UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂFacultatea de Relaţii Comerciale şi Financiar-Bancare Interne şi InternaţionaleSpecializarea: Finanţe BănciAnul I – grupa 407

CUPRINS

1

I. Arhitectura unui calculator ........................................................................ 3

II. Sisteme de operare .................................................................................... 9

III. Programe utilitare şi multimedia............................................................... 14

IV. Retele de calculatoare si internet ............................................................. 19

V. Microsoft Power Point ................................................................................. 39

VI. Microsoft Word............................................................................................. 46

VII.Microsoft Excel…………………………………………………………………... 51

Bibliografie………………………………………………………………………………… 55

Cap. I Arhitectura unui calculator

2

Calculatorul este format dintr-o reuniune de echipamente fizice numite generic„hardware”, care, împreună cu un sistem de programe numite „software” asigură prelucrarea informatiei în conformitate cu un algoritm impus. Algoritmul reprezintă o succesiune de operatii riguros definite, care permit obţinerea unui rezultat cu precizia dorită, intr-un număr finit de paşi.Sistem de calcul = Calculator = Computer = Echipament de calcul

COMPONENTA HARDWARE

Componenta hardware reprezintă structura fizică (care se poate vedea) a unuicalculator personal (PC).

Un calculator compatibil IBM-PC este compus din:

1. Unitatea Centrală2. Placa de bază3. Procesorul4. Placa grafică5. Placa de sunet6. Placi de retea7. Monitorul8. Tastarura9. Mouse10. Scanner11. Imprimantă12. CD-ROM-ul13. Boxele14. Modemul15. Memoria a) ROM

b) RAMc) CACHE

16. HDD-ul1. Unitatea Centrală– este compenenta care realizeaza efectiv operaţiile de prelucrare a

datelor. Unitatea centrală se afla in interiorul carcasei calculatorului pe placa de bază (motherboard sau mainboard). In componenţa sa intra procesorul, memoria de lucru şi controlerul de intrare/ieşire (I/O-control) cu sistemul de magistrale (bus-uri).

3

2. Placa de bază – are un rol deosebit de important in componenţa unitaţii centrale, stând la baza multor caracteristici ale sistemului. Pe placa de bază sunt prinse in sloturi procesorul, placa video, placa de sunet (care împreună cu placa video poate să fie integrată), placa de retea şi alte plăci pe care utilizatorul doreşte să le includă. La acestă placă se conectează tastatura, mouse-ul şi/sau creionul optic. O caracteristică a plăcii de baza este modularitatea ei. Prin modularitate se intelege faptul ca asupra ei se pot face modificări prin adăugarea sau inlocuirea diferitelor componente. Efectiv, placa de bază face legatura între componentele sistemului. Există de asemenea un mecanism de întreruperi care este deosebit de important deoarece acesta realizează logica de comandă.O placă se prezintă sub forma unui circuit imprimat cu mai multe straturi. Fiecare strat poate conţine mii de trasee şi legături la circuitele care interconectează toată arhitectura hardware a unitaţii centrale. Perifericele comunică intre ele cu ajutorul magistralelor pe care placa de bază le conţine.

Intel este cel mai mare producator de placi de bază la ora actuală, însă mai exista şi alte companii producătoare de plăci de bază, precum VIA, SiS, etc. Plăcile de bază se pot clasifică după clasa şi modelul de procesor pe care îl suportă. Conectorii de extensie se găsesc în unitatea centrală şi permit utilizatorului să facă modernizări echipamentului.

Ceasul sistem este un chip aflat pe placa de bază. Semnalele ceasului sistem care se află pe placa de bază influenţează cadenţa ceasului intern, al procesorului, iar printr-un factor de multiplicare putem afla valoarea acestuia. Toate elementele şi circuitele plăcii de bază funcţionează în ritmul impus de ceasul sistem. Pe placa de bază putem observa de asemenea şi o baterie de litiu. Această baterie permite gestionarea timpului chiar şi atunci când calculatorul este oprit. Tot această baterie permite BIOS-ului să păstreze din memoria ROM informaţii referitoare la configuraţia şi setările implicite care se efectuează. Dacă bateria se consumă, informaţile din BIOS devin neoperaţionale.

Toate componentele plăcii de bază sunt conectate la o sursă de alimentare. Sursa furnizează tensiunea de alimentare pentru circuitele electronice şi componentele plăcii de bază. Sursa converteşte tensiunea alternativă intr-o tensiune mai mică. Regulatorul de tensiune se află şi el pe placa de bază şi are rolul de a furniza procesorului o tensiune constantă indiferent de calitatea de la sursa de alimentare.

3. Procesorul – este elementul de bază al unui microcaculator. Microrpocesorul este un set de circuite integrate într-o pastilă de siliciu. Principala caracteristică a procesorului este viteza, legată de viteza ceasului de sistem care vibrează la o anumită frecvenţă măsurată in MHz. Procesorul este un chip de dimensiuni ceva mai mari decât cele obişnuite care se conectează la placa de bază prin intermediul unui conector specific, numit slot sau socket. De asemenea procesorul execută instrucţiunile care constau în prelucrări logice sau calcule

4

matematice simple asupra datelor. Câteva caracteristici ale procesorului sunt viteza de lucru, capacitatea maximă de memorie pe care o poate accesa, setul de instrucţiuni pe care le poate realiza, articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocesor. Viteza unui procesor este definită de frecvenţa ceasului intern, frecvenţa ceasului sistem, dimensiunea regiştrilor procesorului, etc. Procesorul lucrează direct cu memoria cache. Magistrala este un grup de conecţiuni care poate trasfera semnalele între două componente ale calculatorului, cele mai importante fiind magistrala de date şi de adrese. Registrul intren al unui procesor este o zona de memorie cu o viteză de comutaţie extrem de mare, cu ajutorul căreia procesorul lucrează cu mediul exterior. Un registru este alcătuit dintr-un grup de celule de memorie folosite pentru a stoca temporar o informaţie. Procesorul lucrează cu un număr specific de biţi care alcătuiesc un cuvânt.

Unitatea aritmetică si logică (ALU) execută atât operaţile aritmetice precum şi adunarea şi scăderea precum şi cele logice care sunt comparaţia cu un rezultat fals sau adevarat.

Circuitele de control sunt nişte circuite care au in componentş un decodor de instrucţiuni. Acestea interpretează conţinutul unui registru şi incearcă să identifice instrucţiunea ce o conţine pentru a lansa o execuţie.

4. Placa Grafică – este acea componentă care reprezintă în primul rând dispozitivul de afişare cu unitatea centrală. Datorită chipurilor grafice pe care le are in componenţţ, placa grafică degrevează procesorul de problema procesării imaginii video şi de afişarea acesteia. Placa grafică lucrează în corelaţie cu monitorul şi cu ajutorul căreia sistemul poate afişa prelucrările, datele, imaginile pe care le foloseşte. Principalele plăci grafice de pe piaţa după tip şi tehnologie sunt:

a) MDA – care permite afişarea de texte alb-negrub) CGA – este capabil de a afişa şi grafica în 4 culoric) HGC – afişeaza alb-negru atât texte cât şi grafica neperformantă şi din

punct de vedere al rezoluţieid) EGA – afişează texte şi imagini în doar 16 culorie) VGA – afişează grafica detaliată în 256 de culorif) SVGA – grafică şi rezoluţii medii care are 65000 culorig) XVGA – poate afişa de la 16,7 mil de culori şi rezoluţii foarte mari

Principalele componente ale plăcii grafice sunt cipul grafic, memoria RAM, magistrala de comunicaţie, convertizorul digital-analogic RAMDAC. Plăcile grafice au memoria lor propie, de care au nevoie pentru a nu consuma din memoria sistemului atunci când afişează o grafică mai detaliată, în rezoluţie mai mare. Cu cât memoria este mai mare, cu atât performanţele plăcii sunt mai bune.

5

5. Placa de sunet – este acea componentă cu ajutorul căreia calculatorul procesează sunetul şi îl redă spre utilizator cu ajutorul boxelor sau sistemului audio. Sistemul audio este format din placa de sunet, boxe si microfon.

6. Placa de retea– este placa de extensie cu care un calculator poate realiza conectarea la o reţea, adică conectarea la mai multe calculatoare susţinute de un server. Ethernet este cea mai raspandită placă de retea şi a fost dezvoltată iniţial de Xerox cu capabilitatea de a trasfera până la 10 Mbps. Pentru un trasfer mai mare de atât exista placa Fast Ethernet (aprox. 100 Mbps) sau Gb Ethernet care deservesc servele marilor companii. Token ring este cel de-al doilea tip de placă de retea, şi este folosită mai ales într-o reţea de tip stea sau cerc.

7. Monitorul – este principalul dispozitiv periferic de ieşire care permite afişarea temporară a informaţilor care se află în calculator, date care au fost introduse de la tastatură sau rezultate ale prelucrării lor. Monitorul este alcătuit din două elemente principale; din dispozitivul de afişare şi placa video. Monitoarele pot fi cu tuburi catodice CRT sau cu cristale lichide LCD. Monitoarele se pot clasifica după numeroase criteri, precum:

a) clasificarea monitoarelor după culorile afişateb) clasificarea monitoarelor după semnalele video – (digitale sau

analogice)c) după tipul grilei de ghidare a electronilor din tub – (cu mască de

umbrire, cu grila de aparatură)d) după tipul controalelor exterioare - (analogice sau digitale)e) după tipul constructiv al ecranului – (cu tub catodic conventional CRT,

dispozitive de afişare cu ecran plat FPD care include ecranele LCD precum şi cele cu plasmă)

f) Dimensiunea ecranului şi suprafaţa utilă – (de la 9” la 32”)g) Lăţimea de bandă – (cantitatea de date pe care monitorul le poate

manipula într-o secunda. Aceasta se masoară in MHz)h) Tactul de afişare – (trebuie corelată cu lăţimea de bandă, măsura tot

în MHz)i) Refresh rate – (măsoară numărul de cadre care este afişat pe monitor

într-o secundă. O rată de refresh mai mică de 85 Hz duce la obosirea prematură a ochilor).

j) Intersectare ale cadrelor – (30 cadre pe sec, redă imag. în mişcare)k) Densitatea de punct sau doţ pitch-ul – (variază între 0.3l şi 0.22)l) Rezolutia – (capacitatea monitorului de a afisa imagini cat mai fine)

8. Tastatura – este principalul mijloc de introducere a datelor în calculator. Există diferite tipuri de tastaturi, precum tastaturile standard cu 102 sau 105 taste, cele ergonomice cu un confort sporit pentru utilizator, şi tastaturile speciale care integrează pe lângă perifericul

6

clasic de a introduce date şi alte dispozitive cum ar fi un scanner, trackball, boxe, microfon, etc. Tastele sunt grupate în blocuri de taste alfanumerice, funcţionale, taste de deplasare şi poziţionare şi bloc mini-numeric.

9. Mouse-ul – este cel mai folosit dispozitiv de comunicare utilizator-computer. Principalele firme care produc aceste periferice sunt Microsoft şi Logitech. Pe piaţă există mouse-uri cu butoane de scroll, mouse-uri optice, cordless (conexiune prin infraroşu).

10. Scannerul – este un periferic de intrare capabil să transforme informaţia analogică în format digital. Imaginea scanată este descompusă în puncte elemente care putem spune că definesc performanţele scannerului în materie de rezoluţie. Rezoluţia se măsoară în dpi, adică numărul de puncte recunoscute pe o suprafaţă de dimensiunea unui inch2 . Adâncimea culorii este şi ea o caracteristică foarte importantă pentru un scanner şi este o măsură a numărului de culori pe care scannerul le poate recunoaşte.

11. Imprimanta – este un periferic de ieşire care permite editarea pe hârtie a rezultatelor unei prelucrări. Câteva caracteristici ale imprimantei sunt:

a) calitatea imaginii şi rezoluţiab) Viteza de tipărire c) Modalitatea de alimentare cu hârtied) Zgomotul produs în timpul tipăririie) Numărul de font-uri pe care le poate tipărif) Capacitatea de emulare o poate aveag) Costulh) Lăţimea caruluii) Cromatica

Imprimantele de pe piaţă pot fi cu Ink Jet, Laser, termale, cu ace, cu bubble-jet.

12. CD-ROM – este unitatea de citire a CD-urilor. Se bazează pe tehnologia fascilului de lumină reflectat de către suportul optic. Un CD obişnuit poate stoca până la 800MB, un DVD în schimb poate stoca date de până la 4.7GB pe singură faţă. Există trei feluri de compact discuri, adică CD-ROM-ul, CD-R-ul, sau CD-RW-ul.

13. Boxele active – sunt un dispozitiv periferic cu ajutorul căruia utilizatorul poate interacţiona pe cale auditivă cu sistemul. Deobicei, boxele unui PC au o putere redusă, ele ajungând până la 30W.

14. Modemul – cu ajutorul acestui dispozitiv intern sau extern, utilizatorul se poate conecta la Internet. Viteza de conectare şi prelucrare a datelor variază de la 28.8 la 56 Kbps. Modemul extern, deşi costa mai mult, facilitează conectarea mult mai rapidă la net.

15. Memoria – memoria ROM (read only memory) este un circuit integrat care conţine un ansamblu de regiştri care au aceeaşi mărime şi care stochează informaţiile primite odată pentru totdeauna. Ea nu poate fi nici ştearsă, nici actualizată. Procesorul nu poate scrie sau rescrie datele de pe memoria ROM. Există totuşi şi memorii tip PROM care pot fi modificate

7

doar în fabrică de către utilizator, doar o dată, şi dupa aceea ea devine memorie ROM. Memoria EPROM poate fi ştearsă cu ajutorul unui program. Ştergerea este posibilă cu ajutorul razelor ultra-violete şi reprogramarea se face cu ajutorul unui programator de memorii. Memoria cache este un fel de memorie cu o viteză mult mai mare, viteză care este dată de modul de construcţie, în acest mod fiecare element de memorie este un cache. Zonele de memorie internă care sunt instalate pe un PC sunt următoarele:

a) memoria convenţionalăb) zona de memorie superioarăc) zona de memorie înaltăd) memoria extinsăe) memoria expandatăf) memoria RAM videog) memoria ROM pentru adaptoareh) componenta ROM BIOS de pe placa de bază

Memoria externă este acea memorie care este folosita pentru o perioada de timp mai mare decât o sesiune de lucru a unui sistem de calcul.

Memoria RAM este memoria la care accesul este deplin atât prin citire cât şi prin scriere.Există mai multe tipuri de memorii RAM, precum SDRAM (single data RAM), DDRAM (double data RAM). DDR-ul are avantajul de a putea trimite şi primi în acelaşi timp informaţii, pe când SDR-ul mai întâi primeşte şi apoi trimite.

16. Harddisk-ul – este dispozitivul principal de stocare a datelor. El constă în unul sau mai multe discuri care se rotesc. Preţul unui HDD este determinat de mărimea spaţiului de memorare, şi de viteza de memorare.

Cap. II SISTEME DE OPERARE – WINDOWS 7

8

Un sistem de operare este o interfaţă de tip software între echipamentul hardware şi utilizator, care este parte componentă a unui sistem, echipament sau aparat computerizat, şi care se ocupă de gestionarea şi coordonarea activităţilor acestuia. Echipamentul hardware poate fi un computer staţie de lucru, un server,un PC, un laptop, un smartphone, un aparat de navigaţie rutieră, o consolă de jocuri, etc. Sistemul de operare este format dintr-un set de programe principale, ce coordonează funcţiile interne ale sistemului de echipamente şi oferă mijloacele de control asupra operaţiilor de bază ale acestuia. Sistemul de operare determină maniera în care trebuie scrise codurile aplicaţiilor informatice şi cum acestea pot accede la resursele hardware ale sistemului de calcul.

Windows 7 este cea mai recentă versiune de Microsoft Windows, un sistem de operare produs de compania Microsoft pentru utilizarea pe calculatoarele personale de tip PC, inclusiv cele utilizate în domeniul afacerilor, pe desktop-uri, laptop-uri, Tablet PC-uri,netbook-uri şi PC-uri de tip Media Center Edition (MCE).[ Windows 7 a intrat în faza Release To Manufacturing (liber pentru producţie; RTM) la 22 iulie 2009. Data pe punerepe piaţă a fost 22 octombrie 2009, la mai puţin de trei ani de la lansarea sistemului anterior Windows Vista. La aceeaşi dată a fost lansat şi Windows Server 2008 R2 (pentru servere).Windows 7 se prescurtează deseori cu Win 7, Win7 sau chiar numai W7.Spre deosebire de predecesorul său Vista, Windows 7 se doreşte a fi o actualizarea lui, cu scopul de a fi pe deplin compatibil cu driverele, aplicaţiile şi echipamentul cu care acesta a fost deja compatibil. Prezentările oferite de companie în 2008 s-au axat pe support multi-touch, un Windows Shell reconceput cu o nouă bară de activităti, o grupă de reţele de sistem numit „HomeGroup”, precum şi pe îmbunătăţiri de performantă. Unele aplicaţii care au fost împachetate împreună cu versiunile anterioare de Microsoft Windows, mai ales Windows Movie Maker şi Windows Photo Gallery, nu vor mai fi puse acum în acelaşi package (pachet software) cu Windows 7, ci vor fi oferite separat (dar gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite.

Dezvoltare:

Iniţial, drept succesor pentru Windows XP şi Windows Server 2003 a fost planificată o versiune de Windows numită intern "Blackcomb". Caracteristicile majore ale lui Blackcomb sunt căutarea

9

şi interogarea mai eficientă a datelor precum şi un system avansat de stocare pe discul dur (sistem de fişiere) numit WinFS. Blackcomb a înaintat însă mai încet decât prevăzut; de aceea pentru anul 2003 a fost anunţată suplimentar o versiune intermediară numită „Longhorn”, pusă pe piată mai târziu sub numele Windows Vista. Până la mijlocul anului 2003 Longhorn a atins câteva dintre caracteristicile prevăzute iniţial doar pentru Blackcomb. După ce trei virusi majori au profitat de greşelile din sistemele de operare Windows într-o scurtă perioadă de timp, în anul 2003 Microsoft a schimbat prioritătile de dezvoltare, oprind dezvoltarea Longhorn-ului în favoarea dezvoltării de noi pachete service pack pentru Windows XP si Windows Server 2003. Dezvoltarea Longhorn-ului (Vista) a fost repornită abia în septembrie 2004.La începutul anului 2006 numele de cod „Blackcomb" a fost schimbat în „Vienna”, şi în 2007 schimbat din nou în "Windows 7". În 2008 Microsoft a anuntat că Windows 7 va fi,de asemenea, şi denumirea oficială a noului sistem de operare. Primul release extern pentru partenerii la testări (nu pentru vânzare) a apărut în ianuarie 2008 şi s-a numit Milestone 1 (build 6519).Într-un interviu cu revista Newsweek Bill Gates a afirmat că următoarea versiune de Windows va îndeplini mai bine dorinţele utilizatorilor. Mai târziu el a declarat că Windows 7 se va concentra şi pe îmbunătăţirea performanţei. Astfel, Microsoft a folosit o serie întreagă de instrumente noi pentru măsurarea performanţei în mod continuu, pentru a detecta mai repede porţiunile de cod din Windows 7 ineficiente sau insuficient performante.Vicepresedintele general Bill Veghte a declarat că Windows 7 nu va avea niciun fel de probleme de compatibilitate, în comparaţie cu Windows Vista, care a suferit de pe urma acestora. Vorbind despre Windows 7 la 16 octombrie 2008, directorul executiv al companiei Microsoft, Steve Ballmer, a confirmat compatibilitatea dintre Vista şi Windows 7.Ballmer a confirmat de asemenea relaţia dintre Vista şi Windows 7, care indică faptul că,practic văzut, Windows 7 va fi o versiune îmbunătăţită de Vista. Editiile Windows 7Windows 7 e disponibil în 6 versiuni numite ediţii. Denumirile date ediţiilor sunt aceleaşi ca şi în Windows Vista, cu o excepţie pentru ediţia Business care va devein Windows 7 Professional.Pentru magazinele cu amănuntul şi pentru cei mai mulţi producători OEM sunt prevăzute numai ediţiile Home Premium, Professional şi Ultimate. Home Basic va fi valabil doar pentru pieţele emergente, Enterprise numai prin Volume Licensing, iar Starter numai pentru anumiţi producători OEM.Fiecare ediţie va include toată funcţionalitatea de la ediţiile inferioare ei. Ca rezultat,trecerea în sus de la o ediţie la alta ("upgrade") va fi mai simplă şi mult mai unitară.Ediţiile pentru ţările din UE conţin şi browserul Internet Explorer, totuşi fiecare cumpărător poate decide independent de Microsoft, care anume browser să folosească.Toate ediţiile în afară de Starter dispun de câte 2 subvariante: "32 bit" şi "64 bit".Pentru subvariantele "64 bit" e nevoie de procesoare speciale capabile de a executa comenzi pe 64 bit, precum şi de driver-e speciale pe 64 bit pentru toate perifericele ataşate. Subvariantele Windows 7 pe 64 bit sunt

10

capabile să ruleze aproape toate aplicaţiile scrise pentru 32 bit, dar dacă se doreşte o productivitate (viteză de lucru maximă) atunci sunt necesare şi aplicaţii speciale pe 64 bit.

Micrsoft Windows SO

Ecranul Windows 7 Ultimate

Microsoft Windows este o familie de sisteme de operare proprietare, care a debutat ca o adăugire la vechiul sistem de operare MS DOS pentru computerele IBM PC. Versiunile mai moderne se bazează pe recentul nucleu al Windows NT care a fost destinat iniţial pentru OS/2. Windows rulează pe procesoare x86, x86-64 şi Itanium. Versiunile de început rulau deasemenea pe arhitecturile Alpha, MIPS, Fairchild (apoi Intergraph) Clipper şi PowerPC.

Din 2009 Microsoft Windows deţine o foarte mare cotă din piaţa mondială a calculatoarelor de birou. Windows este folosit deasemenea pentru servere, rulând aplicaţii ca de pildă servere web şi servere de baze de date. In ultimii ani Microsoft a alocat sume importante de bani pentru marketing şi cercetare-dezvoltare ca să demonstreze că Windows este capabil să ruleze orice aplicaţie din mediul de afaceri, ceea ce a determinat o acceptare semnificativă a sa pe piaţa aplicaţiilor de afaceri. Cea mai răspândită versiune este Windows Xp, care a fost lansată la 25 Oct. 2001.

In Noiembrie 2006, dupa mai mult de 5 ani de munca de dezvoltare, Microsoft a lansat Windows Vista o noua şi majoră versiune a familiei sistemului de operare WIndows, care prezintă un mare număr de noi particularităţi constructive şi schimbări arhitecturale. Cele mai de seamă dintre acestea sunt o nouă interfaţă cu utilizatorul avand un nou stil, numită Aero, un număr de caracteristici ale arhitecturii de securitate precum Contul de Control al Utilizatorilor, câteva aplicaţii noi multimedia precum Windows DVD Maker. O variantă pentru servere ce se bazează pe acelaşi nucleu, Windows Server 2008 a fost lansată la începutul anlui 2008.

11

Pe 22 Octombrie 2008 Microsoft a lansat Windows 7, succesorul la Windows Vista care a venit pe piaţă la tre ani de la lansare sa. In timp ce Vista s-a axat pe introducerea de noi caracteristici, scopul lui Windows 7 este de a le face mai performante pe cele deja introduse şi să ofere un mediu de lucru mai rapid pe global. Varianta de Windows Server 2008 R2 a fost lansată în acelaşi timp.

Mac OS X

Ecranul Mac OS X Leopardul Zăpezii

Mac OS X este o linie de sisteme de operare grafice, parţial proprietare, dezvoltate promovate şi vândute de către compania Apple Inc., dintre care ultimul este pre-încărcat pe toate sistemele de calcul Macintosh livrate. Mac OS X este succesorul sistemului de operare iniţial Mac OS, care a fost sistemul de operare principal de la Apple înca din 1984. Spre deosebire de predecesorul său, Mac OS X este un sistem de operare Unix construit pe o tehnologie care a fost dezvoltată la NeXT de prin a doua jumătate a anilor '80 şi până când Apple a cumpărat compania la începutul lui 1997. Sistemul de operare a fost lansat prima dată în 1999 sub numele de Mac OS X Server 1.0, cu versiune orientată spre calculatoarele de birou (Mac OS X v10.0) urmând în martie 2001. De atunci încă şase ediţii distincte de "client" şi "server" au mai fost lansate, cea mai recentă fiind Mac OS X v10.6, disponibilă pentru prima dată în August 2009. Versiunile lansate de Mac OS X sunt denumite după marile feline, versiunea curentă de Mac OS X fiind poreclită "Leopardul Zăpezii". Versiunea de server Mac OS X Server este identică arhidectural cu omologul său de birou, dar rulează în mod uzual pe maşini diferite şi anume pe linia lui Apple de servere hardware Macintosh. Mac OS X Server oferă aplicaţii informatice de administrare şi gestiune a grupurilor de lucru care asigură acces simplu la o serie de servicii de reţea de bază, incluzînd un agent de transfer al e-mail-rilor, un server Samba (pentru partajarea fişierelor şi resurselor în reţea), un server LDAP, un server de evidenţă a numelor - DNS, şi altele.

12

GNU/Linux şi sisteme de operare asimilate Unix-ului

Ecranul Debian, sistem de operare (bazat pe Linux) asimilat Unix-ului Ken Thompson a conceput limbajul de programare B, pe care l-a folosit la scrierea codului pentru sistemul de operare Unix, folosindu-se de experienţa sa acumulată în proiectul MULTICS. B a fost înlocuit cu limbajul de programare C iar Unix-ul s-a dezvoltat într-o largă şi complexă familie de sisteme de operare interconectate care şi-au transmis influenţa în toate sistemele de operare moderne. Familia de sisteme de operare asimilate Unix-ului este un grup divers cu câteva subcategorii majore incluzând System V, BSD şi Linux. Numele de "Unix" este marca înregistrată a consorţiului The Open Group care îl licenţiază pentru utilizarea cu orice sistem de operare ce satisface anumite definiţii conforme cu cerinţele grupului. Asimilat cu Unix este un termen care folosit în mod uzual pentru a denumi o mulţime largă de sisteme de operare care sunt similare cu Unix-ul original.

Sistemele de operare similare cu Unix-ul rulează pe o gamă variată de arhitecturi ale echipamentelor informatice. Ele sunt utilizate intensiv în domeniul serverelor pentru afaceri dar şi ca staţii de lucru în mediul academic sau ingineresc. Variantele gratuite ("libere"), precum GNU, Linux, BSD sunt populare în aceste medii.

Unele variante de Unix precum HP-UX de la Hewlett-Packard, sau varianta AIX de la IBM pot rula doar pe echipamentele de calcul ale vânzătorilor lor. Altele, precum Solaris pot rula pe multiple platforme de echipamente informatice, incluzând servere x86 si PC-uri. Mac OS X al lui Apple, un nucleu hibrid bazat pe o varianta de BSD ce derivă din NeXTSTEP, Mach, şi FreeBSD a înlocuit mai vechiul Mac OS X de la Apple (care nu era Unix).

S-a căutat să se menţină interoperabilitatea între sistemele ce rulează Unix prin stabilirea standardului POSIX. Standardul POSIX se poate aplica oricărui sistem de operare cu toate că la origine a fost conceput pentru felurite variante de Unix.

Cap. III PROGRAME UTILITARE ŞI MULTIMEDIA

13

Utilitare de tip antivirus

Informaţii generale:

Acestea sunt programe create cu scopul de a proteja calculatorul de acţiunea viruşilor şi a altor aplicaţii ce pot deteriora integritatea sistemului de operare sau a fişierelor protejate de antivirus.

Există mai multe tipuri de viruşi:

· Viruşii - sunt porţiuni de cod ce se ataşează altor programe iar atunci când acestea sunt rulate se copiază infectând astfel un număr cât mai mare de fişiere pentru că într-un final să execute şi alte activităţi maliţioase.

· Viermii - este un program ce foloseşte slăbiciunile în sistemele de securitate ale computerelor aflate în reţea iar apoi profită de aceste pentru a se copia şi multiplica.

· Troieni - sunt programe ce nu au posibilitatea de a se nultiplica, dar care pretind a fi aplicaţii inofensive, ce atunci când sunt rulate produc efectul nociv pentru care au fost programate.

Antivirusii au rolul de a opri acţiunea dăunătoare a acestora. Pentru aceasta, sunt folosite o serie de măsuri de securitate precum programe de tip Firewall ce monitorizează traficul realizat de computer în reţea şi legătura la internet blocând orice aplicaţie suspicioasă şi orice intruziune. Pe lângă aceasta viruşii de diverse tipuri sunt căutaţi prin scanări periodice şi sunt identificaţi prin compararea datelor cu informaţiile dintr-o bază de date ce conţine definiţiile viruşilor, evident cu cât această bază de date este mai mare şi mai actuală cu atât sunt mai multe şanse ca viruşii să fie detectaţi. Acesta este unu din motivele pentru care este necesară updatarea programelor antivirus cât mai frecvent posibil.

Winamp este unul dintre cele mai populare playere audio (începând cu versiunile mai recente suportă şi video) pentru sistemul de operare Microsoft Windows (de aici şi numele). Site-ul cnetDownload.com l-a aşezat pe Winamp între cele mai bune aplicaţii în Iulie 2003 iar PC World a numit Winamp-ul "cel mai bun player de media" în martie 2007.Creatorul său este programatorul Justin Frankel.Este un program complex, cu multe caracteristici incluse (egalizator, sisteme devizualizare etc.), dar adevăratele capacităţi sunt scoase în evidenţă de către plugin-urilesale. Acestea sunt fie incluse (plugin-urile pentru decodarea diverselor formate), fie se instalează şi dau noi capacităţi playerului.Winamp vine cu două interfeţe de bază (clasic şi modern), dar puteţi descărca şi instala şi alte interfeţe.

14

Extensiile acceptate de Winamp

Deşi Winamp este folosit cel mai des pentru redarea melodiilor cu extensiile mp3,wav, mid şi mod, acesta poate reda mult mai multe tipuri de melodii. Iată o listă cu toate extensiile suportate de Winamp: aac, it, mod, nst, stm, aif, itz, mp1, nsv, stz, aiff, kar, mp2,ogg, ult, amf, m2v, mp3, okt, flac, vlb, mp3, m3u, m3u8, pls, asf, m4a, mp4, ptm, wav,mdz, mpeg, rmi, wma, avi, mid, mpg, s3m, wmv, cda, midi, mtm, s3z, xm, far, miz, nsa,snd, xmz, 669, voc, b4s, asx, wpl.. Winamp poate de asemenea să se conecteze la radio prin internet sau chiar la televiziunea prin internet.

InterfaţaFereastra principală din Winamp 5.Interfaţa este compactă şi este împărţită în şase ferestre: · Fereastra principală afişează titlul melodiei, timpul scurs sau timpul rămas din melodie, dacă aceasta este stereo sau nu, un mic sistem de vizualizare a melodiei şi câţi kiloherţi are aceasta. Conţine un meniu cu opţiuni, o bară de defilare pentru volum şi butoane pentru controlul redării fişierelor: un buton pentru repetare a redării, pentru redarea fisierelor una câte una, un buton pentru redarea fisierelor aleator şi binecunoscutele butoane pentru salt la fişierul precedent, redare, pauză, oprire, salt la fişierul următor.

15

Editorul listei de melodii din Winamp 5

· Editorul listei de melodii afişează fişierele ce urmează să fie redate pe două coloane: pe prima se afişează numele fişierului, pe a doua durata acestuia. În partea din jos a listei se găsesc butoane pentru organizarea listei: Add (Adăugare), Rem(prescurtarea de la remove, eliminare)Sel (prescurtarea de la select, selectare), Misc (miscelanee), Manage playlist (meniu cu opţiunile de deschidere, salvare, creere a listei).· Fereastra de configurare este inclusă în fereastra principală iar optiunile ei sunt grupate în trei file: una pentru setarea egalizatorului la valorile dorite, una pentru setarea câtorva opţiuni din Winamp şi una pentru alegerea unui model de culori pentru interfaţă (atunci când se utilizează interfaţa Modern). Când interfatţa utilizată este Classic fereastra de configurare nu mai este prezentă. În locul ei se află doar egalizatorul, care de data aceasta nu mai este alipit de fereastra principală ci se află într-o fereastră imndependentă. Fereastra video este recent apărută şi este destinată vizionării filmelor. Ea este alcătuită dintr-o portiune pentru afişarea imaginii şi o scurtă portiune în partea de jos a ferestrei pe care se află butoane pentru: trecerea filmului în ecran întreg, pentru aducerea imaginii la dimensiunea iniţială sau pentru dublarea dimensiunii imaginii, un buton pentru maximizarea ferestrei, un buton pentru televiziunea prin internet şi unul pentru opţiuni.

16

Ferestinată "vizualizării" melodiilor. În cadrul acesteia, desene complexe se mişcă după ritmul muzicii. În mod împlicit, există două tipuri de vizualizare: AVS (Advanced Visualization Studio, Studioul de Vizualizare Avansată), Nullsoft Tiny Fullscreen Visualization si Milkdrop. Milkdrop este mai pretentios deoarece are trebuie ca monitorul să aibă calitatea culorii de 16 biti pentru a putea rula. În mod implicit, fereastra de vizualizare este alipită de fereastra principală dar se poate detaşa şi reataşa oricând. Pe site-ul Winamp se găsesc şi alte tipuri de vizualizare dar acestea nu vor sta alipite de fereastra principală, ci într-o fereastră proprie.· Biblioteca de media este o bibliotecă ce pune la dispoziţie melodii din topuri,melodii cu rating foarte mare şi chiar şi unele filme. Adobe Photoshop

Adobe Photoshop este un software folosit pentru editarea imaginilor digitale pe calculator, program produs si distribuit de compania americană Adobe Systems şi care se se adresează în special profesioniştilor domeniului.Adobe Photoshop, aşa cum este cunoscut astăzi, este vârful de lance al gamei de produse software pentru editare de imagini digitale, fotografii, grafică pentru tipar, video şi Web de pe piaţă. Photoshop este un program cu o interfaţă intuitivă şi care permite o multitudine extraordinară de modificări necesare în mod curent profesioniştilor şi nu numai:editări de luminozitate şi contrast, culoare, focalizare, aplicare de efecte pe imagine sau pe zone (selecţii), retuşare de imagini degradate, număr arbitrar de canale de culoare, support de canale de culoare pe 8, 16 sau 32 biti, efecte third-party etc. Există situaţii specificepentru un profesionist în domeniu când alte pachete duc la rezultate mai rapide, însă pentru prelucrări generale de imagine, întrucât furnizează instrumente solide, la standard industrial, Photoshop este efectiv indispensabil.Alături de aplicaţia Photoshop (ajuns la versiunea CS4), este inclusă şi aplicaţia ImageReady, cu un impresionant set de instrumente Web pentru optimizarea şi previzualizarea imaginilor (dinamice sau statice), prelucrarea pachetelor de imagini cu ajutorul sistemului droplets-uri (mini-programe de tip drag and drop) şi realizarea imaginilor rollover (imagini ce îşi schimbă aspectul la trecerea cu mouse-ul peste), precum şi pentru realizarea de GIF-uri animate.Avantaje

Principalele elemente prin care Photshop se diferenţiază de aplicaţiile concurente şi prin care stabileşte noi standarde în industria prelucrării de imagini digitale sunt:· Selecţiile· Straturile (Layers)· Măstile (Masks)· Canalele (Channels)· Retuşarea

17

· Optimizarea imaginilor pentru WebFormate fişiere

Photoshop poate citi majoritatea fişierelor raster şi vector. De asemenea, are o serie de formate proprii:· PSD (abreviere pentru Photoshop Document). Acest format conţine o imagine ca un set de straturi (Layers), incluzând text, măsti (mask), informaţii despre opacitate, moduri de combinare (blend mode), canale de culoare, canale alfa (alpha), căi de tăiere (clipping path), setări duotone precum şi alte elemente specifice Photoshop. Acesta este un format popular şi des răspândit în rândul profesioniştilor, astfel că este compatibil şi cu unele aplicaţii concurente Photoshop.· PSB (denumit Large Document Format) este o versiune mai nouă a formatului PSD,conceput special pentru fişiere mai mari (2GB) sau cu o informaţie prezentă pe o suprafaţă definită de laturi mai mari de 30.000 de pixeli (suportă până la 300.000x300.000 pixeli).· PDD este un format mai putin întâlnit,fiind asociat iniţial aplicaţiei Adobe PhotoDeluxe,astăzi (după 2002) compatibil doar cu aplicaţiile Adobe Photoshop sau Adobe Photoshop Elements. BS.PlayerBS.Player este un player media pentru Windows, creat de compania sloveniană Webteh, ce suportă diferite tipuri de fişiere multimedia (incluzând AVI, MPEG, Ogg,Matroska, ASF,QuickTime, MP4, WAV, mp3 etc.).BS.Player, ca majoritatea playerelor, are nevoie de codecuri specifice pentru a reda formatele nesuportate de codecurile implicite. După instalare,el verifică dacă sunt instalate toate codecurile standard şi se oferă să le instaleze (dacă utilizatorul doreşte).Există două versiuni: FREE (gratuită) şi PRO (profesională). Versiunile 2.xx ale BS.Player suportă doar Windows 2000, XP şi Vista, în timp ce versiunile mai vechi suportau.

18

Cap.IV. Retele de calculatoare si internet

Ce este o reţea de calculatoare?

O reţea este formată dintr-un grup de calculatoare care utilizează în comun echipamente , date şi aplicaţii , adică resurse hardware şi software.

La apariţia reţelelor de calculatoare, fiecare producător de echipamente de calcul avea propriile sale protocoale de comunicaţie, ceea ce făcea imposibilă interconectarea calculatoarelor de provenienţe diferite. Pe de altă parte, subreţelele de comunicaţie care îşi ofereau serviciile pentru WAN erau şi ele destul de diferite, de la companii private de telecomunicaţii publice – ca, de pildă, American Telephone and Telegraph (AT&T) şi Bell Communications Research (Bellcore) din S.U.A., desemnate prin termenul generic "common carriers" – şi până la societăţile de stat pentru poştă, telegraf, telefon, adesea şi pentru radio şi televiziune – cunoscute sub acronimul PTT.

Standardele internaţionale sunt elaborate de către Organizaţia Internaţională pentru Standardizare [International Standards Organization (ISO)] – creată în anul 1946 şi având ca membri organizaţii naţionale de standardizare (precum: American National Standards Institute (ANSI) în S.U.A.; British Standards Institute (BSI) în Marea Britanie; Agence Française de Normalization (AFNOR) în Franţa; Deutsche Industrie Normen (DIN) în Germania; etc.). CCITT este membru consultativ (adică fără drept de vot) al ISO.În încercarea sa de standardizare a protocoalelor de comunicaţie, ISO a propus un model de reţea, structurat pe şapte niveluri ierarhice – model cunoscut sub numele de modelul de referinţă ISO pentru interconectarea sistemelor deschise (ISO Open Systems Interconnection (OSI) reference model] sau, mai pe scurt, modelul de referinţă OSI (ISO) [ISO - OSI reference model].Prin sisteme deschise [Open System (OS)] se înţeleg sisteme care fac publice conceptul şi toate detaliile lor de implementare, permiţând ataşarea de noi entităţi care îi respectă regulile (deci extinderea sa cu uşurinţă) dar şi participarea specialiştilor la perfecţionarea sa.

Numărul de 7 niveluri pentru modelul de referinţă OSI (ISO) a fost stabilit (prin negocieri al căror rezultat nu a întrunit o adeziune generală) având în vedere următoarele considerente:

un număr prea mic de niveluri implică necesitatea grupării unui număr excesiv de funcţii (servicii) într-un acelaşi nivel, rolul fiecărui nivel ne mai fiind astfel clar definit;

un număr prea mare de niveluri obligă la existenţa unui număr mare de interfeţe între ele, complicând excesiv circulaţia informaţiei utile în reţea.

1. Nivelul fizic (physical layer) reprezintă interfaţa calculatorului sau terminalului cu canalul fizic / mediul de transmisie. Are sarcina de a transmite şiruri de biţi, convertindu-le în semnale

19

care să poată fi transmise eficient pe canalul fizic dintre două IMP - în cadrul WAN - sau între două staţii - în cadrul LAN.. Problemele ce trebuie rezolvate la acest nivel sunt de natură electrică, mecanică, procedurală şi funcţională:

conversia biţilor în semnale electrice, optice sau electromagnetice - în funcţie de tipul canalului fizic (mediului) de transmisie utilizat - la emisie şi reconversia

alegerea nivelurilor de tensiune corespunzătoare valorilor logice 1 şi 0 (în caz că biţii informaţionali sunt transmişi ca atare) sau a parametrilor formelor de undă aferente combinaţiilor unui anume număr de biţi (în caz că se utilizează metode de modulaţie a semnalelor pe canalul fizic), ţinând cont de atenuarea introdusă de linia fizică;

asigurarea păstrării formei de undă a semnalului propagat pe linie; stabilirea duratei semnalelor în funcţie de viteza de transmisie pe linie; modul de stabilire a unei conexiuni şi de menţinere a ei, precum şi de întrerupere a

acesteia la terminarea comunicaţiei; posibilitatea transmisiei duplex sau semi-duplex; tipul conectorului de legătură la subreţeaua de comunicaţie, precum şi numărul şi

configurarea pinilor acestuia, ca şi rolul fiecărui pin.

Nivelul fizic controlează transmisia efectivă pe un anume mediu fizic – în cadrul WAN pe fiecare tronson [hop] (legătură directă între două noduri) al unei căi.

2. Nivelul legăturii de date are sarcina principală a nivelului legăturii de date [data link layer] este de a transforma un mijloc primar de transmitere a şirurilor de biţi (adică ceea ce oferă legătura fizică controlată de nivelul ierarhic 1 al reţelei) într-un veritabil canal – virtual – de transmitere a informaţiilor, fiabil şi fără erori, pus la dispoziţia nivelului 3 – pentru fiecare tronson de pe o cale de comunicaţie dintre doi utilizatori în cazul WAN – făcând ca o conexiune de nivel 3 să fie insensibilă faţă de mediul şi modul fizic de transmisie. În acest scop, la nivelul legăturii de date se îndeplinesc următoarele funcţii:

Stabileşte adresele fizice (hard) ale dispozitivelor - calculatoare, terminale sau IMP - din reţea;

Fragmentează informaţia primită de la nivelul 3 în unităţi de informaţie numite cadre [frame] / blocuri [block] (de ordinul sutelor de octeţi / baiţi [byte]), pe care le transmite secvenţial. Întrucât nivelul fizic acceptă şi transmite şiruri de biţi fără a ţine cont de semnificaţia sau structura lor compozitională, nivelului 2 îi revine sarcina de a marca şi recunoaşte limitele cadrelor [framing], fapt realizat prin ataşarea unor succesiuni tipice de biţi la începutul şi (eventual) la sfârşitul cadrului.

Soluţionează problema alterării sau chiar distrugerii cadrelor (din cauza perturbaţiilor la care este supus canalul fizic) prin:

20

Nivelul legăturii de date are misiunea transmiterea fără erori – pe fiecare tronson al unui traseu, în cazul WAN – a cadrelor, indiferent de mediul de transmisie utilizat.

3. Nivelul de reţea [network layer] – numit şi nivelul subreţelei de comunicaţie [communication subnet layer] – controlează operaţiile din subreţea, creând, menţinând cât este necesar şi apoi întrerupând o conexiune virtuală pentru nivelul 4 între utilizatorii finali. Principalele sale funcţii sunt:

Determinarea caracteristicilor de bază ale "interfeţei" calculator-IMP (adică a conexiunilor dintre calculator şi IMP, care se limitează doar la primele trei niveluri), repartizând între acestea sarcinile privitoare la asigurarea ajungerii corecte la destinaţie a tuturor pachetelor.

Stabilirea adreselor logice ale calculatoarelor utilizatorilor finali şi efectuarea conversiilor între aceste adrese şi adresele fizice ale respecivelor maşini.

Alegerea traseului [path] / căii [route] / circuitului [circuit] (adică a succesiunii de tronsoane de canal fizic pentru o pereche sursă-destinaţie) optim pe care este vehiculat fiecare pachet sau toate pachetele unei sesiuni, de o manieră statică sau dinamică.

Rezolvarea strangulaţiilor [bottleneck] provocate de prezenţa simultană a prea multe pachete în subreţea, fie prin realegerea (adaptivă) a traseelor, fie cerând nivelului 4 să oprească temporar emisia mesajelor.

Contabilizarea serviciilor oferite de subreţea în vederea descărcării financiare a utilizatorilor, conform unor tarife prestabilite.

Nivelul de reţea (3) răspunde, în principal, de alegerea traseelor mesajelor între utilizatorii finali şi modificarea acestora fie în sensul asigurării unor căi optime, fie pentru rezolvarea unor situaţii anormale în sub-reţea.

4. Nivelul de transport [transport layer] este primul dintre nivelurile de tip sursă-destinaţie [origin-destination (OD) / end-to-end] (spre diferenţă de primele trei, la care protocoalele se desfăşurau doar între două IMP de la capetele unui tronson de linie fizică dintr-o WAN) şi cel care separă nivelurile orientate pe aplicaţii (nivelurile 5, 6 şi 7) - menite să asigure livrarea corectă a datelor între calculatoarele interlocutoare - de cele destinate operării subreţelei (nivelurile 1, 2 şi 3) - responsabile cu vehicularea mesajelor prin reţea (şi care pot suferi modificări de implementare fără a influenţa nivelurile superioare). În esenţă, nivelul 4 preia informaţia de la nivelul 5, o descompune, dacă e necesar, în unităţi mai mici (TPDU), şi o trece nivelului 3, asigurând sosirea ei în formă corectă la destinatar.

Serviciile oferite de nivelul de transport nivelului 5 sunt de tipurile:

21

conexiune de transport de tip punct-la-punct, fără eroare, ce transmite mesajele în ordinea în care au fost emise;

transportul unor mesaje izolate, fără garantarea ordinii la destinatar; difuzarea de mesaje către mai mulţi destinatari.

În concluze rolul nivelului 4 este de a stabili unde se află partenerul de comunicaţie şi a controla transportul mesajelor între interlocutori conform clasei de servicii selectate.

5. Nivelul de sesiune [session layer] reprezintă (dacă ignorăm nivelul 6 , care execută mai degrabă anumite transformări ale informaţiei) adevărata interfaţă a utilizatorului cu reţeaua: cu acest nivel negociază utilizatorul (un proces, uneori o persoană) pentru stabilirea unei conexiuni cu un (proces sau o persoană de la un) alt calculator, conexiune ce permite nu numai un transport de date (ca la nivelul 4), ci şi furnizarea unor servicii deosebite, utile pentru anumite aplicaţii (ca, de exemplu, conectarea/ataşarea de la distanţă, prin intermediul reţelei, a unui utilizator la un calculator lucrând multiprogramat sau transferul unui fişier între două calculatoare). Deci acest nivel are rolul de a stabili o sesiune între utilizatori – operaţie numită uneori şi stabilirea unei legături [binding] – şi de a administra (prin serviciile oferite) dialogul între entităţile pereche de la nivelul 6.

Printre serviciile pe care le oferă acest nivel în scopul administrării dialogului în cadrul sesiunii, menţionăm:

Ordonarea dialogului pe legăturile semi-duplex. Împiedicarea iniţierii simultane a unui acelaşi tip de operaţiune de către ambii parteneri

de dialog, în cadrul unor protocoale destinate legăturilor duplex; în acest sens, nivelul de sesiune elaborează un mesaj de control cu o structură specială, numit jeton [token], care este trecut de la un utilizator la celălalt şi care dă dreptul numai posesorului său să efectueze o anume operaţie în cadrul sesiunii (metoda este cunoscută ca administrare prin jeton [token management]).

Încercarea de a reface – de o manieră transparentă – conexiunile de transport întrerupte.

Oferirea unor facilităţi prin care să se concateneze un grup de mesaje, astfel încât ele să nu se transmită interlocutorului până când nu sunt toate disponibile; aceasta se face cu scopul de a ne asigura că defectele din hardul sau softul reţelei nu pot provoca abandonarea unei tranzacţii complicate în mijlocul ei, lăsând astfel baza de date asupra căreia operează într-o stare inconsistentă.

Asigurarea sincronizării entităţilor pereche – operaţie de o deosebită importanţă, ca în cazul unui transfer masiv de date ce necesită o durată mare de transmisie, timp în care reţeaua este posibil să "cadă"; într-o asemenea situaţie, pentru a nu fi obligaţi la o

22

reiniţiere a întregii transmisii după fiecare abandonare a transferului (cu şanse mici de a fi încheiată cu succes – căci probabilitatea căderii reţelei după acelaţi interval de timp rămâne aceeaşi), se introduce în şirul de date un caracter de control [checkpoint], iar transferul se reia doar de la ultimul caracter de control recepţionat corect.

Nivelul 5 determină cine este interlocutorul şi stabileşte comunicaţia între aplicaţii, coordonând şi sincronizând dialogul.

6. Nivelul de prezentare: Spre diferenţă de primele cinci niveluri, care aveau sarcina de a transfera corect şi fiabil unităţi de informaţie dintr-un loc în altul al reţelei, nivelul de prezentare [presentation layer] se ocupă de semantica şi sintaxa informaţiilor transmise, făcând conversiile de coduri de reprezentare a datelor numerice, şirurilor de caractere şi comenzilor, precum şi conversiile de formate ale fişierelor de la reprezentarea utilizată într-un calculator la cea standardizată pentru reţea şi, în final, la cea utilizată în calculatorul interlocutor (reprezentare ce poate fi diferită de cea din primul calculator) – oferind astfel coerenţa informaţiilor pe care programele de aplicaţii le schimbă între ele sau la care se referă în cursul dialogului lor şi, totodată, o independenţă a utilizatorilor faţă de caracteristicile eterogene ale echipamentelor.

Pentru rezolvarea acestor probleme, nivelul 6 oferă o serie de funcţii, solicitate atât de frecvent încât se justifică soluţionarea lor de o manieră profesionistă şi unică pentru toate reţelele (în loc de a lăsa pe fiecare utilizator să le soluţioneze în felul lui) şi plasarea lor într-o bibliotecă de subprograme, de unde pot fi apelate de utilizatori.

Printre transformările oferite ca servicii de către nivelul 6 se află:

Conversia codurilor de reprezentare a caracterelor – de exemplu, din ASCII [American (National) Standard Code for Information Inter-change] (cod pe 7 biţi plus un bit de control al parităţii) în EBCDIC [Extended Binary Coded Decimal Interchange Code] (cod pe 8 biţi, elaborat de IBM) şi vice-versa.

Conversia formatelor fişierelor, atunci când aceste formate sunt diferite la cele două calculatoare între care se face transferul.

Criptografierea / cifrarea [encryption] şi respectiv decriptarea / descifrarea [decryption] mesajelor în vederea păstrării secretului asupra unor informaţii sau pentru limitarea accesului la acestea.

Comprimarea datelor [data compression], ţinând cont că: majoritatea utilizatorilor de programe de aplicaţii schimbă între ei nu şiruri aleatoare de

biţi, ci secvenţe de simboluri, dintr-un set finit (şi relativ restrâns), ce alcătuiesc informaţiile vehiculate (precum: nume proprii, date calendaristice, apeluri, valori

23

numerice în anumite formate ş.a.), utilizând adesea cuvinte şi chiar fraze tipice, consacrate;

simbolurile utilizate au frecvenţe de apariţie diferite; simbolurile apar într-un anumit context.

În concluzie, nivelul 6 se ocupă de modul cum arată interlocutorul, efectuând conversia structurilor de date.

7. Nivelul de aplicaţie [application layer] oferă utilizatorilor (mai exact, programelor de aplicaţii ale acestora) posibilitatea de acces la reţea, cu toate seviciile pe carea aceasta i le poate furniza. Aici se face selecţia serviciilor – în funcţie de necesarul de comunicaţie al aplicaţiilor – şi se hotărăşte mulţimea mesajelor permise, ca şi acţiunea întreprinsă la recepţionarea fiecăruia din ele.

În principiu, conţinutul nivelului 7 ar trebui lăsat la latitudinea utilizatorilor, dar şi la acest nivel apar o serie de probleme generale, pentru a căror soluţionare au fost concepute, de către firme specializate, produse soft bine puse la punct şi conforme cu standardele elaborate de ISO. Menţionăm succint câteva astfel de probleme, de care utilizatorii trebuie să ţină cont la elaborarea protocoalelor pentru acest nivel sau să facă apel la produsele concepute de firme în acest sens:

Rezolvarea incompatibilităţilor terminalelor folosite: soluţia adoptată constă în definirea unui terminal abstract – numit terminal virtual (de reţea) [(network) virtual terminal (VT)] – identic pentru toţi utilizatorii, cu care să poată opera programele de editare sau de alt tip; cu ajutorul unor mici programe de instalare, se face corespondenţa între funcţiile acestui VT şi cele ale terminalului real în cauză, făcând implementarea terminalului transparentă pentru utilizatori şi permiţând astfel o unică variantă de protocol pentru orice tip de terminal din reţea. În cazul transferului de fişiere – al cărui protocol ţine de nivelul de aplicaţie – trebuie rezolvată problema incompatibilităţii convenţiilor de notaţii, reprezentări, ca şi de formate ale acestor fişiere.

Utilizarea protocoalelor specifice pentru domeniul în care se înscrie aplicaţia – industrial, economic, bancar, poştal, transporturi, turism, etc. – pentru a beneficia din plin de facilităţile generale şi particulare cu care ele operează şi pentru apelarea de la distanţă a aplicaţiilor [remote job entry].

Partiţionarea – de o manieră automată – a problemelor între resursele reţelei, în scopul obţinerii unui maxim de eficienţă.

La acest nivel se pot afla şi funcţiile de gestionare a reţelei. Într-o reţea de peste doua computere apare necesitatea unor dispozitive care să

interconecteze maşinile între ele şi chiar teţele diferite .

24

Exemple de dispozitive pot fi : Repetorul serie este un dispozitiv de nivel 1 ce are rolul de a amplifica semnalul primit la

portul de intrare . Acest dispozitiv era folosit la reţelele de tip magistrală sau BUS ce aveau o viteză de pînă la 10Mb/s , sau la reţelele cu o topologie Token Ring.

Hub – ul sau repetorul de semnal multiport ca şi repetorul de semnal are rolul de a amplifica semnalul primit pe un port şi a reda semnalul amlificat pe toate celelalte porturi disponibile . Deasemenea HUB – ul este un dispozitiv de nivel 1 , şi se poate folosi deasemenea în reţele cu topologii TOKEN RING , BUS , şi mai ales IERARHICE , in cadrul ethernet şi fast ethernet .

Bridge – ul este un dispozitiv fizic asemănător cu repetorul serie , dar la nivel electronic este foarte evoluat folosind adresele IP deci este un dispozitiv de nivel 2 . Rolul acestuia întro reţea este acela de filtru , adică dacă un pachet vrea să treacă prin el acesta îi citeste adresa IP destinaţie şi dacă calculatorul cu adresa respectivă este pe ramura lui acesta lasă pachetul să treacă dacă nu acesta abandonează pachetul .

Switch- ul este deasemenea un dispozitiv de nivel 2 deorece lucrează cu adresele IP , pe care le memorează într-un tabel intern , principala diferenţă faţă de Hub este aceea că switch ul preia semnalul de la intrarea unui port , amplifică semnalul şi îl trimite mai departe numai pe portul la care este conectată subreţeaua ce include Pc ul destinaţie .

Routerul este un dispozitiv de nivel 3 şi el include toate caracteristicile componentelor de mai sus şi altele în plus cum ar fi , interconectarea a două sau mai multe reţele cu topologii funcţionale diferite , mai are şi un rol de protecţie putînd filtra pachetele pe baza cunor caracteristici bine definite de utilizator (Firewall) , deasemenea mai are rol de control al traficului internet putînd partaja în funcţie de numărul de utilizatori conexiunea ,mai poate avea un rol de scut antivirus etc . Routerele pot fi de două feluri Hardware (dispoziti fizic asemănător cu un switch , dar la nivel electronic este un calculator cu un sistem de operare minimal , avînd o placă de bază , un procesor , memorie , hard disk ) şi software (care este un calculator Pc de tip IBM cu 2 sau mai multe plăci de reţea , si cu un software , necesar reţelei respective ) .

Legăturile fizice dintre staţiile de lucru au o pondere importantă în costul total al reţelei. Alegerea mediului de transmisie adecvat scopurilor şi situaţiei date este de mare importanţă atât privind funcţionarea reţelei, cât şi privind costurile (de instalare şi eventual de dezvoltare). Comunicatia intre elementele de prelucrare in reţea se face numai prin unde electromagnetice: în spectrul invizibil - prin cupru şi eter, în spectrul vizibil - prin fibra optică.

Cablurile folosite în reţelele locale de date sunt de trei tipuri: fire torsadate, cabluri coaxiale - pentru legături prin cupru, fibre de sticlă - pentru legături optice.

25

Perechi torsadate (twisted pair) - sunt mai multe perechi de fire învelite într-o aceeaşi mantă, fiecare pereche împletită în spirală. Prin torsadare se împiedică apariţia inducţiilor parazite reciproce în cele două fire ale perechii.

Se deosebesc perechi ecranate (shielded twisted pair - STP) şi neecranate (unshielded twisted pair - UTP) La STP ecranul este legat la potenţialul pământului şi suplimentar fiecare pereche este ecranată separat pentru a împiedica inducţia în/din perechile vecine.

Avantaje

-preţuri mici pentru cabluri,

-uşor de pozat, foarte flexibil,

-se pot utiliza cabluri de telefonie (nefolosite anterior, sau refolosite),

-se găsesc mai multe perechi în acelaşi cablu.

Dezavantaje:

-influenţa mai mare a perturbaţiilor electrice decât la alte medii,

-nu se pot trasmite date la distanţe mari fără amplificare,

-capacitate de transfer mică,

-extindere spaţială mică a reţelei,

-lărgime de bandă îngustă (10MHz).

Pentru extinderi mai mari 300 m şi viteze peste 10Mbit/s este obligatorie folosirea STP şi nu UTP.

Cablu coaxial constă dintr-un fir (coax cabluri) sau două fire (twinax cabluri) interioare unui cablu ecranat. Firul interior este inserat într-un material plastic, acesta la rândul lui ecranat şi izolat.

Avantaje:

-adecvate pentru transmisia de înaltă frecvenţă,

-utilizabile pentru distanţe mari,

26

-permit rate de transmisie până la 50Mbit/s,

Dezavantaje:

-cabluri relativ groase şi inflexibile,

-costuri ridicate,

-componente de interconectate relativ scumpe.

Cablurile coaxiale sunt de diferite tipuri, cele mai răspândite având impedanţe de 50 ohmi sau 75 ohmi, iar diametrul între 0,5 şi 15 mm.

Există două modalităţi de transmitere a semnalelor pe cablu coaxial: transmisie în banda de bază şi transmisie de bandă largă Banda de bază (base band): la transmisii de mică distanţă nu se foloseşte modularea sinusoidală ci modularea prin impulsuri (dreptunghiulare). In banda de bază nu se pot face transmisii decât în regim semiduplex şi o singură legatură între abonaţi la un moment dat; mai multe legături pot avea loc numai prin multiplexarea în timp (divizarea timpului de utilizare a cablului între abonaţi).

Benzi de frecvenţă pentru comunicaţii: banda de bază (unică)şi banda largă (benzi multiple).

Banda largă (broad band): pe acelaşi cablu se pot realiza mai multe legături, nu numai prin multiplexarea în timp ci şi utilizând mai multe benzi de frecvenţă.

Prin procedura de transmisie de bandă largă se face modularea purtătoarei respectând praguri de frecvenţă impuse, deci se realizează o multiplexare în frecvenţă. Pe unele benzi de frecvenţă se poate face numai recepţie, pe alte benzi numai transmisie a datelor.

Fibra optică (fiber optic FO): în locul curentului electric se foloseşte lumina drept purtătoare pentru semnalul cu informaţie. In cablu se găsesc una sau mai multe fibre transparenţe extrem de subţiri (câţiva mm) încastrate într-un material dur, rezistent.Atât emitţătorul cât şi receptorul au, pentru viteze până la cca. 20Mbit/s, diode electro-luminiscente şi rezistenţe optice, iar pentru viteze mai mari (pana la 400Mbit/s) diode laser la emisie şi fotodiode la recepţie. Există trei procedee de realizare şi de aici trei tipuri de fibre optice., ale căror caracteristici sunt prezentate pe scurt în continuare.

Multimod cu profil în trepte: fibra optică are dimensiuni între 100mm şi 400mm. Impulsurile luminoase difuzează destul de mult în interiorul "inimii" de sticlă şi se atenuează

27

destul de repede în drumul său prin cablu. Multimod cu profil gradient: indicele de refracţie variază fără trepte între inimă şi mantaua fibrei, iar inima consta din mai multe straturi autoinfasurate; de aceea aceasta fibra este mai scumpă. Impulsul luminos nu se frânge la suprafaţa inimă-manta, ci chiar razele difuzate se întorc în inima prin reflexie. Astfel efectul de dispersie efectivă a luminii este sensibil mai mic.Monomode cu profil treaptă: ca şi în fibra multimode cu profil în trepte are loc o frângere a razei între inimă şi mantă, dar aici îngustimea foarte mică a inimii (cca. 5mm) forţează raza pe o direcţie axială, fără pierderi prin difuzie. Faţa de cablurile de semnal electric, pentru fibrele optice folosite în transmiterea informaţiei se amintesc:

Avantaje:

- sunt imune la perturbaţii electrice şi magnetice ,

- sunt insensibile la variaţii de temperatură şi influenţe meteorologice (datorită mantalei de protecţie),

- au greutate şi diametru foarte mici, de aici puţin spatiu necesar la montare,

- uşor de pozat (montat in canale de cabluri),

- nu provoacă "microfonie", prin lipsa câmpurilor emise,

- viteza foarte mare de transmisie (până în domeniul GHz-lor),

- durata de viaţă foarte mare.

Dezavantaje:

- montarea cap la cap a fibrelor optice este dificilă, fiindcă trebuiesc foarte bine polizate şi aranjate (în prelungire), cu mare precizie,

- la montare nu se admit îndoiri,

- sunt cabluri scumpe,

- costurile pentru emiţător, receptor şi repărţitor sunt mari.

28

Astăzi fibrele optice sunt folosite cel mai adesea la interconectarea reţelelor locale (LAN), şi în cazuri speciale şi în LAN. Pentru interconectarea mai multor reţele locale fibra optică care le uneşte se numeşte coloană vertebrală (backbone) şi se bazează pe FDDI standard.

Mai jos se prezintă câteva criterii utile în alegerea tipului de cablu:

- cât de rapid este adaptorul de reţea (rata maximă de transfer - legatura are loc pe distanţe mari (sau mici)

- se va utiliza transmisia în banda de bază sau în banda largă

- ce protocol de acces se va folosi

- care sunt cerinţele de insensibilitate la perturbaţii

- la ce unghi minim vor fi indoite cablurile

- pentru câte staţii este necesar accesul la cablu

- cât sunteţi dispuşi să cheltuiţi pe cablu

Răspunsurile la aceste întrebări indică tipul de cablu adecvat, folosind caracteristicile expuse anterior pentru perechi torsadate, cablu coaxial, fibra optică

Modemul (modulator/demodulator): In general este un dispozitiv care modulează şi demodulează semnale. In comunicaţia între calculatoare, este un dispozitiv folosit la convertirea semnalelor digitale în analogice şi convertirea semnalelor analogice în digitale.

Modemul deasemenea este un dispozitiv ce conectează un calculator la reţeaua mondială , un dispozitiv uzual şi poate fi chiar un dispozitiv de reţea .

Comunicaţia la distanţe mari se face uzual prin infrastructura reţelei telefonice, care este pusă la dispoziţie de operatori naţionali de stat sau privaţi. Conectarea la linia telefonică a echipamentului de calcul numeric se face prin echipamente numite Modem-uri, prin care se asigură în principal:

- transmiterea semnalelor digitale prin purtătoare în banda de frecvenţă admisă de liniile analogice telefonice (30-3600 Hz);

- asigurarea puterii de semnal electric necesare emisiei la distanţe apreciabile (zeci de km),

29

- recuperarea informaţiei din semnalul perturbat la transferul prin linia de comunicaţie, folosind tehnici şi mecanisme specifice.

Modem-urile "inteligente" actuale asigură însă şi o serie de funcţii suplimentare:

a) negocierea ratei de transfer maxime admise pe linia telefonica curentă,

b) negocierea şi funcţionarea de mecanisme de control şi cheia recuperare a erorilor de transmisie,

c) compresia şi criptarea datelor,

d) protocoale pentru nivelul legăturii de date.

Protocolul reprezintă un set de convenţii şi proceduri care guvernează interacţiunea între unităţile funcţionale de comunicaţie.

Ethernet este o tehnologie pentru reţelele locale. La inceput a fost dezvoltată de Corporaţia Xerox, cablul coaxial transportă semnalele frecvenţei radio între calculatoare la o rată de 10 megabiţi pe secundă.

Protocolul Internet este legat de suita de protocoale elaborate sub numele TCP/IP în proiectul DARPA. In acest paragraf se vor prezenta doar protocoalele implicate la nivelul 3 (IP), urmând ca cele de nivel 4 (TCP) .Reţelele concepute pentru TCP/IP sunt reţele cu comutare de pachete. Fiecare pachet conţine adresa sursă şi adresa destinaţie a acestuia, lungimea şi tipul pachetului, precum şi modul cum pachetul va fi retransmis în nodurile intermediare.

Protocolul IP implementează un serviciu fără conexiune (CLNS), pachetele fiind numite datagrame IP (IP - datagrams) şi este descris ăn RFC 791. Structura pachetului este asemănătoare unui cadru la nivel legătură de date.

Aşa cum pentru adresare directă la nivel fizic există adrese (în campurile Dest. addr., Source addr. ale cadrului Ethernet) şi pentru IP - datagram există adrese ce sunt independente de cele la nivel fizic, indicând nodurile sursă şi destinaţie în reţeaua de tip TCP/IP, adică cele două capete distante în comunicaţie.

Adresele sunt constituite din 4 octeţi şi se reprezintă ca succesiune de numere zecimale separate cu punct (dotted decimal). Adresele IP se numesc adrese Internet şi sunt stabilite pe plan mondial - coordonat de DDN Network Information Center USA - pentru comunitatea DARPA Internet.

30

O adresă IP este un număr pe 32 de biti care indetifică fiecare calculator care trimite sau primeşte pachete. Adresa IP este o adresă logică şi unică care este primită de fiecare calculator în momentul conectării la Internet sau la o reţea exterioare celei locale .

Fiecare adresă IP - de 4 bytes este divizată în două părţi: porţiunea de reţea (network) - ce identifică subreţeaua din care un nod face parte, apoi porţiunea gazdă (host) - identifică unic nodul în subreţea.

Clasa A - adresele sunt pentru reţele mari cu multe calculatoare

Clasa B - adresele sunt pentru reţele medii

Clasa C - adresele sunt pentru reţele cu puţine calculatoare (mai puţine de 256 Exista trei clase de adrese IP

Clasa A: 1127 subreţele, total 16 milioane noduri fiecare;

Primii 8 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 24 reprezintă numărul maxim de reţele ce se pot forma cu această adresă

Masca de reţea are forma 255.0.0.0

Clasa B: cu 2 bytes pentru reţea, 16000 reţele a 65000 noduri fiecare;

Primii 16 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 16 reprezintă numărul maxim de reţele ce se pot forma cu această adresă

Masca de reţea are forma 255.255.0.0

Clasa C: 3 bytes, subreţea 21 milioane, 254 noduri fiecare.

Primii 24 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 8 reprezintă numărul maxim de reţele ce se pot forma cu această adresă

Masca de reţea are forma 255.255.255.0

Fiecare din clase se identifica prin valorile primilor 1 la 3 biti, iar clasele se aleg corespunzător extinderii planificate a subreţelei.

Exista două adrese IP rezervate:

31

- Adresa subreţea (Network address) - în care porţiunea host are toţi biţii 0 (de exemplu, 196... 0 - clasa C),

- Adresa de difuzare (Broadcast Address) - în care porţiunea host are toţi biţii 1.

Internetul este o reţea globală formată prin interconectarea mai multor calculatoare, ce facilitează comunicarea între utilizatori prin transferul de date de pe un calculator pe altul prin intermediul protocolului TCP/IP.

Internetul aste alcătuit azi din zeci sau sute de milioane de calculatoare, dispuse pe întregul glob, staţionare sau mobile, reţea ce deţine cantităţi uriaşe de informaţii, din care foarte multe pot fi consultate fără restricţii, iar unele contra cost sau numai cu diferite parole de acces. Fiecare individ care posedă un calculator cu modem cu viteză de transmitere de cel puţin 14,4 kbps (kilobiţi pe secundă, viteza indicată fiind cea minimă pentru Internet, se recomandă chiar o viteză mai mare), o linie telefonică fixă sau mobilă, se poate conecta la această mare reţea prin intermediul unei firme furnizoare de servicii Internet. În cadrul reţelei Internet poate fi folosită poşta electronică sau pot fi consultate site-uri ale reţelei WWW.

Calculatoarele conectate la internet ar putea folosi unul sau mai multe din următoarele servicii:

Electronic mail (e-mail) – Permite să trimiţi şi să primeşti mesaje. Permite acces la grupuri de discuţii adesea numite Listservs după numele programului cu care operează. Acest serviciu funcţionează prin intermediul următoarelor protocoale:

POP3 (Post Office Protocol) – Se referă la calea prin care un client de e-mail ca Eudora sau Outlook Express primeşte un mail de la un server de email. Comunică pe portul 110, 995

IMAP (Internet Message Access Protocol) – Acest protocol începe să înlocuiască protocolul POP ca protocol principal folosit de clienţi de e-mail în comunicare cu serverele de e-mail. Folosind IMAP un clinet nu numai că poate să primească e-mail-uri dar poate de asemenea să manipuleze mesajele stocate pe server, fără a trebuie să copieze în calculatoarele personale acele mesaje. Aşa că mesajele pot fi şterse, schimbată starea lor, pot şi administra mai multe căsute de e-mail. Comunică pe portul 220, 143, 993

HTTP (Hypertext Transfer Protocol) – Un protocol de mutare a fişierelor hypertext de-a lungul Internet-ului. Are nevoie de un client HTTP la un capăt şi un server HTTP la celalalt capăt. Protocolul HTTP este cel mai folosit în World Wide Web (WWW). Comunica pe portul 80

SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – Un protocol pentru transferarea e-mail-urilor de la un server la altul. Comunică pe portul 25, 465, 587

32

Servere pentru reţele

- FTP sau File Transfer Protocol – Permite unui calculator să primească rapid, vizioneze şi să salveze fişiere de pe un alt calculator străin. Comunică pe portul 21

- Telnet – Permite utilizatorului unui calculator să se autentifice pe un alt calculator şi să folosească resursele acelui calculator ca şi cum ar fi resursele propriului său calculator. Comunică pe portul 23

- Gopher – O metodă de a accesa documentele în format citeşte-numai care se află pe Internet. Gopher a fost aproape în întregime inclus în World Wide Web, dar se mai pot găsi şi acum documente gopher care se află pe pagini web.

- Usenet – Un sistem world-wide de grupuri de discuţii, cu comentarii care se plimbă între sute din mii de calculatoare. Nu toate calculatoarele conectate la Usenet sunt conectate şi la Internet. Usenet-ul este complet descentralizat, cu peste 10.000 de domenii de discuţii, numite newsgroup-uri.

- WAIS (Wide Area Information Servers) – Dezvoltată la începutul anilor 1990 WAIS este primul system adevărat la scară mare care permite indexarea unor imense cantităţi de informaţii de pe Web, şi de a face acei indici căutabili dea lungul reţelelor cum ar fi Internet. WAIS a fost de asemenea pioneră în încercarea de a determina relevanţa fiecărei informaţii căutate.

- World Wide Web (www sau “Web-ul”) – Termenul World Wide Web este adesea folosit incorect atunci când ne referim la Internet. World Wide Web are două semnificaţii majore:

o Prima – mulţimea resurselor care pot fi accesate folosind Gopher, FTP, HTTP, Telnet, Usenet, Wais şi alte câteva utilitare.

o A doua – universul serverelor hypertext (HTTP), tot mai obişnuit denumite “servere web”, care sunt serverele care servesc pagini web pentru brows-erele web.

- IRC (Internet Relay Chat) – Practic un imens chat cu mai mulţi useri. Sunt câteva server imense de IRC în lume care sunt conectate între ele. Oricine poate creea un canal şi oricine tastează ceva pe acel canal poate fi văzut de membrii întregului canal. Canalele private pot (sunt) fi create pentru o conferinţă între mai multe persoane. Comunică pe portul 6665-6669

33

- SSH (Secure Socket Shell) – este o comandă de bază şi un protocol Unix pentru accesul securizat la un calculator aflat la distanţă. Este folosit la scară largă de administratorii de reţea pentru a controla serverele la distanţă. SSH este de fapt o suită de trei utilitare – slogin, ssh şi scp – care sunt versiuni securizate ale primelor utilitare Unix rlogin, rsh şi rcp. Comenzile SSH sunt encriptate şi securizate folosind câteva căi. Atât serverul cât şi clientul sunt autentificaţi folosind un certificat digital, iar parolele sunt protejate prin encriptare. SSH foloseşte cheia publică de criptare RSA pentru ambele conexiuni şi autentificare. Algoritmii în încriptare înclude Blowfish, DES şi IDEA. IDEA este standard. SSH operează pe portul 22.

World Wide Web (WWW)

World Wide Web sau pe scurt Web, este uriaşă colecţie de documente care conţin informaţii ce sunt păstrate pe calculatoare răspândite în toată lumea. WWW a fost creat în Elveţia la Centre Europeen de Recherche Nucleare (CERN).

Accesul la o pagină Web, a unui site Internet (site-urile fiind constituite din pagini Web) se poate face printr-un program, ca de exemplu Netscape Comunicator sau Microsoft Internet Explorer. Fiecare site are o adresă formată din grupuri de litere, ca de exemplu http://www.msn.com, pentru compania Microsoft. Deci folosind orice program care oferă posibilitatea de a naviga pe Internet, putem accesa orice adresă de site cunoscându-i, bineînţeles, numele prin introducerea acestuia pe bara de adresă din fereastra deschisă cu ajutorul programului respectiv. Ultimele două litere pot reprezenta ţara (ro pentru România, de pentru Germania, uk pentru Marea Britanie, etc.), tipul organizaţiei (com pentru comercială, edu de la education pentru instituţii de învăţământ, etc.). Pe diferite site-uri ale reţelei internet putem crea propriile adrese de e-mail, folosind diferite opţiuni: E-mail, Sign me up, etc. Numele adresei de e-mail are în componenţă un simbol @ (A rond) aflat între numele dat de utilizator adresei şi numele site-ului respectiv.

Structura unei reţele de tip internet, văzută ca mai multe reţele fizice interconectate prin intermediul unor rutere, crează o imagine înşelătoare a conceptului de internet, întrucât atenţia cea mai mare trebuie îndreptată către interfaţa pe care o internet o oferă utilizatorilor şi nu către tehnologia de interconectare. Un utilizator consideră o internet drept o unică reţea virtuală ce interconectează toate calculatoarele şi prin care este posibilă comunicaţia; structura aferentă este mascată, dar mei ales irelevantă. Într-un anumit sens, o internet este o abstractizare a reţelelor fizice, întrucât, la niuvelul ei cel mai de jos, ea furnizează aceleaşi funcţiuni ca o reţea fizică: acceptă pachete şi le trimite. Nivelurile superioare ale software-ului

34

de internet sunt cele ce contribuie cel mai mult la funcţionalitatea bogată percepută de utilizatori.

Ca şi modelul de referinţă OSI-ISO, modelul arhitectural (conceptual) al software-ului unei internet bazate pe protocoalele TCP/IP este organizat pe niveluri ierarhice.

Dar acest model nu a provenit de la vreun organism de standardizare, ci a rezultat din cercetările care au condus la suita (stiva) de protocoale TCP/IP.

În linii mari, suita de protocoale TCP/IP este organizată pe 5 niveluri conceptuale construite peste un nivel hardware. Fig. ce urmează prezintă arhitectura interreţelelor bazate pe TCP-IP ca şi unităţile de informaţie vehiculate la fiecare nivel de protocolul aferent.

Ca şi la modelul de referinţă OSI-ISO, nivelurile arhitecturii TCP/IP au menirea să ofere anumite servicii.

1. Nivelul de aplicaţie [Application layer] este nivelul cel mai de sus, prin care utilizatorii invocă programe de aplicaţii care accesează serviciile disponibile într-o internet bazată pe TCP/IP. O aplicaţie interacţionează cu unul din protocoalele de nivel de transport pentru a transmite şi recepţiona date. Fiece program de aplicaţie alege modul de transport necesar - care poate fi o succesiune de mesaje individuale sau un flux continuu de octeţi. Programul de aplicaţie pasează datele, în forma cerută, nivelului de transport pentru a le livra.

2. Nivelul de transport [Transport layer] are ca primă misiune să asigure comunicaţia între un program de aplicaţie şi un altul - adică ceea ce se numeşte o comunicaţie sursă-destinaţie. El poate avea şi sarcina de a regla fluxul de informaţii. De asemenea, el poate furniza un transport fiabil - în sensul ca datele să ajungă la destinaţie fără erori şi în ordinea în care au fost emise (prin mecanismul - utilizat şi în reţelele fizice - de confirmare a recepţiei corecte şi retransmisie în caz contrar). Protocolul de transport divide fluxul de date ce trebuie transmis în unităţi mici (pachete) pe care le transmite, împreună cu adresa destinaţiei, nivelului inferior în vederea transmiterii.

3. Nivelul internet [Internet layer] este cel care asigură comunicaţia de la o maşină la alta. El acceptă, din partea nivelului de transport, o cerere de a trimite un pachet, însoţită de informaţia de identificare a maşinii ce reprezintă destinaţia pachetului. Nivelul internet încapsulează pachetul într-o datagramă IP, completează antetul datagramei, utilizează algoritmul de dirijare pentru a determina dacă să livreze datagrama direct sau să o trimită unui ruter şi pasează datagrama interfeţei de reţea corespunzătoare pentru a fi transmisă. Tot nivelul internet este cel care tratează datagramele care sosesc, verificându-le validitatea, şi

35

utilizează algoritmul de dirijare pentru a decide dacă datagrama trebuie prelucrată locau sau trebuie trimisă mai departe. Pentru datagramele adresate maşinii locale, programul din nivelul internet înlătură antetul datagramei şi selectează din protocoalele de transport disponibile pe cel care va manipula pachetul. În fine, nivelul internet trimite mesajele ICMP de eroare şi de control, în funcţie de necesităţi, şi se ocupă de toate mesajele ICMP care sosesc.

4. Nivelul interfeţei de reţea [Network Interface layer] - numit şi nivelul legăturii de date [Data Link layer] - este cel mai de jos nivel al suitei de protocoale TCP/IP răspunde de acceptarea datagramelor IP şi trans-miterea lor printr-o anume reţea particulară. Interfaţa de reţea poate consta din un driver de dispozitiv - ca atunci când reţeaua respectivă este o LAN la care maşina este ataşată direct - sau un subsistem complex care foloseşte propriul protocol de nivel de legătură de date - când reţeaua constă din comutatoare de pachete care comunică cu calculatoarele prin protocolul HDLC.

Comparaţie între modelul de referinţă OSI-ISO pentru WAN şi modelul TCP/IP pentru inter-reţelele de calculatoare

O nouă tehnologie în domeniul reţelelor încearcă să se impună în momentul actual , cea a reţelelor LAN în locul cablurilor , ca mediu de transmisie a datelor , este luat de undele radio sau inflaroşii . O reţea WLAN (Wireless Local Area Network ) este un sistem flexibil de comunicaţii de date , folosit ca o extensie sau o alternativă la reţeaua LAN prin cablu , într-o clădire sau un grup de clădiri apropiate . Folosind undele electromagnetice , dispozitivele WLAN transmit şi primesc date prin aer , eliminând necesitatea cablurilor şi transformând reţeaua într-un LAN mobil . Astfel , dacă o firmă are un WLAN , la mutarea în alt sediu nu este nevoie de cablări şi găuriri în pereti şi plafoane pe care acestea le presupun , ci pur şi simplu se mută calculatoarele şi reţeaua poate funcţiona imediat . Ce-i drept , în general reţelele WLAN se folosesc împreuă cu LAN-urile clasice , mai ales pentru parte de tipărire în reţea pentru legătura la server .

WLAN-urile folosesc unde electromagnetice din domeniul radio şi infrarosu . Primul tip este cel mai răspândit , deoarece undele radio trec prin pereţi şi alte obiecte solide , pe când radiaţia infrarosu , ca şi lumina nu poate strapunge obiectele opace şi are o rază de acoperire mult mai mică . Totuşi , şi acest din urmă tip este luat în considerare de unele soluţii , pentru conectarea unor echipamente care nu se deplasează în timp ce se realizeazâ transfer de date.

După cum am spus , în majoritatea cazurilor este necesară o legătură între WLAN şi LAN . Acesta se realizează prin aşa numitele puncte de acces (acces points , AP) . Un punct de acces , care este un emiţător sau un receptor de unde radio se conectează la un LAN prin cablu . El primeşte , stochează şi transmite date de la/către aparatele din WLAN şi cele din LAN şi are o

36

rază de acţiune care merge de la 30 până la 300 de metri . De exemplu echipamentele Air Connect de la 3COM au o rază de acţiune de 60 de metri , în cadrul unei clădiri cu birouri standard . Aceste echipamente , folosite în aer liber , deşi nu sunt proiectate decât pentru folosirea în încaperi , ajung până la 300 - 400 de metri .

Utilizatorii accesează reţeaua WLAN prin adaptoare speciale , care se prezintă sub forma unor plăci PCI sau ISA , pentru PC-urile desktop , sau a unor echipamente externe , pentru notebookuri . Ele funcţionează ca şi plăcile de reţea clasice , iar sistemele de operare instalate le trateaz ca pe plăcile de reţea . Practic , faptul că există o conexiune wireless în locul celei prin cablu este transparent pentru sistemul de operare . La faza de configuraţii ca şi în cazul reţelelor LAN , şi la cele WLAN există mai multe topologii . Cea mai simplă este WLAN-ul independent . De fiecare dată când două PC-uri se află în zona de acţiune a adaptoarelor lor WLAN , se poate stabili o conexiune . Această configuraţie nu necesită o configurare specială sau administrare . Un punct de acces adăugat acestei configuraţii dublează practic raza de acţiune , functionând ca un receptor . Extinzând analogia cu rţtelele LAN , punctul de acces funcţionează ca un hub, dublând distanţa maximă dintre PC-uri . Cea de a doua topologie este cea numită infrastructură , unde mai multe puncte de acces leagă WLAN-ul de LAN-ul cablat , permiţând utilizatorilor să folosească eficient resursele reţelei . AP -urile nu fac doar legătura cu LAN-ul , ci şi gestionează traficul prin WLAN în raza lor de acţiune . Mai multe AP-uri pot acoperi chiar şi o clădire foarte mare . Comunicaţia fără fir este limitată de distanţa pe care o acoperă un echipament WLAN , acesta din urmă fiind o caracteristică a puterii emiţător / receptor . WLAN-urile folosesc celule , care aici se numesc micro-celule , pentru a extinde zona de acoperire a WLAN-ului . O microcelula este aria de acoperire a unui punct de acces . Principiul este asemănător cu al telefoniei celulare . In orice moment un utilizator care dispune de un PC mobil , dotat cu adaptor WLAN este asociat unei singure microcelule . Deoarece microcelulele se suprapun parţial la trecerea utilizatorului de la o microcelula la alta nu se întrerupe comunicţia dintre el şi reţea . Există un singur caz în care aceasta nu este continua : dacă se foloseşte protocolul TCP/IP . La transferul datelor prin TCP/IP şi la trecerea de la o microcelula la alta , punctul de ataşament la reţea se schimbă (deoarece s-a schimbat AP-ul ) , dar adresa IP nu se modifică . Acest lucru poate duce la pierderea de pachete . Insa chiar şi acest caz , există soluţii de refacere a conexiunii fără pierderea datelor . Mobile IP de la 3COM lucrează astfel : la trecerea de la AP la altul , adaptorul WLAN lasa primului AP adresa celui de al doilea astfel incat toate pachetele sunt rutate de la primul la al doilea punct de acces si utilizatorul nu sesizeaza faptul ca a schimbat AP-ul

37

Cap. V MICROSOFT POWER POINT

1.Prezentare a pachetului MIcrosoft PowerpointAplicaţia Power point este utilizată pentru realizarea unor prezentări având la baza foliide proiector,diapozitive electronice sau pot fi elaborate prezentări electronice,caz în care asupra textului pot fi aplicate efecte şi animaţie pentru captarea atenţiei auditoriului.Lansarea în execuţie a aplicaţiei se realizează prin executarea următoarelor operaţii:-se face click pe butonul START-din meniul care apare se selectează opţiunea Programs şi din lista care apare se selectează numele aplicaţiei:MICROSOFT POWERPOINT.

38

POWERPOINT oferă o gamă largă de sabloane pentru realizarea prezentărilor.Putem să ne construim propiile sabloane fie prin modificarea unora existente ,fie plecând de la zero.O prezentare este fomată din mai multe diapozitive (slide).Etapele realizării unei prezentăriCrearea unui diapozitiv se face prin executarea următoarelor operaţii:-selectaţi din meniul File opţiunea New-selectaţi opţiunea Blank Presentaţion (prezentare vidă)pentru a se deschide caseta de dialog New Slide;în funcţie de conţinutul diapozitivului (titlu,liste,table etc.),se selectează unul dintre sabloane.-executaţi un click pe sablonul Autolayout,Title slide;powerpoint afişează un diapozitiv vid similar celui din figură.2.Editarea diapozitivului (slideuri-lor)a)Pentru stabilirea fontului executaţi click în zona pentru titlu şi selectaţi meniul Formatopţiunea font;din caseta de dialog care apare sectaţi fontul,stilul,mărimea fontului,culoarea fontului.Editaţi textul ,de exempu: SOCIETATE COMERCIALĂ.b)Executaţi click în zona de subtitlu şi,după selecţiile referitoare la fonturi,introduceţi textul,de exemplu: PREZENTARE GENERALĂ.Formatarea diapozitivuluiPentru crearea unui fundal se selectează din meniul FORMAT opţiunea BACKGORUND din fereastra care apare se apasă săgeata de la dreapta casetei de editare,pentru a afişa lista derulantă de culori;se poate selecta culoarea dorită pentru fundal;prin selectarea opţiunii FILL EFFECTS se poate realiza un fundal cu două culori sau cu model ,prin selectarea etichetelor GARDIENT,TEXTURE sau PATTERNS;după aceste selecţii se face click pe butonul APPLY (aplică).Folosirea unei imagini ca fundalSelectaţi eticheta PICTURE a casetei de dialog FILL EFFECTS.Se face click pe butonul SELECT PICTURE,iar din caseta de dialog care apare se selectează directorul şi numele fişierului în care se află imaginea.După terminarea primului diapozitiv,realizaţi următoarele diapozitive selectând opţiunea NEW SLIDE din meniul INSERT.Pentru realizarea prezentării creaţi oricâte diapozitive sunt necesare,respectând aceste etape.Salvarea prezentării:-alegeţi SAVE ori SAVE AS din meniul FILE-în caseta de dialog care apare editaţi numele prezentării,în caseta FILE name-executaţi click pe butonul SAVE.Vizualizarea diapozitiv cu diapozitiv (slide view)Se realizează cu comanda SLIDE din meniul VIEW sau cu butonul SLIDE VIEW (colţul din stânga-jos).Deplasarea în cadrul prezentării se face cu butoanele de derulare:PREVOUS SLIDE (diapozitivul precedent) şi NEXT SLIDE(diapozitivul următor)

39

Ştergerea diapozitivelorSe realizează făcând paşii următori:a)-apăsaţi butonul OUTLINE VIEW(vederea de asamblu)din clotul din stânga jos al ferestrei sau selectaţi opţiunea OUTLINE din meniul VIEW.b)-executaţi click pe pictograma pentru diapozitiv,plasată în stânga conţinutului diapozitivului,pentru selecţie;pentru a selecta mai multe diapozitive,se face click pepictograma primului diapozitiv.c)-apasaţi tasta DELETE şi diapozitivele selectate vor fi şterse;cu combinaţia de taste CTRL+HOME vă plasaţi la începutul prezentăriid)-salvaţi modificăriile cu butonul SAVE.Expunerea unei prezentăriPrezentăriile pe ecran,cunoscute şi sub denumirea de prezentări electronice,permitderularea diapozitivelor cu ajutorul calculatorului,încorporarea efectelor speciale aplicateasupra textului, animaţia şi asocierea de sunete.Derularea unei prezentări se poate realizacu o placă LCD-care este un ecran plat şi transparent ce se conectează la calculator şireproduce imaginea de pe ecranul monitorului.Placa este plasată pe un retroproiector, ceproiectează imaginea pe un ecran vizibil auditorului.Se poate folosi şi un proiector LCDcare funcţionează pe acelaşi principiu.Derularea manuală a prezentării se efectuează astfel:1.Plasaţi indicatorul de inserţie în diapozitivul 1 al prezentării, apăsaţi butonul Slide Show(defilarea diapozitivelor) din colţul stânga-jos al ferestrei, ca să afişaţi primul diapozitiv alprezentării,sau alegeţi opţiunea Slide Show din meniul View.2.Pentru plasarea la următorul diapozitiv apăsaţi butonul din stânga al mouseului sau tastaPage Down. Deplasarea la diapozitivul precedent se face cu tasta Page Up sau efectuândclick pe butonul drept al mouse-ului şi selectănd opţiunea Previous. Intreruperea derulăriidiapozitivelor în orice moment se face cu tasta ESC.

Derularea automată a prezentăriiDupă cum aţi văzut, putem derula manual prezentarea de la calculatorul nostru,apăsând butoanele de mouse sau tastele ca să trecem de la un diapozitiv la altul.Dupăprezentarea tuturor diapozitivelor, Powerpoint ne va trece brusc la diapozitivul la care neaflam înainte să lansăm prezentarea.Pentru a evita acest lucru, în cazul unei prezentăriautomate, trebuie să adăugăm un cadru vid la sfârsitul prezentării.Operaţiile efectuate sunt :1. Cu prezentarea deschisă în vederea diapozitiv cu diapozitiv, treceţi la ultimul diapozitiv.2. Apăsaţi butonul New Sleade din bara cu instrumente Standard şi, după ce apare casetade dialog New Slide, executaţi dublu click pe structura vidă (ultima din cel de-al treilearând) ca să adăugaţi un vid la sfârşitul prezentării.

40

3. Treceţi în vederea pentru sortarea diapozitivelor, efectuând dublu click pe butonul SlideSoreter şi alegeţi Select All din meniul Edit , ca să selectaţi toate diapozitivele prezentării.4. Selectaţi opţiunea Slide Transition (tranzaţia diapozitivelor)din meniul Slide Show orifaceţi click pe butonul cu acelaşi nume din bara cu instrumente Slide Sorter, ca sa afişaţicaseta de dialog alăturată.5.Vom lucra imediat cu secţiunea Effect a acestei casete de dialog.Pentru moment, selectaţi opţiunea Automatically after din secţiunea Advance (avans), scrieţi 10 în casetade editare Seconds şi apăsaţi Apply to All.Powerpoit indică timpul de expunere pe ecranpe care l-aţi stability pentru fiecare diapozitiv.6. Alegeţi Set Up Show (stabilirea caracteristicilor de derulare)din meniul Slide Show, casă afişaţi această casetă de dialog şi selectaţi pentru această prezentare în regim automat(ca într-un raion de magazin) a doua sau a treia opţiune; pentru o prezentare susţinută deo persoană , lasaţi selectată o singură opţiune.7. In secţiunea Advance Slides (avansul diapozitivelor) verificaţi să fie selectată opţiuneaUsing timings,if present (folosirea timpilor de expunere progamaţi dacă există), ca să activaţi timpi de expunere stabiliţi în caseta de dialog Slide Transition , şi apăsaţi OK.Alegeţi View Show din meniul Slide Show . Powerpoint trece cu vederea diapozitiv cu diapozitv şi afişează diapozitivul numarul 1.După zece secunde, prezentarea electronic avansează la diapozitivul 2 , după alte zece secunde, la diapozitivul numarul trei şi aşa mai departe .8.Intrerupeţi prezentarea în orice moment apăsând tasta ESC .Reveniţi astfel în vederea pentru sortarea diapozitivelor.Adaugarea tranzitilorIn Powerpoint, tranzaţia este un asamblu de efecte vizuale sau sonore pe care le aplicăm ca să uşurăm audienţei trecerea de la un diapozitiv la altul , fără momentele stânjenitoarea de salt brusc la folia următoare.Parcurgeţi paşii următori ca să adăugaţi tranziţii tuturor diapozitivelor din prezentare, cuexcepţia celui pentru titlu:1.In vederea pentru sortarea diapozitivelor verificaţi dacă sunt selectate toate diapozitivele.(Dacă nu , alegeţi Select All din meniul Edit.) Tineţi apăsată tasta Shift şi executaţi un clickpe diapozitivul pentru titlu , ca să-l deselectaţi . Comenzile pe care le ve-ţi da de acumîncolo vor afecta toate diapozitivele , cu excepţia celui pentru titlu.2.Apăsaţi săgeata de la dreapta casetei Slide Transition Efects (efecte pentru tranziţia diapozitivelor) din bara cu instrumente Slider Sorter , selectaţi Blids Verical din lista derulantă şi urmăriţi cu atenţie diapozitivul 2 in timp ce Powerpoit demonstreaza efectul tranzatie pe care aţi ales-o. Remarcaţi că Powerpoint afişează o pictogramă sub diapozitivele pentru care să defint tranzaţia.3.Apăsaţi diapozitivul pentru titlu ca să-l selectaţi. Treceţi în vederea pentru vizionareaprezentării şi urmăriţi cum Powerpoint trece de la un diapozitiv la altul aplicând tranzacţiile

41

stabilite.4.Când Powerpoit ajunge la diapozitivul vid , apăsaţi ESC ca să reveniţi la vederea pentrusortarea diapozitivelor şi să experimentaţi şi alte efecte pentru tranziţie. De exempluîncercaţi să aplicaţi un efect diferit fiecărui diapozitiv.5.In continuare selectaţi diapozitivele 2 şi 3, apăsaţi butonul Slide Transition din bara cuinstrumente Slide Sorter ca să afişaţi caseta de dialog Slide Transition şi, în secţiuneaEffect , executaţi un click pe opţiunea Slow (încet) şi apăsaţi Apply. Selectaţi diapozitivul 1şi reluaţi derularea prezentării. De data aceasta tranziţia se realizează cu altă viteză.6.Aplicaţi tranzaţia Wipe Left tuturor diapozitivelor, cu excepţia celor pentru titlu, stabiliţiviteza Fast (repede), selectaţi diapozitivul 1 şi urmăriţi prezentarea ca să testeteze aceiaşiparametri pentru tranziţii.Adăugarea efetelor pentru textPutem să folosim şi alte performanţe ale caculatorului nostru, adăugând efecte pentrutext diapozitivelor care au liste de subiecte cu marcaje. Rândurile unei astfel de liste suntafişate treptat.Efectele pentru test ne permit să atragem atenţia asistenţei asupra a ceeace tocmai afirmăm, în loc să-i oferim ocazia să citească înainte şi să nu mai receptezemesajul.Să adăugăm efecte pentru text unuia dintre diapozitivele prezentării ca să aflam cumfuncţionează:1.In vederea pentru sortarea diapozitivelor selectaţi diapozitivul care conţine o listă,apăsaţi săgeata din dreapta casetei Text Present Animation şi selectaţi Fly From Left dinlista derulantă. Powerpoint afişează pictograma unui efect pentru text sub diapozitivulrespective ca să indice că aţi ataşat un astfel de efect pentru acestui diapozitiv.2.Treceţi în vedere pentru vizionarea prezentării, efectuând click pe butonul Slide showca să testaţi efectele. Diapozitivul apare pentru început doar cu titlul, iar Powerpointafişează subiectele marcate pe rând,câte unul.3.Când prezentarea trece la diapozitivul următor, reveniţi la vederea pentru sortareadiapozitivelor apăsând tasta Esc.Deplasarea dintre stânga a subiectelor marcate poate fi derulată pentru ca ochii noştriisunt obişnuiţi să citească de la stânga la dreapta, şi nu de la dreapta la stânga.Putemmodifică din bara cu instrumente sensul de intrare în scena a textului.De asemenea,această modificare, ca şi altele, poate fi obţinută din caseta de dialog Custom Animation (personalizarea animaţiei).Parcurgeţi paşii următori:1.Afişaţi diapozitivul dorit în vederea diapozitiv cu diapozitiv. (Ca să accesaţi caseta de dialog Custom Animation trebuie să folosiţi vederea diapozitiv cu diapozitiv.)2.Alegeţi Custom Animation din meniul Slide Show.

42

3.In caseta Animatin Order a casetei de dialog Custom Animation executaţi un click pe linia 1, Text 2 şi apăsaţi etichetele Effects din jumătatea de jos a casetei de dialog, ca să afişaţi opţiunile alăturate.4.Modificaţi sensul animaţiei în Fly From Right, pentru ca textul să se deplaseze de la dreapta, şi nu de la stânga.5.Apăsaţi spgeata de la dreapta casetei After Animation (după animaţie), selectaţi cea deacincea culoare şi apăsaţi OK.6.Testaţi modificăriile pe care le-aţi făcut, trecând în vederea pentru vizionarea prezentării.Remarcaţi că acum Powerpoint schimbă culoarea rândurilor deja afişate în momentul încare începe afişarea unui nou subiect, astfel încât atenţia privitoriilor să fie atrasă de ideea curentă.7.Cele zece secunde alocate afişării fiecărui diapozitiv par acum insuficente. Treceţi la vederea pentru sortarea diapozitivelor, selectaţi diapozitivul căruia I-aţi aplicat aceste efecte, apăsaţi butonul Slide Transition, schimbaţi valoarea parametruluiAutomatically After din secţiunea Advancela 20 şi apăsaţi Apply. In vederea pentru sortarea diapozitivelor, parametrul, de la valoarea 10, ajunge la valoarea 20.8.Selectaţi diapozitivul anterior şi treceţi la vederea diapozitiv cu diapozitiv ca să verificaţi tranziţia la diapozitivul cu efecte, efectul aplicat textului şi tranziţia la diapozitivul următor.Editarea animaţiei (custom animation)Animaţia este un pachet de efecte vizuale,însoţite sau nu de efecte sonore,pe care le aplicăm unor obiecte anume din diapozitiv,precum titlul.Powerpoint ne pune la dispoziţie bara cu instrumente Animation effects (efecte pentru animaţie),pe care o putem folosi ca să adăugăm efecte de animaţie unei prezentări.Ca să folosim bara trebuie să afişăm prezentarea în vederea diapozitiv cu diapozitiv şi trebuie să selectăm unul dintre obiectelediapozitivului curent ,pe care să-l animăm.Să parcurgem împreună paşii următori,ca să adăugăm efecte de animaţie trebuie să facem următoarele:1.Afişaţi diapozitivul în vederea diapozitiv cu diapozitiv.2.Apasaţi butonul Animation Effectsdin bara cu instrumente Formatting,ca să activaţi baracu instrumente Animation Effects.3.Selectaţi titlul cu diapozitivul 1 (care ar trebui înscris într-un chenar cu manere de dimensionare) şi apăsaţi butonul Camera Effect din bara cu instrumente Animation Effects.4.Selectaţi subtitlul şi apăsaţi butonul Drop In din bara cu instrumente Animation Effects.5.Subtitlul fiind în continuare selectat apăsaţi butonul Custom Animation din bara cuInstrumente Animation Effects.Powerpoint afişează caseta de dialog Custom Animation.La câţiva dintre parametrii din caseta de dialog şi în mod special la cei din pagina Effects.Pentru a selecta efectul drop-in (cădere),subtitlul va apărea cuvânt cu cuvânt, ca şi cum fiecăruia I s-ar da drumul de sus.

43

7.Dacă apăsaţi OK în caseta de dialog Custom Animation ca s-o închideţi şi să modificaţi modificările pe care le-aţi cerut.Folosirea unui sablon pentru editarea prezentărilorDacă stim exact ce dorim să spunem, putem construi prezentarea pornind de la unul dintre sabloanele Powerpoint pentru proiectarea prezentărilor.Un sablon (template) este un set de formatări predefinite care stabilesc efectul diapozitivului.Powerpoint ne pune la dispoziţie o mulţime de sabloane care încorporează diferite combinaţii grafice, tipografice şi efecte speciale.Adesea,unul dintre aceste sabloane este exact cea ce ne trebuie să realizăm o prezentare cu aspect profesional.şi,dacă mai târziu ne răzgândim, putem să trecem cu uşurinţă la alt sablon prin doar câteva manevre simple. Parcurgeţi etapele de mai jos ca să creaţi o prezentare folosind un sablon:1.Lăsaţi programul Powerpoint, alegând Programs şi apoi Microsoft Powerpoint din meniul Start.2.Când apare caseta de dialog Powerpoit, executaţi dublu click pe opţiunea Template casă deschideţi caseta de dialog New Presentation şi apoi, dacă este necesar,apăsaţi eticheta Presentation Desingns ca să afişaţi opţiunile pentru sabloanele care sunt prezentate în continuare.3.Apăsaţi pictograma oricărui sablon şi verificaţi cum arată în caseta Preview din dreapta.Apăsaţi pictogramele altor sabloane şi examinaţi-le.4.Când aţi terminat, executaţi click pe pictograma Pluse.Powerpoint deschide caseta de dialog New Slide arătată mai jos.Powerpoint ne propune să alegem dintre 23 de machete predefinite denumite autolayouts,plus un cadru vid pe care puteţi să-l folosiţi ca să proiectaţi singuri o machetă. Puteţi să afişaţi şi alte machete în fereastra folosind bara de derulare din dreapta.Selectaţi prima sau a doua machetă pentru a crea un diapozitiv.Acesta va apărea conform sablonului selectat.5.Salvaţi prezentarea sub numele dorit.Primul diapozitiv acum pregătit şi asteaptă textelenoastre.Puteţi aplica un design unui diapozitiv deja realizat astfel:1.Poziţionaţi-vă pe diapozitiv şi selectaţi din meniul Format opţiunea Apply Design.2.Din fereastra care apare selectaţi una dintre opţiunile de design, dorite şi faceţi click pebutonul Apply sau faceţi dublu click pe opţiune. Diapozitivul va apărea designul selectat.

44

Cap. VI MICROSOFT WORD

1.Elemente de bazăPrin tehnoredactare se întelege “pregătirea tehnică şi grafică a unui manuscris înainte de a începe operaţia de tipărire”. Astfel, asupra unui manuscris sunt aplicate o serie de operaţii care permit obţinerea unui document cu calităţi grafice superioare, lizibilitate, aspect plăcut, ansamblul acestor operaţii formând procesul de tehnoredactare. Tehnoredactarea realizată prin intermediul calculatorului poartă denumirea de tehnoredactare computerizată. Pentru a putea efectua o tehnoredactare computerizată sunt necesare două componente: o

45

componenta fizică (calculatorul) şi o componentă logică (programul care realizează prelucrarea textului). Componenta logica, programul,poarta denumirea de editor de texte şi el trebuie să asigure câteva funcţiuni elementare:alinierea automată a textului, stabilirea diferitelor tipuri de caractere, aranjarea textului în pagină etc. Editoarele de texte performante permit în plus combinarea textului cu imagini, stabilirea de antete şi subsoluri, editarea de tabele, editarea de ecuaţii, etc.Editorul de texte lucrează cu documente. Documentul reprezinta ansamblul de texte,imagini, grafice, etc. aparţinând aceleiaşi lucrări, deci cu legătura logică intre ele.1.2 Reguli de tehnoredactarePentru obţinerea unui document bun pentru imprimare trebuiesc parcurşi mai mulţi paşi şi, obligatoriu, trebuie să fie respectate anumite reguli.In primul rând trebuie sa fie definit conţinutul documentului sub forma unui manuscris.Pe baza acestuia se stabileşte o schema de aranjare în pagina numită schema de tehnoredactare. Aici se stabilesc: formatul paginii, margini, numerotarea paginilor, fonturi folosite, încadrarea imaginilor, dimensiunea font, etc.Tot aici se ţine cont de regulile generale ale tehnoredactării. Din cercetările specialistilor s-a constatat că lungimea unui rând nu trebuie să depăşească 66 de caractere. De asemenea s-a observat că un text se citeşte mai greu dacă în el sunt folosite multe fonturi, de diferite mărimi. Din această cauză este important să se folosească cât mai puţine fonturi, având însă grija ca aceasta să nu dăuneze aspectul grafic al lucrării.A doua etapă constă în introducerea efectivă a textului.După introducerea textului, urmează etapa propriu-zisă de tehnoredactare. In această etapă textului introdus i se aplică o serie de transformări astfel încât el să corespundă schemei de tehnoredactare. Tot acum se introduc în text eventualele imagini grafice.Tehnoredactarea se realizează pe trei nivele:· nivelul document: se stabilesc caracteristici glabale (formatul paginii, marginile, antete şi subsoluri);· nivelul paragraf: în tehnoredactare prin paragraf se întelege textul cuprins între două coduri NewLine (ENTER). Acum se stabilesc caracteristicile paragrafului: tipul de caractere folosit, dimensiunea caracterelor, identări, deplasări spre interior, modul de aliniere al paragrafului;· nivelul caracter: se lucrează asupra caracterelor din interiorul paragrafului pentru obţinerea unor efecte: cuvinte cheie, citate, sublinieri, îngroşări, înclinare,introducerea unor caractere speciale (săgeti, figuri, forme speciale).In etapa de tehnoredactare există şi operaţii care nu se încadrează în nici unul din cele trei nivele: încarcarea imaginilor, realizarea indexului, a cuprinsului.In cursul tehnoredactării trebuiesc avute în vedere elementele prin care se caracterizează o porţiune de text: font, stil de afişare, dimensiune caractere, efectespeciale, spaţiul dintre caractere.In mod asemanător, un paragraf se caracterizează prin: font, dimensiune, stil de afişare, aliniere (stânga, dreapta, centrat), indentare (deplasare spre interior/exterior) faţă de marginea

46

paginei, coloanei, cadrului, alineatul (pozitiv sau negativ), spatiul dintre liniile paragrafului spre interior sau exterior, spatiul de deasupra si de dedesuptul paragrafului, caracteristici suplimentare: încadrarea în chenar, umbrire, aranjarea pe coloane, tabulări.După terminarea tehnoredactării urmează etapa de imprimare.1.3. Elementele ecranului Word

Elementele specifice ferestrei editorului Word sunt:- spaţiul util al ferestrei: zona în care poate fi editat continutul unui fişier;- zona de selectare: zona din dreapta spaţiului util, care poate fi folosită pentru selectarea rapidă a blocurilor de text;- pictograma: o pictograă este un simbol grafic, care permite efectuarea rapidă a unei aplicaţii: acţionarea unei pictograme este echivalenta cu lansarea unei comenzi.- bara de butoane: un grup de pictograme prin intermediul cărora pot fi effectuate operaţii de acelaşi tip sau pot fi prelucrate acelaşi tip de elemente. Există bare de butoane predefinite, a căror componentă nu poate fi modificată, dar utilizatorul poate crea noi barede butoane. Barele predefinite pot fi afişate/ascunse validând/invalidând opţiunea corespunzătoare din fereastra Toolbars afişată la lansarea comenzii View.Forma pictogramelor este determinată de starea următoarelor opţiuni:· Color Bottons: pictogramele vor fi colorate· Large Bottons: pictogramele vor fi mai mari· ShowToolTips: când o pictograma este indicată prin cursorul mouse-ului,este afişat numele pictogramei (adică funcţia ei);Implicit o bară de butoane este afişată în afara spaţiului util, sub linia de meniuri sau deasupra liniei de stare. Poziţia unei bare poate fi modificată.- ruleta orizontală şi ruleta verticală: indică dimensiunile spaţiului util: pot fi utilizate pentru formatarea rapidă a documentului; cele două rulete pot fi afişate/ascunse lănsând comanda de tip opţiune Ruler. Afişarea ruletei verticale este controlată şi de opţiunea Vertical Ruler din secţiunea View a ferestrei de dialog afişate la lansarea comenzii Options-Tools.Afisarea barelor de rulare este controlata de optiunile Vertical Scroll Bar şi Horizontal Scroll Bar din secţiunea View a ferestrei de dialog afişate la lansarea comenzii Options-Tools.Linia de stare este împărţită în mai multe zone:- prima zonă indică poziţia în cadrul documentului: pagina vizualizată, sectiunea curentă, numărul de pagini al documentului;- a doua zonă indică poziţia cursorului relativă la cele două rulete şi la coltul stânga sus al paginii;- în a treia zonă este afişat timpul curent;- a patra zona conţine câteva butoane a căror stare determină modul de editare activ.Linia de stare este afişată numai dacă este validată opţiunea Status Bar din secţiunea View a ferestrei de dialog afişate la lansarea comenzii Options-Tools.

47

2. Editarea documentelorIn această secţiune vom trata probleme legate de inserarea textului, introducerea unor câmpuri în document, deplasarea în cadrul documentului, selectarea unor părţi din document, mutarea şi copierea unor blocuri de text, anularea unor operaţii.Anumite opţiuni legate de editare pot fi stabilite în secţiunea Edit a ferestrei de dialog Options afişată la lansarea comenzii Options-Tools.Opţiuni de editare:- Typing Replaces Selection: înlocuirea textului selectat;- Drag-and-Drop Text Editing: mutarea/copierea rapidă a textului selectat;- Automatic Word Selection: selectarea automată a unui cuvânt;- Use The INS Key for Paste: inserarea conţinutului din Clipboard;- Overtype Mode: activarea modului de editare Overwrite;- Use Smart Cut and Paste: ştergere/inserare automată de spaţii de spaţii;- Allow Accented Uppercase: dacă un text este considerat ca fiind scris în limbafranceză (de exemplu), la transformarea literelor mici cu accent în majuscule utilizând comanda Change Case; dacă această operaţie este validată accentul este anulat;Din lista Picture Editor poate fi selectată aplicaţia în care vor fi prelucrate imaginile inserate în document.2.1. Introducerea textuluiTextul tastat va fi introdus în poziţia cursorului de inserţie. Fiind un editor de profesional, Word eliberează utilizatorul de grija trecerii la linia următoare în momentul în care textul tastat a umplut linia curentă. Deplasarea cursorului de inserţie la linia următoare se face automat, deplasând la începutul acesteia şi ultimul cuvânt care nu a avut loc pe linia anterioară. Utilizatorul trebuie să tasteze <Enter> doar când doreşte inserarea unui rand liber sau începerea unui nou aliniat (pe care îl vom numi paragraf).Un text poate fi introdus în mai multe moduri:1. modul inserare (Insert): textul este scris începând cu poziţia cursorului de inserţie, textul existent cu începere din acea poziţie fiind deplasat spre dreapta;2. modul suprascriere (Overwrite): noul text va fi introdus din poziţia cursorului de insertie înlocuind deja textul existent.Trecerea de la un mod la altul se poate face în trei feluri:1. acţionarea tastei <Insert>;2. dublu-clic pe butonul OVR din linia de stare;3. validarea/invalidarea opţiunii Overtype Mode din secţiunea Edit a ferestrei de dialog Options.Un text greşit introdus poate fi şters utilizând una din secţiunea de taste:Un bloc de text selectat poate fi şters tastând Backspace sau Delete sau lansând comanda Clear-Edit.

48

Dacă opţiunea Use Smart Cut and Paste din secţiunea Edit a ferestrei Options este validă, la ştergerea unui cuvânt sau a unui bloc de text vor fi şterse şi eventualele spaţii inutile.2.2. Selectarea blocurilor de textUn bloc de text poate fi selectat utilizând tastatura astfel: se deplasează cursorul de inserţie la începutul sau sfârşitul blocului de text şi se ţine apăsată tasta <Shift> concomitent cu tastarea secventelor de taste necesare deplasării cursorului de inserţie la sfârsitul, respectiv la începutul blocului de text. Intregul document poate fi selectat lansând comanda Select All-Edit sau tastând secvenţa <Ctrl>+A.De asemenea textul poate fi selectat şi prin intermediul mouse-ului prin apăsarea butonului din stânga şi deplasarea concomitentă a mouse-ului.2.3. Mutarea şi copierea blocurilor de textUn bloc de text poate fi mutat sau copiat într-o altă poziţie în document prin intermediul Clipboard-ului. Prin mutarea unui bloc se întelege ştergerea lui din poziţia actuală şi inserarea lui în altă poziţie din document. Prin copierea unui bloc de text se întelege inserarea lui în altă poziţie în document fără a-l şterge din poziţia iniţiala, blocul apărând astfel de doua ori sau de mai multe ori în document.Secvenţa de taste EfectBackspace Ştergerea caracterului din stânga cursorului de inserţieDelete Şterge caracterul din dreapta cursorului de inserţieCtrl+Backspace Şterge cuvântul din stânga cursorului de inserţieCtrl+Delete Şterge cuvântul din dreapta cursorului de inserţie

Pentru a copia sau a muta un text prin intermediul Cliboard-ului, trebuiesc parcursi următorii paşi:1. selectarea blocului de text;2. copierea blocului în Clipboard. Pentru copiere se lansează comanda Copy-Edit, se tastează secvenţa <Ctrl>+C sau se acţionează pictograma corespunzătoare din bara butoanelor standard. Pentru mutare se lansează comanda Cut-Edit, se tastează secvenţa <Ctrl>+X sau se acţioneză pictograma corespunzătoare denumită Cut din bara butoanelor standard.3.se poziţionează butonul de inserţie în noua poziţie;4.se inserează conţinutul Clipboard-ului lansând comanda Paste-Edit, tastând secvenţa <Ctrl>+V sau acţionând pictograma numită Paste din bara butoanelor standard.Dacă este validă opţiunea Use The INS Key For Paste din secţiunea Edit a ferestrei Options, apăsarea tastei <Insert> nu va mai avea ca efect comutarea între cele două moduri de introducere a textului, ci inserarea în document a conţinutului Clipboard-ului.Inserarea într-un document a unui bloc de text din Clipboard prin oricare din metodele descrise anterior se face păstrând exact formatarea textului respectiv. Operaţiile de copiere şi de mutare a unui bloc de text selectat pot fi efectuate rapid prin Drag and Drop asupra blocului selectat, iar pentru copiere se ţine apăsată tasta <Ctrl>pe parcursul operaţiei Drag and Drop.

49

Pentru a utiliza operaţia Drag and Drop între două documente, este necesar ca amandouă să fie deschise şi vizibile. Dacă este validă opţiunea Use Smart Cut and Paste din secţiunea Edit a ferestrei Options, la mutarea, copierea sau ştergerea unui bloc de text, automat vor fi ştersespaţiile inutile şi inserate spatţile necesare.

Cap. VII MICROSOFT EXCEL

Microsoft EXCEL este o aplicaţie de calcul tabelar alături de Lotus 1-2-3 si QuatroPro, utilizat pentru:- stocarea şi prelucrarea eficientă a foilor de calcul în registre de calcul;- efectuarea calculelor numerice;- crearea rapoartelor şi a diagramelor;- tratarea datelor tabelei ca bază de date.În Microsoft Excel mediul de lucru îl constituie un fişier registru de calcul care conţine una sau mai multe foi de calcul. Este implementat sub sistemele de operare WINDOWS 3.x, WINDOWS

50

for Workgroups, WINDOWS 95, WINDOWS NT, OS2, Apple OS/Macintosh, OS-400, AS-400, MVSE, IBM 9370.Versiunea 4.0 utilizează noţiunea de foaie de calcul tabelar (speadsheet); în Excel 5.0 conceptul este înlocuit de agenda de lucru (Workbook), iar paginile sunt diferenţiate astfel:- pagini pentru calcul tabelar (Worksheet);- pagini dedicate histogramelor (Charts);- pagini cu cod conceput în Visual Basic sau în macrocomenzi.Microsoft EXCEL pentru WINDOWS 95 are următoarele funcţii noi:- Help cu index interactiv şi funcţiuni noi;- Distribuirea electronică a documentelor în reţea;- Corectarea automată a greşelilor cu AutoCorrect;- Introducerea de comentarii într-o foaie de calcul utilizând Cell Tips (Spaţii în celulă);- Nume lungi de fişiere;- Facilităţi ale ferestrei de dialog Open;- Asocierea de informaţii succinte fişierelor.Fereastra aplicaţiei ExcelProgramul Excel se poate lansa astfel:a) Alegând Start a New Document din bara de scurtături Office, apoi dublu clic pe Blank Workbook (Registru gol) din pagina General a casetei de dialog New.b) Start-Programs-Excelc) Start-Windows Explorer-ExcelFereastra aplicaţie Excel se compune din:- Bară de titlu cu butoane de minimizare, restaurare şi închidere;- Bară de meniuri;- Bare cu instrumentele standard;- Bara zonei de referinţă si a conţinutului celulei (zonă de editare a formulei);- Butonul control aplicaţie;- Butoanele de închidere, restaurare, respectiv minimizare;- Bare de derulare orizontală şi verticală;- Zona de lucru alcătuită dintr-o reţea de celule, rezultat al intersecţiei liniilor cu coloanele (implicit ele sunt echidistante), celulele având aceeaşi dimensiune.În Excel, fereastră document este denumită fereastră registru.Bar meniul superiorUn registru Excel reprezintă un grup de foi de lucru unite sub un singur nume, iar pe bara de derulare orizontală se găsesc etichetele aferente paginilor.Registrul conţine coloane etichetate cu litere şi rânduri etichetate cu numere.Fiecare foaie de calcul conţine 256 de coloane si 16.384 de rânduri. Prin intersecţia rândurilor cu coloanele se

51

formează CELULA ce poate fi denumită utilizând adresa celuleisau referinţa celulei, adică litera coloanei şi numărul rândului.Chiar sub barele de instrumente se află caseta Name (Nume) care conţine:- identificator pentru celula selectată;- elementul de diagramă sau obiectul desenat;- bara de formule.Deplasarea în cadrul foii de calculÎn spaţiul ferestrei foii de lucru, cursorul mouse-ului ea forma conturului exterior al uneicruci şi se numeşte indicator de celulă. Există patru moduri principale de a activa o celulă:- utilizând mouse-ul;- utilizând tastatura;- utilizând caseta de nume;- utilizând tasta Go To.Dacă celula invocată nu este vizibilă în fereastra foii de lucru, se pot utiliza barele dederulare pentru deplasarea în foaia de calcul.Introducerea datelorExistă două tipuri de informaţii ce pot fi introduse într-o foaie de calcul:- numere, asupra cărora putem efectua calcule matematice;- textul, care este folosit pentru a explica semnificaţia numerelor.Pentru a introduce informaţii în EXCEL, se activează o celulă, apoi se tastează textul sau numărul care apar în două locuri:- în celula activă;- în baza de formule situată deasupra ferestrei foii de lucru.În bara de formule apar şi următoarele trei butoane:- butonul de anulare – sterge informaţiile introduse;- butonul de introducere – introduce informaţiile în celula activă;- butonul de funcţii introduce funcţii şi expresii de calcul.Excel prezintă facilitatea numită AutoComplete (completare automată), care este iniţializată de fiecare dată când o celulă este necompletată în coloană.

Editarea datelorEditarea se poate efectua direct în celulă sau în bara de formule. Deplasând cursorul mouse-ului în celula activată sau în bara de formule, acesta va deveni cursor de editare luând forma literei I. Pentru a elimina toate informaţiile dintr-o celulă, se activează celula, apoi se apasă tasta Delete.Stabilirea unui nume pentru foaia de lucru şi salvarea registrelor

52

Etichetele situate la baza ferestrei foii de lucru sunt folosite pentru deplasarea între foile de lucru ale unui registru şi pentru stabilirea numelor foilor de lucru. Implicit, foile de lucru se numesc Sheet 1, Sheet 2, ..., efectuând dublu clic pe eticheta unei foi apare o casetă de dialog în care se introduce numele paginii.Un registru poate conţine una sau mai multe foi de calcul şi el reprezintă o entitate numită fişier.Comanda de salvare poate fi lansată din bara de meniu (cu opţiunea File) sau apăsând butonul Save din bara de instrumente Standard.Numele prestabilit de fişier este Book1.xls; ultimele trei litere reprezintă extensia,care este furnizată automat şi asociază fişierul respectiv cu aplicaţia utilizată pentru crearea lui. Pentru a salva într-un loc anume precizat, se utilizează opţiunea Save In. Pe timpul salvării, cursorul ea forma unei clepsidre, iar prompterul revine la dispoziţie utilizatorului doar la încheierea operaţiunii.Selectarea unui domeniu de celuleOrice operaţie care se efectuează asupra unui grup de celule este precedată de selectarea acestora. Una sau mai multe celule selectate constituie un domeniu. Un domeniu de celule este descris astfel: A5:B10.a) Selectarea de celule se poate efectua astfel:- cu mouse-ul, prin tragere de la prima la ultima celulă ce urmează a fi selectată;- cu tastatura, de la prima celulă ce trebuie inclusă în domeniu, menţinând apăsată tasta Shift deplasând cu săgeţi până la ultima celulă ce urmeazăa fi selectată.b) Selectarea de coloane, rânduri si foi de lucruPentru a selecta toate celulele dintr-o coloană, se efectuează un clic pe antetul de coloană.Pentru a selecta întreaga foaie de lucru, se efectuează clic pe butonul Select All,situat în colţul din stânga-sus al foii de lucru, la stânga antetului coloanei A.Select All → A ← Antet de coloană(Selectează tot) 1 ← Antet de rândc) Selectarea unor zone neadiacenteSe pot selecta şi domenii de celule, rânduri sau coloane neadiacente. Se începe prin a selecta un domeniu de celule, apoi, prin menţinerea apăsată a tastei CTRL, sunt selectate celelalte celule ce urmează să fie adăugate.

Formatarea numerelorFormatarea numerelor schimbă aspectul acestora, nu valoarea. Se poate aplica o formatare simplă cu ajutorul barei de instrumente Formatting; dacă aceasta nu este vizibilă, se alege View, Toolbars, apoi se marchează caseta Formatting.Există mai multe posibilităţi de formatare:a) General 1008.7b) Number 1,008.70c) Currency (Valoarea monetară). $ 1,008.70

53

d) Accounting (Contabilitate) $ 1,008.70 (Valorile suntaliniate la punctul zecimal)e) Percentage (Procent) 100870%f) Scientific 1.01E+3Formate pentru oră si dată calendaristicăÎn afara tipurilor enumerate mai sus, există încă şase categorii, una dintre acestea este categoria Date (Dată calendaristică) ce poate să fie prezentată în mai multe tipuri (Type).Închiderea şi deschiderea registrelorDeschiderea şi închiderea registrelor EXCEL sunt similare proceselor din Word.Pentru a închide un registru se alege File – Close. Pentru a începe lucrul cu un nou registru, se alege File – New si se efectuează clic pe butonul New. Utilizând butonul New, este selectat automat un nou registru.

Bibliografie

54

· Matei S.– Iniţiere în utilizarea calculatoarelor Ed. ARVES, Craiova, 2001· Botezatu Cz.- Bazele informaticii – Ed. UNIVERSITARĂ, Bucureşti, 2007· Cristea V. Patriciu – Mai multe despre Internet – Internet în România, Ed. TEORA,Bucureşti, 1997· Ionescu D. – Reţele de calculatoare, Ed. MICROINFORMATICĂ, Cluj, 1991· Milosescu M. – Ce este calculatorul?, Ed. TEORA, Bucureşti, 1996

55