puţine resurse, lipsa unor priorităţi care să echilibreze modul de viaţă, utilizarea lor contraproductivă – alcoolismul în special – constituie o sursă a sărăciei.

• Deficit de capacităţi sociale – lipsa capacităţilor colective de soluţionare a problemelor comune, lipsa de încredere reciprocă, competiţia de tip junglă, în care toţi pierd, exploatarea reciprocă.

Factori de politică socială • Deficit de securitate/protecţie socială. Un nivel prea scăzut al

transferurilor sociale, dar şi utilizarea lor slab eficientă sau fără priorităţi clare şi adecvate este o sursă importantă a sărăciei.

• Crizele sistemului de securitate socială. Căderea sau modificarea drastică a sistemului de securitate socială lasă situaţii de sărăcie necompensate. Sistemul de pensii este un caz foarte important de vulnerabilitate la sărăcia unui important segment de populaţie. Socialismul a descurajat acumularea economică personală, oferind în schimb un sistem complex de pensii. Căderea sistemului de pensii ar avea drept consecinţă ca un segment mare de vârstnici să cadă în sărăcie.

• Incapacitatea colectivităţii de a proteja membrii săi de deposedare criminală a propriilor resurse: vârstnici care rămân fără locuinţe datorită înşelătoriei, hoţia, exploatarea criminală a economiei subterane, corupţia.

• Incapacitatea sistemului de protecţie socială de a proteja împotriva efectelor diferitelor calamităţi naturale.

Factori determinanţi

• Venitul, • Şomajul, • Nivelul de instruire şi educaţie,

34

• Mărimea gospodăriei, • Numărul de copii aflaţi în întreţinere în gospodărie.

Aceasta este o listă, probabil incompletă a factorilor care generează şi

menţin sărăcia. Ea sugerează însă cu claritate că direcţiile de acţiune care sunt avute în vedere trebuie să nu se reducă în nici un fel la suportul social al persoanelor aflate în sărăcie, ci trebuie să conţină posibilităţi de acţiune asupra factorilor generatori.

Compensarea lipsei de resurse (ajutorul material al celor aflaţi în sărăcie) fără a acţiona asupra cauzelor şi factorilor care generează acest flagel, perpetuează lipsa şi nevoia de compensare a ei. Mai mult, creează o situaţie de dependenţă în sensul că ea reprezintă o soluţie la problemă, dar nu o rezolvă, ci o perpetuează într-o mare măsură.

O asemenea abordare care vizează efectele şi nu cauzele nu este sustenabilă din mai multe motive:

- angrenează o cantitate mare de resurse sociale şi deci este înalt vulnerabilă la fluctuaţiile acestor resurse;

- afectează negativ efortul de dezvoltare socială, orientând efortul societăţii spre supravieţuire şi menţinere, cu puţine resurse disponibile pentru dezvoltare;

- de suportul social direct beneficiază doar o parte din colectivitate (săracii), în timp ce de rezultatele dezvoltării beneficiază toţi membrii colectivităţii. Factorii producători de sărăcie, rămânând intacţi, colectivitatea va tinde mereu să considere că plăteşte pe mulţi care nu merită.

Se creează un cerc vicios. O politică socială orientată masiv spre suport

social focalizat al celor în dificultate tinde să polarizeze colectivitatea: o majoritate care trăieşte sub stresul continuu al responsabilităţilor şi al efortului – recompensele fiind funcţie de efort – şi o minoritate săracă susţinută necondiţionat, care este mai presus de responsabilitatea şi obligaţiile efortului pentru propria bunăstare; mai mult, orice încercare de presiune riscă să fie privită ca „blamare a victimei”.

Introducerea suportului social ca un drept social riscă să introducă un nou tip de discriminare: unele beneficii sunt obţinute prin efort, altele prin drept; majoritatea populaţiei se bucură doar de datorii, minoritatea de drepturi.

35

1.2.2 Analiza influenţei principalilor factori generatori ai procesului de sărăcire

Veniturile gospodăriei Veniturile gospodăriilor reprezintă factorul cu influenţa cea mai puternică

asupra sărăciei, acestea determinând nivelul cheltuielilor de consum pe care şi le permit gospodăriile la un moment dat.

Impactul veniturilor asupra sărăciei se materializează prin două componente, şi anume, nivelul general al veniturilor şi dinamica puterii de cumpărare a acestora, precum şi o componentă care derivă din distribuţia veniturilor, mai precis din existenţa în proporţii relativ mari a unor categorii de venituri mici.

Creşterea înregistrată în anul 1996 faţă de 1995 a veniturilor reale ale gospodăriilor şi a cheltuielilor totale de consum şi scăderea puternică a acestora în anul 1997 au determinat modificări importante în dimensiunile sărăciei (tabelul nr. 3)

Tabelul nr.3 Dinamica veniturilor reale şi modificarea ratei sărăciei

1996/1995 1997/1996 • Dinamica veniturilor reale -Venituri totale 104,9 80,6

• Venituri băneşti, din care: 100,3 78,6 - salarii şi alte drepturi salariale 99,9 73,2 - vânzări 103,8 74,6 - acţiuni pe cont propriu 88,5 78,3 - prestaţii de protecţie socială 103,1 91,6

• Venituri în natură 116,5 85,1

• Modificarea ratei sărăciei -5,42 10,96

Sursa: CNS, Coordonate ale sărăciei în România, 1997

Datele din tabel relevă faptul că în condiţiile în care veniturile reale totale au crescut cu 4.9% în anul 1996, rata sărăciei a scăzut cu 5.42 puncte procentuale, iar la scăderea în anul 1997 a veniturilor reale cu 19.4%, rata sărăciei a crescut cu 10.96 puncte procentuale.

Principalul factor care determină amploarea şi dinamica sărăciei îl constituie nivelul general scăzut al veniturilor şi reducerea acestuia sub influenţa inflaţiei. Existenţa în acest context a unor venituri foarte scăzute determină plasarea maximă a unora dintre categoriile de gospodării în zona cea mai săracă a distribuţiei. În primul rând este vorba de proporţia relativ mare a salariaţilor care dispun de salarii mici, în condiţiile promovării unei politici de menţinere a salariului minim la niveluri foarte scăzute, acesta reprezentând în octombrie 1997 numai trei sferturi din pragul de sărăcie calculat pe adult echivalent.

36

În al doilea rând este vorba de veniturile scăzute realizate din agricultură, în condiţiile în care majoritatea gospodăriilor ţărăneşti practică o agricultură de mic randament, de subzistenţă, fiind lipsite de mijloace tehnice şi financiare şi de forţă de muncă necesară modernizării exploataţiilor agricole.

În al treilea rând, este vorba de nivelul scăzut al prestaţiilor sociale, al unora dintre categoriile de pensii din sistemul asigurărilor sociale de stat: pensii pentru vechime incompletă, pensii de invaliditate şi pensii de urmaşi – al pensiilor pentru agricultori şi al ajutoarelor de şomaj – în special al alocaţiei de sprijin acordată şomerilor de lungă durată.

Contribuţia prestaţiilor sociale la formarea veniturilor gospodăriilor reprezintă o protecţie restrânsă de 15,6% din veniturile totale brute ale gospodăriilor cercetate prin Ancheta Integrată în Gospodăriile Populaţiei în anul 1996 (tabelul nr. 4).

Tabelul nr.4 Ponderea prestaţiilor sociale în veniturile gospodăriilor,

în anul 1996 Gospodării de: Total

gospodării Salariaţi Patroni Ţărani Şomeri Pensionari• Nivelul veniturilor din prestaţii sociale (lei/lună/gospodărie)

92824 28298 24812 35297 70057 165549

• Pondere în veniturile brute totale (%) 15,6 3,7 1,7 6,5 16,9 35,5

-pensii 13,1 1,5 0,8 3,5 2,3 35,5 -alocaţii pentru copii 1,0 1,2 0,6 1,3 2,7 0,4 -indemnizaţii de şomaj 0,6 0,4 0,1 0,6 9,8 0,3 • Pondere în veniturile băneşti (%) 22,7 4,6 1,9 15,2 28,2 59,4

Sursa: CNS, Coordonate ale sărăciei în România, 1997

Ponderea prestaţiilor în veniturile salariaţilor şi ale ţăranilor este mult mai scăzută, fiind modestă chiar în cazul gospodăriilor de şomeri şi pensionari.

Prestaţiile sociale au o capacitate scăzută de a influenţa nivelul veniturilor familiilor şi mai ales poziţia acestora în distribuţia după nivelul veniturilor. Acestea sunt determinate în mai mare măsură de posibilitatea existenţei în gospodărie a altor venituri – din salarii, din activităţi pe cont propriu sau din proprietate, din vânzare de produse agroalimentare – sau a acoperirii unei părţi din nevoile gospodăriei pe seama producţiei sale agricole. Existenţa acestor venituri şi mărimea lor sunt determinante pentru capacitatea gospodăriei de a-şi satisface nevoile de consum şi pentru poziţia ei în ierarhia constituită după nivelul consumului. Singurele prestaţii care au o influenţă sensibilă în acest sens sunt pensiile, care de altfel deţin ponderea hotărâtoare în ansamblul prestaţiilor sociale.

37

Impactul prestaţiilor sociale asupra nivelului veniturilor şi mai ales asupra diferenţelor care se înregistrează între veniturile medii ale principalelor categorii de gospodării este pus în evidenţă de analiza comparativă a veniturilor medii nete cu, şi fără prestaţii sociale. Datele din tabelul de mai jos indică o anumită îmbunătăţire a raportului dintre veniturile medii ale gospodăriilor de şomeri şi cele ale gospodăriilor de salariaţi, îmbunătăţire datorată prestaţiilor sociale. În cazul gospodăriilor de pensionari, pensiile contribuie la asigurarea unui raport mult mai bun faţă de veniturile gospodăriilor de salariaţi. Se remarcă totodată contribuţia prestaţiilor sociale la îmbunătăţirea poziţiei medii a fiecărei categorii de gospodării faţă de un prag stabilit la nivelul a 60% din cheltuielile medii de consum ce revin în medie pe o persoană.

Tabelul nr.5 Veniturile nete ale gospodăriilor, cu şi fără prestaţii sociale în 1996

Gospodării de: Salariaţi Ţărani Şomeri Pensionari

Venituri medii pe o gospodărie a) fără prestaţii sociale

• mii lei 596,1 489,9 318,0 272,1 • în % faţă de gospodăriile de

salariaţi 100 81 53 46

b) cu prestaţii sociale • mii lei 624,4 520,2 388,1 437,6

• în % faţă de gospodăriile de salariaţi 100 83 62 70

Venituri medii pe o persoană a) fără prestaţii sociale

• mii lei 173,2 147,8 89,4 120,2


• în % faţă de pragul de 60% pe total gospodării 184 157 95 128

b) cu prestaţii sociale • mii lei 181,5 158,6 109,1 193


• în % faţă de pragul de 60% din cheltuielile medii de consum pe total gospodării

193 169 116 206

Notă: veniturile nete au fost determinate prin scăderea din veniturile brute totale a cheltuielilor efectuate pentru plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, precum şi a cheltuielilor pentru producţia gospodăriei (mărfuri nealimentare şi plata muncii).

Sursa: Calculat pe baza datelor CNS (1997)

Existenţa prestaţiilor sociale, faptul că oricât ar fi de mici, acestea contribuie la acoperirea unei părţi din nevoile unor gospodării expuse riscului pierderii sau diminuării veniturilor din activitate reprezintă un factor de

38

diminuare a inegalităţii şi a profunzimii sărăciei. Ponderea lor în veniturile gospodăriilor este mai mare în quintila inferioară decât în cea superioară, iar raportul dintre veniturile ce revin în medie pe o persoană din gospodăriile plasate în quintila superioară şi a celor din quintila inferioară este mai mic dacă în venituri sunt cuprinse prestaţiile sociale decât dacă aceste prestaţii nu sunt luate în calcul.

Tabelul nr.6 Ponderea prestaţiilor sociale în veniturile băneşti şi aportul

lor la reducerea inegalităţii, în anul 1996 Gospodării de: Total

gospodării Salariaţi Patroni Ţărani Şomeri PensionariPonderea prestaţiilor sociale în veniturile băneşti (%)

• Total gospodării 22,7 4,6 1,9 15,2 28,2 59,4 • Gospodării din

- quintila 1 25,1 7,4 10,6 20,7 39,5 58,2 - quintila 5 18,8 2,7 1,4 9,9 11,4 57,6

Raport între quintila 1 şi quintila 5 • Veniturile băneşti1)

fără prestaţii sociale 3,9 3,9 7,5 6,9 6,6 2,7 • Veniturile băneşti1)

cu prestaţii sociale 3,6 3,7 6,5 6,1 4,5 2,7

• Veniturile băneşti din prestaţii sociale 2,7 1,4 0,9 2,9 1,3 2,7 1) Venituri băneşti ce revin pe o persoană Sursa: Calculat pe baza datelor CNS (1997)

Trebuie remarcat totuşi faptul că în termeni absoluţi, aportul prestaţiilor

sociale la formarea veniturilor este sensibil mai scăzut în cazul gospodăriilor situate în partea inferioară a distribuţiei, comparativ cu cele aflate în partea ei superioară. În medie, pe o gospodărie, suma veniturilor realizate din prestaţii sociale de gospodăriile din quintila a cincea este cu 70% mai mare decât cea realizată în prima quintilă; pe o persoană veniturile din această sursă sunt de 2,7 ori mai mari. Aceasta înseamnă că ele contribuie numai la reducerea inegalităţii relative între venituri, datorită faptului că decalajul relativ între quintilele extreme este mult mai mic în cazul prestaţiilor sociale decât în cazul celorlalte categorii de venituri. De fapt, decalajul absolut între veniturile totale ale gospodăriilor din cele două quintile este determinat în proporţie de aproape o

39

cincime (17%) de diferenţa între veniturile din prestaţii sociale∗. Această diferenţă este la rândul ei influenţată în mare măsură de veniturile realizate din pensii, de gradul de diferenţiere a acestora şi de frecvenţa pensionarilor în gospodăriile din quintilele superioare (gospodării de pensionari sau alte tipuri de gospodării), de relaţia între ciclul de viaţă al gospodăriei şi componenţa şi nivelul veniturilor. Datele evidenţiază ponderea mai mare a pensiei în veniturile din prestaţii sociale ale gospodăriilor din quintila superioară comparativ cu cea inferioară.

Se remarcă de asemenea, nivelul extrem de scăzut al veniturilor din prestaţii sociale ce revin în medie pe o persoană din gospodăriile care compun prima quintilă (sub 20 mii lei lunar în 1996), ceea ce atestă capacitatea redusă a prestaţiilor sociale de a contribui la susţinerea celor mai sărace gospodării, faptul că sistemul de securitate socială reprezintă în principal un instrument al redistribuirii orizontale (de la persoanele active la cele inactive), determinând o redistribuire verticală (de la cei mai bogaţi la cei mai săraci) nesemnificativă. De altfel, dacă se are în vedere şi influenţa redistributivă a impozitelor, taxelor şi cotizaţiilor plătite de gospodării, se constată că raportul între veniturile ce revin în medie pe o persoană din gospodăriile din quintilele extreme în urma redistribuirii (adică după plata impozitelor şi încasarea prestaţiilor) este egal cu raportul între veniturile existente înainte de redistribuire (1 : 3,2). De asemenea, se constată faptul că sporul de venit realizat în urma redistribuirii este considerabil mai mare în quintilele 4 şi 5 decât în primele trei quintile.

Graficul nr.2 Sporul de venit pe tipuri de gospodării ale populaţiei şi

pe quintile

∗ Petru aprecierea contribuţiei prestaţiilor sociale la diferenţierea veniturilor, menţionăm că diferenţele între salarii acoperă 35%, veniturile din activităţi pe cont propriu 6%, cele din vânzări 11%, iar contravaloarea consumului din resurse proprii 23%.

Sporul de venit în urma redistribuirii pe categorii de gospodării

-40

-20

0

20

40

60

80

SA PA LCP ŢĂ ŞO PE

mii lei

051015202530354045%

Sporul (+/-) de venit în urma redistribuiriiPonderea prestaţiilor sociale în veniturile nete

Sporul de venit în urma redistribuirii pe quintile

0

5

10

15

20

25

Q1 Q2 Q3 Q4 Q5

mii lei

0

5

10

15

20

25%

Sporul de venit în urma redistribuiriiPonderea prestaţiilor sociale în veniturile nete

40

Şomajul Şomajul reprezintă factorul cu o contribuţie deosebit de ridicată la

creşterea gradului de sărăcie. Numărul şomerilor definiţi conform criteriilor BIM era, în anul 1998, de

732 mii persoane, în creştere faţă de anul precedent cu 3,7%. Rata şomajului BIM a fost de 6,3%. Datele statistice referitoare la anul 1998 arată că mai mult de jumătate dintre şomerii BIM erau bărbaţi (56%); rata şomajului este mai ridicată în mediul urban (9,2%); în cazul populaţiei de sex masculin (6,5%) – faţă de anul 1997, când se înregistra o rată a şomajului mai mare în cazul femeilor, respectiv 6,4%; şi în cazul tinerilor (24,2% pentru tinerii cu vârste cuprinse între 15-19 ani şi 16,0% pentru tinerii între 20-24 ani.) în mediul rural numărul şomerilor este de 2,6 ori mai mic decât în mediul urban. Rata şomajului BIM este 9,2% în mediul urban, şi numai 3,5% în mediul rural, ca urmare a creşterii ocupării în sezoanele de vârf în agricultură. Evoluţiile ratei şomajului BIM, ca de altfel şi cele ale ratei de ocupare, sunt influenţate de activităţile economice cu caracter sezonier. Variaţiile de la un trimestru la altul sunt mult mai accentuate în mediul rural sub influenţa sezonalităţii activităţilor agricole.

Graficul nr. 3 Evoluţia ratei şomajului BIM în anii 1996 – 1999 Ca şi în anii precedenţi, şi în anul 1998 se păstrează acelaşi trend, în

sensul că şomajul afectează în cea mai mare măsură, îndeosebi persoanele cu pregătire liceală (34,2%), dar şi pe absolvenţii învăţământului profesional, complementar sau de ucenici (27,2%) şi gimnazial (16,9%).

Dintre principalele motive de intrare în şomaj, ponderea cea mai mare o prezintă concedierea sau reducerea de personal (67,3%). Ponderea cea mai mare

Evoluţia ratei şomajului BIM în anii 1996-1999

5 3,62,3

2,75,44

2,6

53,9

2,6343,23,6

6,8

2,4

9,3

5,9 5,8 6,26,7

5,5 5,5 6,4 7,4 5,6 5,6 6,88,2

6,2 5,9 7,2

10,910,8

9,89,99,7

98,79,68,98,68,1

8,38,48,58,4

11,4

0

5

10

15

20

25

30

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

Rural Total Urban

Trim

I'96

Trim

II'9

6

Trim

III'9

6

Trim

IV'9

6

Trim

I'97

Trim

II'9

7

Trim

III'9

7

Trim

IV'9

7

Trim

I'98

Trim

II'9

8

Trim

III'9

8

Trim

IV'9

8

Trim

I'99

Trim

II'9

9

Trim

III'9

9

Trim

IV'9

9

41

dintre şomerii care au mai lucrat provin din industria prelucrătoare (21,5%), din agricultură (42,3%), iar 3,8% au lucrat în unităţi din administraţia publică.

Numărul cel mai mare de şomeri se înregistrează în cazul celor aflaţi în şomaj sub trei luni, urmat la mică distanţă de cei care se află în şomaj de 24 de luni şi peste (datele sunt valabile pentru anul 1998).

Graficul nr. 4 Şomerii BIM după durata şomajului în anul 1998 Graficul nr. 5 Repartizarea şomerilor după durata medie a şomajului,

în anul 1998, în mediul urban Graficul nr. 6 Repartizarea şomerilor după durata medie a şomajului,

în anul 1998, în mediul rural

Şomeri BIM după durata şomajului (%)

Mediul rural

15%13%

18%17%

37%

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+


Mediul urban

15%

19%

18%27%

21%

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+


15%

18%24%

26%17%

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+

Şomeri BIM după durata şomajului (pers.)

109303

132871 179301

183801 127158

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+


Mediul urban

78074

101198

97471144473

109632

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+


Mediul rural

3122825960

3540034828

74168

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+

42

Graficul nr. 7 Repartizarea şomerilor pe sexe după durata medie a şomajului, în anul 1998

Şomajul afectează, în egală măsură, femeile şi bărbaţii. Rata şomajului

BIM din mediul rural se situează mult sub nivelul naţional şi mai ales sub nivelul ratei din urban. Se pare că în mediul rural se poate găsi mai uşor un loc de muncă, evident în agricultură, iar pericolul şomajului este mai mic. Agricultura este însă o ramură puţin atractivă prin veniturile scăzute pe care le generează. Sărăcia este caracterizată în mod special prin lipsa bunurilor alimentare, de aceea agricultura, rezultată după distribuirea pământului imediat după anul 1990, a reprezentat însă o agricultură de supravieţuire, ea oferind o activitate care să aducă pentru multe dintre familii necesarul de alimente, compensând scăderea puterii de cumpărare a majorităţii veniturilor. Dar efectul negativ pe care fărâmiţarea pământurilor îl are în agricultură se vede prin încetinirea reformei, lipsa de capital şi scăderea productivităţii în agricultură.

Şomajul, prin ratele încă modeste, pare a nu fi o problemă extrem de gravă pentru România; în realitate, însă, şomajul este o problemă extrem de sensibilă pentru economia şi societatea românească, întrucât şomajul de lungă durată s-a instalat în aproape toate judeţele ţării. Există de asemenea persoane subocupate şi persoane descurajate, care constituie, partea nevăzută a şomajului, denumită şomajul mascat. Aceste fenomene se regăsesc atât la oraş, cât şi la sat. Rata subocupării, însă, este mult mai mare în mediul rural faţă de mediul urban, de peste 3 ori în anul 1996 şi de aproape 5 ori în 1997.

Persoanele descurajate reprezintă o componentă specială a populaţiei inactive şi reprezintă, alături de şomaj şi de subocupare, o realitate a societăţii româneşti. În anul 1997, acestea reprezentau 1,7% din populaţia în vârstă de 15 ani şi peste, pentru ca în anul următor, această valoare să scadă uşor şi să ajungă la 1,5%. Dacă în anul 1997 erau 280 mii persoane descurajate, jumătate reprezentând tineri, iar mai mult de jumătate având domiciliul în mediul rural, în anul 1998, numărul acestora a scăzut la 266 mii persoane, iar celelalte trenduri se menţin şi în continuare.

În anul 1998, numărul şomerilor (732434) şi al persoanelor subocupate (313199) reprezenta 9% din populaţia activă (comparativ cu 8,6% cât se


Feminin

45433

59157

5682284262

76415

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+


Masculin

63869

68001

7604995039

107386

sub 3 luni

3-5 luni

6-11 luni

12-23 luni

24 luni+

43

înregistra în anul precedent). Dacă la datele respective se adaugă şi persoanele descurajate, ponderea acestora în forţa de muncă totală ar fi de 11,3% (faţă de 10,7% în anul 1997).

Riscul şomajului este diferit pe judeţe şi zone geografice. Cele mai scăzute rate ale şomajului se înregistrau în anul 1997 în judeţele Timiş (3,9%) şi Bacău (4,0%). Rate foarte ridicate, mult peste media naţională, se regăseau în anul 1997 în judeţele Neamţ (14%), Vâlcea (13,9%), Hunedoara (19,3%), Botoşani (13,2%), Brăila (13%). În anul 1998, tot peste media pe ţară, se regăseau judeţele Hunedoara (18,2%), Vaslui (18%), Brăila (17,8%), Botoşani (16,6%), Vâlcea (14,5%), Suceava (13,5%), Galaţi (13,4%). O tendinţă similară s-a păstrat şi în anul 1999, când, pe primele locuri, după rata şomajului, s-au păstrat următoarele judeţe: Hunedoara (20,4%), Botoşani (18,8%), Neamţ (17,8%), Vaslui (17,3%), Galaţi (15,2%), ratele depăşind cu mult, şi de această dată, rata pe ţară (11,5%).

Şomajul şi subocuparea, ocuparea precară, în general, reprezintă factori determinanţi ai sărăciei, iar şomajul de lungă durată poate fi considerat totodată şi ca o sursă de inegalitate şi de excludere socială.

Procesul educaţional. Nivelul de instruire

Pe fondul instabilităţii economico-sociale, perioada de tranziţie pe care o traversăm s-a caracterizat printr-un declin accentuat în îngrijirea copiilor şi a participării acestora la sistemele educaţionale. Scăderea cea mai accentuată a avut loc în participarea la sistemele preşcolare. Rolul grădiniţelor în dezvoltarea copiilor este unanim recunoscut, aceste sisteme de educaţie preşcolară ajutând la formarea şi dezvoltarea intelectuală a copiilor aflaţi la vârsta de 5 – 6 ani, şi totodată la socializarea acestora. Rolul grădiniţelor este foarte important pentru familiile sărace şi pentru familiile monoparentale, în special, dar cu toate aceste considerente, participarea copiilor la grădiniţă a fost şi va fi facultativă. În condiţiile actuale, de austeritate, resursele alocate de stat cu această destinaţie au fost primele reduse, iar părinţii, atunci când au întâmpinat anumite dificultăţi de ordin material sau de altă natură au încetat să-şi mai trimită copiii să frecventeze această formă de învăţământ.

Astfel, rata de participare a scăzut treptat de la 82,9% în anul 1989, atingând valoarea minimă, de 50,2% în anul 1994, situaţie care pare mult mai gravă, întrucât vine pe fondul unei reduceri considerabile a numărului populaţiei de vârstă preşcolară generată de declinul accentuat al natalităţii. După această dată, prin introducerea anului pregătitor pentru învăţământul primar, cu caracter obligatoriu, situaţia a început să se amelioreze, înregistrându-se anual creşteri ale ratei de participare, care în anul şcolar 1997/1998 s-au ridicat la 62,8%.

Dintre factorii care concură în menţinerea unui nivel scăzut de trai, determinanţi sunt cei de natură financiară. Grădiniţele se află în

44

responsabilitatea autorităţilor locale, care dispun de bugete încă extrem de sărace, ceea ce generează probleme de resurse deosebit de grave, nu numai în prezent, ci şi în perspectiva anilor viitori. Creşterile galopante ale preţurilor au creat noi dificultăţi, pentru a căror compensare s-a tins spre introducerea unor taxe de participare, lucru care măreşte probabilitatea ca familiile cu dificultăţi economice să-şi retragă sau să nu-şi trimită copiii la grădiniţă. Faptul că nu există facilităţi de transport a copiilor la şi de la grădiniţă constituie un alt factor agravant care creează dificultăţi accentuate pentru unele familii în asigurarea participării copiilor la această formă de învăţământ. După cum se poate observa în tabelul următor, ratele cele mai scăzute de participare la procesul educaţional se înregistrează la învăţământul preşcolar şi cel liceal.

Tabelul nr.7 Ratele de participare la procesul educaţional în perioada 1989–1998

Nivelul educaţional

1988/1989

1989/1990

1990/1991

1991/1992

1992/1993

1993/1994

1994/1995

1995/1996

1996/1997

1997/1998

-preprimar 84.3 82.9 70.3 51.9 53.4 50.2 55.2 58.4 60.4 62.8 -primar 94.2 90.7 89.6 91.0 93.2 96.9 99.7 99.5 99.0 97.5 -gimnazial 98.4 98.3 92.5 90.0 88.6 86.5 84.3 86.7 85.6 92.3 -liceal 83.0 90.3 66.3 51.4 44.8 45.0 47.9 50.3 51.9 51.9

Sursa: CNS, 1997 Relaxarea controlului obligativităţii participării şcolare, complementar cu

scăderea exigenţelor faţă de corpul profesoral de a asigura o participare ridicată, are o contribuţie importantă. Erodarea relevanţei educaţiei pentru succesul social explică într-o largă măsură pierderea interesului tinerilor de a frecventa o anumită formă de învăţământ şi totodată a interesului părinţilor de a-şi da copiii la şcoală, deoarece în această perioadă de tranziţie au apărut o serie de oportunităţi extrem de uşoare de îmbogăţire peste noapte, creându-se mirajul succesului în afaceri facile.

În anul 1994, prin promulgarea legii alocaţiilor pentru copii, care prevedea ca acestea să fie furnizate numai în funcţie de participarea şcolară, rata de participare în învăţământul primar, în special, a înregistrat un salt spectaculos, ajungând la valori de peste 99% în perioada 1994 – 1997, unde anterior se înregistra o scădere continuă. În învăţământul gimnazial nu se poate vorbi de o creştere a ratei de participare, ci mai degrabă, de o stabilizare a acesteia în jurul valorii de 86%, dar trebuie avut în vedere faptul că perioada 1994 – 1997 este sub influenţa directă a ratelor de participare scăzute din învăţământul primar înregistrate între anii 1990 şi 1993.

Cea mai dramatică scădere a avut loc în învăţământul liceal, după cum s-a precizat anterior. Pe lângă factorii sociali amintiţi, la acest declin social au mai contribuit încă doi factori, care au avut o influenţă decisivă. Revenirea la învăţământul obligatoriu de 8 ani, faţă de cel de 10 ani impus în anii ’80, a

45

determinat o reducere considerabilă a numărului de elevi din prima treaptă de liceu şi, totodată, a condus la creşterea exigenţei la admitere.

O evoluţie uşor de anticipat au avut, în perioada analizată, ratele de repetenţie, dar nu la fel s-a întâmplat în cazul abandonului şcolar. În condiţiile menţinerii unor programe de învăţământ supraîncărcate, pe fondul creşterii exigenţei, ratele de repetenţie au înregistrat un salt spectaculos în anul 1990, în toate formele de învăţământ: primar, gimnazial şi liceal. Acest fenomen a stagnat în anii următori, stabilizându-se în jurul valorii de 3,4% în învăţământul obligatoriu şi în jurul valorii de 2% în învăţământul liceal. Însă abandonul şcolar în toată perioada analizată, a înregistrat o scădere aproape continuă, tinzând a se menţine stabil, la valori reduse. Explicaţia acestei evoluţii constă în scăderea ratelor de participare la sistemele de învăţământ şi a încetării presiunilor exercitate de către reţeaua de învăţământ în acest scop. Ratele deosebit de ridicate ale abandonului şcolar în învăţământul liceal, din anii 1990 – 1991, tind să rămână la o cotă destul de ridicată (circa 4%), constând într-o excepţie.

Tabelul nr. 8 Ratele de repetenţie şi abandon şcolar în perioada 1989 – 1997 1988/

1989 1989/1990

1990/1991

1991/1992

1992/1993

1993/1994

1994/1995

1995/1996

1996/1997

-primar 1,7 4,4 4,3 4,3 2,6 3,2 3,2 3,4 3,4 -gimnazial 1,9 5,7 6,1 6,7 4,9 4,6 3,4 3,4 3,3

Rep

eten

ţia

-liceal 2,5 5,8 3,3 2,6 2,1 2,1 1,8 1,9 2,0

-primar 3,3 1,4 1,6 1,2 1,5 0,3 0,6 0,5 0,6 -gimnazial 4,2 3,2 1,8 1,3 1,4 0,8 1,4 1,0 1,0

Aba

ndon

ul

şcol

ar

-liceal 4,2 8,3 7,3 5,4 4,8 4,4 4,2 3,9 4,0

Sursa: CNS, 1997 Tinerii consideră destul de nerelevantă frecventarea şcolilor vocaţionale,

sau chiar participarea în învăţământul superior, deoarece la terminarea acestora nu mai este garantată obţinerea unui loc de muncă. Dificultăţile cu care întreprinderile se confruntă au făcut ca şcolile vocaţionale de pe lângă întreprinderi să fi scăzut foarte mult oferta.

Pe de altă parte, apariţia pentru tineri/copii a unor posibilităţi de câştig adesea substanţiale, face ca participarea şcolară să devină mai puţin tentantă. Activităţi ale economiei ascunse, precum cerşitul în diferite forme, au devenit deosebit de atractive pentru copii şi mai ales pentru adolescenţi, fiind profitabile din punct de vedere material. Tentaţia obţinerii de venituri suplimentare apare şi la unele categorii de părinţi care preferă să trimită copiii să câştige, decât să meargă la şcoală.

46

Privatizarea agriculturii şi extinderea micilor afaceri şi activităţi economice familiale generează o presiune asupra părinţilor de a solicita participarea la activităţi economice a copiilor, în detrimentul participării şcolare. Această tendinţă apare cu claritate în special la populaţia de rromi. În noul context creat, copilul poate deveni o sursă de venit. Pentru unele familii care se confruntă cu o sărăcie profundă, folosirea copiilor pentru completarea veniturilor reprezintă singura posibilitate de supravieţuire, fapt de care sunt perfect conştienţi.

Creşterea costurilor educaţiei este factorul cu cea mai mare influenţă în menţinerea sărăciei. Aceasta afectează în special familiile sărace, pentru care costul trimiterii unui copil la şcoală (rechizite, îmbrăcăminte, unele contribuţii cerute de şcoală) este de-a dreptul prohibitiv, sărăcia devenind astfel o formă majoră de discriminare educaţională.

În privinţa infrastructurii sistemului educaţional, problemele au fost parţial transferate către părinţii copiilor care învaţă în aceste şcoli, solicitările de suport financiar pentru întreţinerea acestora fiind din ce în ce mai frecvente.

Un salt notabil s-a înregistrat în schimb, în ceea ce priveşte personalul didactic. În condiţiile în care populaţia şcolară s-a redus cu cca. 7%, personalul didactic a crescut în perioada analizată cu peste 13%. De la o proporţie de peste 18 persoane populaţia şcolară la un cadru didactic s-a ajuns în prezent la cca. 13, situaţie de natură să creeze premisele unei îmbunătăţiri calitative a sistemului educaţional.

Au avut loc unele schimbări, diferenţiate pe niveluri de învăţământ, cel mai mare salt fiind în învăţământul liceal, unde de la peste 19 elevi la o persoană din cadrul personalului didactic s-a ajuns la 12,6. De remarcat este faptul că această creştere a personalului didactic s-a creat pe fondul unei scăderi aproape continue a numărului populaţiei şcolare, sub influenţa reducerii natalităţii şi a participării la sistemele de învăţământ.

Singura excepţie este în învăţământul superior, unde, atât datorită majorării numărului de locuri în unităţile existente, cât şi a înfiinţării de noi unităţi, în special private, creşterea numărului de studenţi a depăşit 75%, în timp ce numărul cadrelor didactice a înregistrat un spor de numai 60%.

Nivelul de instruire are o influenţă deosebit de mare asupra gradului de sărăcie, în sensul că, pe măsură ce nivelul de pregătire creşte, gradul de sărăcie scade considerabil. Această influenţă se poate explica prin faptul că persoanele care au un nivel de pregătire mai înalt pot beneficia de un loc de muncă mai bine remunerat.

Conform datelor Anchetei Integrate în Gospodăriile populaţiei, gospodăriile al căror cap de familie are numai şcoală primară dispun, în medie, de venituri cu 30% mai mici decât cele ale căror susţinător are un nivel secundar de instruire şi cu mai puţin de jumătate decât cele al căror susţinător are o pregătire superioară.

47

1.3 Indicatori de evaluare şi profilul sărăciei în România Sărăcia este determinată de trei coordonate majore:

a) Nivelul venitului, care asigură acoperirea necesităţilor minime de viaţă; b) Condiţiile de locuit, starea de sănătate, nivelul de educaţie, calitatea mediului

ambiant; c) Participarea indivizilor la viaţa socială a comunităţii.

Pentru evidenţierea dimensiunilor sărăciei, în general, se pot calcula următorii indicatori, fiecare având o relevanţă specială în caracterizarea dimensiunii şi a profilului sărăciei:

- indicatori ai incidenţei sărăciei: • numărul persoanelor şi al gospodăriilor aflate sub pragul sărăciei; • rata sărăciei care reprezintă unul din cei mai cunoscuţi şi mai

frecvent utilizaţi indicatori ai sărăciei; - indicatori ai profunzimii sărăciei:

• distanţa medie; • distanţa medie relativă; • distanţa medie relativă FGT1;

- indicatori ai severităţii sărăciei: • indicele Gini; • indicele Sen; • distanţa medie relativă pătratică FGT2;

- indicatorul sintetic multidimensional TFR.

O serie de surse bibliografice redau definiţiile acestor indicatori ai sărăciei:

Numărul persoanelor sărace constituie indicatorul care exprimă în mod concret incidenţa sărăciei, având şi o importantă rezonanţă emoţională.

Rata sărăciei reprezintă ponderea persoanelor sărace în totalul populaţiei (proporţia populaţiei cu venituri / cheltuieli situate sub pragul de sărăcie). Este unul din cel mai frecvent utilizat indicator, exprimând densitatea prezenţei sărăciei în ansamblul populaţiei, pe anumite categorii ale acesteia.

Distanţa medie sau deficitul mediu de venituri reprezintă distanţa medie la care se află cheltuielile / veniturile gospodăriilor sărace faţă de pragul sărăciei.

Distanţa medie relativă reprezintă, în medie, partea din cheltuielile minime necesare neacoperită de veniturile gospodăriei. Fiind un indicator relativ, este mai indicat pentru comparaţii decât distanţa medie absolută.

Distanţa medie relativă FGT1 face parte din clasa indicatorilor Foster-Greer-Thorbecke şi este o variantă a distanţei medii relative,

48

reprezentând indicatorul de ordinul unu al unei clase de indicatori determinaţi pe baza distanţelor relative dintre pragul sărăciei şi nivelul efectiv al cheltuielilor fiecărei gospodării. Acesta este un indicator mai sensibil şi mai complet de măsurare a sărăciei, sintetizând atât influenţa distanţelor individuale faţă de pragul sărăciei, cât şi pe cea a ratei sărăciei.

Indicele Gini măsoară gradul de inegalitate a nivelului cheltuielilor gospodăriilor

Indicele Sen este un indice complex care sintetizează influenţa ratei sărăciei, a distanţei medii relative faţă de pragul sărăciei şi a distribuţiei săracilor. Acesta reprezintă o măsură a distanţei medii relative, ajustate cu rata sărăciei şi cu indicele Gini pentru săraci.

Distanţa medie relativă pătratică FGT2 face parte din clasa indicatorilor Foster-Greer-Thorbecke şi reprezintă o medie a distanţelor individuale ponderate cu ele însele, astfel încât distanţele mari (reflectând situaţiile de sărăcie severă) intră cu o greutate mai mare în medie.

Indicatorul sintetic multidimensional TFR (Totally Fuzzy and Relative) este un indicator complex care sintetizează mai multe aspecte ale sărăciei, reflectate de indicatori monetari şi nemonetari, precum şi de prezenţa unor factori de risc.

Acesta înglobează valori monetare care privesc veniturile şi cheltuielile de consum ale gospodăriilor şi valori nemonetare care se referă la condiţiile de locuit (dotarea locuinţelor cu instalaţii de apă caldă, apă curentă, electricitate, încălzire centrală, gaze, toaletă cu apă curentă şi baie), înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată (aragaz, frigider, maşină de spălat rufe, aspirator, televizor, maşină sau motocicletă, maşină de cusut), precum şi la prezenţa unor factori de risc(capul gospodăriei este femeie, existenţa a cel puţin un şomer în familie, nivelul de instruire inferior celui mediu).

Astfel, indicatorul multidimensional TFR este un indicator complex calculat printr-o metodă fundamentată pe teoria mulţimilor vagi şi se determină prin prelucrarea unor indicatori sintetici parţiali, care reflectă cumulativ starea de sărăcie exprimată prin:

- nivelul veniturilor - nivelul cheltuielilor - privaţiuni legate de condiţiile de locuit - lipsa principalelor bunuri de folosinţă îndelungată - prezenţa factorilor de risc

Pragul utilizat în calculul indicatorilor este determinat prin metoda relativă modificată la nivelul de 40, 50 şi 60% din cheltuielile de consum ce revin în medie pe adult echivalent, conform scalei CNS.

Cu toate acestea, până în prezent nu s-a definit în mod oficial indicatorul după care determinarea sărăciei conduce la constituirea grupului ţintă de persoane asupra cărora să se concentreze măsurile de protecţie socială.

49

1.3.1 Baze de date cu privire la indicatorii sintetici ai sărăciei în România Construirea unei baze de date cu indicatorii sintetici ai sărăciei se

constituie într-un important tablou de bord în aplicarea şi monitorizarea efectelor politicii sociale îndreptate spre reducerea sărăciei.

Deşi informaţiile cuprinse în această bază de date nu sunt foarte diversificate, acestea au rolul principal ca, prin evidenţierea dinamicii indicatorilor sintetici ai sărăciei, să indice dacă politica socială în domeniu a avut efectele aşteptate sau nu.

Desigur că pentru o mai bună apreciere a acestui fapt este necesară proiectarea nivelului indicatorului global de atins prin politica respectivă, astfel încât comparaţia să fie mai uşoară.

Pentru elaborarea bazei de date cu indicatori sintetici pentru evaluarea sărăciei şi pentru analiza dinamicii şi a dimensiunii sărăciei se vor urmări doi din cei mai cunoscuţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori ai sărăciei, şi anume rata sărăciei şi indicatorul sintetic global la nivel naţional/local/regional care să prezinte dimensiunea sărăciei pentru gospodăriile aflate sub pragul de 60% din cheltuielile de consum ce revin pe un adult echivalent, potrivit scalei CNS.

Tabelul nr. 9 Indicatorii sintetici ai sărăciei în perioada 1995 – 1998 Nr. crt. Indicatorul 1995 1996 1997 1998

1. Cheltuielile medii (lei) pe adult echivalent (scala CNS) pentru pragul:

pragul de 40% 47314 59963 105573 … pragul de 50% 59143 74954 131967 … pragul de 60% 70972 89946 158362 …

2. Rata sărăciei (%) pragul de 40% 7,96 5,07 9,53 11.7 pragul de 50% 15,70 11,37 19,43 … pragul de 60% 25,27 19,85 30,81 33.8

3. Numărul persoanelor (mii pers.) din gospodăriile aflate sub:

pragul de 40% 1805,4 1146,2 2148,2 2632,3 pragul de 50% 3560,9 2570,5 4380,4 … pragul de 60% 5731,4 4487,6 6946,3 7610,0

50

4. Numărul persoanelor aflate (mii pers.):

sub pragul de 40% 1805,4 1146,2 2148,2 2632,3 între pragurile de 40 şi 50% 1755,5 1424,3 2232,1 … între pragurile de 50 şi 60% 2170,5 2121,8 2565,8 …

5. Indicatori TFR

- parţiali venituri totale cheltuieli de consum condiţii de locuit bunuri de folosinţă îndelungată

0,252 0,252 0,246 0,248

0,198 0,199 0,239 0,293

0,303 0,306 0,237 0,360

… … … …

- global indicatori cauzali

0,285 0,213

0,280 0,205

0,313 0,209

… …

Sursa: CNS, Ancheta Integrată în Gospodăriile Populaţiei, pentru perioada 1995-1998

Observaţie: din punct de vedere metodologic, între cele trei praguri utilizate

există unele diferenţe, întrucât persoanele cuprinse în gospodăriile cercetate prin Ancheta Integrată în Gospodării intră cu ponderi diferite, de la o variantă la alta, în calculul cheltuielilor medii de consum. Menţionăm că rata sărăciei calculate prin utilizarea scalei CNS nu diferă semnificativ de rata calculată pe baza cheltuielilor pe o persoană, nici pe total şi nici pe principalele categorii de gospodării.

Diferenţa relativ mare dintre ratele sărăciei, determinate pe cele trei niveluri ale pragului de 40%, 50% şi 60% din cheltuielile medii de consum implică resurse financiare diferite pentru fundamentarea măsurilor de ameliorare a stării de sărăcie.

Datele referitoare la dimensiunea şi profilul sărăciei analizate au fost calculate prin metoda relativă modificată, care reprezintă o variantă adaptată a metodei clasice. În condiţiile în care metodele de determinare a pragului de sărăcie implică un anumit grad de subiectivism şi relativitate, se preferă, în general, metoda relativă, datorită simplităţii şi flexibilităţii ei.

51

1.3.2 Analiza dinamicii sărăciei în România Dinamica pragului sărăciei, respectiv a cheltuielilor medii pe adult

echivalent (scala CNS) evaluat pentru pragurile de 40%, 50% şi respectiv 60%, potrivit metodologiei CNS, în perioada 1995 – 1998, arată un trend continuu crescător al sărăciei, cu o accentuare de ritm la nivelul anului 1997 (Graficul nr.8).

Graficul nr. 8

Numărul persoanelor sărace reprezintă un indicator care exprimă în modul cel mai concret incidenţa sărăciei asupra unei populaţii. Astfel în România, în 1998, peste 7,6 mil. persoane se regăseau în gospodăriile aflate sub pragul de 60% (cu peste 600 mii persoane mai mult decât în 1997 şi cu peste 1875 mii persoane mai mult decât în 1995). Sub pragul de 40% (sărăcie extremă) se aflau în acelaşi an cca. 2,6 mil. persoane (cu peste 800 mii persoane în plus faţă de anul 1995). Este evident că în perioada 1995 – 1998, fenomenul sărăciei s-a adâncit.

Evoluţia numărului persoanelor sărace în perioada 1995 – 1998 (Graficul nr.9) indică trenduri crescătoare semnificative, cu excepţia anului 1996, mai accentuate pentru pragul de 40% care în 1998, faţă de 1995 arată creşteri de peste 45%, în timp ce pentru pragul de 60% creşterea este sub 33%. Oscilaţiile mai puternice ale numărului celor aflaţi sub pragul de 40% (sărăcie extremă) ar putea să semnifice o elasticitate mai mare a incidenţei sărăciei la gospodăriile situate în extremitatea inferioară a distribuţiei gospodăriilor după cheltuielile de consum, la modificările nivelului general al veniturilor şi ale puterii de cumpărare a acestora.

Dinamica nivelului pragului de sărăcie

4731459963

105573

5914374954

131967

7097289946

158362

0

50000

100000

150000

200000

1995 1996 1997

pragul de 40% pragul de 50% pragul de 60%

52

Graficul nr. 9 Dinamica numărului persoanelor sărace, 1995-1998

1805.11146.2

2148.3 2632.33560.9

2570.5

4380.5

0

5731.54487.7

6946.37610

0

2000

4000

6000

8000

1995 1996 1997 1998

mii

pers

oane


Analizând dinamica numărului persoanelor sărace aflate între valorile

corespunzătoare celor trei praguri, se constată o distribuţie relativ egală. Astfel, în 1997, în totalul persoanelor sărace, ponderea persoanelor aflate sub pragul de 40% a fost de 31% (în anul 1998, acesta fiind depăşit cu cca. 3%), al celor cu un nivel al cheltuielilor situate între pragurile de 40% şi 50% a fost de 32%, iar a celor situate între pragurile de 50% şi 60% a fost de 37%.

Un alt indicator care permite evaluarea sărăciei este rata sărăciei care reprezintă ponderea persoanelor sărace în totalul populaţiei. Acest indicator se determină atât pentru gospodării, cât şi pentru persoane; este deosebit de important pentru analiza evoluţiei în timp a profilului sărăciei, cât şi pentru comparaţii internaţionale, chiar dacă are un conţinut informaţional mai redus faţă de alţi indicatori.

În perioada 1995 – 1998, potrivit determinărilor CNS, rata sărăciei indică un trend crescător, cu un moment de inflexiune la nivelul anului 1996 (Graficul nr.10). Este îngrijorătoare tendinţa de creştere a ratei sărăciei, precum şi ritmul cu care are loc aceasta (cu peste 33% în numai 4 ani în cazul pragului de 60% şi cu cca. 47% în cazul pragului de 40%).

Graficul nr. 10 Dinamica ratei sărăciei, 1995-1998

7,96 5,079,53 11,7

15,711,37

19,4325,27

19,85

30,81 33,82

0

10

20

30

40

1995 1996 1997 1998

%


53

În ceea ce priveşte indicatorul multidimensional TFR al sărăciei, acesta a înregistrat o evoluţie oscilantă în perioada 1995 – 1997, în anul 1997 evidenţiindu-se o creştere mai accentuată faţă de anii precedenţi (Graficul nr.11).

Graficul nr. 11

Dinamica indicatorului TFR global şi parţial, 1995-1997

0,31

3

0,25

2

0,19

8 0,30

3

0,25

2

0,19

9 0,30

6

0,24

6

0,23

9

0,23

7

0,28

5

0,28

00,050,1

0,150,2

0,250,3

0,35

1995 1996 1997

Indicatorul TFR globalIndicatorul parţial al veniturilorIndicatorul parţial al cheltuielilor de consumIndicatorul parţial al condiţiilor de locuit

Indicatorul sintetic global evidenţiază o scădere practic nesemnificativă a

gradului de sărăcie în anul 1996 faţă de 1995 şi o creştere semnificativă în 1997. Atât scăderea înregistrată în anul 1996, cât şi creşterea din anul 1997 au fost mai evidente în cazul indicatorilor parţiali referitori la veniturile totale şi cheltuielile de consum ale gospodăriilor.

Indicatorii parţiali care privesc condiţiile de locuit prezintă o anumită stabilitate şi reflectă un grad relativ mic de sărăcie comparativ cu ceilalţi indicatori.

Analiza acestor date evidenţiază:

1. Rata relativ înaltă a sărăciei, sărăcia cuprinzând aproximativ un sfert din numărul total al gospodăriilor şi o treime din populaţia ţării; la fiecare 100 persoane, 34 au un nivel al cheltuielilor de consum mai mic decât pragul de 60%, iar 12 locuitori intră în categoria celor extrem de săraci.

2. Creşterea semnificativă a sărăciei în anul 1997 şi 1998 faţă de anii anteriori.

Analiza nivelului indicatorilor sărăciei, atât a celor care măsoară sărăcia din perspectivă unidimensională, cât şi a celor care exprimă o evaluare multidimensională a acesteia, evidenţiază gradul relativ înalt de sărăcie existent în ţara noastră şi tendinţa de creştere a acesteia. Chiar dacă anul 1996 a marcat o anumită ameliorare a stării de sărăcie, în anii 1997 şi 1998 sărăcia s-a agravat aproape în toate dimensiunile şi componentele sale.

54

1.3.3 Profilul sărăciei în România

Sărăcia este o problemă extrem de îngrijorătoare în România. Motivul

rezidă în primul rând din faptul că sărăcia în România anului 1998 este diferită de sărăcia tipică societăţilor occidentale prospere, atât ca proporţii, ca severitate, cât şi din punctul de vedere al cauzelor şi al posibilităţilor de intervenţie ale colectivităţii.

Proporţia şi severitatea sărăciei În Occident fenomenul sărăciei este rezidual: un segment restrâns (insule

de sărăcie) în raport cu o masă largă relativ prosperă. În ţările occidentale, care au atins un nivel rezonabil de prosperitate de masă, există un segment foarte redus de populaţie care se confruntă cu o sărăcie absolută şi un segment ceva mai larg, dar şi el suficient de redus care se confruntă cu o sărăcie relativă – adică nu cu o lipsă a mijloacelor elementare de supravieţuire, ci mai mult lipsa unui standard decent minim de viaţă, definit de regulă în comparaţie cu standardul majorităţii prospere. Nu este întâmplător faptul că în Occident se utilizează un prag de sărăcie relativ la standardul mediu de viaţă: de regulă 50% din venitul mediu.

Proporţia de săraci (sever sau relativ) se înscrie în ţările prospere occidentale pe undeva în jur de 10 – 15% din populaţie.

În România, proporţia şi severitatea sărăciei are cu totul alte dimensiuni. Cele mai multe măsurători s-au concentrat mai mult prin identificarea

sărăciei severe, absolute într-un anumit sens. Măsurătorile diferă în funcţie de metodologia adoptată în special de „zgârcenia” cu care pragul minimal a fost definit. El se plasează între 22% în Raportul Băncii Mondiale pentru 1994 (axat în mod special pe nevoile de hrană – 80% din coşul minimal), trecând prin aproximativ 28% în diferite metodologii utilizate recent într-un studiu realizat de CNS, ICCV şi alţii pentru 1996, un an deja mai bun decât 1994, şi la cealaltă limită cu 38% în raportul ICCV, utilizând un coş minimal mai echilibrat, în care consumul alimentar era mai redus. Un recent raport al FMI indica pentru ţara noastră cifra de 39%, foarte apropiată de estimarea ICCV. Utilizând o simplă medie, se poate face o estimare de 30% pentru sărăcia severă.

Măsurători ale sărăciei relative, utilizând un standard minim decent de viaţă, au fost realizate doar de ICCV. Nu există deci nici o cifră de comparaţie şi control. Studiile ICCV indicau pentru 1994 un rest de 40% aflaţi sub pragul minim decent de viaţă sau la limita acestuia (sărăcie relativă). O mare masă a populaţiei are de înfruntat dificultăţi severe, prezintă un nivel ridicat de vulnerabilitate faţă de evenimentele impredictibile; suferă de lipsuri

55

fundamentale, fiind obligată să reducă consumul în domenii fundamentale ale vieţii pentru a acoperi nevoile urgente.

Utilizând aceste estimări, se poate considera că sărăcia ar putea fi estimată (este vorba de 1998 – situaţie care pare a se fi înrăutăţit faţă de cea din 1994) a avea următoarele proporţii:

30% săraci absolut + 40% săraci relativ Dincolo însă de măsurători care pot fi discutabile, în orice politică anti-

sărăcie starea de spirit a populaţiei reprezintă o cheie variabilă. Or populaţia ţării, în majoritatea ei se simte săracă, sărăcită, trăind la limita decenţei, înalt vulnerabilă, cu şanse mai degrabă proaste, cel puţin pe termen scurt.

Autoaprecierea stării de sărăcie

Cum apreciaţi veniturile actuale ale familiei dumneavoastră? % 1. Nu ne ajung nici pentru strictul necesar 30,9 2. Ne ajung numai pentru strictul necesar 43,0 3. Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne putem permite cumpărarea unor bunuri mai scumpe 18,4

4. Reuşim să cumpărăm şi unele bunuri mai scumpe, dar cu restrângeri în alte domenii 6,8 5.Reuşim să avem tot ce ne trebuie, fără să ne restrângem de la ceva 0,6 6. Nu ştiu /non-răspuns 0,2 100,0

În orice societate, unii oameni se consideră bogaţi, alţii se consideră

săraci. Dvs. unde vă situaţi pe următoarea scară?

Sărac Bogat 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

6,8% 10,6% 17,6% 19,6% 31,4% 9,5% 2,2% 0,7% 0,4% 0,1% Sursa datelor: Barometrul resurselor umane realizat de CURS S.A. în

iunie 1998, la solicitarea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă Analize statistice univariate pun în evidenţă faptul că nu există deosebiri

semnificative în modul de a răspunde la cele două întrebări decât între subiecţii din prima şi din ultima decilă de venit.

Faptul că oamenii se etichetează ca săraci este îngrijorător prin el însuşi.

Eticheta de „sărac” este în orice societate, şi în mod cert în cea românească, o etichetă stigmatizantă. Ea presupune o poziţie socială mai degrabă defensivă, asociată cu suspiciunea că într-o măsură semnificativă ea se datorează unor defecte personale. Nimeni nu se declară de bunăvoie sărac şi nici nu consideră că acesta este un titlu cu care s-ar putea mândri. Faptul că aproximativ jumătate din populaţie se declară săracă este un indicator clar al gradului de sărăcie al populaţiei.

56

În funcţie de utilizarea diferitelor metodologii aceste estimări pot varia. Probabil că orice estimare rezonabilă nu poate fi fundamental diferită de această configuraţie. Se poate lua deci mai degrabă ca o estimare a unui ordin de mărime, nu neapărat a unui nivel foarte exact. Pe baza acestuia se pot estima următoarele:

• Există un segment substanţial de săraci absoluţi, cert mai ridicat decât întregul segment de săraci din ţările prospere;

• Există un segment de săraci care probabil este substanţial mai ridicat decât cel de săraci relativ.

În aceste condiţii, se poate estima cu un grad ridicat de siguranţă că

majoritatea populaţiei experimentează situaţia de sărăcie, în diferite grade; trăieşte în condiţii dificile de viaţă, se simte săracă şi, evident, suportă efectele degradante şi distructive ale situaţiei de sărăcie.

Sărăcia în România nu reprezintă doar rezultatul eşecului marginal al integrării în economia de piaţă, relativ uşor de compensat datorită dimensiunilor sale reduse. Ea nu este nici doar produsul reajustărilor economice. Este în primul rând efectul căderii brutale a economiei. Largi segmente ale populaţiei, care ar fi trebuit să constituie clasa de mijloc prosperă, manifestă caracteristici ale sărăcirii sau o vulnerabilitate ridicată faţă de procesele de dezagregare a economiei. Datorită limitării severe a resurselor bugetare, chiar sărăcia extrem de severă este compensată doar într-o măsură parţială.

Situaţia României nu este unică. Toate ţările antrenate în tranziţie au de înfruntat problema exploziei sărăciei. Analiza întreprinsă de WIDER, institutul ONU specializat pe problemele dezvoltării economice, cu sediul la Helsinki, asupra a 18 ţări în tranziţie, a scos în evidenţă faptul că faţă de 1989, în 1993 – 1995 sărăcia a crescut de 12 ori: de la 14 milioane la 165 milioane de persoane, atingând aproximativ 45% din populaţia ţărilor considerate.

Grupuri sociale cu risc ridicat de sărăcie şi factori de risc Analizele asupra sărăciei indică o convergenţă ridicată a concluziilor.

Următoarele grupuri sociale prezintă un risc ridicat de sărăcie severă: o Familiile în care adulţii nu au o ocupaţie stabilă: fie sunt şomeri, fie

sunt descurajaţi în căutarea locurilor de muncă. Ele trăiesc din câştiguri ocazionale, din ajutoare de şomaj sau ajutor social, din alocaţiile pentru copii. Nivelul scăzut al beneficiilor sociale care constituie sursa principală de venituri nu este de natură să compenseze decât parţial lipsa severă de mijloace.

o Familiile de la sat, lipsite de pământ sau cu pământ puţin, locuind în zone cu ofertă scăzută de muncă.

57

o Familiile cu copii, dispunând de un singur salariu, relativ scăzut, sau chiar două salarii spre salariul minim.

o Vârstnicii lipsiţi de pensie, familiile de pensionari cu o singură pensie, pensii mici, în mod special foştii ţărani cooperatori.

o Tineri lipsiţi de calificare care nu pot găsi decât munci ocazionale, în economia subterană; mai ales în situaţia în care nu au locuinţă (situaţia dramatică a copiilor din casele de copii care ating vârsta de 18 ani), nu pot locui cu părinţii şi nu pot fi sprijiniţi de aceştia.

Datorită standardului scăzut de viaţă al marii majorităţi a populaţiei,

gradul de vulnerabilitate este ridicat. Este suficientă intervenţia unui factor de risc pentru ca situaţia familiei să fie sever deteriorată. Următorii factori de risc sunt generatori de sărăcie severă în aproape toate grupurile sociale:

o Pierderea unui venit salarial în familie. o Boală prelungită, mai ales în situaţiile neacoperite de asigurări

sociale. o Cheltuieli masive pentru probleme de sănătate. o Handicap sever al unui membru al familiei. o Depăşirea numărului de trei copii în întreţinere. o Despărţirea familiei, divorţ, părăsirea familiei. o Alcoolism, dependenţă de drog. o Lipsa locuinţei, pierderea locuinţei.

Situaţia copiilor este una deosebită. Există în multe abordări ale sărăciei

o tentaţie adulto-centrică. Se consideră că nevoile minimale de subzistenţă ale adultului sunt valabile şi pentru copii şi tineri. Aplicarea standardelor valabile pentru adulţi la copii operează o nedreptăţire structurală a acestora, fiind un factor al perpetuării sărăciei. Adultul, cu capacităţi formate, poate „subzista” o perioadă relativ îndelungată la un minim sever, putând să se reintegreze în viaţa activă în condiţiile apariţiei oportunităţilor adecvate. În ceea ce priveşte copiii, „subzistenţa” trebuie să includă în mod obligatoriu nevoile de formare şi dezvoltare a capacităţilor, esenţiale pentru o integrare socială eficace la maturitate. Deficitul de suport pentru copii este de natură să marcheze negativ evoluţia unui segment important al generaţiei tinere, fie prin cronicizarea sărăciei care a prezidat formarea copiilor, fie, mult mai grav, prin deformări comportamentale greu corectabile.

Sărăcia copilului este altceva decât cea a adultului. Formele de suport pentru copiii aflaţi în situaţie de sărăcie trebuie să fie diferite de formele de suport pentru adultul sărac.

Şi tinerii trebuie trataţi oarecum separat. Aceştia se află într-o fază

crucială a integrării lor în viaţa adultă. Câteva lucruri sunt esenţiale pentru ei:

58

o Suport pentru întemeierea gospodăriei. Locuinţa reprezintă o condiţie esenţială, extrem de problematică pentru mulţi dintre tineri.

o Suport pentru continuarea studiilor şi calificare. o Suport pentru integrarea în viaţa economică activă.

Există două obstacole în calea promovării unei politici sociale agresive în

sfera suportului pentru copil. În primul rând, mentalitatea tradiţională că încă familia este responsabilă şi trebuie lăsată complet responsabilă pentru formarea copiilor. În societatea modernă o asemenea concepţie poate fi chiar periculoasă; toate familiile trebuie susţinute. În plus, familiile în dificultate, copiii în situaţie de risc, trebuie în mod special susţinuţi de colectivitate. Efectele negative ale unei asemenea abandonări a copilului pot fi catastrofale. A doua: suspiciunea că ajutorul mai mare pentru familiile cu copii pe de o parte va fi folosit de acestea nu neapărat pentru copii, iar pe de altă parte va crea la unele familii o atitudine de dependenţă de suportul pentru copii, fiind chiar posibil motivator al unei natalităţi iresponsabile. Dincolo de gradul de corectitudine a unei asemenea estimări, prin ea însăşi este un argument extrem de periculos de invocat în acest context. Chiar dacă ar fi corectă, trebuie găsite acele mecanisme prin care suportul social să fie cât mai focalizat pe copii, evitându-se deturnarea lui şi stimulându-se responsabilitatea familiei.

Natura sărăciei În condiţiile actuale ale României profilul sărăciei este răsturnat în raport

cu societăţile prospere. În condiţiile ţării noastre, sărăcia relativă la nevoi, care este de fapt o sărăcie de tip absolut, tinde să fie de masă; sărăcia relativă la ceilalţi, rezultată prin comparaţia pe care o face fiecare cu situaţia celorlalţi (standardul colectiv), este, inevitabil, relativ restrânsă.

Sărăcia relativă la nevoi provine din veniturile scăzute ale majorităţii populaţiei în raport cu preţurile care tind să se alinieze la preţurile mondiale. Ea se exprimă prin lipsa sau nivelul sub un minim acceptabil a unor condiţii fundamentale de viaţă: locuinţă neconfortabilă, îmbrăcăminte nesatisfăcătoare, hrană insuficientă în special calitativ, deficit de îngrijire medicală, lipsa condiţiilor de participare şcolară a copiilor. Ea poate fi aproximată printr-un coş minim de bunuri şi servicii care să asigure un standard decent minim. Prin comparaţie cu ceilalţi, aflaţi în situaţii comparabile, sărăcia multora pare a fi mai puţin gravă.

Această răsturnare este importantă şi prin implicaţiile sale metodologice. În condiţiile în care sărăcia raportată la nevoi este cea crucială, singura metodologie cu adevărat semnificativă pentru estimarea nivelului general de sărăcie este cea care determină pragul de sărăcie din resursele necesare acoperirii nevoilor minimale. În societăţile prospere se recurge la comparaţia cu

59

ceilalţi: pragul de sărăcie ca un procent din venitul mediu (de regulă 50%), chiar dacă acesta este peste nivelul minim de satisfacere a nevoilor fundamentale.

Cauzele sărăciei În ţările cu economii prospere şi consolidate, sărăcia este produsul

marginal fie al eşecului personal de adaptare la o economie tot mai competitivă, fie preţul plătit de colectivitate pentru angajarea într-un proces înalt competitiv, a unei structuri în care riscul este un motor esenţial al dezvoltării. Sunt pierderile marginale inevitabile asigurării unei creşteri rapide a prosperităţii. În România, ca de altfel în mai toate ţările în tranziţie, sărăcia este produsul noului sistem economic, în mod special al căderii dramatice a economiei în ultimul deceniu şi jumătate a regimului socialist şi accelerată în primii ani ai tranziţiei. Dezorganizarea şi blocarea economiei, scăderea eficienţei muncii sunt în momentul de faţă motorul producător al sărăciei: marea majoritate a veniturilor primare au scăzut cu mai mult de 40% faţă de situaţia şi ea mizerabilă a anului 1989; capacitatea statului de suport, prin mecanisme diferite, a grupurilor în dificultate a scăzut şi ea. Natura sărăciei în ţara noastră este deci masa întregii economii. Populaţia României, spre deosebire de populaţia din ţările tradiţional sărace, este o populaţie sărăcită de o neobişnuită criză a economiei cuprinse în tranziţie. Frustrarea căderii economice este o componentă importantă a experienţei colective a sărăciei. Standardul atins prin anii ’70, dar mult mai mult cadrul de referinţă al standardului de viaţă al Occidentului prosper, dramatizat de brusca deschidere a societăţii noastre, sunt surse de adâncire a sentimentului de sărăcire/sărăcie.

Există şi ceva pozitiv în această situaţie specială: sentimentul că este ceva provizoriu; speranţa şi chiar atitudinea activă de ieşire din sărăcie, neparalizată de acceptare şi resemnare.

Posibilităţi de intervenţie Configuraţia şi natura sărăciei în ţara noastră condiţionează şi

posibilităţile de intervenţie. În societăţile cu prosperitate de masă, sărăcia poate fi controlată, în sensul

de a fi compensată eficient, prin transferurile sociale. O parte suportabil de redusă din prosperitatea colectivă poate fi transferată pentru a se asigura un minim de viaţă pentru segmentul sărac minoritar. Pentru ţările occidentale problematic nu este efortul economic de suport al celor săraci, ci alte fenomene complementare: creşterea dependenţei de suport a segmentului sărac, excluziunea socială care este atât o sursă a sărăciei, cât mai ales un efect nedorit al formelor pasive de suport. Problematice sunt alte componente ale politicilor

60

sociale ca de exemplu asigurarea sănătăţii la nivelele noi înalt costisitoare atinse de tehnologia medicală; susţinerea sistemului de asigurări sociale (în calitatea acestuia de contract între generaţii) în perspectiva îmbătrânirii populaţiei.

În România, în situaţia de sărăcie, cel puţin relativă, de masă, problema compensării sărăciei nu este în primul rând soluţionabilă prin transfer social. Variabila cheie aici este ieşirea din criza economică şi dezvoltarea economică rapidă. Chiar şi sărăcia absolută, severă, devine problematic de compensat, datorită rarităţii acute a resurselor bugetare pentru transfer.

Absorbţia sărăciei nu depinde decât într-o măsură relativ redusă de transferurile sociale. În condiţiile ţării noastre ea depinde fundamental de dezvoltarea economică.

În plus, este vital a se experimenta formele de activizare a largilor segmente aflate în dificultate pentru utilizarea cât mai eficientă a resurselor disponibile la nivel individual şi comunitar. Formele de activizare sunt vitale atât datorită limitării severe a resurselor financiare publice, cât şi în calitatea lor de terapie socială: recuperarea situaţiilor de paralizie şi blocaj social; revigorarea capacităţilor anemiate de şocurile succesivelor crize economice şi sociale; însănătoşirea vieţii comunitare.

1.3.4 O tipologie a societăţilor în funcţie de starea de sărăcie

Pentru a putea plasa mai bine situaţia ţării noastre, ar fi utilă o prezentare a societăţilor în funcţie de potenţialul economiei lor de a oferi un anumit nivel de bunăstare. Vezi anexa nr.2.

• Societăţi cu sărăcie severă de masă: majoritatea colectivităţii trăieşte în condiţii de sărăcie severă sau la limita acesteia. Un segment substanţial are o situaţie de sărăcie mai puţin accentuată, în timp ce un segment relativ restrâns se bucură de un nivel acceptabil de prosperitate. De regulă distribuţia primară este accentuat inegală, iar redistribuţia este extrem de limitată datorită resurselor sărace, neputând să corecteze cât de cât situaţia. În această categorie intră în mod special societăţile tradiţionale, aflate într-o conjunctură economică şi socială defavorabilă, care le blochează efortul de dezvoltare economică. De regulă o natalitate ridicată agravează situaţia lor.

• Societăţi cu o sărăcie relativă de masă: un segment substanţial trăind în sărăcie severă; majoritatea populaţiei trăieşte în condiţii de sărăcie relativă; un segment relativ restrâns trăieşte în condiţii de bunăstare rezonabilă. În această categorie intră ţările sărace angajate într-un proces relativ constant de dezvoltare; eventual dispun de anumite resurse naturale. Probabil aici intervenţia statului contribuie semnificativ la uşurarea situaţiei de sărăcie, dar probabil inegal şi nici pe departe într-o măsură satisfăcătoare.

• Societăţi cu o bunăstare limitată: majoritatea populaţiei se bucură de condiţii minime de bunăstare; un segment relativ redus, dar semnificativ, se

61

află în condiţii de sărăcie relativă. Politica socială de redistribuire reuşeşte vizibil să compenseze situaţia de sărăcie, fără a putea însă să o elimine complet. Sunt ţările în curs de dezvoltare ce au avut succes în dezvoltarea lor, dar care se află încă mult în urma ţărilor prospere.

• Societăţi prospere, cu o bunăstare de masă: majoritatea populaţiei trăieşte în condiţii de prosperitate, fiind plasată peste minimul decent de viaţă. Sistemul de securitate socială compensează o mare parte a situaţiilor de sărăcie, apropiind pe cei săraci de un minim decent de viaţă. Cu toate acestea mai rămân probabil între 10-15% din populaţie care se plasează într-o situaţie de sărăcie, cu grade diferite de severitate: câteva procente persistă în condiţii de sărăcie absolută, restul fiind caracterizaţi mai degrabă de o sărăcie relativă. Datorită resurselor economice disponibile, dar şi a segmentului de săraci relativ redus, sărăcia existentă este în mare măsură compensată. Problema cu care ele se confruntă nu este sărăcia necompensată, ci excluziunea socială. Aceasta din urmă nu reprezintă neapărat sărăcie, ci mai degrabă izolare socială, împingerea unui segment al populaţiei în afara vieţii sociale propriu-zise, cu şanse reduse de reintegrare.

O situaţie specială o prezintă societăţile în situaţie de criză acută. Acestea

pot fi identificate în situaţii de război sau de după război, în perioadele de reconstrucţie. Ultimii ani au adus cazul societăţilor în tranziţie. Acestea au suferit un şoc sever: economia, deja aflată într-o criză cronică în ultimul deceniu al regimului socialist, nu reuşesc să realizeze o tranziţie cu costuri economice şi sociale minime. Dezorganizarea economiei şi a tuturor structurilor sociale sunt responsabile de o sărăcie de masă, cu atât mai plină de consecinţe, cu cât ele sunt societăţi cu un grad ridicat de modernitate, iar în trecut s-au bucurat de un anumit grad de bunăstare şi mai ales de speranţa unei creşteri rapide a acesteia.

România ar putea fi caracterizată printr-o stare de sărăcie relativă de masă: majoritatea populaţiei se află în situaţia de sărăcie absolută, cei mai mulţi însă sunt caracterizaţi de sărăcia relativă. Situaţia de prosperitate caracterizează un segment încă minoritar. Politica socială de suport reuşeşte să compenseze pe mari segmente într-o oarecare măsură starea de sărăcie, dar este departe de a o compensa complet.

Comparaţia dintre nivelul de trai din România şi cel din ţările Europei de Vest ridică o întrebare legitimă: în cât timp putem atinge un nivel similar? Propunând pentru ţările OECD un prag de sărăcie de 40% din venitul mediu, apare întrebarea în cât timp România va avea un prag al sărăciei relative egal cu acesta, în condiţiile în care pragul românesc ar fi egal cu 50% din venitul mediu. Presupunând în acelaşi timp un ritm de creştere al veniturilor salariale constant, egal cu 10% pe an, se poate afirma că România poate atinge un nivel de trai comparabil cu cel actual din Europa de vest peste 27 de ani.

62

1.4 Dimensiunea fenomenului la nivel mondial

În perioada următoare, 850 milioane de persoane se vor naşte într-o lume

în curs de dezvoltare. Şansa ca un individ să se nască sărac şi să crească în sărăcie va depinde în principal de zona de pe glob în care se va naşte. Dar asta nu înseamnă că politica economică nu este importantă. Politica aleasă de guverne şi de comunitatea internaţională va conta foarte mult pentru milioanele de săraci.

1.4.1 Sărăcia la sfârşitul secolului XX În continuare sunt subliniate două abordări pentru reducerea sărăciei.

Elementele acestei strategii sunt: • Creşterea economică intensivă datorită muncii eficiente bazată pe

stimulente de piaţă potrivite, infrastructură, instituţii şi inovaţie tehnologică.

• Servicii sociale adecvate, incluzând educaţie primară, asistenţă medicală de bază şi servicii de planning familial.

În plus, transferurile sunt necesare pentru ajutarea celor care nu pot

beneficia de aceste servicii în alt mod – cei nevoiaşi, bolnavi, vârstnici, iar măsuri de siguranţă pot fi oferite pentru a-i proteja pe aceia care sunt cei mai vulnerabili la şocurile cauzate de reducerea veniturilor.

Tabelul 10 Indicatori sociali, în regiunile în curs de dezvoltare, 1985 şi 2000

Rata netă a înscrierii în învăţământul primar (%)

Mortalitatea sub 5 ani Nr.persoane/1000 locuitori

Regiune 1985 2000 1985 2000 Africa Subsahariană 56 86 185 136 Asia de Est 96 100 54 31 China 93 95 44 25 Asia de Sud 74 88 150 98 India 81 96 148 94 Europa de Est 90 92 25 16 Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 75 94 119 71

America Latină şi Caraibele 92 100 75 52 Notă: pentru mortalitatea sub 5 ani cifrele regionale reprezintă medii ponderate, 1985

reprezintă perioada dintre 1985 –1990 iar 2000, 2000 –2005 Sursa: pentru 1985 date ONU; pentru previziuni, estimările Băncii Mondiale

63

Tabelul 10 arată schimbările prevăzute cu ajutorul a doi indicatori sociali: mortalitatea sub 5 ani şi înscrierea în şcoala primară. Previziunile se bazează pe trenduri pe termen lung din fiecare regiune. Se aşteaptă ca mortalitatea sub 5 ani să se reducă în lumea în curs de dezvoltare. În Asia de Sud, de exemplu, se aşteaptă o scădere dramatică a ratei, la 98 la mia de locuitori, iar dacă experienţa acestor ultimi ani continuă, este de aşteptat un progres şi mai mare. Mai mult, în ţările în curs de dezvoltare numărul celor înscrişi în învăţământul primar va tinde către 100%, deşi în unele ţări din Asia de Sud şi din Africa Subsahariană nu se constată un progres în această direcţie.

În Africa Subsahariană o întoarcere către trendurile pe termen lung menţine posibilitatea unui progres substanţial. Este posibil ca mortalitatea sub 5 ani să scadă, dar să rămână totuşi peste 100 la mia de locuitori. În mod similar, procentajul copiilor care urmează şcoala primară va creşte semnificativ, deşi va fi oricum mai scăzut decât în alte regiuni. Dacă aceste previziuni se vor dovedi a fi adevărate, va fi necesară creşterea cheltuielilor în sectoarele sociale. Repetarea experienţei anilor ’80 va implica o mortalitate mult mai mare şi un procentaj mai scăzut în rândul celor înscrişi în învăţământul primar.

Îmbunătăţirea serviciilor sociale pentru săraci trebuie să se coreleze cu scoaterea în evidenţă a dezvoltării, care foloseşte în mod productiv forţa de muncă. Tabelul nr. 11 arată că aceşti doi factori contribuie la îndeplinirea scopului propus. Între 1985 şi 2000 incidenţa sărăciei într-o lume în curs de dezvoltare va scădea de la 33% la 18% iar numărul săracilor de la 1,1 miliarde la 825 milioane. Acesta ar fi un progres remarcabil – dar 1/7 din populaţia globului va trăi încă într-o stare de lipsă acută. Mai mult, unele regiuni vor progresa mult mai repede decât altele. În Africa Subsahariană, numărul săracilor va creşte de la 180 milioane la 265 milioane spre sfârşitul secolului. Distribuţia sărăciei globale se va schimba dramatic. În Asia numărul persoanelor sărace va scădea la 53% de la 72% în 1985; în Africa Subsahariană se va dubla de la 16% la 32%.

Tabelul nr.11 Sărăcia în 2000, în regiunile în curs de dezvoltare

Incidenţa sărăciei Numărul săracilor (milioane) Regiune 1985 2000 1985 2000 Africa Subsahariană 46,8 43,1 180 265 Asia de Est 20,4 4,0 280 70 China 20,0 2,9 210 35 Asia de Sud 50,9 26,0 525 365 India 55,0 25,4 420 255 Europa de Est 7,8 7,9 5 5 Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi restul Europei 31,0 22,6 60 60

America Latină şi Caraibele 19,1 11,4 75 60 Notă: Incidenţa sărăciei arată cota populaţiei sub linia sărăciei, care este stabilită la

370$ venit anual

64

Dacă economia globală va avea o evoluţie mai slabă decât previziunile, nivelul sărăciei mondiale va fi considerabil mai mare. O încetinire a creşterii în ţările industriale, rata reală a dobânzii rămase la un nivel superior, protecţionismul în creştere sau regresul în iniţiativele de reducere a datoriei curente ar putea în mod serios să submineze progresul. În acest caz, în jurul anului 2000 numărul săracilor va fi în jurul unui miliard. În cele mai multe regiuni ameliorarea indicatorilor sociali ar trebui să se dovedească mai puţin vulnerabilă la evenimentele externe dar, ca şi în anii ’80, Africa Subsahariană ar putea constitui o excepţie. Dacă deteriorarea serviciilor care a apărut în anii ’80 ar fi să continue, previziunile din tabelul anterior nu s-ar concretiza.

1.4.2 Diferenţe regionale în sărăcie Variaţiile regionale reflectă diferenţe în furnizarea serviciilor sociale, în

rata şi şablonul creşterii economice, precum şi în creşterea populaţiei. De asemenea, sunt reflectate diferenţele în structura sărăciei şi în capacitatea administrativă de a se ocupa de aceste probleme.

Asia de Est

Asia de Est a urmat căile de reducere a sărăciei susţinute în Raportul Dezvoltării Mondiale. Până în ’85 numărul celor săraci din regiune a scăzut la 280 milioane, majoritatea lor locuind în China, iar până la sfârşitul decadei se prevede să scadă până la aproape 70 milioane. Creşterea PIB-ului din regiune ar trebui să fie susţinută, la aproximativ 7% pe an. Se aşteaptă ca ţările să ofere o infrastructură şi stimulente potrivite pentru industria manufacturieră eficientă, să menţină condiţiile locale de comerţ care încurajează dezvoltarea agriculturii şi să aloce o parte substanţială din buget pentru a investi în capitalul uman. (Filipinele par a fi o excepţie, deoarece în trecut dezechilibrele macroeconomice şi distribuţia nefavorabilă a pământului ar putea duce la o subocupare a locurilor de muncă pe termen lung).

Totuşi, câţiva factori trag un semnal de alarmă. În primul rând, deoarece China reprezintă trei sferturi din populaţia regiunii, orice pas înapoi va avea un efect semnificativ asupra sărăciei din regiune. Rata dezvoltării prevăzută de 6,8% a PIB-ului din anii ’90 presupune că reformele interne vor continua. Scăderea prevăzută a numărului săracilor depinde, de asemenea, de menţinerea unei distribuţii favorabile a veniturilor ce a marcat dezvoltarea Chinei. O depreciere a condiţiilor comerciale din agricultură sau eşecul regiunilor care n-au putut ţine pasul cu dezvoltarea, ar putea compromite progresul general al Chinei, în special în zonele rurale. În acelaşi timp, o sprijinire mai mare pe

65

forţele pieţei şi realizarea descentralizării ar putea şi mai mult să submineze sistemul comunitar de asistenţă medicală şi asistenţă socială. Provocarea căreia trebuie să-i facă faţă China este aceea de a încuraja creşterile de eficienţă prin reforma de piaţă, în acelaşi timp menţinând sau înlocuind sistemele de securitate socială ameninţate de reformă.

Un al doilea motiv de temperare a optimismului în legătură cu săracii din această regiune este acela că modelul de sărăcie se schimbă. Veniturile în creştere şi creşterea puternică a ocupării locurilor de muncă din ţările Asiei de Est cu venit mediu au arătat că săracii sunt din ce în ce mai mult legaţi de grupurile ce nu pot beneficia de oportunităţi de angajare şi de un salariu real crescător (e vorba în mod special de cei bătrâni şi de infirmi). Forţele demografice şi sociale subliniază nevoia asigurării serviciilor de sănătate de către stat şi a sistemului de securitate socială pentru aceste grupuri. Economii ca ale Coreei şi Malaieziei au resurse şi capacităţi administrative pentru a pune în aplicare proiecte de asistenţă socială, dar va fi nevoie de o mai mare parte din transferurile locale în acest scop în viitor.

În cele din urmă, Asia de S-E în mod special, este vulnerabilă faţă de protecţionismul manifestat pe pieţele sale de export. În aceste ţări exporturile reprezintă o parte extraordinar de mare din PNB. În câteva zone de producţie potenţialul pentru dezvoltarea ulterioară “s-a împotrivit” barierelor ţărilor industrializate vis-à-vis de importurile de îmbrăcăminte, pantofi şi bunuri electronice. Pentru Asia de Est, mai mult decât pentru orice altă regiune, previziunile de creştere şi oportunităţile de angajare locală vor fi îmbunătăţite prin liberalizarea comercială ulterioară datorată GATT-ului.

Africa Subsahariană

Africa Subsahariană se află la cealaltă extremă. Ea are cel mai lung drum de parcurs în adoptarea strategiei propuse, ea s-a confruntat cu mai multe probleme externe severe decât majoritatea celorlalte regiuni, iar infrastructurile sale sociale şi fizice sunt serios afectate. Pe lângă aceasta, se prevede că populaţia regiunii va continua să crească cu mai mult de 3% pe an în următoarea decadă. O asemenea creştere rapidă agravează dificultatea eliminării sărăciei prin subminarea eforturilor de creştere a venitului şi prin creşterea costurilor implicate de dezvoltarea serviciilor sociale.

Creşterea acută a sărăciei prevăzută pentru Africa Subsahariană o distinge complet de celelalte regiuni. Creşterea anuală de 3,7% a PIB care subliniază previziunile este relativ mai mare decât creşterea medie atinsă pe precedenţii 20 de ani, dar aceasta va fi suficientă pentru a păstra standardele de viaţă la acelaşi nivel în următorii 10 ani. În această perioadă de timp populaţia va creşte cu încă 165 milioane, şi în plus 70 milioane de oameni vor trăi în sărăcie.

66

Situaţia nefavorabilă a Africii Subsahariene necesită o implicare în schimbările fundamentale din politicile locale şi în priorităţile de dezvoltare. În timpul celei de-a doua jumătăţi a anilor ’80 multe ţări au introdus programe importante de reformă. În mod special guvernele din ţările respective trebuie să se implice în trei domenii critice: reducerea ratei fertilităţii regionale, creşterea investiţiilor sociale (în special în educaţie şi îngrijire medicală), şi reabilitarea infrastructurii necesare pentru încurajarea dezvoltării agriculturii, comerţului şi industriei. Multe dintre politicile de atingere a acestui obiectiv a fost descrise într-un recent raport al Băncii Mondiale, “Africa Subsahariană: de la criză la creştere susţinută”.

Pentru a înţelege gravitatea problemelor cu care se confruntă Africa Subsahariană gândiţi-vă cât de dificil este să împiedici creşterea numărului de săraci. Chiar într-un mediu caracterizat printr-o politică de susţinere care ar include o mai mare asigurare a serviciilor sociale şi o oarecare îmbunătăţire în distribuţia venitului, o rată de creştere a PIB de aproape 5,5% pe an – cu aproape 2% mai mare decât rata prevăzută – ar fi necesară pentru a spori consumul pe cap de locuitor astfel încât să atingă acest prag. Pentru asta, regiunea ar avea nevoie de asistenţă străină mai mare şi mai bine organizată. Asemenea asistenţă va fi eficientă (şi garantată) numai dacă politica internă îşi va menţine linia în ceea ce priveşte reducerea sărăciei şi dezvoltarea capacităţii locale.

Asia de Sud

În Asia de Sud există un potenţial considerabil pentru progresul în reducerea sărăciei, în mod particular în India. Dar există de asemenea ameninţarea cu stagnarea în special în celelalte zone continentale. Aproape jumătate din populaţia săracă mondială trăieşte în regiune şi ceea ce se întâmplă cu ei va determina într-un mod esenţial succesul sau eşecul eforturilor de a reduce sărăcia mondială.

Se prevede că sărăcia din India va scădea în mod dramatic. Cheia succeselor din India va fi reprezentată de creştere susţinută şi de noi reforme ale politicii interne. Este nevoie de reforme fiscale pentru a contracara creşterea deficitului guvernamental, inclusiv datoria internă şi externă, şi pentru a garanta economiile necesare investiţiilor interne. Folosind conturile de datorii interne şi străine pentru o acţiune crescândă a cheltuielilor guvernamentale acest lucru poate înspăimânta abilitatea guvernului de a se confrunta cu ţintele investiţiilor. Dacă investiţia rămâne îngrădită de ratele scăzute ale economiei interne şi de împrumuturile străine, creşterea Indiei probabil va depăşi 2% pe cap de locuitor pe an, de-a lungul unui deceniu.

În lupta împotriva sărăciei vor fi necesare în plus, măsuri interne. Liberalizarea comerţului în continuare va încuraja exporturile şi va permite înlocuirea importului cu muncă eficientă şi calitativă. Agricultura necesită

67

tehnologii noi, infrastructura rurală trebuie extinsă şi menţinută, îndeosebi în subregiunile subdezvoltate. Exporturile sunt prevăzute a fi o sursă importantă a creşterii astfel încât cheltuielile publice să fie mai bine direcţionate. Politicile de extindere a economiei trebuie să fie suplimentate cu intervenţii mai bine direcţionate. Schemele muncii publice, de exemplu s-au dovedit a fi de succes şi pot fi extinse şi dezvoltate.

Perspectivele pentru celelalte ţări sunt mai sumbre, de aceea sunt necesare măsuri puternice pentru a împiedica adâncirea semnificativă a sărăciei. Creşterea prevăzută a ratelor, ar spori numărul săracilor din Bangladeş şi Pakistan. Deşi Bangladeşul dispune de teren fertil şi resurse naturale, în alte privinţe se aseamănă cu Africa Subsahariană. Lipsa capacităţii administrative, creşterea rapidă a populaţiei şi politicile interne deformate stânjenesc reducerea sărăciei. Pentru ca asistenţa externă să aibă un impact semnificativ, sunt necesare eforturi fundamentale pentru îmbunătăţirea ajutorului administrativ şi pentru direcţionarea resurselor în scopul dezvoltării serviciilor de medicină preventivă, hrană, salubritate şi educaţie de bază. În contrast, Pakistanul are un sector manufacturier considerabil, instrumente administrative ample şi un venit pe cap de locuitor de două ori mai mare decât al Bangladeşului. În ciuda acestor avantaje, a făcut mici progrese în îmbunătăţirea indicatorilor sărăciei. Reducerea sărăciei necesită un nivel mai înalt al investiţiilor în serviciile sociale pentru săraci.

America Latină şi Caraibele Nicăieri în lume nu există un contrast mai izbitor între sărăcie şi bogăţia

naţională decât în America Latină şi Caraibe. Deşi venitul mediu pe cap de locuitor care este de cinci, şase ori mai mare decât cel din Asia de Sud sau din Africa Subsahariană, aproape o cincime din populaţie trăieşte încă în sărăcie. Acest lucru se datorează gradului mare al inegalităţii venitului. Aducerea tuturor săracilor din continent la nivelul pragului sărăciei ar costa numai 0,7% din PIB-ul regional – aproximativ echivalentul a 2% din taxa pe venit a unei cincimi din cei mai bogaţi oameni.

În multe zone proiectele pentru reducerea sărăciei rămân ca reforme de politică internă. Măsuri credibile de stabilizare macroeconomică sunt de importanţă primară. Stabilizarea este un prerogativ al încrederii investitorilor în reinvestire încurajând reîntoarcerea capitalului circulant şi distrugând ciclul crizei economice care a caracterizat multe ţări din regiune. Politicile de promovare a reducerii inegalităţii sunt la fel de importante. În primul rând este nevoie de reforme de îndepărtare a influenţei care favorizează folosirea capitalului pentru a fi siguri că creşterea viitoare va genera angajarea eficientă a celor săraci. Aceasta include reforme în ceea ce priveşte preţurile şi politica financiară pentru a încuraja investiţiile private în muncă intensivă şi eficientă şi

68

industria orientată spre export. În al doilea rând e nevoie de a menţine, iar în câteva zone de a extinde furnizarea de servicii sociale săracilor. În sfârşit, transferurile, cum ar fi schemele urgente de angajare conform celor din Bolivia, Chile şi Peru sunt necesare pentru a proteja săracii, în special în timpul procesului de stabilizare.

Creşterea PIB-ul mediu de 4,2% pe an prevăzut pentru America Latină în anii ’90 arată că în timpul celei de-a doua jumătăţi a deceniului datoriile nu vor mai fi o constrângere serioasă pentru investiţii. Dacă, în plus, distribuţia venitului valorifică această creştere (cum a făcut de exemplu Indonezia şi Columbia în anii ’70 şi ’80), se vor face progrese semnificative în reducerea sărăciei regionale. Incidenţa sărăciei este prevăzută să scadă de la 19% la 11% în anul 2000. Dezvoltările divergente din economia globală, ar întuneca perspectiva creşterii şi a reducerii sărăciei din regiune. Dacă eforturile de uşurare a datoriei ar eşua, de exemplu: dezvoltarea slabă a comerţului, iar cererea mondială pentru exporturile regionale ar scădea, rezultatul ar fi încetinirea creşterii şi probabil subminarea eforturilor de adaptare. În această situaţie creşterea consumului pe cap de locuitor nu ar depăşi 1%, iar o populaţie de încă 25 de milioane de oameni respectiv 5% din populaţia regiunii ar trăi în sărăcie în anul 2000. Pentru a evita aceasta, este nevoie de înţelegeri politice privind programele de adaptare din regiune precum şi de asistenţă externă adecvată şi uşurarea datoriei pentru a preveni criza financiară care a persistat de-a lungul anilor ’90.

Europa de Est Condiţia săracilor din Europa de Est este neobişnuită din cauza rolului

important al statului în furnizarea de locuri de muncă, locuinţă şi alte servicii. Sărăcia este în linii mari o problemă urbană asociată cu salariile reale scăzute şi implicit şomajul total. În câteva ţări sărăcia a crescut în anii ’80. Problemele structurale împletite cu creşterea redusă a productivităţii şi cu greutăţile materiale cronice, au cauzat o scădere a salariului real pentru o mare parte a forţei de muncă. Deşi sărăcia este deja serioasă şi ameninţă să se adâncească în timpul tranziţiei spre un sistem al economiei de piaţă, numărul săracilor din Europa de Est este mult mai scăzut decât cel din Africa Subsahariană şi Asia de Sud. Creşterea PIB-ului pe cap de locuitor este prevăzută în deceniul următor la 1,5% pe an iar incidenţa sărăciei se aşteaptă să rămână constantă la aproximativ 8% din populaţie. Guvernele din regiune sunt confruntate cu două probleme importante. Una este viteza reformei, care va determina severitatea dislocării sociale precum şi timpul cerut înainte ca reformele de piaţă să fie impulsionate de productivitate. A doua problemă este aceea dintre reducerea deficitelor fiscale şi a intervenţiilor statale – un pas esenţial dacă pieţele vor prospera – şi nevoia de a menţine sistemul de asigurare furnizat de stat. O parte semnificativă

69

a forţei de muncă nu va mai lucra în sistemul bugetar de stat şi în acelaşi timp nu vor mai fi subvenţionate bunurile alimentare, locuinţele şi serviciile. Potenţialul pentru creşterea regională, a productivităţii şi a veniturilor pe termen mediu şi lung este enorm. Dacă tranziţia legală şi instituţională spre o economie de piaţă poate fi condusă rapid iar asistenţa financiară şi tehnică (incluzând investiţii străine) ia amploare, creşterea consumului poate depăşi prevederile. Menţinerea sistemului de distribuţie al venitului, coroborată cu creşterea PIB-ului cu 4% pe an de-a lungul deceniului ar elimina sărăcia în mod absolut.

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord Intervenţia statală puternică pe pieţele interne a caracterizat de asemenea

şi ţările din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord, dar provocările cu care s-au confruntat diferă de cele din Europa de Est. Multe ţări din Africa de Nord s-au bazat pe subvenţiile alimentare pentru săraci, în ciuda faptului că sunt o formă ineficientă a transferului. În Algeria, Egipt, Maroc şi Tunisia subvenţiile alimentare înjumătăţesc bugetul guvernului. Este nevoie de mai multe mijloace de costuri efective, de furnizare a transferurilor celor cu adevărat săraci. În câteva ţări intervenţia statului a deformat în mod sever pieţele interne, coordonând defectuos conturile curente (din cauza politicilor fiscale şi ale ratelor de schimb nesusţinute), şi ratele crescute ale datoriilor externe. Conflictele regionale prelungite din Orientul Mijlociu au fost extrem de costisitoare şi au epuizat resursele investiţiilor şi necesităţile săracilor. Până când aceste conflicte nu vor fi rezolvate în mod concret, perspectivele celor săraci vor rămâne sumbre.

Considerând că programele de adaptare structurală sunt puse în practică, creşterea PIB-ului pe cap de locuitor ar trebui să fie în medie de 2,1% pe an. În ciuda creşterii mari a populaţiei (prevăzută a rămâne la mai mult de 2% pe an), îmbunătăţirile moderate în distribuirea venitului şi cheltuieli efective mai mari pentru săraci ar putea menţine numărul lor la aproximativ 60 milioane în 2000, acelaşi ca în 1985. Pe considerente mai puţin favorabile numărul săracilor ar putea creşte la aproximativ 85 milioane.

Posibilităţi de acţiune Anii ’90 au început cu schimbări în Rusia şi în multe ţări est-europene.

Acestea arată drumul spre o lume mai puţin constrânsă de rivalitatea marilor puteri şi mult mai interesată de îmbunătăţirea calităţii vieţii. Acest raport a prezentat o schimbare mai lentă dar la fel de importantă – eliminarea sărăciei. Acţiunea publică a fost deseori efectivă în susţinerea acestui proces dar mai mult

70

de 2 miliarde de oameni sunt încă săraci. În câteva părţi ale lumii numărul celor săraci a crescut în anii ’80.

Prevederile prezentate sunt nesigure, dar ele ilustrează beneficiile pe care le oferă intervenţia publică. În special trei concluzii sunt clare. Prima – un mediu extern mai puţin stabil ar deteriora resursele din ţările în curs de dezvoltare şi ar duce la creşterea numărului săracilor în anii 2000. A doua – eşuarea reformelor politice în reducerea inegalităţii venitului sau în garantarea serviciilor sociale şi a veniturilor reale, unde progresul a fost deja făcut, ar reduce în mod simţitor câştigurile potenţiale. Împreună, acestea pot înăbuşi progresul în reducerea sărăciei din deceniul următor. Numai prin intervenţia clară a comunităţii internaţionale şi a guvernelor din regiune acest lucru poate fi evitat.

Intervenţia efectivă în ajutorarea celor săraci implică anumite cheltuieli din partea celor ce provin din ţări dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Dar aceste cheltuieli sunt modeste chiar pe termen scurt, şi sunt depăşite de creşterea bunăstării umane pe care ar aduce-o lupta susţinută împotriva sărăciei.

71

1.5 Idei în rezumat

• Conceptul de sărăcie pare dificil de definit şi greu de înţeles. Cu toate

acestea însă, fenomenul sărăciei este vizibil, real. Specialiştii recunosc în mod unanim existenţa sărăciei chiar şi în ţările cele mai dezvoltate.

• Calificată drept „nouă”, pentru a marca diferenţa faţă de „marea sărăcie” (caracterizată de foamete şi mizerie), evidentă după al doilea război mondial, sărăcia apărută în anii ’80 ridică o serie de întrebări. Cum este posibil ca sărăcia să subziste, după trei decenii de creştere economică, în ţări bogate care dispun de cele mai dezvoltate sisteme de protecţie socială? Cum este posibil ca o societate ce proclamă idei de justiţie şi de democraţie să accepte o populaţie exclusă de la viaţa economică, socială, culturală şi politică?

• Cei aflaţi în sărăcie sunt indivizii şi familiile ale căror venituri sau alte resurse, în special cele sub formă de pregătire şcolară şi profesională, condiţii de existenţă şi patrimoniu material, sunt sub un nivel mediu al societăţii în care trăiesc.

• Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date.

• Definiţiile utilizate la nivel internaţional au o trăsătură comună, aceea că asociază nevoile individuale sau standardele de viaţă, cu un indicator al bunăstării. „Se consideră că într-o anumită societate există sărăcie dacă una sau mai multe persoane nu ating acel nivel de bunăstare economică ce se consideră a fi un minim rezonabil în raport cu standardele societăţii respective.”

• Consumul şi cheltuielile de consum sunt indicatori adecvaţi pentru caracterizarea standardului de viaţă, dar aspecte relevante ale bunăstării pot fi evidenţiate şi prin folosirea altor indicatori, ca de exemplu venitul.

Pentru asigurarea relevanţei indicatorilor, sfera de cuprindere a acestora trebuie să fie suficient de largă astfel încât să acopere bunurile alimentare, nealimentare şi serviciile (pentru cheltuieli) şi toate sursele de venit: din salarii, din activităţi pe cont propriu, din prestaţii de protecţie socială etc. (pentru venituri). Cheltuielile de consum trebuie să includă cheltuielile pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, dar şi sumele echivalente produselor obţinute din producţia proprie a gospodăriilor (autoconsumul) şi cheltuielile cu întreţinerea locuinţelor proprietate personală (chiria imputată). Similar, veniturile totale trebuie să includă şi veniturile în natură.

• Sărăcia şi excluderea au devenit indisolubile, iar lupta împotriva sărăciei şi a excluderii este unică, trebuind să se ducă pe toate planurile: economic, social, cultural şi politic.

Interesul arătat în studierea posibilităţilor de măsurare a sărăciei provine din convingerea experţilor că sărăcia nu este numai o consecinţă, ci un factor defavorabil al creşterii economice. O supraestimare a sărăciei ar duce la o

72

alocare a resurselor (prin transfer) către un segment de populaţie care nu este îndreptăţit să beneficieze de acestea, în timp ce o subestimare ar însemna o alocare insuficientă de resurse şi excluderea unei anumite părţi a populaţiei de la protecţia socială.

• Lipsa veniturilor este cauza sărăciei, un declanşator al sărăciei, iar nu o caracteristică a ei. Sub o anumită limită a acestora, se instalează sărăcia. Ea este o stare umană şi socială. Mai degrabă conceptul de sărăcie se referă la modul de viaţă sărac – neacoperirea nevoilor fundamentale şi în consecinţă o funcţionare umană sub un anumit standard – la care se adaugă şi efectele complexe ale stării de sărăcie. Din acest punct de vedere, sărăcia este asociată cu orientări umane şi atitudini specifice: demoralizare, lipsă de speranţă, lipsă de capacităţi, lipsă de voinţă şi de efort de a ieşi din situaţia de dificultate, resemnare, adaptare la un mod de viaţă sărac. Studiile sugerează faptul că sărăcia generează un mod de viaţă specific, caracterizat nu numai prin lipsă, dar şi printr-un set de strategii de viaţă şi atitudini, cele mai multe dintre ele fiind factori ai perpetuării sărăciei; altele au impact distructiv asupra vieţii personale şi familiale, colective. Aceste efecte fac parte integrantă din ceea ce este desemnat ca sărăcie.

• Abordarea conceptuală asigură cadrul teoretic pentru înţelegerea problemelor practice în evaluarea sărăciei.

Diversele metode utilizate în practică pentru măsurarea sărăciei pornesc de la definirea acesteia, majoritatea stabilind un prag al sărăciei sub care persoanele sau familiile sunt considerate sărace. Dezbaterile asupra modurilor de măsurare a sărăciei s-au bazat pe trei concepte definite de Hagenaars şi De Vos, astfel:

Sărăcia absolută → situaţia în care ”veniturile sunt mai mici decât un minim absolut stabilit într-o manieră obiectivă”;

Sărăcia relativă → „venituri mai mici comparativ cu alţii”; Sărăcia subiectivă → „venituri mai mici decât cele considerate ca necesare

pentru acoperirea propriilor nevoi”. • Cum am putea defini profilul sărăciei în societatea românească

actuală? Mai precis, cum tinde să definească colectivitatea noastră sărăcia? Trebuie menţionată mai întâi caracteristica definitorie a situaţiei actuale a României: suntem o ţară cu un grad relativ ridicat de modernizare a vieţii sociale, dar brusc sărăcită. Largi segmente ale colectivităţii trăiesc într-un context modern: lucrează într-o economie de tip modern, locuieşte în oraşe de tip modern. Necesităţile sunt deci cele impuse de forma modernă de organizare a societăţii. Prin aceasta suntem foarte diferiţi de societăţile tradiţionale. Pe de altă parte, societatea noastră angajată într-un proces rapid de modernizare, tocmai în momentul în care ar fi trebuit să culeagă fructele efortului de modernizare, a realizat că acest proces în care a fost angajată s-a dovedit a fi fost iraţional, ineficient, intrând într-o uriaşă criză. Singura soluţie era tranziţia la un alt tip de societate modernă. Criza structurală a societăţii socialiste (declanşată încă din a

73

doua jumătate a anilor ’70, dar adâncită rapid după anii ‘80), a fost amplificată de căderea economică catastrofală a perioadei de tranziţie.

România nu este numai o ţară cu un grad relativ ridicat de modernizare, este şi o ţară europeană. Nivelul de aspiraţii al populaţiei a tins să fie modelat de standardul de viaţă occidental. Izolarea impusă de regimul socialist a limitat sever constituirea unui asemenea cadru de referinţă, însă deschiderea rapidă spre economia mondializată, multiplicarea contactelor cu occidentul a avut ca efect inevitabil şi o explozie a aspiraţiilor, a nevoilor, în condiţiile prăbuşirii posibilităţilor.

• Cunoaşterea factorilor care produc şi susţin sărăcia este foarte importantă pentru a întreprinde măsuri cât mai eficace de prevenire şi combatere a acestui fenomen care ia o amploare tot mai mare. Potrivit literaturii de specialitate principalii factori generatori de sărăcie se pot grupa în mai multe categorii, şi anume: factori structurali generali, factori globali conjuncturali, factori derivaţi, factori de politică socială, factori determinanţi (venitul, şomajul, nivelul de instruire şi educaţie, mărimea gospodăriei, numărul de copii aflaţi în întreţinere în gospodărie).

• Veniturile gospodăriilor reprezintă factorul cu influenţa cea mai puternică asupra sărăciei, acestea determinând nivelul cheltuielilor de consum pe care şi le permit gospodăriile la un moment dat.

Impactul veniturilor asupra sărăciei se materializează prin două componente, şi anume, nivelul general al veniturilor şi dinamica puterii de cumpărare a acestora, precum şi o componentă care derivă din distribuţia veniturilor, mai precis din existenţa în proporţii relativ mari a unor categorii de venituri mici.

• Prestaţiile sociale au o capacitate scăzută de a influenţa nivelul veniturilor familiilor şi mai ales poziţia acestora în distribuţia după nivelul veniturilor. Acestea sunt determinate în mai mare măsură de posibilitatea existenţei în gospodărie a altor venituri – din salarii, din activităţi pe cont propriu sau din proprietate, din vânzare de produse agroalimentare – sau a acoperirii unei părţi din nevoile gospodăriei pe seama producţiei sale agricole. Existenţa acestor venituri şi mărimea lor sunt determinante pentru capacitatea gospodăriei de a-şi satisface nevoile de consum şi pentru poziţia ei în ierarhia constituită după nivelul consumului.

Existenţa prestaţiilor sociale, faptul că oricât ar fi de mici, acestea contribuie la acoperirea unei părţi din nevoile unor gospodării expuse riscului pierderii sau diminuării veniturilor din activitate, reprezintă un factor de diminuare a inegalităţii şi a profunzimii sărăciei.

• Şomajul reprezintă factorul cu o contribuţie deosebit de ridicată la creşterea gradului de sărăcie.

Se pare că în mediul rural se poate găsi mai uşor un loc de muncă, evident în agricultură, iar pericolul şomajului este mai mic. Agricultura este însă o ramură puţin atractivă prin veniturile scăzute pe care le generează. Sărăcia este

74

caracterizată în mod special prin lipsa bunurilor alimentare, de aceea agricultura, rezultată după distribuirea pământului imediat după anul 1990, a reprezentat însă o agricultură de supravieţuire, ea oferind o activitate care să aducă pentru multe dintre familii necesarul de alimente, compensând scăderea puterii de cumpărare a majorităţii veniturilor. Dar efectul negativ pe care fărâmiţarea pământurilor îl are în agricultură se vede prin încetinirea reformei, lipsa de capital şi scăderea productivităţii în agricultură.

Şomajul şi subocuparea, ocuparea precară, în general, reprezintă factori determinanţi ai sărăciei, iar şomajul de lungă durată poate fi considerat totodată şi ca o sursă de inegalitate şi de excludere socială.

• Erodarea relevanţei educaţiei pentru succesul social explică într-o largă măsură pierderea interesului tinerilor de a frecventa o anumită formă de învăţământ şi totodată a interesului părinţilor de a-şi da copiii la şcoală, deoarece în această perioadă de tranziţie au apărut o serie de oportunităţi extrem de uşoare de îmbogăţire peste noapte, creându-se mirajul succesului în afaceri facile.

Tinerii consideră destul de nerelevantă frecventarea şcolilor vocaţionale, sau chiar participarea în învăţământul superior, deoarece la terminarea acestora nu mai este garantată obţinerea unui loc de muncă. Dificultăţile cu care întreprinderile se confruntă au făcut ca şcolile vocaţionale de pe lângă întreprinderi să fi scăzut foarte mult oferta.

Pe de altă parte, apariţia pentru tineri/copii a unor posibilităţi de câştig adesea substanţiale, face ca participarea şcolară să devină mai puţin tentantă. Activităţi ale economiei ascunse, precum cerşitul în diferite forme, au devenit deosebit de atractive pentru copii şi mai ales pentru adolescenţi, fiind profitabile din punct de vedere material. Tentaţia obţinerii de venituri suplimentare apare şi la unele categorii de părinţi care preferă să trimită copiii să câştige, decât să meargă la şcoală.

Creşterea costurilor educaţiei este factorul cu cea mai mare influenţă în menţinerea sărăciei. Aceasta afectează în special familiile sărace, pentru care costul trimiterii unui copil la şcoală (rechizite, îmbrăcăminte, unele contribuţii cerute de şcoală) este de-a dreptul prohibitiv, sărăcia devenind astfel o formă majoră de discriminare educaţională.

Nivelul de instruire are o influenţă deosebit de mare asupra gradului de sărăcie, în sensul că, pe măsură ce nivelul de pregătire creşte, gradul de sărăcie scade considerabil. Această influenţă se poate explica prin faptul că persoanele care au un nivel de pregătire mai înalt pot beneficia de un loc de muncă mai bine remunerat.

• Pentru evidenţierea dimensiunilor sărăciei, în general, se pot calcula următorii indicatori, fiecare având o relevanţă specială în caracterizarea dimensiunii şi a profilului sărăciei:

- indicatori ai incidenţei sărăciei: • numărul persoanelor şi al gospodăriilor aflate sub pragul sărăciei;

75

• rata sărăciei care reprezintă unul din cei mai cunoscuţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori ai sărăciei;

- indicatori ai profunzimii sărăciei: • distanţa medie; • distanţa medie relativă; • distanţa medie relativă FGT1;

- indicatori ai severităţii sărăciei: • indicele Gini; • indicele Sen; • distanţa medie relativă pătratică FGT2;

- indicatorul sintetic multidimensional TFR. Cu toate acestea, până în prezent nu s-a definit în mod oficial

indicatorul după care determinarea sărăciei conduce la constituirea grupului ţintă de persoane asupra cărora să se concentreze măsurile de protecţie socială.

• Numărul persoanelor sărace reprezintă un indicator care exprimă în modul cel mai concret incidenţa sărăciei asupra unei populaţii. Astfel în România, în 1998, peste 7,6 mil. persoane se regăseau în gospodăriile aflate sub pragul de 60% (cu peste 600 mii persoane mai mult decât în 1997 şi cu peste 1875 mii persoane mai mult decât în 1995). Sub pragul de 40% (sărăcie extremă) se aflau în acelaşi an cca. 2,6 mil. persoane (cu peste 800 mii persoane în plus faţă de anul 1995). Este evident că în perioada 1995 – 1998, fenomenul sărăciei s-a adâncit.

În perioada 1995 – 1998, potrivit determinărilor CNS, rata sărăciei indică un trend crescător, cu un moment de inflexiune la nivelul anului 1996 (Graficul nr.9). Este îngrijorătoare tendinţa de creştere a ratei sărăciei, precum şi ritmul cu care are loc aceasta (cu peste 33% în numai 4 ani în cazul pragului de 60% şi cu cca. 47% în cazul pragului de 40%).

Analiza acestor date evidenţiază: 1. Rata relativ înaltă a sărăciei, sărăcia cuprinzând aproximativ un

sfert din numărul total al gospodăriilor şi o treime din populaţia ţării; la fiecare 100 persoane, 34 au un nivel al cheltuielilor de consum mai mic decât pragul de 60%, iar 12 locuitori intră în categoria celor extrem de săraci.

2. Creşterea semnificativă a sărăciei în anul 1997 şi 1998 faţă de anii anteriori.

Analiza nivelului indicatorilor sărăciei, atât a celor care măsoară sărăcia din perspectivă unidimensională, cât şi a celor care exprimă o evaluare multidimensională a acesteia, evidenţiază gradul relativ înalt de sărăcie existent în ţara noastră şi tendinţa de creştere a acesteia. Chiar dacă anul 1996 a marcat o anumită ameliorare a stării de sărăcie, în anii 1997 şi 1998 sărăcia s-a agravat aproape în toate dimensiunile şi componentele sale.

a. Sărăcia în România nu reprezintă doar rezultatul eşecului marginal al integrării în economia de piaţă, relativ uşor de compensat datorită dimensiunilor

76

sale reduse. Ea nu este nici doar produsul reajustărilor economice. Este în primul rând efectul căderii brutale a economiei. Largi segmente ale populaţiei, care ar fi trebuit să constituie clasa de mijloc prosperă, manifestă caracteristici ale sărăcirii sau o vulnerabilitate ridicată faţă de procesele de dezagregare a economiei. Datorită limitării severe a resurselor bugetare, chiar sărăcia extrem de severă este compensată doar într-o măsură parţială.

b. Situaţia copiilor este una deosebită. Există în multe abordări ale sărăciei o tentaţie adulto-centrică. Se consideră că nevoile minimale de subzistenţă ale adultului sunt valabile şi pentru copii şi tineri. Aplicarea standardelor valabile pentru adulţi la copii operează o nedreptăţire structurală a acestora, fiind un factor al perpetuării sărăciei. Adultul, cu capacităţi formate, poate „subzista” o perioadă relativ îndelungată la un minim sever, putând să se reintegreze în viaţa activă în condiţiile apariţiei oportunităţilor adecvate. În ceea ce priveşte copiii, „subzistenţa” trebuie să includă în mod obligatoriu nevoile de formare şi dezvoltare a capacităţilor, esenţiale pentru o integrare socială eficace la maturitate. Deficitul de suport pentru copii este de natură să marcheze negativ evoluţia unui segment important al generaţiei tinere, fie prin cronicizarea sărăciei care a prezidat formarea copiilor, fie, mult mai grav, prin deformări comportamentale greu corectabile.

c. În România, în situaţia de sărăcie, cel puţin relativă, de masă, problema compensării sărăciei nu este în primul rând soluţionabilă prin transfer social. Variabila cheie aici este ieşirea din criza economică şi dezvoltarea economică rapidă. Chiar şi sărăcia absolută, severă, devine problematic de compensat, datorită rarităţii acute a resurselor bugetare pentru transfer.

Absorbţia sărăciei nu depinde decât într-o măsură relativ redusă de transferurile sociale. În condiţiile ţării noastre ea depinde fundamental de dezvoltarea economică.

• În multe zone proiectele pentru reducerea sărăciei rămân ca reforme de politică internă. Măsuri credibile de stabilizare macroeconomică sunt de importanţă primară. Stabilizarea este un prerogativ al încrederii investitorilor în reinvestire încurajând reîntoarcerea capitalului circulant şi distrugând ciclul crizei economice care a caracterizat multe ţări. Politicile de promovare a reducerii inegalităţii sunt la fel de importante. În primul rând este nevoie de reforme de îndepărtare a influenţei care favorizează folosirea capitalului pentru a fi siguri că creşterea viitoare va genera angajarea eficientă a celor săraci. Aceasta include reforme în ceea ce priveşte preţurile şi politica financiară pentru a încuraja investiţiile private în muncă intensivă şi eficientă şi industria orientată spre export. În al doilea rând e nevoie de a menţine, iar în câteva zone de a extinde furnizarea de servicii sociale săracilor.

Prolegomene Privind Analiza Saraciei

Documents

Transcript of Prolegomene Privind Analiza Saraciei