Progres şi Cultura REVISTĂ P E D A G O G I C Ă - SOCIALĂ - LITERARĂ

C U P R I N S U L :

Nervozitatea ca fenomen social Dr. I, Popescu-Sibiu Paul Verlaine — — — — — — G. Hangon* Goloqviu sentimental — — — — Paul Verlaine

{írd. Gheorghinesou Vania) i. Codru Drăguşanu — — .—- ,— Cornelia Albu Interior — — — — — — — — Vasile Ne/ea Doar trupul tău — — — — — O. N. Ojescu Zoofllie şi şcoală — — — — — D. Murăţan Zi de toamnă în sat — — — — — Jon FA, Ilea Accidentul din Gara-Mică (nuvelă) — N. Minamin Rătăcind — — — — — — — — V. Hondrilő Dedicaţie. Rugăciunea poetului — — Ştefan Baciu Cîntec de ţigan — — — — — — Gh. Atanasiu Schitul — — — — — — — — Al. Ceuşiana Despre flirt — — — — — — — VI. Nicoară

CRONICI : Pedagogice Radu Petre : Rolul învăţătorului ea factor de îndrumare socială (V. Neteä), Nieolâe D. Marin : VEI" şi „Ea'1 (N. Albu).^ Literare AL Dima : Aspecte şi atitudini ideologice (Septimiu Bucur), Tratan Popa : Monografia oraşuftti Tg.-Mureş (D. Lazăr). Reriste: Pagini Literare, Blajul, Lanuri, Observato­rul social — economic, Era Nouă, Ţara Birsei. Note. însemnări : f Gb. Bogdan Duică. Congresul delà Iaşi. Epigramă,

Anul II. Nr. 8. Oct. 1934.

Nervozitatea, ca fenomen social*) V o m încerca — în p re l ege rea n o a s t r ă — să desp r indem

complex i ta tea unui fenomen — din cele ma i caracter is t ice a l vieţi i sociale con temporane . Es te v o r b a de un a n s a m b l u feno" mena i , p rea bine cunoscut sub n u m e l e d e nervozitate, o m o d a ­l i ta te de mani fes ta re omenească rea l izându-se nu n u m a i în cad­rul biologic şi individual , ci — precum v o m cău ta s ă ev iden­ţ iem — de te rminând profund v i a ţ a socială în evolu ţ ia şi or ien­tăr i le ei spi r i tua le şi economice .

In t r ' adevä r , azi, poa t e ma i mul t ca or icând, ne rvoz i t a t ea depăş ind sfera acţiunilor individuale , a cuprins domeniu l e x t e ­riorizărilor colect ive pe o scară a t â t de înt insă şi cu un ca rac ­ter a t â t d e intens , încât a m p u t e a numi — din aces t punct de v e d e r e — secolul al XX-lea : secolul nervozităţii. Cine nu se p l ânge d e nerv i ? Es te ne rvos copilul încă din faşe, fe t i ţe d e 5 - 6 ani se p lâng de . . . migrene , copiii a u at i tudini , ges tur i , şi ' n t r ebu in ţează expresi i pe cari le cons iderăm schi ţăr i a l e unei in te l igenţe precoce şi a le unei sensibi l i tă ţ i . . . deoseb i t e . Es te ne rvos şcolarul , t ineretul ; sunt nervoş i bă t rân i i , încât în t o a t e r amur i l e de ac t iv i t a t e n e r v o z i t a t e a de ţ ine un coeficient din ce în ce m a i însemnat . F e m e i a nu s 'a lăsa t mai p r e ­jos : sun t cunoscuţi nervi i fetei „ m o d e r n e " , a i femeii de azi , fie ea m a m ă , soţ ie s au soacră .

P recum v e d e m , un fenomen universal, t i ran izând indivizii şi s t ra tu r i l e sociale în v i a ţ a lor şi 'n rapor tur i le d in t re e le , în­cât, nici Când medic ina m e n t a l ă şi n e r v o a s ă n ' a a v u t un ma i accentuat rol social, iar v i a ţ a socială un aspec t a t â t d e medi­cal, ca acela pe care-1 p rez in tă în ziua de azi . I n t r ' a d e v ä r e s t e o cons t a t a re cot idiană apar i ţ i a p re tu t indeni a n e n u m ă r a ­telor p rocese de d e s a x a r e , desechil ibru, p rocese denumi t e sub

*) Conferinţă ţinută la cursurile de vară ale Universităţii Popu­lare „N. Iorga" — din Vălenii de Munte în ziua de 3 August 1934.

te rmeni i — pe cât de banal iza ţ i , pe a t â t de îngr i jorătăr i — de criză şi simptôme sociale.

Actuala s t ruc tura , d inamica socială, se des făşoară în plină e fe rvescen ţă a crizelor, condiţ ionând s imp tome , semne de sum­bre pe r spec t ive în ceeace p r iveş te coeziunea sociala sub orice formă : cul turală , naţ ională , famil iară, şcolară , economico-finan-ciarà, e tc . Criză în moravur i , în circulaţia valorilor ma te r i a l e , în s t ruc tu ra etică, in şcoală, in sufletul t ineretului ; criză în con­ducere şi 'n cadrul oricărui s i s tem de g u v e r n a r e , indiferent de p r o g r a m e şi de t ex te le legilor ; criză şi s imp tome de d e s a g r e -g a r e în pulsa ţ ia tu turor forţelor afec t ive super ioare const ruc­t ive , de consol idare .

Or, în faţa unor a s e m e n e a s tă r i sociale, a p a r e justificată a f i rmarea , ca poa t e nici când s t ruc tura ant inomică a formelor de v ia ţ ă , principiul d inamic al an tagonismulu i — an imând r ea ­li tăţi le socială — nu şi-a af i rmat ex is ten ţa cu a t â t a acu i ta te ca rac te r i zând epoca noas t ră . Pr iv i tă sub accepţ iunea celui mai la rg unghiu de v e d e r e , ne rvoz i t a t ea n ' a r fi decât o m o d a -la t i t a te de desechi l ibrare a s tructuri i noas t r e biopsihice, o ex­pres ie a unei desaxăr i var iab i le în du ra t a şi în in tens i ta te , ce cupr inde const i tuţ ia noas t ră somato-psihică , un i ta te necesa ră v ie ţe i des făşu ra te în sânul colectivi tăţ i i .

Şi-atunci, cons iderăm ne rvoz i t a t ea ca un fenomen social, din doua mo t ive : 1) întrucât manifestă o desaxare a însăşi con­diţionărilor viefii noastre sociale şi 2) întrucât nervozitatea — la rândul ei — se menţine tocmai prin incitaţiunile diver­selor forţe sociale în a căror ambianţă trăim. — Atr ibu im deci, nervozi tă ţ i i o geneză socială şi-o ambianţă, un mediu social în care se desvo l tä şi se complică, pu tând îmbrăca ne ­n u m ă r a t e forme, impr imând vieţi i individului chinul unei v ie ţ i zdruncinate sau izolarea definit ivă în sânul ospiciilor de al ienaţ i .

Si tuând însă fenomenul nervozi tă ţ i i la nivelul unui punct de v e d e r e social, accentul nost ru v a c ă d e a mai mul t pe aspec ­tul psihologic, spi r i tual , adică tocmai pe specificul omenesc . To­tuşi , pen t ru o câ t mai comple tă pr iv i re şi o cât ma i va lab i lă încoronare s intet ică a subti lei complexi tă ţ i ce def ineşte proble­ma nervozi tă ţ i i sun tem nevoiţ i a schiţa în mod cu totul suc-

I PROGRES ŞI CULTURA ' ••' - - ' ' ' -,=Ê== 3

cint — p rob l ema fiind e x t r e m d e v a s t ă — subs t ra tu l ma te r i a l organic al aces tu i fenomen biopsihologic.

V o m face, astfel , unele consîderaţ iuni a s u p r a s is temului nervos, s is temului endocrin, a sup ra temperamentului şi a cons-t i tuţiunii organice şi psihice, înt rucât ansamblu l aces tor e l e m e n t e concre t izează subs t ra tu l organic a l nervozi tă ţ i i .

In decursul evoluţ ie i f i logenetice (evoluţ ia specii lor) , s t ruc­t u r a n e r v o a s ă a suferi t o ser ie de diferenţ ier i a d e q u a t e com­plexi tă ţ i i c rescânde a cerinţelor vieţ i i , a mediu lu i amb ian t . Nu v o m în t ră în a m ă n u n t e l e aces tor procese d e di ferenţ iere , ci n e v o m l imita la accen tua rea unor a spec t e p e câ t d e impor­t a n t e pe a t â t încă de puţ in cunoscu te a le s t ructurei noas ­t r e n e r v o a s e . V o m amint i astfel rolul deoseb i t a l celor două s i s t eme , prin e s e n ţ ă an tagon i s t e : s i s temul nervos central, coor­donând v i a ţ a noas t r ă de re la ţ ie — conştientă — cu mediu l din afară şi cu cel din interiorul nos t ru ; opus — p â n ă la un punct — aces tu i - s i s t em, se manifes tă s i s temul n e r v o s simpatic şi me­dular, de ţ inând v i a ţ a noas t r ă instinctivă, vegetativă, inconştienă. Sis temul n e r v o s centra l rea l izează condi ţ ia ex i s ten ţe i noas t r e sociale spi r i tua le , cel s impat ico-medular acea a vieţ i i noa s t r e str ict indiv iduale , biologice. An tagon i smul aces to r s i s t eme oglin­d e ş t e — din aces t punct de v e d e r e — an t inomia s t ruc ture i ţ e ­su tă d e interferenţa , de reciproca d e t e r m i n a r e a năzu in ţe lo r individuale şi sociale.

P e n t r u ev iden ţ i e rea rolului deoseb i t ce-1 joacă funcţiunile s i s temului s impat ic în e l a b o r a r e a v ie ţ e i n o a s t r e conş t ien te , so ­ciale , v o m face c â t e v a consîderaţ iuni anatomo-f iz iologice. In sânul însăşi al s t ructure i neuro-s impa t iee e s t e rea l iza t principiul an tagonismulu i , an imând v i a ţ a noas t r ă v e g e t a t i v ă . Se deosebesc astfel două subs i s t eme : m a r e l e s impat ic şi s i s t emul micul s im­pa t ic (sau paras impa t ic ) , cu funcţiuni an tagon i s t e . Un exemplu : ma re l e s impat ic acce le rează bă tă i l e cordului , micul s impat ic din cont ră exerc i tă o f renaţ iune, o t e n d i n ţ ă de încet in i re a lor .

Echilibrul aces te i ac t iv i tă ţ i opozi ţ ionale a p a r e ca o cond i ­ţ ie fundamenta lă , necesa ră sănă tă ţ i i noas t r e fizice şi suf le teş t i . Orice d e s a x a r e în sânul aces tu i echil ibru funcţional al vieţ i i noas t r e v e g e t a t i v e , duce la con tu ra rea unor s tă r i d e ne rvoz i t a -

t e . Cele mai recente preocupăr i medico-psîhologice tind a le considera ca ent i tă ţ i patologice cu ca rac t e re proprii şi s u b noua denumire de nevroze vegetative, pe cât de f réquente azi , pe a t â t de g reu de diagnost icat , deci de a fi suscept ibi le unui t ra­t a m e n t efect iv.

în t rucât echilibrul perfect nu p o a t e îi rea l iza t şi mai a les menţ inu t în oricare domeniu al manifestăr i lor de v ia ţ a , a ce s t e subs i s t eme ale s impaticului , în major i ta tea cazuri lor impr imă const i tuţ iei şi mai a les felului de a se mani fes ta (gândi , s imţi , ac t iva) al individului — o ser ie de caracter is t ice , după cum do­mina unul din cele două s i s t eme s impat ice . Astfel , bunăoa ră , simpaticotonicii (indivizi în a căror v i a ţ ă v e g e t a t i v a domină mare l e s impat ic) sufăr de palpi taţ i i , valur i d e căldură , roşii la faţa, t r emură tu r i , mig rene ; roşesc uşor , stmt fricoşi, iri tabili . Cei dominaţ i de micul s impat ic (parasimpaticotonici) din con­t ra , sunt palizi, ex t remi tă ţ i l e reci , t r ansp i r ă uşor la mâini ; s e p lâng de turburăr i respirator i i (oftează spontan , aerofagie) , sunt somnolenţ i , l ă c r ămează uşor.

Aces t e condiţii carac ter i s t ice , de t e rmină , — cum a m spus , specificul s t ruc tu re i organice a individului, în cadrul societăţ i i ; inf luenţează felul de a gând i (concepţi i le , p reocupăr i le , in te re ­sul pen t ru a n u m i t e lucruri) , felul d e a s imţi şi reac ţ iona f a ţ a d e curente le şi influenţele sociale (politice, l i terare , profesionale etc.) Impr imă, deci, ca rac te r i s t i ce atât recepţiunii impresii lor , cât şi reacţ iuni lor individului .

S t ruc tura noas t r ă n e r v o a s ă îşi a re însă ramificaţiunile îm­bă ia t e in umori le corpului nos t ru , din p a r t e a că rora pr imesc excitaţ iuni cont inue, men ţ inând echilibrul necesar sănă tă ţ i i . Şi aces te exci taţ iuni sunt d e t e r m i n a t e de o ser ie de s u b s t a n ţ e : hormoni sau d ias taze , fermenţ i , s ec re t a t e d e to t a t â t e a forma­ţiuni g landu la re numi te glande endocrine (g lande cu sec re ţ i e in ternă , în mediu l nos t ru umora l ) . Studiul aces tor g l an d e de-o impor tan ţă v i ta la , a dus la desp r inde rea unei noui r amur i a le ştiinţei medicale : endocrinologia1)- Menţ ionăm c â t e v a g l ande

!) întrucât Dl. Prof. I. C. Parhon este unul din fondatorii acestei ramuri; prin vasta Dsale Contribuţie (287de lucruri de endocrinologie) suntem printre primele, ţări cu . catedră de endocrinologie (Facultatea de Medicină, Bucureşti) înfiinţată în acest an.

endocr ine : tiroida, — ex t i rpa tă , cre iază o in te l igenţă obtuză; o funcţiune accen tua ta (h ipersecre ţ ie ) a ei conferă o in te l igenţă v ie şi o sensibi l i ta te exces ivă . — Ovarele : ex t i rpa ţ i a lor d e ­t e rmină o s t a re de melancol ie , ducând la s inucidere . G ianda hi­pofizară, men ţ ine procesele d e desvo l t a r e a le organismului ; tur-b u r a r e a funcţiunei aceste i g l ande cre iază acromegalia (c reş te ­rea exces ivă , —- i 'divizii e x a g e r a t de înalţ i — „ur ia ş i i " ) .

Se ' n t r evede , deci, s t r ânsa conexiune a s is temului endocrin cu mecanismul vieţ i i organice şi sufleteşt i , de unde impor t an ţ a deoseb i t ă a endocrinismului în condi ţ ionarea manifes tăr i lor nor­ma le şi morb ide a le individului, deci şi în d e t e r m i n a r e a s tăr i lor d e ne rvoz i t a t e .

Specificul d inamic al exter ior izăr i lor individului a t â t d e v a r i a t e îl impr imă tempevaţnentul, a l t factor d e t e r m i n a n t al acţ iunilor şi felului de a s imţ i , a gând i — al nos t ru . în t rucâ t a test definit ca «sinteză a unor tendinţ i afect ive ac t ive inăscu te» , t e m p e r a m e n t u l e s t e cons idera t ca linie de uni re a vie ţ i i n o a s t r e organice şi suf le teş t i . Cerce tă r i l e n o u i a u amplificat în* detal i i v e c h e a clasificaţie a t empera rnen te lo r . S 'au descr is astfel in cadrul ţ e m p ^ r a ^ e n t u ţ u i o s e r i e . d e forme, d in t re ca re men ţ io -r ă m : t e m p e r a m e n t u l sifiton (indivizi car i sfi a comodează uşor ex igen ţe lo r vierii) schizoid (indivizi car i , din cont ră , prin sen­s ibi l i ta tea lor exces ivă , nu se supun cu uşur in ţă no rme lo r sociale , e v a d e a z ă din sânul real i tăţ i i în vis şi c rea ţ ie ; duc, deci, ma i mul t o v ia ţ a a lor inter ioară , sunt idealişt i , v isă tor i ) . T e m ­p e r a m e n t u l hipomaniac, (indivizi car i p r imesc v i a ţ a cu veseJie exagera tă , "vec in ie en tuz iasmaţ i , expans iv i ) . Maeder a descr is — la femei-: t e m p e r a m e n t u l matern şi frivol, d e t e r m i n a t de s t ruc­t u r a sexua lă specifică femeii . Femei l e cu t e m p , m a t e r n sunt do ­m i n a t e , deci o r ien ta te , în v i a ţ a socială m a i mul t pr in componen­ţ a m a t e r n ă a meniri i lor (doresc căsnicie t emeică , gospodă r i e şi copii) . Cele cu t e m p , frivol din contră , nu-şi g ă s e s c p l ăce rea în sânul căminului , ci, d e t e r m i n a t e de impulsul erot ic al m a t e r ­nităţ i i îşi c au t ă l iniştea în... v i a ţ a m o n d e n ă .

La r cei predispuşi — prin t a r e e r e d i t a r e s au infecţii — t e m p e r a m e n t u l îşi intensifică specificul, d e t e r m i n â n d mani fes tă ­r i lor , d i rec t ive morb ide {antisociale sau parasoc ia le . D e aici s tăr i le maniace , melancolice, senizoidia, p recum şi to t a t â t e a

forme ps ihonevrot ice (his ter ie , n imfomanie , etc.) şi consti tuţi i a ş a numi te psihopatice, cum ar fi de ex. const i tuţ ia paranoiacă: indivizi cu o remarcab i lă hipertrofie a eului (de-o mândr ie , or­goliu bolnăvicios) ; const i tuţ ia perversă: indivizi amora l i , an t i ­sociali , excroci, imorali (în familie, politica şcoală, l i t e ra tură , rel igie , e tc . ) ; const i tuţ ie mitomanicä: indivizi cari s imt în mod imper ios nevoia de a minţ i (cancanerie , p a l a v r a g e a l ă etc.) const i tuţ ie ciclotimicä : indivizi cari t r ec r e p e d e de là o pe r ioadă de t imp de ac t iv i t a te in tensă la una de lene.

Hiperemotivi : pe r soane excens iv de sensibi le (nu-şi pot s t ăpân i plânsul , roşesc uşor, s e bâ lbâ i e uşor, foarte impres iona­bili).

Nu v o m insista a sup ra rolului funcţiunilor g landelor en­docrine în d e t e r m i n a r e a t e m p e r a m e n t u l u i , ci v o m încheia aces te consideraţ iuni , pr ivind subs t ra tu l biologic al nervozi tă ţ i i — men­ţ ionând faptul că endocrinismul impr imă caracter is t ice nu numai d inamice : t e m p e r a m e n t u l — ci şi de s t ruc tu ră : constituţia or­ganismului nos t ru . Adică , nu numai un fel de a s imţi , gând i şi ac t iva , ci şi un fel de a a r ă t a ca fizic, const i tuţ ie t rupească , S 'au descr is a s t f e l : cons t i tu ţ ia a t le t ică , as ten ica ( lung şi s lab) , picnică (scund şi îndesa t ) şi l ep tosomicä (bolnăvicios, ineste t ic) . Şi felul const i tuţ ie i îşi a re rolul — destul de impor tan t — în v i a ţ a ce-o duce individul în mediu l social : altfel ac ţ ionează şi p r i ve ş t e lumea un individ cu o const i tu ţ ie a t le t ică şi altfel un lep tosom sau as tenic .

C redem cä a m ev iden ţ i a t suficient rolul subs t ra tu lu i o rga­nic în mecanismul de desechi l ibrare ca rac te r i zând fenomenul ner­vozi tă ţ i i , ca re — în anumi te condiţi i — se poa te concret iza în formele a d e v ă r a t e l o r s tă r i de pa to logie neuromen ta l ă . Şi a fost necesa ră a c e a s t ă incursiune în biologie în t rucât ansamblu l aces ­tor e l emen te organice const i tuesc un ma te r i a l ereditar, cu a le cărui forţe ducem o neconten i tă lup tă sp re o a c o m o d a r e a m a ­nifestări lor în cadrul năzuinţe lor sociale, de cele mai mul te ori opuse.- î n t r ' a d e v ă r în a c o m o d a r e a noas t r ă la real i tă ţ i le sociale sun t em nevoiţ i să ne lup tăm cu »firea« ( t e m p e r a m e n ­tul) noas t r ă , cu în t regul baga j e red i ta r care ne de t e rmină acţiu­nile sociale.

Orice t u rbu ra re (prin infecţie, intoxciaţ ie , e r ed i t a t e ) în sânul aces te i s t ructur i biologice a vie ţ i i , const i tue o geneza biologică a nervozi tă ţ i i şi a tu turor formelor d e patologie neuro-psihică.

(sfîrşitul în n-rul vii tor)

Dr. I. Popescu — Sibiu

Mor crisantemele

Priveşte cum pe straturi mov albe crisanteme, Cum niciodată parcă n'au mai murit aşa. In toamna care parcă se lasă prea de vreme, Din visul meu de artă s'a scuturat ceva.

S'a scuturat măruntă o pulbere de sgură, Peste pustiul care - a căzut din infinit. M'aş vrea o rândunică, în seara asta sură Să plec din mine însumi, din veacul chinuit.

A năvălit pe lume tăcerea ca o apă Si veacul parcă acum s'a poticnit din mers, In mine simt trecutul cu amintiri cum sapă Şi 'n clipa asta-s singur în vastul Univers...

Priveşte, cum pe straturi mor albe crisanteme,_ Cum niciodată parcă n'au mai murit aşa. In toamna asta tristă, sosita prea de vreme Din visul meu de artă, s'a năruit ceva.

C. Ştefaniu

Paul Verlaine Ver la ine e s t e r ep rezen tan tu l s t răluci t al poeziei s imbo­

liste. Simbolismul e s t e mişca rea l i t e ra ră şi ar t is t ica a p ă r u t ă ca o reac ţ ie contra şcoalei pa rnas iene . Daca pa rnas ian i smul a v e a ca principiu caracterul ştiinţific al opere i , obiectivitatea, im­pasibilitatea şi redarea ideilor în t r 'o formă marmoreană, sim­bolismul c re iază poezia individuală , de scă tuşa t ă de orice p r e ­ocupare ştiinţifică. Poez ia s imbol is tă nu ne redă a spec t e com­ple te a le vieţ i i , ci numa i ,,un re f l e t " o nuanţă! In t re fluidita­t e a apa ren ţe lo r şi e t e r n i t a t e a cauzelor , na tu ra , r ea l i t a t ea par t i ­cu la ră a lucrurilor pa r e că se e v a p o r e a z ă . — Poez ia s imbol is ta v a r eda în culori e s t o m p a t e şi vag i e ternul omenesc , cău­tând efecte muzicale . In a cea s t ă la tură exce lează Mal larmé. Ver ­sul ei e s t e liber suplu, şi cu mul te nuan ţe . Dar sä r even im la p rob lema ce ne in t e re sează .

P u r t â n d în sânge le său ampren te l e unei e red i tă ţ i ma la ­d ive , Ver la ine e s t e o an t i t eză complexă în t re un suflet înalt a t ingând a d e s e a sen t imen te d e o impres ionanta pur i t a te es te t ică şi mora lă , şi în t re un pas iona t al vinului , un be ţ iv bru­ta l , şi cu obiceiuri ano rma le . — El cre iază poezia muzicală, " poezia-cânt, ca re cit ind-o, îţi l asă în suflet o înfiorare de v is , de nel iniş te , t r anspo r t ându - t e în sfera sensibil i tăţ i i încă nepă ­t runse până în t impul lui.

Născu t la 30 Mart ie 1844 în Metz, Ver la ine a v u o copi­lărie , a ş p u t e a zice, fericită ; a fost ado ra t de m a m a sa care v e d e a în el fiinţa cea ma i a p r o p i a t ă de sufletul ei sent i ­men ta l şi cald. E lev mediocru, el nu se pu t ea împăca cu ordi­nea şcolară , căci firea Iui încă de mic copil e ra un cons t ras t în t re un va l de t and re ţ e ne rvoasă , căre ia îi u r m a la cea ma i mică cont raz icere , accese de ter ibi lă mân ie .

La 17 ani Ver la ine îşi mani fes tă încl inarea sa pent ru l i t e ra tură , pas iune ce nu-1 v a părăs i t oa t ă v ia ţa . Ci teşte pe

Baudela i re pe care atunci nu l 'a înţe les dar 1-a s imţi t , c i t eş ­te „Car i a t i de l e " lui Banvil le , poesi i le lui Mandés , Héréd ia ; s e lasă pă t runs de gând i r ea aces tor scri i tori , şi in t r ' o s e a r ă la lu­mina unei lămpi fumegânde , Pau l Ver la ine începe să schi­ţ e ze pr imele sa le „e lucubra ţ i i " ( c u m j el însuşi ' le nu­m e ş t e ) a sup ra zeului — Crepi tus .

,,/e suis I'Adamastor des cabinets d'aisance Le Jupiter des lieux bas".

Şi to t de epoca adolescenţe i s e l eagă şi p r imele lui a v e n ­tur i ga l an t e cu femei u ş o a r e . Acolo Ver la ine cunoaş t e ceace el n u m e ş t e „ la spon tané i té c ra in t ive des c a r e s s e s 1 ) " şi v i ­nul ce-1 iubi cu o pas iune ega lă l i teratur i i .

O d a t ă liceul absolv i t , Ver la ine t rebu ia să-şi a l eagă o ca­r ieră . Iarăş i un lucru nepot r iv i t pen t ru firea lui „ v e ş n i c n e ­s u p u s a " . In t ră ca funcţionar Ia o companie de as igurăr i , dar fi­r e a lui r ă t ă c e a d e p a r t e . . . Ser i le , Ver l a ine , r e d e v e n e a din nouă el, ducându-se la cafeneaua „ G a z " unde împreună cu alţii b e a abs in th . Cum p u t e a oa re a c e a s t ă fiinţă care nu a v e a nimic burghez , s ă dev ină un bun funcţionar ? !

In t r a rea lui Ver la ine în l i t e ra tu ră se face prin rev i s ta par ­nasienilor , , L ' A r t " ; aci el publică studii critice a sup ra lui -Bau­de la i re şi două poezii „ J ' a i peur dans t e s b o i s " ş i , , N e v e r m o r e " .

Şi acum o d a t ă ajunşi la începutul carierii lui l i t e ra re , s ă închinam c â t e v a rândur i operii lui Ver la ine . Ea se compune din m a i mu l t e cicluri de poezii :

„ P o e m e l e S a t u r n i e n e " , numi te astfel , căci s ' au născut s u b zodia nefas tă a p lane te i Sa turn , spune poetu l , vor a v e a o a t ­mosfe ră de t r i s t e ţe , obosea lă , adâncă melancol ie .

In aces t ciclu, Ver la ine fie că ni se înfă ţ işează chinuit de amin t i r ea zilelor fericite,

„Souuenir, souvenir, que me veux tu ?"2)

când se p l imba cu iubita sub arbori i ce se desfrunzeau, fie că ne evocă pr imele m o m e n t e de d ragos t e t r ă i t e în b ra ţ e l e fe­mei lor ce se v â n d , ne lasă în suflet un sentiment nedefinit, de nesfârş i tă t r i s t e ţ e . In t r ă să tu r i e s t o m p a t e , Ver la ine evoca por t re tu l femeii ideale :

!) Spontaneitatea plină de teamă a mângâierilor. 2 ) Amintire, amintire, dece mă tulburi ?

„ — J'ai fait souvent oe rêve étrange et pénétrant D'une femme inconue, et que j'aime et qui m'aime Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même hi tout à fait une autre et m'aime et me comprend1

A c e a s t a femeie ar pu t ea s 'aducä în sufletul poetului un calm nebănui t , o înseninare s u a v ă , căci Ver la ine în m o m e n t e l e lui de vis , de idealism, imploră l egăna rea m a t e r n ă conso­la toare :

„de la douceur, de la douceur, de la douceur'1.

Poez ia care prin exce len ţă ne a r a t ă sufletul în t reg al lui Ver la ine e s t e : „Chanson d'automne".

Les sanglots longs Des violons

de l'automne Blessent mon coeur — D'une langueur

monotone.

Sunete de v ioară can ta t e în t r is t a m u r g de toamna , înf ioarä a d â n c sufletul ver la inian, care amint indu-ş i de zile t recu te , p lân­g e . Poe tu l sdrobi t se lasă dus de «vântul rău» fără împo t r iv i r e , . neput incios, întocmai ca frunza m o a r t ă .

Din l ipsă de spaţ iu , nu ma i insist a s u p r a aces tu i ciclu; to--tuşi ne p u t e m da s e a m n a de în t r eaga forţă ar t is t ică a poetului . In cadrul trist al t oamne i , Pau l Ver la ine ne dă poezia sent i ­mente lor puternice şi e t e rne . Critici ca M. Coulon — a u spus că în poemele sa tu rn iene , Ver la ine ar fi parnas ian . Eu cred că mai d e g r a b ă e un romant ic şi un s imbolis t . — P o e m e l e lui nu sunt obiective, nici insp i ra te din s tudiu, ci din inimă. T recând la al II-lea ciclu „Les fêtes galantes", a tmosfe ra se mai lumi­nează , Ver la ine s tudiind pe Boucher , W a t t e a u şi F r a g o n a r d , ne d ă o .evocare a secolului XVIII a societăţ i i marchize lor şi senio­rilor prinşi în diferite s i tuaţ iuni g a l a n t e . Aspec te le p e ca re le d ă Ver la ine sunt pline de mişcare , de v i a ţ ă :

*) Am făcut adesea un vis adânc şi curios Al femeei necunoscute, pe care o iubesc şi mă iubeşte Şi care nu-i, în fiecare zi aici aceiaş Nici cu totul alta, şi mă iubeşte şi mă înţelege.

„Le soir tombait, un soir équivoque d'automne, Les belles se pendant rêveuse à nos bras. Dirent alors des mots si spécieux, tout bas Que notre âme, depuis ce temps, tremble et s'étonne1).

Din aces t ciclu t r ebuesc r e ţ inu te 2 poezii „En sourdine" şi „Colloque sentimental".

„En sourdine1' evocă visul iubirii în t r ă s ă t u r i d i scre te . In cal­mul şi u m b r a păduri i , iubi tu l şi uibi ta îşi împreună sen t imen tu l în l iniştea m o r m â n t a l ă a arbori lor , şi când sufletul v a fi conto" pit cu imens i t a t ea na tu re i , a tunci închizând ochii pe j u m ă t a t e , gonind din suflet Orice gând , vor s imţi şi m a i profund concer­tul s en t imen ta l al iniraiilor, acompan ia ţ i de ad i e r ea l e g ă n ă t o a r e a vân tu lu i ; p ierduţ i în ex taz , vor s t a p â n ă când s e a r a v a co­borî din înălţ imile stejari lor , iar p r iv ighe toa rea , g l a s a l d i speră ­rii lor, v a cânta .

„Colloque-sentimental" e s t e poezia dragostei dispărute. Ar t rebui să o t r a n s c r i e m în în t r eg ime , căci t r a n s p u n e r e a ei în p roză e poa t e un act de impie ta te faţă de geniul lui Ver la ine . In l imita posibil i tăţi i , vom încerca să r e d ă m exac t cel pu ­ţin ideea .

Cadrul e s t e un pa rc b ă t r â n şi î nghe ţ a t în l inişte şi t ă ce re . In aces t parc au t recut — spec t re u m a n e — două fiinţe a căror d r a g o s t e d i spă ruse . Cu ochii st inşi , cu buzele t r emurând , ei evocau t i ne re ţ ea . Extazul d ragos te i a t recu t , emoţ i a numelui d r a g s 'a ş t e r s , în vis ,nu ma i a p a r e chipul d r a g , şi-atunci Ver la ine , închee :

Ah ! les beaux jours de bonheur indicible Ou nous joignons nos bouches; — C'est possibile^ Qu'il était bleu, le ciel, et grand, l'espoir L'espoir a fui vaincu vers le ciel noir fi)

(Colloque sentimental)

(Va u rma) .

V George Hanganu

0 Seara cădea, o seară echivocă de toamnă, Frumoasele se 'nlănţuiau, visătoare de braţele noastre Zicând — cuvinte aşa de mari — încetişor încât al nostru suflet de atunci tremură şi se miră.

2) Traducerea d-lui Gherghínescu Vania.

PAUL VERLAINE

Coloqviu sentimental Prin parcul îngheţat şi pustiu Două umbre trec într'un târziu.

Au ochi rătăciţi, buze de-un pal crud Şi vorbele de abia li se aud.

Prin parcul pustiu şi îngheţat, Trecutul, doi strigoi, l-au evocat

— Iti aminteşti de vraja de-altădată? — De ce să 'nvii o clipă îngropată?

— Inima care atunci bătu Pentru mine, mă visează încă ? — Nu.

— O, zilele de fericiri, când, toate Durerile în sărutări mureau ! — Se poate.

— Ce albastru era cerul şi visul ce mare ! — Visul a pierit, ucis, în marea 'ntunecare

Aşa treceau prin parc, cu vântul, Şi numai noaptea le-auzia cuvântul.

Trad, de Ghexghinescn Vani*

Un învăţător din alte vremi

I. Codru Drăguşanu Un aspect didactic şi social al scrisorilor „peregrinului

transilvanii".

Ne cunoaştem prea puţin trecutul. Ţinem minte abia marile momente ale istoriei noastre sbuciumate şi odată ieşite de pe băn­cile şcolii, ţinerile generaţii sunt atât de mult cuprinse de vârtejul vieţii, Încât uită să mâi adâncească exemplele cuprinse în filele istoriei, să âdlncească experienţe cari înseamnă tot atâtea puncte de sosire, să desprindă adevărurile descoperite şi să tragă oare-cari foloase din sângerările înaintaşilor. Desigur cultul faţă de trecut, nu trebue să devină o obsesie şi nici piedecă pentru fe­cundarea prezentului. El este un capitol de bunuri numai în mă­sura în care poate constitui temelia solidă edificiului spiritualităţii româneşti contemporane.

De altfel am ajuns la părerea că starea schiţată mai sus este la noi, din multe puncte de vedere, explicabilă. Programa analitică a şcolilor cari au menirea să dea cunoştiinte de cultură generală, este atât de încărcată cu limbi streine, încât tu biet fe­cior de ţăran, venit delà păscutul vitelor la oraş să înveţi carte, nu mai poţi prididi cu latina, greaca, franceza, engleza, italiana, germana şi altele, necum să mai ai timp să poţi urmări cu aten­ţie trecutul neamului.

Am făcut aceste reflecţii după ce o întâmplare fericită a fă­cut să-mi cadă în mână o carte dintre cele mai rare în bibliotecile intelectualilor noştri, o carte care este tot aşa de valoroasă ca şi călătoriile Spătarului Milescu în China, însemnările lui Golescu sau ale lui Văcărescu, căci autorul, desprins din ţara Oltului şi aruncat delà Bucureşti, la Viena şi de acolo în Italia, la Paris, Londra şi Moscova, a fost nu numai „junele" care s'a plimbat fal­nic pe marile bulevarde din Apus, ci un ochiu ager, minte instruită,

om dornic de aprofundare şi de comparaţie, ceea ce a dus la publicarea acelei faimoase colecţii de scrisori, trimise unui amic în ţară, între 1835 — 1844, cari mul;i ani din cauza ortografiei, au rămas inutilizabile, spre a fi tipărite din noi, de d. lorga, în 1910, fapt care totuşi nu le-a putut reda viabilitate pentrucă literaţii contemporani nu le-au preţuit aşa cum s'ar fi cuvenit.

I. Codru Drăgoşanu, născut probabil pe la 1823, descendent de nobili scăpătaţi din Ţara Făgăraşului, aparţine unei restr înse pleide de intelectuali români din epoca sa, cari iubeau foarte mult cititul şi aflau în el cea mai mare mângăere sufletească. Nu numai cărţile modestei biblioteci din satul natal, cât mai vârtos poveştile unui unchiu, care pare-se că luase parte la Bătălia Naţi­unilor delà Lipsea, împotriva Iui Napoleon cel Mare, descrierile fantastice despre virtuţile militare franceze, despre firea rnuscăleas-că, despre statele germane, frumuseţile Vienei, sau îngâmfarea lefegiilor italieni ; dorinţa vie de a scăpa de sub şicanele căpita­nului Dobay, care se silea, cu tot dinadinsul, să-1 înveţe arta militară pentru care fuse sortit din obârşie, etc. Acestea toate au contribuit ca, asemenea mai târziu lui Badea Cârţan, un descedent al lui Negru Vodă să „umble haihui" prin lume, spre a culege multă învăţătură pe care va căuta s'o aplice cu toată râvna când va ajunge membru în Dieta Ardealului şi vice-căpitan al Făgăra ­şului.

Bântuit de asemenea gânduri 1. Codru Drăguşânu, copil de 12—14 ani, ieşi într 'o seară pe câmp, şi răsturnat cu capul în iarbă, lângă o grotă de pe malul Oltului, visul lui şi-1 ţese a d e ­menitor şi irezistibil . . . „ înaintea mea era Ţara Oltului, ca o grădină măreaţă întinsă, ţărmurită de Carpaţii Făgăraşului, de cul­mea Persanilor şi de malul ardelean, formând râpa dreaptă a Ol­tului, delà Măgura Craiului până la Tălmaciu.

O, ţară mândră din care nici când nu ieşisem. O, munţi gigantici, cu poale verzi, întinse, cu brîu negru de brădet şi albi la creştet, desemnaţi de Creator în şir regulat ca o falangă de armată. O, râuri limpezi şi tu, principele apelor transi lvane, 0 1 -tule. Azi poate vă privesc pentru ultima oră. O, panoramă ferme­cătoare, când te voiu vedea ? !

„Soarele se apropia de Apus şi, cu razele oblice, aurea vâr­ful de granit prefăcut în şisturi sure prin intemperiile seculare şi

şi milienare în regiunile înalte. Grânele verzi pe larga luncă a Oltului ondulau lina boare a serii ca apele unui lac înt ins. Pa r ­fumul de sulfină şi mii de alte flori inundau aerul ca un balsam răspândit de zefir".

„In satul vecin, sub picioarele mele, unde petrecusem 7 ani, învăţând carte şi practicând la cancelaria militară, t răgeau c lopo­tele de înserat şi sunetul metalic, vibrând, ajungea până la cul­mea unde eram aşezat. Nori înalţi în felurite colori, desemnau orizontul în răsărit, în depărtare. Mă cugetai la pasul ce era să-1 fac şi mă năpădiră lacrimile şi amar îmi jeluii patria ce stam să o pă răsesc" .

Iată aceasta a fost eremiada Iui Drăguşanu înainte de a părăsi Ţara Voevozilor. Şi gândurile lui sunt limpezi, simţemintele puternice, iar puterea de descriere cu nimic mai prejos de aceea a lui Bălcescu care, nu peste mult, pr ibeag şi el prin ţări streine, avea să scrie acea capo 'd 'operă care este „Istoria Ardealului".

Trecerea Carpaţilor înspre Ţara Românească , întovărăşi t de doi ţărani, s 'a făcut fără nici un accident din partea autorităţilor.

Tânărul , care era nu numai de o inteligenţă deosebită dar şi de o mare vitejie în a înfrunta greutăţile vieţeii, descoperise peste tot prieteni buni, îşi începu cariera ca ţârcovnic, începuse să înveţe nemţeşte pe fiii de ciocoi, urmă câtva timp cursurile de franceză ale Colegiului Sf. Sava şi se instruia el însuşi noaptea din franceză învăţând din gramatici, cumpărate din p u ­ţinele economii ; impresiona frumuseţea caracterului său şi prin frumuseţea caracterului său şi prin aceea că se ştia face util spre a ajunge în cele din urmă secretarul particular al principelui care, atunci când avea să se ducă în Occident pentru interese familiare, gasia că nu se poate lipsi de serviciile făgărăşanului I. Codru Drăguşanu .

Nu puterea de observaţie, judecata dreaptă şi profeţiile de ordin politic făcute de el asupra lucrurilor văzute în streinătate, vreau să formeze subiectul acestui articol, ci desprind numai două aspecte din scrisorile lui, deosebit de importante pentru viaţa n o a s ­tră socială de azi. Anume, ce credea Drăguşanu despre organi ­zarea şi starea Principatelor Române şi cari erau, după părerea lui, mijloacele ca „naţ iunea românească să progreseze şi să ajungă a fi de respectat între celelalte mari popoare ale Europei" ?

16 P R O G R E S ŞI C Ü L T Ü R A

Unul din avantajele peregrinărilor este că ele lărgesc orizon­tul intelectual şi cunoscând oameni şi locuri noui, uşor le poţi compara cu cele de acasă spre a le găsi apoi, după împrejurări mai bune sau mai rele. Fenomenul de o perfectă valoare sociolo­gică, se poate observa nu numai la singuraticii indivizi ci şi în is ­toria popoarelor.

Pe Drăguşanu, în aceea vreme îl durea mai ales faptul că în Principatele Române numai ţăranul era român, burghezia şi p ă ­tura stăpânitoare fiind formată din venetici cari, nefiind supuşi nici măcar la plata impozitului, reuşiau să jfacă stat în stat, să agonisească averi mari pe cari le treceau apoi peste hotare, sără­cind ţara în mod î n s p ă i m â n t ă t o r . . . „Nenorocirile politice şi vici-situdinele, ce durează de 17 veacuri, fac că {ara are aspectul de colonie nouă şi e puţin împoporată, căci pe când ar putea nuiri 10, abia are 2 milioane locuitori". . . Află în România cel mai greţos aristocratism „măcar că instituţiile se par a nu-i fi fost pr i ­elnice". Sunt ce-i drept „câţiva boeri get-beget români, despoţi patriarhali, însă în jurul lor roiesc caţaoni greci, arendaşi de moşii cari fără nici o cruţare sug sângele bieţilor ţărani. Există un domnitor dar suveranitatea este o mare minciună căci o exer-citează consulul rusesc pe când Suzeranul ţării, percepe 40.000 de galbeni tribut, iar Măria Sa Vodă le încurcă cum poa te" .

II întrista desemenea că acest Vodă „fiind semenul boerilor şi jucând cu ei cărţi nu avea nici o autoritate, iar miniştrii îşi făceau fiecare de cap în departamentul său, îmbuibându-şi cli­enţii şi a lungând pe ai altora, atunci când nu voia să le facă hatîr". Asemenea îl impresionează haosul din administraţia pu­blică, împărţirea justiţiei, administrarea finanţelor şi mai ales „puţina sete de cultură a fiilor de boeri cari chiar când pleacă pesie h o ­tare să urmeze şcoli mai înalte, nu fac altceva decât se întorc îmbrăcaţi în moda cea nouă, cu datini scâlcite şi moravuri des ­frânate, ciupite din societatea cea mai degradată paris iană".

Toa te aceste rele îi sângerau sufletul, însă ei păstra credinţa că „cercul viţios, cu vremea, va dispare şi D-zeu va aduce mân­tuirea cu încetul" .

Acest om, care avea mai târziu să viziteze toate muzeele mari din capitalele Apusului, să pătrundă în palatul de iarnă al ţarilor delà Petersburg şi să fie primit în audienţă de marele di-

plomat francez Tallyerand, ministrul de externe al lui Napoleon, nu era pornit numai pe critică ci voia, mai presus de toate, î n ­dreptarea. Nu ne vom mira deci că, în lungile lui călătorii, a fost zece zile învăţător în satul Pu teaux din sudul Franţei şi că în 1847, ca profesor la Ploeşti, şi după 1848 ca înalt funcţionar împărătesc în Ţara Făgăraşului, dă sfaturi şi lucrează din răspu­teri pentrucă „neamul să nu piardă ocazia de a se emanc ipa" . Mai presus de sărăcia fizică el dorea „înlăturarea sărăciei inte­lectuale". De aceea naţia trebuie să se înţeleagă, zavistiile să î n ­ceteze, funcţionarii români să fie respectaţi, dar mai p resus de toate sătenii să ştie preţui învăţători i" .

„Noi nu am fi săraci dacă am ştii trăi. Apoi ca să învăţăm a trăi ne trebuie învăţători , dar nu învăţători cu opinci, feciorul popii sau al judelui cari ştiu numai buchile lui Chirilă, căci până vom avea de aceştia nu putem învăţa nimica, pentrucă ei nu ştiu nimica şi a conduce orb pe orb cad amândoi în gaură . Şi deaceea să îmbie cu o dăscălie ieftină că aşa vă place, pentrucă în prostie preţuiţi mai mult boul decât copilul" . , . Un învăţător bun „nu bagă copiii cu părul în părete, nu-i pune în genunchi pe boabe de cucuruz, nu-i bate cu linia pe unghii, nu-i scutură de urechi, nu-i încuie în şcoală, până se duce la birt, de se î n ­toarce beat de omoară şi cele mai bune simţuri ale copiilor. D a s ­călul procopsit învaţă copiii una sau două ore mai mult glumind decât serios, apoi iese cu dânşii pe sub sălcii la râuri, la c â m p verde, la umbra pomilor, cântând „Deşteaptă- te Române" . Acolo unii se joacă, alţii, în jurul învăţătorului, ascultă lecţiuni, apoi fac gimnastică, care săH deprindă a Ii se întări mădularele. El în ­vaţă băieţii şi fetiţele cântece, jocuri şi dansuri mai nobile, căci numai cu acest metod se va prăsi o genaraţie mai aleasă. După ce s'a încălzit, îi sca ldă în râu şi învaţă a înota . Apoi scot m ă -măliguţa din traistă şi prânzesc în iarba verde în companie, unde cei mai avuţi dau şi la cei mai săraci, mai învaţă un ceas două şi apoi se întorc acasă că e sea ră" .

„La şcoală nu trebuie să meargă numai băieţii ci şi fetiţele. Căci neamul românesc nu se va civiliza mai înainte de ce se vor cultiva femeile, până când vom vedea în fereastra fiecărei colibe oale de flori". Părinţii şi învăţătorul trebuie să aibă grije ca „ n u -

a

id M O Ô R E S Ş I C U L T U R A

mele de loan să nu fie dat la toii copiii, căci dacă loan e pur-car, loan e văcar , loan cerşetor, la cine să r îvnească copii".

Drăguşanu recunoaşte că „toate aceste sunt lucruri puerile" dar socoate că e bine să se înceapă de aci „că cine nu se pricepe la lucruri mici, de mari nu va fi apt nici când" .

Aceste idei, în 1869 le amplifică şi pledează pentru şcoala capitală din Făgăraş pe care a şi înfiinţat-o şi în discursul rostit atunci vorbeşte de educaţia integrală care „dacă nu dă totdeauna oameni superiori formează totuşi un popor civilizat". In această direcţie militează, până în 1884 când moare, în luna Noemvrie, lăsând în urma lui o generaţie altfel de cum o găsise în 1847 şi mulţumit că naţiunea românească dădea evidente semne de eman­cipare culturală.

* * *

O carte de valoarea celei scrise de Drăguşanu sub titlul „Călătoriile unui român ardelean" nu poate fi înţeleasă pe d e ­plin în prezentări parţiale. Astăzi, când Ministerul este preocupat de recomandarea unei lecturi serioase elevilor şcolilor secundare şi când avem o C a s ă a Şcoalelor, credem că Dră ­guşanu merită să fie din nou reeditat şi pus în mâna genera­ţiilor tinere ca o bună călăuză pentru spinoasa cărare a vieţii.

Corneliu Álbu

Interior Alină-mi fruntea precum alină seara fereştile pustii... Alină-mi fruntea şi mărturiseşte de-ai întâlnit văpăi mai crude şi mai vii ça flăcările ce-mi svâcnesc sub tâmple...

Coboară perdelele negre... Nu mi-e sete de nici-o lumină. Deschide amforele pline de parfum şi întunerecul nopţii lasă l întreg să rămână.

Vreau să te simt ca o mângâiere fără paşi. Dă mi mâinile Ce cântec istoveşte nervii tăi speriaţi? E răul de ieri? E binele?...

Când m'ai întâlnii dece erai tristă ? Dece vrei să te asemeni cu mine? Taci... E prea fierbinte tăcerea şi-ar înflori în ea toate durerile din mine, din tine...

Plângi? Niciodată n'am întâlnit argint mai pur. Plânsul tău ce gând destramă, ce mormânt înfloreşte împrejur ?

Ţi-s mâinile reci ca toamna dea fără . . . Sunt ultimul tău vis ? Pentru care moarte, pentru care abis Această întâlnire funerară?

. v . v ••:.>••• - ; r - , r - ; - m , PROGRES Şi CULTURA

Nu mă privi cu ochii întregi... Iţi simt privirile ca nişte sigilii mortuare. Nu simţi parfumul morţii peste începutul nostru

[de dragoste ? (Ce aromă tare.'...)

Schimbaţi locul. Aşează-te în faţa oglinzii. Flăcările sobei ie împurpurează viu... Pentru numele tău tragic voi murmura

[romanţele lui losif şi un cântec nou — pe care numai eu îi ştiu...

Vasile Netea

B o a r t r a p u l t ă u . , ,

Frumoasei Ileana

Doar trupul tău a vrut să fie, stea aibă 'n gîndui meu pustiu . , , O lacrimă din cer căzu — târziu, şi-apoi «a fulger a lucit în veşnicie.

Am desghiocat în taina vremii rosturi, şi har dumnezeesc nu am găsit în tine : din carnea ta de aur au ţîşnit suspine, din gîndui meu au răsărit elanuri.

Şi-am altoit pe vis de lut, o umbră de claştar smulgînd acorduri triste din durere. Din boala sufletului, doar clipa stoarce miere, iar astăzi glasul vrerii răsună în zadar.

O. N. Ojescu

Zoofilie şi şcoală Când şi când oameni de omenie, dotaţi cu o putere de iu­

bire şi dec ' , de înţelegere superioară a împrejurărilor de tot felul în care n i e dat să trăim, predică milă şi tratament mai . . . uman faţă de dobitoace. Dar, îmi pun întrebarea : Nu este oare prematur să cerem semenilor noştri milă pentru animale, cînd ei între ei se duşmănesc mai amar decît cînii ? Durere, adagiul la­tin : homo hominl lupus, se potriveşte de minune şi azi prea multora.

Trăim, bineînţeles, în veacul creştinismului ; putem spune , în epoca cea mai înfioritoare a creştinismului, avînd în vedere răspîndirea lui pe tot globul pămîntesc . Acest creştinism de s u p ­rafaţă (în înţelesul de întindere, dacă vreţi), pare a se fi depărtat prea mult de viată, rămînînd mai mult o cucerie a istoriei. S e ­midoctul, sătul de ştiinţă, rămas fără cîrmă, fără suport spiritual în val — vîrtejul civilizaţiei moderne, susţ ine, fără obraz, că cel ce mai crede azi este un incult, un retrograd, un exemplar bun de pus în naftalină. Şi aceiaş „ d o m n " — aşa-i zic, ca un ţăran, — în faţa unui pericol ce pîndeşie un strat al societăţii, de ex. c ru­zimea faţă de animale, e în stare, pe loc, să înfiinţeze o socie ta­te de ocrotire. (Of, Doamne, să fericim şi dobitoacele cu atari so ­cietăţi, că pe noi ne-au fericit filantropii).

Ö societate de abolire a unor apucături rele cu care se nasc oamenii, croită cu articole meşteşugit concepute , va rămîne o ambiţ ioasă tentativă, atîta t imp, cît unicul desiderat al creşt inis­mului viu m-i-l-a, nu va cupr inde sufletul acestei triste lumi. Să revărsăm mila noastră asupra semenilor noştri, c înd se găsesc în neputinţă, nu să p lăsmuim articole de pedeapsă înainte de a vin­deca ranele sîngerînde a sufletelor văduvite de căldura iubirii şi de lumina cărţii.

Sf. Scriptură este presărată pretutindeni cu îndemnuri d e adevărată preţuire a animalelor. Să nu lăsăm să treacă um m o -

ment, fără să ne gîndim la această comoară de adevărată învăţă­tură şi aceasta înainte de a lipi pe siîlpii de telegraf manifeste zoofile.

Dăunăzi am cetit în t r 'o bună revistă, un cuvînt de înţele­gere pentru bietele dobitoace eşit din pana părintelui Gala Galaction. Pă t runs de spiritul adînc omenesc — care numai creştinese poate fi, — d-sa condamnă cruzimea ţăranilor cari îşi stîicesc animalele de ajutor, în băiae .

Opinia valorosului scriitor se opreşte poate înadins asupra acestor oameni năcăjiţi. Din parte-ne, vom susţ ine contrarul . Aceşti oameni împovăraţi şi ei de cumplite năcazuri , cu sufletul în negura mizeriei în clipele lor senine, fac mai mult decît noi, vorbesc cu animalele, îşi deschid sufletul ca în faţa celui mai bun prieten. Să acordăm toată atenţia noastră răului social ce-i paşte pe aceşti oameni ca o fatalitate, şi atunci să ne cântărim cali­tăţile.

Dar să cetim şi reversul medaliei. Oare lumea bună , lumea cultă, lumea fericită, ocrotitoarea scumpelor dobitoace, nu este mai păcă toasă decît năcăjiţii de care am vorbit ? Excesul de grijă p e n ­tru câni şi pisici, în mijlocul unei mase de obidiţi şi trudiţi nu este o ruşme de nedescris pentru speţa umană ? Aici nu mai poa­te fi vorba de milă. Locul acestei rara avis este ocupat de zoo-filie. încă un pas , şi se va ajunge la sodomie .

Este greşită concluzia după care copilul este acuzat de cru­zime fată de animale. Copilul la vârsta de 4-8 nu numai că a ra­tă o curată prietenie faţă de animale da r în instinctul său puter­nic de sociabilitate personifică şi obiectele necuvîntătoare din ju­rul său, jucându-se cu ele. Iar şcoala, to tdeauna, ştie să înt re­buinţeze acest joc în bine pentru atingerea ţintei sale supreme : copilul să ajungă un om desăvîrşlt în viată.

Cu un cuvînt, cursul special de zoofilie în înţelesul soc. de ocrotire, în scoale nu-şi are locul.

D, Murăşan.

Zi de toamnă în sat

S'apleacă toamna peste sat în vale, un plâns e'n fiecare gând, un mort stărue în cale şi clopote s'aud plângând. Sînt zile de când plouă, Strugurii pe lângă viţă se strâng şi plâng. Viata 'n sâni de luncă nouă se revarsă molcom pe-o şuviţă. O romanţă pentfo stea trăeşie în această toamnă şi înseamnă în inimi picături de nea.

Cu lunecarea suspinelor prin grădini, se 'nalţă fumul din velniţele cu rächte, belşugul surâde. E bucurie 'ntre vecini. Doamnă, azi primăvara unde 'nvie?...

Ion Th. Ilea

Accidentul din Gara-Mică L 'am 'văzu t iar azi pe Andrei după o absentă de trei luni. S'a

schimbat grozav omul as tă! Mi-a părut umbra lui de acum doi ani. Trecea grăbit pe s t rada Ştefan cel Mare spre Prefectură. Era jigărit ca un cîine ce nu-şi mai află stăpînii ; palid, cu obrajii supţi şi scobiţi adînc la mijloc. El urca, eu scoboram strada. Ne apropiam. Simţii articulaţiile genunchilor slăbindu-mi. Călcam slă­bănog şi mîinile îmi tremurau. Vederea lui mă tulbură. 11 uram ? Nu ! Atunci, cum să definesc această nelinişte ? in momentul când trebuia să ne strângem mîinile ca la o revedere, i-am întors s p a ­tele, am stat nemişcat pînă cînd nişte zarzavagii m'au împins cu coşurile depe bordura trotuarului, în s t radă.

M'am uitat în direcţia spre care apucase Andrei. Nu ştiu dece, mi se păru că iotul e gol în mine, că n 'aş merita să mai trec printre oameni. Andrei, Andrei, sunt pîntec murdar care a d ă ­posteşte noroi ! Laş şi netrebuic pentru a vedea seninătatea du­rerii în ochii tăi! Văzutu-m'ai astăzi cînd pozam în lichea medio­cră ?!

Mă torturam cu o sinceritate gravă. Am ajuns acasă. Dacă mi-ar spune cineva că făptura chinuită a lui Andrei îmi va dis­pare din ochi, m'aşi tîrî ca o reptilă, frmgîndu-tni genunchi şi coaste, pînă la mari depărtări . Persistă în conştiinţa mea o p u ­ternică remuşcare pentru Andrei, mai ales astăzi, cu noui îngrămă­diri. Şi asta, din cauza unor întîmplări cari aparţin nu tocmai d e ­mult, trecutului. Nu cred că aşi fi înafara adevărului, amintin-du-le.

1. 192. . . P e Andrei îl cunoscui în clasa ÎV.-a secundară. Eu venisem

delà Ploeşti, el era contigent vechiu în liceu. Brun, cu faţa ciurui­tă de coşuri, ochii adînci, umbriţi de spr încene stufoase, un nas cărnos, mic, ca îndoitu.ra unui mâner de tampon, nu putea fi

clasat în grupul băeţilor frumoşi, considerente pentru care era exclus din toate combinaţiile clasei, unde „frumuseţea" dicta. Nu erau rare zilele când urca scara delà podul internatului, răzima dosul chipiulul de geam şi storcea zeamă şi viermişori albi din grăsimea bărbiei sau din coiful obrajilor. Apoi netezia pielea, îi da cu eau de cologne şi cobora mulţumit, că s'a făcut băiat „ sub­ţire".

Insă numai o iluzie, căci în locul „operat" se ridicau zeci de muşuroaie, unele palide, altele roşii, cari, toate îl făceau : „ele­vul cu obrazul scor ţos" , sau „urîtui", ori „cimpanzeul", aşa îl po re ­cliseră colegii. Cum principiul estetic s tă la baza tuturor atitudi­nilor noastre în viaţă, natural, ca Andrei să nu se bucure de s im­patia clasei întregi. Dovadă, deşi era 1 noembrie, el stătea tot singur în bancă. L-am întrebat, dacă e bucuros sau nu, de tovă­răşia mea. Foarte măgulit, mi-a oferit loc şi orarul pentru a doua zi. Nu trecu mult timp, şi descoperii în el atîtea calităţi, cum rar se găsesc la elevi. Din cerneala lui se adăpau deodată opt—nouă tocuri, seara la meditaţie. Creioanele, gumele şi sugativele lui cir­culau delà întîia până la ultima bancă. Unii abuzau de bunătatea lui, la sfîrşitul fiecărei luni nu mai avea foi în caete, i se furau. Ceea ce îl făcea antipatic, era munca migăloasă pe care o punea în extirparea coşurilor. Sta câteva ceasuri pe zi cu buricele dege­telor încordate deasupra acestor excreţii gre ţoase . Când vorbesc de „elevul Andrei Podaru" , e locul să amintesc una din însuşirile lui mari : sinceritatea. Cât am stat în liceu patru ani împreună, prietenia noastră trecuse dincolo de marginile unei obişnuite pr ie­tenii, se adîncise în regiuni sufleteşti de unde numai un cataclism putea să o scoată.

Nu existau secrete între noi. Necunoscutul ne ispitea deo­potrivă. In ultima clasă am fost subiectul unor detestabile svonuri cari ne-au adus o anchetă medicală ; fuserăm bănuiţi de homo­sexuali. Totul a fost un şantaj pus la cale de cîţiva colegi invi ­dioşi. Cu acea ocazie s'a scos la iveală un ploton de onanişti, din toate clasele. De unde nu începură pedagogii cu bătăile la catarama! Cum un elev era raportat de planton că a stat în closet mai mult de cinci minute, cădeau asupra lui bănueli că s'a înfrup­tat din plăcerile biblicului Onan. Şi cureau pîrîia pe spinarea în ­covoiată la picioarele pedagogului . Asta de două ori pe zi. D a c ă

au reuşit să scoată năravul din elevi, nu pot s'o ştiu. In conclu­zie, li se punea în vedere să caute societatea, să aibă raporturi normale, într 'un cuvînt, să se ferească de preversităti sexuale, fi­indcă un onanist niciodată nu va putea iubi îndeajuns o femeie, începură „învoirile în o r a ş " cu duiumul. P e toate străzile, în toate colturile întîlniai liceişti. Cei mai mulţi umblau „după v îna t" . îşi urau „noroc !" şi totuşi se 'n torceau fără noroc.

într 'o dupămasă , prin Mai, Andrei şi cu mine o luarăm în ­cet pe Str. Cuza Vodă spre turbina oraşului, mai mult să discu­tăm asupra câtorva cărţi proaspăt citite.

Ajunserăm în dreptul prăvăliei „Elefantul". Peste drum se ivi în geam un căpşor mic şi blond ca o căciulită de păpădie . Ne-am oprit un minut, sau un ceas , astăzi n 'aşi putea preciza, l -am trimis un salut reverenn'os abia perceput. Din acelaş geam s'a desprins un zîmbet luminos ca ziua din câmp când fuge că l ­dura pe holde. Domnişoara a dispărut, o înghiţise întunericul odăii. In pătratul geamului s 'au ivit anonim, luînd sbor spre noi doi boboci de trandafir.

* * * 192. . . Ca într 'un teatru de marionete ; iat-o ! nu-e ! Ce a fost asta ? La şcoală. Ce e de făcut? De renunţat, nici vo rbă ! Să-i scriem ! Cui ? Răspundeam tot noi : „îngerului b lond" . Deci, să-i scriem ! Fiecare compunem cîte o scrisoare. La

urmă le contopim într 'una singură iscălită de amîndoi. Numai titlul ne-a dat de gândit un ceas . Eu i-am scris : „Simpatică Dom­nişoară" . El : „ îngeraş blond". Al lui părea prea îndrăsne{. Ra­maserăm pentru al meu. Sgârcenia gîndurilor făcu ironii. După două ore de însingurare, el veni cu hîrtia albă. Ba să nu mint, a scris trei rânduri pe care le-a suprimat cu o trăsătură de condei în zig-zag.

— Cum, tu n'ai nimic să-i spui ? îl întreb. — Eu ? Of, dacă aş putea să pun pe hîrtie tot ce a răsco­

lit în sufletul meu fata este! Dar tu ştii că atunci când ai multe de spus , sfîrşeşti de cele mai multe ori prin a nu spune nimic. Simt o prea puternică afecţiune pentru ea.

Tresării ; un sentiment de gelozie. Dar eu, ce fac ? îmi ceru să-i citesc ce am scris. Ii plăcu mult scrisoarea.

— Ce ai zice dacă /n'aşi iscăli eu primul ? îmi zise, pri-vindu-mă îndoelnic. Intrigat, ocolii câteva clipe răspunsul.

— Dacă ţii atît de mult la ea, n'ai decît să-ţi treci numele întâiul !

— Dar, nu te superi... — Nuuu !! (Par'că el ar dispune de sentimentele mele, idio­

tul!) Ca să-I conving că „nu mă supăr", vrui să-i ţip în urechi de câteva ori : nu ! nu ! nu ! In realitate, l-aşi fi pocnit în ceafă cu un baston.

— Cum i-o trimitem ? — Foarte uşor, printr'un elev din cursul inferior, ori trecem

pe lîngă geam şi i-o aruncăm înăuntru. Propunerea ultimă era cea mai bună.

* A doua zi dimineaţa, suntem chemaţi la poartă. O servitoa­

re bătrînă, 'naltă, grasă, cu picioarele groase ca doi butuci, ne aştepta cu o scrisorică în mînă.

— Delà domnişoara. ! ?

Spintecarăm plicul cu lăcomie, cum sfîrtecă un flămând o bucată de pîine.

Stimaţi Domni, Vam văzut în dese rânduri trecînd pe strada asta. Ochii mei

v'au urmărit fără să-i ştiţi. Mă mir, çe v'a venit ieri să-mi scrieţi? Şi apoi cam, amîndoi aţi simţit la fel ? Doar nu vreţi să reedi­taţi povestea cu „Fraţii Siamezi"7 0 să am bucuria să vă mai văd, ,.fraţi Siamezi?''

Didina

— Di-di-na ! Didina ! Inimele ne băteau în piept să ples­nească. Vream să fugim fiecare cu o bucată din scrisoare. După două zile o ştiam pe dinafară.

* Nu mai umblarăm pe Str. Cuza Vodă vreo săptămână. O oco­

leam din gelozie. El se temea să nu o impresionez eu pe fată, mie-mi era teamă de el, fiindcă era mai bine îmbrăcat. Am consimţit amîndoi în mod tacit a ne înşela. într'o zi, era aşa cam pe sub-amiază. Soarele mîngîia ca un pluş încălzit, pămîntul. Mergeam spre ştrand prin str. Ogorului. Din umbra unei case ieşi în stradă

o domnişoară cu forme pline, în capul gol. Imediat am recunos­cut în ea pe Didina.

— Ce ne facem ? Isbucni întrebarea deodată în amîndoi, — începe tu ! — Ba începe tu ! — Ba tu, că eşti mai îndrăsneţ ! Obrajii îmi ardeau. Inima încerca să-mi spargă pieptul. — Sărut mîna domnişoară ! — A, bonjour domnilor „fraţi Siamezi !" Urmă un lant de întrebări din ambele părţi, destul de bana ­

le. Banalitatea în asemenea împrejurări, e cea mai bună dovadă că nu toate simţirile se pot rosti. P e cine-1 învălue nu-I distinge, dar nici nu-1 compromite.

To t timpul cât am vorbit cu ea, nu ştiu dece, n 'am avut curajul să o privesc în ochi. Totuşi i i-.nm văzut. Erau rotunzi, îndrăsneţi şi de un albastru exasperant , aşa cum e cerul senin sau floarea de in. O bogăţie de păr cîrlionţat şi galben ca mălaiul, prins într 'o panglică roză. Prima dată când încercam să t ranspun pe plan real din basm, existenţa unei zîne, în frumuseţea totală a Didinei. Prezenţa ei ne-a intimidat. Oridecîteori încercam sä vor­bim, simţiam că ne amorţeşte limba, înghiţeam în sec des, şi nu mai ştiam ce să facem cu mîinile, ce întrebuinţare să le dăm. Stîngăcia noastră din împrejurările povestite mai sus, i-a dat pri­lej Didinei să rîdâ de noi mai iîrziu. La despărţire, ne-a invitat la dînsa pe duminica.

*

Dupămasa acelei duminici a fost un chin pentru Andrei. Lui îi trebuia răgaz, ca să-şi revină. Nu era capabil de o atitudine veselă. Eu din contra, devenii volubil, exuberant, fapt care-1 făcu să mă privească de câteva ori vitreg, prin colţul ochilor. L-am înţeles. M'am retras pe 'ncetul din conversaţie, lăsîndu-i locul. Drept mulţumire, în drum spre şcoală mi-a făcut cinste cu o sticlă de bere. Cheful e cheia inimii; da libertate gândurilor şi sentimentelor, nu mai simţi nici o îngrădire, comemorezi bucurii, mistueşti dureri şi mărturiseşti cu voluptate scheletul iluziilor. O a ­menii cari se îmbată des, simt mai des fericirea. Aci la chef, în­cepui să murmur o melodie en vogue :

„La căsufa albă, sunt atîtea flori la fereşti," »Dar

Andrei str înse amîndoi pumnii în formă de tulnice, şi-i a p ă ­să pe ochi. Pi îngea.

— Acum, spune tu drept, n 'are în el ceva aparte cântecul ăsta ?

— Are, dacă îl simţi. — Ambrozie, pe tine te-am avut cel mai s cump coleg şi

prieten. In sufletul meu tu vei rămîne singurul. Din prietenul cel mai

bun ai putea să-mi devi cel mai temut adversar . — Niciodată! îl asigurai. — Vreai să mi-o dovedeşti acum ? — Gata ! — Vino mai încoa'! Mă luă de gît. Aşa, nu ne aude nimeni

decît Dumnezeu. Ştii că sunt îndrăgosti t de Didina ? — Ce vorbeşti ? ! De cînd ? mă fac că nu ştiu. — De atunci de când am văzut-o la geam. — Ei şi ? — Şi, dacă ţii la prietenia şi la fericirea mea, fă un gest

m a r e ; renunţă la ea. — Bine dragă Andrei. îmi ceri să rup o părticică din mine.

Voi face-o! Am s'o anunţ printr 'o scrisoare că sunt plecat la un unchiu la Mediaş, unde mă prepar pentru bacalaureat . Iar tu, de aici înainte vei ieşi singur în oraş. După examen, voi vedea dacă va fi timp, o să merg cu tine pela ea. Un „ rămas bun" mă simt dator a-mi lua. Oricît, a fost o flacără ce rai-a înseninat sufle­tul şi m'a făcut să 'nţeleg că numai iubind, ne ridicăm peste me­diocritatea cotidiană, primind o viaţă nouă, mai plină şi mai n o ­bilă.

— Şi dacă vei continua a o iubi ? —- Nu ! Nu vreau ! Imediat ce termin cu examenele, îmi fac

bagajele şi plec în Vechiul nostru Regat. Poate , mă vîră unchiu-meu într 'un birou la vr 'o întreprindere din Ploeşti sau Moreni. Plecat de pe aici, cred că voi ui ta-o.

192... Pr intr 'un comandament al soartei, sau al nenorocului — ştiu

cum să-i mai zic ? — am căzut la bacalaureat. Şi, minune, medio-

30 PROGRES ŞI CÜLTÜRÁ

crităţtle au trecut ! A scăpat „teafăr" şi Andrei, deşi în ultimul timp nu se mai prindea cartea de el, dar nici el de ea.

Fireşte, am înjurat comisia în frunte cu d. prof. Silviu Dra -gomir. Cine dracu s'a putut gîndi : „cu ce era încălţat Ştefan cel Mare, sau „cine a fost nevas ta lui Vlad Ţ e p e ş ? "

Căzut la bacalaureat , de ruşine nu m'am mai dus cu Andrei să-mi iau rămas bun delà Didina. Seara s'a dat rezultatul exame­nului, iar dimineaţa pe o ploaie torenţială, mergeam la gară . Par ' că Dunărea ar fi dat isvod prin înălţimile cerului şi acum se lăsa în cascade . Stam cumpănit de o bancă . Ascultam murmurul picurilor de pe asfalt. Monotonia lor îmi aduse aminte de o poezie a lui Bacovia. Sosise trenul. Călătorii se îngrămădeau la uşi. Unii oftau uşuraţi că pleacă, alţii de bucuria sosirii. M'am desprins molatec de pe bancă . Eu, de ce să oftez? Peste logica argumentelor, ajuns în vagon, scăpai un oftat. Când se urnise trenul, am privit prin fereastra vagonului ; pierdeam din ochi oraşul rămas în urmă sub pletele cerului. Duceam cu mine trei portrete : turnul primăriei, splen­doarea palatului cultural şi frumuseţea Didinei.

II. 193...

Ploeştii e un oraş în care ochiul nu se 'mpiedecă în detalii pitoreşti. Prins pe buza Bărăganului, dimineţile de toamnă îl în-vălue într 'o basma de ceaţă. Gulerul munţilor îi ţine umbră Ia miazănoapte. Oamenii aduc în mers mai mult cu Capitala. P loeş -tenii se mândresc cu păcura şi cu femeile. Au femei frumoase. Ochii li-s din păcură, iar trupul, construcţie fără greş.

Nu-mi place fumul, nu-mi plac sondele şi truda intensă a lucrătorilor. Dacă mi-ar sta în putinţă, aşi face una cu pământul această viermuiala. Aurul negru îngraşă douăzeci şi cinci la sută şi înghite şaptezeci şi cinci la sută dintre cei cari umblă cu el. Eu, nu mă pot integra nici între cei 25 %, nici între cei 75 %. Primii, consumă mult — încasează straşnic ! — iar ultimii, sunt con­sumaţi ; îşi pierd puterile descrescendo, ridicînd greutăţi în „hei-rup!" şapte ceasuri la zi. Mi s 'a urît în ultimul an. Mereu, ace­leaşi registre, vin goale, să Ie dau pline. De cinci ani în serviciu şi şefii întreprinderii nu mă cunosc încă ! Le dau dreptate ; câţi conţopişti din categoria mea n 'o fi având I. P. R.-u\, de i-ar cu-

noaste pe toţi, să mă bată Dumnezeu dacă ar mai trage atîţia chiulul! Insă, aşi vrea să ies din anonimat. Fiindcă asta nu se poate — toate merg după proptea şi rar după vechime — o să mă orientez, voi găsi o uşiţă.

II auzisem alaltăeri pe şeful meu de birou vorbind cu un domn strein, că le-ar trebui un funcţionar Ia o rafinărie de petrol în Ardeal. Pronun{ase numele oraşului unde mi-am lăsat atîtea amintiri scumpe. Par'că mă arse ceva la inimă; mi-adusei aminte de Didina şi de Andrei Podaru. S'a împlinit un an de când nu mi-au mai scris nimic. După plecarea mea, prin toamnă, s'au lo­godit. EI intrase funcţionar la Administraţia Financiară de acolo.

In toate scrisorile îmi scria şi ea trei patru rânduri, desigur, banalităţi. Mătuşă-sa, la care stătea Didina, le împinse căsătoria fixînd-o pentru 25 Mai.

— „Fata nu prea e de măritat (vorbă să fie), nici nu i-am făcut trusou, e orfană de ambii părinţi, n'are mobilier suficient pentru o căsnicie", mi-a scris Andrei că-i spusese mătuşa Didinei, cînd îi ceru mâna. (Tare-aş vrea să ştiu, cum i-o fi cerut mîna ? Îmi dau gâtul dacă n'o fi roşit până 'n vârful urechilor!).

Ii scrisei lu' unchiu Petraşcu să intervină prin d-I inginer Montani, subşeful întreprinderii, cu care se cunoştea, pentru a mă trimite pe mine în Ardeal. Dânsul în loc să mă sprijine, mă dăscăli :

„Măi băete, vezi-ţi de lucru acolo unde eşti, nu sări din Iac în mare ! Ce te face nemulţumit în situaţia pe care o ai ? Nu umbla cu fiţăraiuri, că o să fii luat la ochi !" In răspunsul meu, îi făcui puţină psihologie: demnitate, umilinţă, elan sufletesc, mun­că, devotament. Ultimul era pentru dânsul. Primesc : „Drace îm-peliţat, nu-mi face filosofie, scrie-mi scurt, cum stau lucrurile?" I-am răspuns pe şapte feje de coală. Par'că-1 văd cum s'o fi scărpinînd în cap de atîta „inspiraţie". Trecură trei săptămîni, fără să-mi răspundă. Nici nu mai aşteptam.

— L-am indignat, îmi zic, privind într'un calendar de pe birou, cînd un om de serviciu veni gîfăind grăbit:

— Vă pofteşte dl Şef! — Care şef? — Domnu şef Montani. — Uite, vin numai decît. Omul plecă.

— A-ha! E b i n e ! Să-mi aranjez cravata, fiindcă ăstuia îi p la­ce să fie omul înainte de toate, ordonat. Dacă mi s'o înrîmpla n o ­rocul, sunt leu !

Intru temurînd. îmi întinde mina şi-mi dă loc pe scaun. — Dumneata vrei să mergi în Ardeal ? Nu-ţi place aici la

noi? Ii spusei că iubesc Ardealul, îmi plac oamenii, locurile, mai ales că în acel oraş am făcut şcoala.

— Bine domnule Grindea. Mîine treci pe la dl. Cupărescu să-ţ i facă actele. Umblă cu bine ! Vezi să nu ne faci vreo boacănă pe acolo ! I-am promis că voi fi mereu la datorie, aşa cum am fost şi aici.

(Va urma)

NicolaeßtAlnhmin vC/Ct

Rătăcind*

Ea singur sînt şi-i noapte ca un arici mă 'nchid, Cine-mi întinde mîna când zărite-s de zid? Adîncă este noaptea cum hăul— fără fund — Zadarnic lupt cu ele, instincte mă inund. Mă 'mprăştii ca o apă iar vîntul în bucăţi Mă 'mpatte şi m'aruncă în cele patru părţi. Căci nimeni nu mi-a dat nici ţintă şi nici cale, Un funigeu svîrlii din lumile astrale.

Cine mi-aprinde lampa către albastrul magic, Cînd, noaptea, trupu-mi frînt îşi duce eul tragic?

V. Hondrilă

1) Din volumul „SĂBII ŞI EPAVE" ce va apare în toamna aceasta.

Dedicaţie Uite ! îţi întind cartea cu poeme cum întind fruntea. £ o caldă şi neobositoare gimnastică. In poeme vei pescui inimi, şi vei găsi puntea Ce leagă trăirea mea cu iederile somnului din cânturi Ce aburesc fereastra fiecărui gând nescris.

Iată ! Iţi ofer butoniera imaginii ca pe o carte Plină de mine şi de sevă bună de băut Dacă vei stoarce sucul grânelor — departe Vei scoate vinul sângelui meu nevăzut.

Uite! închid scoarţele inimii ca pe o gură In mustul slovelor de — aici — găseşti întregul eu, şi poate o frântură Din stihurile mele n care retrăeşti.

Rugăciunea poetului Adu Doamne sticle pline de cerneală să înmoi Tocul ca pe o antenă în miere sau lapte Trimite-mi spumă de hârtii ca 'n ele să îndoi Lămpile poeziei ca într'o gură nişte şoapte.

Aşterne încă o masă, reazim, şi frate drept Ca pe ea să aflu întreagă ţară de gând. Şi pune-mi încă o stea, ca pe un nasture în piept Să izvorască inspiraţia din ea — peste rând.

Şi încă Doamne, trimete-mi un caet ca o punte Să însemn în el albeaţa tâmplelor tatii Şi întreaga floră strânsă în scutece pe frunte: Rod, în fagurele lui să-1 afli.

Şiefat Baciu

Cântec de ţigan Cu privirea ţintă undeva în matul ferestrei, îşi plimba g â n ­

durile pe unda visului înfiripat din cântec de lăută. In picioare, încolţ de cafenea, îşi clatină vioara în vânt, strunindu-i, cu de ­getele noduroase, coardele, pironind-o în umăr şi bărbie, ca să nu i-o smulgă nici veşnicia.

Arcuşul alunecă lin, profilîndu-şi umbra gigantică, frângân-du-se în colţul de perete. Melodie şubredă de cântec vechiu se rostogoleşte în valuri peste capetele mesenilor, se înşurubează în inima lor şi dispare undeva dincolo de pereţi, răscolind amintiri.

— Ţi-aduci aminte, şopteşte unul la ureche, de femea legănat feeric pe unda cântecului învechit dar de totdeauna ?

— E cântul meu. Mai zi-1 odată ţigane! Şi monedă umezită de mână se rostogoleşte în vioara goală, de unde izvorăşte cântul.

Ţiganul îşi striveşte mai aman bărbia şi înăl ţându-şi umărul se începe cântul favorit al mesenilor. Se miră în sine şi nu-i vine să creadă în puterea de farmec al cântecului.

Ar vrea să-1 ştie frânt din suflet; dar nu e. Nu simte nimic şi-i vine să râdă de mesenii ce-şi leagănă capetele, după unda lină a cântecului.

O mână moale şi albă de femeie, 1-a bătut binişor pe spa te , şoptindu-i :

— Ca astă seară, n'ai cântat niciodată . . . niciodată ! Auzi ? li răspunse cu privirea omului umilit, rânjind, lăsând dinţii

albi să strălucească în lumina feerică.

Mesenii se înveselesc, golesc pahar după pahar şi pânza de păianjen se ţese delà ochi, la ochi, delà inimă la inimă, cu vraja unei fericiri neînţeleasă nici de dânşii.

— Cântă ţigane !

Şi ţiganul cântă, şi după fiecare minut din noapte , veselia se tese tot mai mult. Toji au uitat de necazuri. Toţi sunt fericiţi.

Numai ţiganul chinuit de oboseală, nu simte nimic. Cân tă şi cântul său e o datorie pentru viaţă, pentru acei dragi, ce-1 a ş ­teaptă în coliba-i din margine de mahala.

îşi vinde cântul pe bani şi dacă nu i-ar vedea cum se ro s ­togolesc în golul din vioară, ar pleca, n ' a r mai asculta glasul de îndemn al mesenilor înveseliţi.

Au plecat în zori, pe rând, fredonând cântece fără început şi sfârşit, urmăriţi de strălucirea dinţilor de ţigan obosit şi de ochii somnoroşi ai chelnerilor.

Le-a urmat paşii, ţiganul ce se îndreptă tăcut cu privirea în pământ , spre coliba stingheră în margină de mahala.

Trei fiinţe dragi, surâdeau în 'vis, veghiate de îngerul pă ­zitor ; nevasta şi doi copii.

O fericire nebună îi înundă sufletul. Şi încet ca dintr 'un vis uşor, lăsă undă de cântec vechiu, să umple liniştea şi golul din colibă.

Au tresărit copiii, lăsându-se furaţi de cântecul tatălui lor.

Gh. Atanasiu

â*

S c h i t u l Deşertul Saharei îşi are legenda sa. Pe vremuri un rai al făgăduinţei, acum e pustietate. Părelnica ruina a unei mănăstiri străvechi acuză păcatele trecutului. In această mă­năstire au trăit călugări, dedaţi des-îrâului. Osânda le-a fost teribilă. O revărsare cumplită de nisip i-a în­gropat de vii. Când şi când s'aude scrâşnet subteran. Sunt sufletele ce­lor vinovaţi de blestemul cerului.

Pe orizontul ruginiu Se culcă valuri de nisip Suiş şi coborîş pustiii... Cetăţi de trib De beduini S'au cuibărit printre ruini.

E, — parc'ar ii încremenii Furtuna unei ape mari Şi-adâncul ar fi înghiţit Pe marinari Şi călători Cu toată avuţia ior.

Tăcutele nemărginiri Sunt răscolite când şi când De svonul unei tânguiri Parcă 'n pământ Pe undeva Viaţa s'ar redeştepta.

Fiorul unor şoapte vii Şi arama unui clopot surd Se 'mbină 'n stranii armonii C'un sgomot scurt Nelămurit Ca prăbuşirea unui zid.

Arabii frec cu ocoliş Pe lângă locul blestemat Şi când se 'mbată cu haşiş Ei câte-odat' Mai pomenesc De-un schit străvechi călugăresc.

Pe vremuri, când era belşug De roadă, — au pustiu ca azi — Când oamenii lucrau cu plug Pământul gras, Au ctitorit Nişte călugări sfinţi un schit.

Asemenea unei cetăţi Avea zăbrele grele 'n geam, Cu temelii adânci, — păreţi Din bolovani, — Şi un turn înalt Să 'nfrunte orişice asalt.

Venit-au hoarde de păgâni Şi haite dornice de omor Dar sfinţii au rămas stăpâni In schitul lor. Ei se rugau. . . Unica armă ce-o aveau.

S'a abătut prăpăd şi foc, Năprasnă şi furtuni şi boli. Nimic nu i-a clintit din loc, Au stat acol' Făcând minuni Cu blândele lor rugăciuni.

Dar într'o sfântă zi de hram Opriţi la 'nchinăciuni târzii, In plină noapte de catran, Se auzi La poarta lor, Un glas senin, răscolitor.

Călugării tresar speriaţi De umbra unui gând proclet. Cum stau la pândă nemişcaţi Porneşte 'ncet Şoapta 'ntre ei: „E cântecul unei femei."

Ascultă cu priviri fierbinţi Ispita-i poartă în pustiu... Răsuflă greu, scrâşnesc din dinţi Şi e târziu. Afară 'n prag Răsună 'ntr'una glasul drag

Când mai puternic, când mai strâns . .Vijelios.,. Dogoritor E râset frânt, sau poate plâns ...Crâncen fior, Ascuns mister Al neiertatelor plăceri.

Sporeşte pofta 'n chip păgân, Uitate-s cruce, cer şi crez, Icneşte poarta în ţâţâni Şi sfinţii ies... — Cârd de mişei — în urma tainicei femei.

Ard trupurile ca făclii De blestematul lor noroc Şi n iadul mârşavei urgii De — atâta foc, Pământul viu Se uscă 'n ariniş pustiu...

E, — parc' ar fi încremenit Furtuna unei ape mari Şi-adâncul ar fi înghiţit Pe marinari Şi călători Cu toată avuţia lor.

Alexandru Ceuşianu.

Despre flirt Studiu după natură

1. Exemple. într 'un salon. Pauză între două dansuri bâţâi te . Două per­

soane adulte, de sex opus se privesc languros şi surâzător. — N'aţi fost la ceaiul dansan t de sâmbă tă? — Am avut de pregătit o lucrare de seminar. — Păca t ! A lipsit regina dansului. — O ! C e compliment ! — Nu-i compliment, pe onoarea mea ! N'am stat nici eu de

cât o jumătate de oră. — Pentruce ? — Dacă aţi lipsit ! Îmi era dor de ochii albaştri. Purtam cu

mine mângâetorul parfum al părului blond. Şi nu ştiam unde să te găsesc . Câte aşi vrea să-ţi spun ! Dar nu pot aici !

— In timpul dansului ! — E g reu! Dacă nu-ţi sunt antipatic dă-mi o oră de întâl­

nire. — Nu-i cunvincios ! Dar,... în fiecare zi, când mă întorc de

la cursuri, iau cafeaua cu lapte la cofetărie. — Iţi mulţumesc. Eşti dulce şi bună ! Dansul începe. Tinerii se lipesc şi tremură ritmic.

* * *

O doamnă cu f o r m e . . . foarte mature se mişcă leneş pe -o alee din grădina publică. Un domn elegant şi sever, după a p a ­renţe, o întâmpină.

— O ! ce plăcere scumpă doamnă ! Nu te-am văzut de un secol!

Apoi prefăcându-şi buzele în lipitori îi săruta mâna lung şi apăsat . La acest gest elocvent doamna răspunde cu o uşoară s t iângere de mână şi zice surâzând:

•— Ce sunt eu vinovată, dacă ai uitat că primesc joia între 5 şi 9 !

— N'am vrut să vă deranjez ! — Persoanele simpatice nu mă deranjează n ic ioda tă / — Iţi mulţumesc scumpă prietenă ! Doamna îl priveşte semnificativ : — Aşa de curând ?! — Nu-i curând de loc ! Nădăjduesc că ai observat sentimentul de simpatie ce mă

animă. — Aparenţele înşală ! — Iţi voi dovedi că nu. — Atunci te aştept joi ! — îmi dai voe să viu la 4 ? — Da. Dar... să fii cuminte ! — O ! Desigur ! Soţul.. . — A ! Victor e foarte ocupat ! Şi nici odată nu stă acasă în

zilele mele de primire. *

* * O margina de sat într 'o noapte cu lună. Un flăcău chipeş

stă tolănit în „fânul de curând cosit" şi priveşte flămând la o că­suţă din apropriere. Târziu, o umbră se desprinde din dosul casei şi vine tiptil.

— Hai fa Ileana ! Chiteam că nu mai vii ! — N'am putut veni mai repede Ionică. Tătuţă o adormit

tare greu. — Ia stai ici draga bădiţei, să mai tăinuim. — Stau Ionică. Da să nu mă mai pişti ca alaltăsara că mă

învineţesc şi mă întreabă mămuca. Amândoi stau vreme îndelungata ţ inându-se de mână şi pri-

vindu-se în ochi. Flăcăul o sărută sgomotos . Fata se lipeşte de el. Apoi deodată ţipă :

— Nu se poate Ionică! Mă ucide tătuca ! 2. Concluzii. Din exemplele de mai sus se pot trage următoarele concluzii

logice : Flirtul este un joc social — nevinovat, după cum susţin

partenerii, — sprijinit pe o simpatie incipientă, care se poate a g ­rava până la orizontalitatea jucătorilor. El începe cu priviri langu-

roase, respiraţii adânci, strângeri de mâni, încleştări pătimaşe, — la dans — sărutări foarte... nevinovate în colţuri tanuite, ore fixe de întâlnire, şi se poate ajunge... acolo unde nu-i nevoe s'o s p u ­nem, dar unde, din toată inima, o doresc parteneri.

Dacă la flirt îşi dau concursul egal şi reciproc ochii, nasul, buzele şi mâna, înseamnă că flirtul se sprijină pe cele mai cunos ­cute simţuri. El este în acelaşi timp optic, olfactiv, tactil şi g u s ­tativ, ca să zicem aşa, atunci când intervin sărutările lungi şi oarecum complicate. Această multiplicitate de simţuri îi dau o plăcută complicitate, care ar cere taină şi izolare pentru parteneri , dacă tolerantele şi elasticele convenienţe sociale n'af permite exer ­citarea lui în văzul lumei, „en plein m o n d e " cum se zice în „high-life". Ba, în elită, chiar se cere ca flirtul să fie făcut îu văzul lu­mei, bineînţeles numai la început, când nu prezintă complicaţiile cari survin imediat. E de observat că morala curentă priveşte flir­tul sub diverse unghiuri ; la pătura de sus e considerat ca spor t sentimental inofensiv, făcut în faţa lumei, iar la pătura de jo s ca un lucru care trebue reprimat de părinţii fetei sau de soţul respec­tiv. Se pare că cei de jos sunt mai aproape de adevăr.

O condiţie primordială : când flirtezi trebue să rosteşti cele mai crase banalităţi. O discuţie serioasă şi inteligentă este uc iga-şa flirtului.

Credem de prisos să amintim că la flirt se cere imperios ca partenerii să fie de sex opus, dar apropiaţi. Dacă o facem es te-numai pentru a ajunge la două excepţii, cari întăiesc regula. /. excepţie. Flirtul se poate face chiar de la distanţă, când sexul ar fi, de pildă, peste drum. O dovedeşte d-na Lucrezzia Karr în ultimul său roman (să sperăm!) „Sexul de peste drum".

II. excepţie. Este mai gravă. Partizanii „frumosului Adolf" au renunţat la sexul slab, pentru a dovedi că doctrina lor nu sufe­re nici o slăbiciune. Hitlerismul, ca orice teorie revoluţionară, a r ă s ­turnat valorile stabilite. Şi dacă pentru încârligarea practică (cacofonia este adecuată) a doctrinei svastice, este n e ­voe de sexul unic, atunci e neîndoios că şi flirtul se practică tot în... sens (sex) unic.

3. Definiţii. Pentru a fi cât mai documentaţi în acest succint studiu, am

colectat câteva definiţii de Ia diverşi intelectuali.

La întrebarea noas t r ă : „Ce este flirtul?" ne-au răspuns următori i : Un pictor: schija în creion a unui viitor nud cu proporţii

naturale. Un politician: prealabila pertractare în vederea unei viitoare

fuziuni. Un profesor de economie politică : pregătirea unei lecţiuni

politice pentru înmulţirea populaţiei. Un militar : patrula de recunoaştere care ne va raporta for­

ţa de rezistenţă a inamicului. Un inginer : schiţa de plan înainte de coborârea pe teren. Un cleric: apropierea şarpelui pentru pierderea lui Adam cu

ajutorul Evei. 0 domnişoara : fiorul inevitabilului şi doritului necunoscut . 0 doamna; complectarea golurilor lăsate de soţ în viaţa

conjugală. Un bărbat însurat: distracţia nevinovată a nevestei. Un poet: madrigal de zi în vederea unui apropiat pastel de

noapte . Un filosof: începutul dulce al unui sfârşit adeseori amar .

Din cele câteva definiţii date de diferiţi reprezentanţi ai d i ­verselor categorii sociale, rezultă acelaşi fond îmbrăcat în alte forme.

Iar definiţia cea mai inocenţă este a bărbatului însurat , care pare că nu ştie nimic din tainele, tendinţele şi realităţile flirtului. Se dovedeşte odată mai mult profundul adevăr ascuns în dicto­nul „ce ştie satul, nu ştie bărbatul ."

Vladimir Nicoară

Cronici pedagogice

Radu Petre: Rolul învăţătorului c a factor de îndrumare socială. (Scrisul românesc — Craiova).

Sunt puţini profesorii de pedagogie cari înţeleg să-şi risi­pească credinţele şi gândurile dincolo de seriile de normal işti ce le trec prin faţa catedrei. Deobicei totul se petrece şi rămâne în­tre pereţii clasei, iar viitorii învăţători pleacă în vieaţă numai cu ceeace le-a pătruns în memorie şi arareori, cu anumite însemnări într'un caet. Ei nu duc la catedră un catechism scris, un în­dreptar în care să-şi regăsească la nevoie învăţămintele şi idea­lismul din şcoală, şi astfel adeseori rămân nişte desorientaţi în ava­lanşa de fenomene ce*i înconjoară.

Mai amintim la aceasta şi diferenţierile de concepţii şi ati­tudini pedagogice şi sociale ce există între profesorii de pedago­giei, şi astfel înţelegem dece învăţătorii noştri nu prezintă acea unitate de acţiune atât de necesară desvoltăni noastre culturale.

Dl. Radu Petre face excepţie delà această obişnuinţă nefe­ricită, şi tipăreşte un catechism în care e reliefat rolul învăţăto­rului ca factor de îndrumare socială.

D-sa se ridică împotriva concepţiei după care învăţătorul tre­bue să se închidă între pereţii clasei limifându-şi activitatea nu­mai la ţinerea cursurilor prevăzute de lege, cerîndu-i să participe la intensitatea vieţii sociale din satul pentru care el este învăţă­tor. Viaţa satului nu trebue să-i fie indiferentă şi nu trebue să se retragă din faţa ei, ci, dimpotrivă, să fie un factor de îndrumare pentru această vieaţă. Nu trebue să se uite nici o clipe că învă­ţăturile semănate în şcoală vor avea importanţă numai întrucât se vor integra în viaţa satului, sporindu-i capacitatea de producţie şi mărindu-i posibilităţile şi căile de pătrundere ale civilizaţiei.

„Ortcât de intensă ar fi munca din clasă, vieaţa noastră es­te alta, fiindcă şi familia şi mai ales mediul distrug cele ţesute de învăţător în şcoală şi atunci se pune problema de a salva această situaţie, de a face şi educaţia acestei lumi în afară de

şcoală. Deasemenea Dl. Radu Petre nu este de părere ca învăţă­torul să se amestece în diferite acţiuni cu caracter economie : băncî populare, cooperative, obştii săteşti, case de economie, etc.

„Activitatea pe teren economic îi răpeşte t imp, energie, îl expune să se compromită, îl pune în conflict cu sătenii şi mai mult că ea nu e deloc compatibilă cu misiunea învăţătorului ."

Dar cum multe din aceste ocupaţii preocupă pe învăţător adesea mai mult din cauza avantajelor materiale, dl. Radu Petre p ropune , eeeace învăţătorii au cerut de atâtea ori, retribuţiuni onorabile.

„Câiă vreme învăţătorii nu vor fi plătiţi onorabil, forţa b ru­tală a existenţei sau a dorinţei de câştiguri mari sunt îndemnuri mai puternice către alte ocupaţiuni decât cele şcolare" . . .

Asupra participării învăţătorului la vieaţă politică, dl. Radu Petre face anumite rezerve : învăţătorii să fie opriţi de a face pe propagandişt i i şi agenţii electorali, fiindcă aces; lucru îi degra­dează în faţa mulţimii, şi să nu poată candida înainte de 30 de ani .

O frumoasă activitate politică propune Dl. Radu Petre în fe­lul următor : „ei vor trebui să ţină în curent pe săteni cu p r o b ­lemele principale ce se agită în sfatul ţării, cu privire Ia nevoile ţăranului şi ale poporului întreg, să expună sătenilor cu sinceri­tate rolul de cetăţean, felul cum trebue să se poarte cu organele statului şi cu formele de organizare, să le arate în plină lumină doctrinele politice, r id icându-se în chipul acesta deasupra vârte­jului de pasiuni şi mizerii politice". Acestea sunt , în câteva cu­vinte, gândurile pe care Dl . Radu Petre le trimite învăţătorilor din întreaga ţară. Orice învăţător are de învăţat ceva din această carte.

Dacă îndemnurile ei ar fi ascultate şi urmate, desigur că activitatea învăţătorilor ar primi un n imb deosebit, iar cultura p o ­porului lumină mai multă . . .

V. Netea

Cronica literara

Al. Dima : ASPECTE ŞI ATITUDINI IDEOLOGICE*)

Dacă autorul e sincer cînd ţ ine să-şi e x p r i m e dor in ţa în chiar r înduri le in t roduct ive , că nu a ş t e a p t ă volumului de faţă decî t norocul unei critici ser ioase şi ob iec t ive" , a tunci r e ­ze rve le ce le voi face ma i jos — cred că nu sînt d e n a t u r a să j ignească p e d. Al . Dima. O obse rva ţ i e jus tă şi documen ta t ă , î ie e a cît de du re roasă , e î n to tdeauna b ineven i tă . D e o a r e c e e a e s t e de cele mai mul te ori, expres ia pu ră a unui gînd care te p reocupa in tens .

Lipsa unei a x e cent ra le care să dea un i t a t e organică dife­ri telor p rob l eme d iscuta te , e s t e întî ia obiecţie ce-a s tă ru i t în min tea m e a înda tă dupá t e rmina rea lecturii volumului Aspecte şi atitudini ideologice. A m zis : l ipsa unei a x e cent ra le . In t r ' a -d e v ă r m ă în t reb , ce l egă tu r ă p o a t e să ex is te în t re or todoxis ­mul Gmdivii s au t radi ţ ional ismul poeziei eminesc iene şi în t re concepţ ia lui P i randel lo sau Gide desp re a r t ă . -

Eviden t , niciuna. îmi p a r e l impede expl icaţ ia c ă d. Al . Di­m a a t ipăr i t u l t imele capi tole , ace le b o t e z a t e cu numele g e n e ­ric de Probleme Literare — numa i pen t ru a umple c î teva zeci de pagini . Căci o republ icare a unor ar t icole scrise cu ani îna­inte în Dumnezeu ma i ş t ie ce periodice, — art icole car i acum şi-au p ierdut ac tua l i t a tea , nu justifică apar i ţ i a unui vo lum.

In p a r t e a întîia a cărţ i i d. D ima izbuteş te să fie in tere­sant . Dsa v r e a cu orice p re ţ să descopere o criză a culturii ro­mîneş t i p e ca r e o consideră un reflex al crizei culturii euro­pene . F o a r t e b ine . Insă pen t ru a d e s b a t e ser ios criza culturii eu ropene , conturîndu-i fizionomia în linii p rec ise , nu e suficent să citezi n u m e de gînditori celebri i , scut indu- te d e sarcina difi­cilă a demons t ra ţ i e i . Metoda ci ta te lor — fireşte, impres ionează

* 1933. Datina. Turnu Severin.

o anumi tă ca tegor ie de cititori, da r în rea l i t a te e v idă de subs ­t an ţ ă . Firul p rob lemei t r e b u e t ă i a t în pa t ru de spiritul [de pă­t runde re al cercetă torului iar înr îur i rea l ivrescă nu e îngădui t să s t r ivească p a r t e a de contr ibuţ ie originală. Ori d. Dima cau­t ă să-şi a r g u m e n t e z e părer i le prin c i ta te scoase din căr ţ i . Mis­t ic ismul — una din pre t inse le cauze a le decadenţe i culturii eu ropene , — e disolvant , s teri l şi des t ruc t iv pur şi s implu fi­indcă a ş a cred Henr i Massis şi C. Rădulescu Motru. D a c ă ar fi să m ă menţ in pe acest şub red plan de discuţie aş i r ă s p u n d e că Berdiaeff, d impot r ivă , a r e convingerea că numai pr in t r 'o r e v e ­nire la mist ica asceză med ieva lă , fecundă în t ransf igurăr i inte­r ioare , şi îmbogă ţ i t ă bine înţeles cu dense le expe r i en ţe de v i a ţ ă a le veacur i lor din u rmă , p o a t e Europa să-şi sa lveze dest inul spir i tual . D. Dima s 'a mărgin i t să ne a r a t e o s ingură fa ţe tă a problemei , aceea care-i convenea , — avînd iluzia, astfel, că a rost i t ul t imul cuvînt .

Despre o criză a culturii noas t r e cont inenta le , e a d e v ă r a t , s 'a vorbi t insistent . Contele Gobineau , dăduse s t r igă tu l de a lar­m ă în a doua j u m ă t a t e a secolului t recu t , a ş tep t înd r e împros ­p ă t a r e a energie i v i t a le a apusului de la ar ianul cu s îngele cu­ra t , cu ochii a lbaş t r i , înalt şi dolicocefal. U r m a r ă Ot to A m ­nion, Vacher de Lapouge ; Bernhard i rasiş t i fanatici —, iar ma i recent ant i ra ţ ional is tul O s w a l d Spengler care în a sa monu­men ta l ă operă , Der Untergang des Abendlandes, ro s t ea p ro­fetic p răbuş i rea în nean t a culturii eu ropene . Astăz i Nicolae Berdiaeff — în Un nouveau moven-âge, a junge la conclu­zia dep r iman tă , b r o d a t ă însă pe un fond de fe rmecă toa re na iv i t a t e mis t ica deci i ra ţ ională , ca Europa ac tua lă nu e de­cit împă ră ţ i a Sa tane i şi a puter i lor n e g a t i v e . Banul a ucis spi­ritul, ma te r i a a dis t rus forţa suf le tească — iar Pa r l amen tu l şi Bursa au înlocuit Biserica.

In sfîrşit d. prof. Rădulescu-Motru s 'a expr ima t clar în Personalismul Energetic: c eeace pricinuieşte criza culturii de acum es t e lup ta d int re persona l i t a tea anarh ică — în agonie , şi d in t re persona l i t a tea energe t i c — profesională, în formaţ ie .

In te resant , nici unul d in t re aceş t i gînditori n ' a u dovedi t cu p robe irefutabile că exis tă — în rea l i ta te — o criza a cui-

P R O G R E S Şi C U L T U Ê À - " ~ - L _ ^ . ^ ^ = ^

turii europene. Fiindcă fiecare a privit prin unghiul său îngust de vedere.

înainte de toate, o întrebare : ce e cultura ? Din sumede­nia definiţiilor date, culegem deocamdată următoarea, — cea mai lapidară şi în acelaşi timp larg cuprinzătoare: totalitatea creaţiilor spirituale a unei colectivităţi omeneşti. Acum : se observa vreun deficit de creaţii spirituale a acestei vaste co­lectivităţi umane — care se cheamă Europa, sau nu ? Nu. Măr­turisesc, răspunsurile categorice nu mă încîntă, însă am dat un asemenea răspuns, pentru a reduce discuţia la o formă cît mai simplificată.

Şi iată de ce criza culturii europene e o iluzie. Ştie toata lumea — faptul nu suferă contrazicere — că progresul ştiinţe­lor technice a realizat, în ultima sută de ani, lucruri minunate. Pe de altă parte, disciplinele gîndirii pozitive — după o exu­berantă înflorire, au dat roade, impresionante, iar cugetătorii filozofici s'au svîrcolit în flacăra durerii metafizice, pentru a găsi noui împăcări cu lumea. Veacul din urmă are o structură mult mai complexă decît celelalte anterioare. Criza culturii sa­le e aparentă ; în afunzimi fierbe lava viitoarelor prefaceri. Ochiul intuitiv al celui care vrea să-i împletească firele, trebue să despice coaja, ca să vadă miezul clocotind.

D. Al. Dima, neglijînd poate cea mai interesantă lăture a problemei, şi-a croit temelia cercetărilor în mîl. Bine documen­tat într'un anumit sens, domnia sa se arată perforat de lacune în celelalte. Admit, d., Dima, putea să ajungă exact la ace> leaşi concluzii la cari a ajuns, însă după o desbatere mai sa­vantă şi în deosebi mai obiectivă a temelor discutate. Atunci respectam la d-nia sa procedeul ştiinţific şi informaţia acade­mică. In Aspecte şi atitudini ideologice, problemele par prea simple, — adică prea superficial puse. Ceeace coboară simţitor nivelul intelectual al volumului.

In ce priveşte criza culturii romîneşti, autorul îi fixează cauza în întîrzierea procesului de autohtonizare a valorilor stre­ine împrumutate — care trebue să se facă în linia sănătoasă a tradiţiei. Tradiţia romînească e o realitate profundă a sufletu­lui nostru. De acord. Insă, hotărît, nu fiindcă America exista înainte de-a fi descoperită, aşa cum naiv vrea d. Al. Dima să

c o m b a t ă p e d. Lovinescu, nega to ru l oricărei tradiţ i i romîneşt i . Pen t ru a de t e rmina cît mai precis a t i tud inea autorului fa ţă de p rob lema tradi ţ ie i , t ranscr iu un pasag iu semnif icat iv : ,,E a d e ­v ă r a t , n 'o cunoaş t em încă ştiinţific, da r oda t ă ce îi o b s e r v ă m efectele în const i tu i rea specificului na ţ ional şi deci în reac ţ iu-nea spiritului nos t ru împot r iva importului de forme a p u s e n e , î n seamnă că exis ta . Şi o simţim cu toţii ca pe o realitate ce străbate din straturi sufleteşti străvechi, ca un instinct ce se manifestă citeodată violent. Această intuiţie e suficientă spre a clădi pe ea un tradiţionalism romín al cărui program de activitate să fie opera ştiinţifică de cunoaşterea a tradiţiei, deocamdată presimţită numai. (pg. 35-36).

Lăs înd la o pa r t e accentul cam pa te t i c al frazelor c i ta te , re ţ in doar faptul că dl. Al . D ima îşi m ă r t u r i s e ş t e r ă sp ica t t r a ­diţ ionalismul, ceeace nu-1 s t inghe reş t e însă în a tacur i le v e h e ­men te — şi din capul locului ne în t eme ia t e — înd rep t a t e în con­t ra t radi ţ ional ismului gîndirist , c î t eva file ma i tîrziu.

Al doilea s tudiu din ca r tea de care m ă ocup, Problema mişcării ortodoxiste, a m impres ia , că-şi a r e puncte le de p le­ca re în niş te cons ta tă r i radical g reş i t e .

Intîiul punct — puroia t din rădăcini , — es te lipsa to ta lă de obiec t iv i ta te a dlui Dima. Să fie oare la mijloc, s impla u r ă a unui r ep rezen tan t al Datinei — faţă de sora ei mai m a r e , Gmdirea, sau a l t ceva ?

D. Dima c o m b a t e t radi ţ ional ismul gîndirist , fiindcă el îşi a r e izvorul în or todoxism, o „ad înca r ea l i t a t e p o p u l a r ă " cum bine i-a zis d. Nichiîor Crainic. Ori or todoxismul popular , d u p ă d-sa, e o pueri lă ficţiune. De ce ? Fiindcă nu şi-a doved i t exis­t en ţ a prin „re l iefarea unei conşt i inţe or todoxe cu l t e " .

Argumen tu l e cît se p o a t e de fals. Sufletul nos t ru popular s in te t izează în complex i t a t ea lui

o r todoxismul mistic al răsăr i tu lui cu l impezimea ra ţ iona l i s t ă a apusului neo-lat in . Iar Gîndirea a v ru t — şi în t r ' o considera­bilă m ă s u r ă a izbuti t — să adîncească b razda acestui mist ic ism răsă r i t ean , vizibil în creaţ i i le populare , din s t ruc tura spir i tual i ­tă ţ i i noas t r e etnice. Că d. D ima e ostil faţă de mist icism în g e n e r e , a s t a e o a l t ă poves t e . Cred însă că a t i tud inea osti lă faţă d e mist icism nu-1 poa t e îndrep tă ţ i sä con tes te integral miş -

carea gîndir is tă . D . Dima t r e b u e sä iacă u r m ă t o a r e a dis t incţ ie . Misticismul, numa i psihologic vorbind , e o s t a r e de conşt i inţă inferioară ra ţ ional ismului sau crit icismului. Ca posibi l i ta te d e p lăsmui re spir i tuală , fără îndoială însă, e mul t ma i fecund. Ra­ţ iunea şi d iscernămîntul critic pun frînă de fier e lanuri lor afec­t ive c r ea toa r e , pe cî tă v r e m e mist ic ismul î n semnează pornir i in tense — ven i t e din profunzimi insondabi le , car i îşi c au t ă e x ­pres ia în a r t ă . In definit iv,^din punct de v e d e r e al culturii pu­re , căci noi nu facem aici cerce tăr i psihologice, pe mine nu m ă in te resează ce su r să de inspiraţ ie a r e o c rea ţ ie . Mă in t e re sează doar dacă ea e în s t a r e să m ă înal ţe în sferele de azur a l e contempla t iv i tă ţ i i es te t ice , sau nu.

A ş a încît, s tufoasa mişcare a Gîndirii n ' o voi judeca-o în funcţie de p remise le ei iniţ iale, ci d impot r ivă , în funcţie de roa ­dele pe cari le-a da t . Şi a lă tur i de d. D ima îmi pun în t r eba rea : oa r e ideologia unui curent l i terar din a cărui f rămîntare a u ie­şit la supra fa ţă t a l en te robus t e şi au ten t ice ca Lucian Bîaga , Nichîfor Crainic, V . Voiculescu, Ion Pil lât şi Radu G y r , — poa­t e fi dobor î ta la pămînt , ca un pa la t de car ton, cu o b ru t a l ă lovi tură de măciucă ? Aceas t ă ideologie cu rădăcini le adînci te p înă în inima solului romînesc, p o a t e fi smul să din el ca un fragil fir de iarbă şi r is ipi tă în b ă t a i a vmtulu i d u ş m a n ca un p u m n de nis ip ?

Gîndirea, nu zic, şi-o fi a v â n d exageră r i l e ei or io-doxis te — însă nu e m a i puţ in a d e v ă r a t că ea a l ăsa t o dîră afund t ă i a t ă în ogorul l i teraturi i noas t r e mode rne . Dîră pe care numa i t impul înde lungat , v a fi în s t a r e s 'o ş t e a rgă , şi nici de cum v e h e m e n t e a tacur i p ă t i m a ş e .

U i t a s e m să spun, că d u p ă d. Dima, una din cele mai în­s e m n a t e cauze a crizei culturii eu ropene — şi ca reflex în ace­laşi t imp şi a celei romîneşt i , e l ipsa unor valor i d i rec toare . Pu -rificînd în pr imul rînd te renul , d-sa cau t ă în p a r t e a doua a lucrări i s ă n e suge reze c î t eva punc te de o r i en ta re . In t î i e ta tea o au: Mihai Eminescu, Vas i le P î rvan şi C. Rădulescu-Motru. Ideea în s ine e f rumoasă — b a chiar înc în tă toare — însă nu-i v ă d neces i t a tea , nici r a ţ iunea . A impune creator i lor de cul tură anumi t e t i pa r e r igide, e s t e ega l cu a deven i dogmat ic , în ţe l eg intenţ ia cu ra tă a d-lui D ima : a ceea de-a veni în spri­jinul t radi ţ ie i . Dar , pen t ru Dumnezeu , spiritul de t radi ţ ie nu se

toarnă cu pîlnia în sufletul poetului sau al c întăreţului . El t r e ­bue sa fie topit organic în inima şi creerul creatorului . Altfel,

valorile d i r e c t o a r e " — oricît ar fi ele de t e ro r i zan te — nu ajuta la nimic, sau în cel mai bun caz încurajează comer ţu l ope­relor făurite după r e ţ e t e . Să nu se în ţ e l eagă greşi t . Tradi ţ ia nu este numai decît împie t r i re în forme vechi . Atunci a r în semna ca ea exclude evoluţ ia — ceeace e o c rasă absu rd i t a t e . P a r e -mi-se d. D ima a ţ inut p r ea puţ in s e a m ă de aces t a d e v ă r , şi probabil , tocmai de aceea studii le d-niei sale păcă tuesc prin în­gus t ime de orizont şi didact icism în bună pa r t e .

Eseul, Tradiţionalismul lui Minai Eminescu, întîia dintre „valor i le d i r e c t o a r e " a le culturii noas t r e , a r e un fond de discu­ţie steril . E deadrep tu l copilăros să cauţi justif icarea t rad i ţ io ­nalismului eminescian în memoria poetului . Disocierea se im­pune : memor ia e înainte de t oa t e facul tate psihica — iar t ra ­di ţ ionalismul e a t i tud ine inte lectuală . Care vasăz ică cine n ' a r e

e nu poa t e fi t r ad i ţ i ona l i s t ? Apoi pen t ru mare l e s t ihui-tor al . „Luceafă ru lu i" , sunt convins , t radi ţ ia nu e ra o d o g m ă cum înclina să c readă d. Dima, ci un sen t iment intens, ap roa ­pe biologic.

Articolele despre personal ismul energe t i c al d-lui Rădu-iesni -Motru şi cel d e s p r e Vasi le P î rvan — sînt scrise în t r 'un ton de super l a t ivă admi ra ţ i e . Dar lectura lor e foarte folosi­toare pentru modes t a condiţie in te lectuală a s impaticului cititor rom in.

Volumul , Aspecte şi atitudini ideologice, a re , prin u r m a r e , numeroase insuficenţe de m e t o d ă şi de documen ta r e . Ei b ine , cu toa te aces te , d. D ima a scris o ca r te in t e resan tă prin p rob-eme le aduse în discuţ ie . Ar fi o p re ten ţ ie e x a g e r a t ă , dacă •J-nia sa ar a v e a iluzia că a rezo lva t definitiv v r e o ches t iune din cele ana l iza te cam sumar .

D. Dima a re remarcab i le cal i tă ţ i . Una dint re cele de că­petenie es te c la r i t a tea expres ie i . îmi p lace să bănuesc că t înă-rul profesor delà Sibiu — g îndeş te uşor şi l impede — a ş a ca un ol tean ver i tab i l .

Cu mai mul ta obiec t iv i ta te şi mai amp lă informaţ ie ştiin­ţifica — ar p u t e a ajunge, deci, destul de departe.

Şepttmiu Bucur

Traian Popa : Monografia oraşului Tg.-Mureş

Această lucrare apărută în anul 1932, este unica ^acBBFe-ee tratează sub un unghiu ştiinţific şi în mod complet trecutul "ora­şului Tg.-Mureş, încadrat în acel al judeţului, din punet de vede­re politic, cultural şi economic.

In partea introductivă, autorul dă o schiţă monografică, un breviar, asupra întemeerii şi desvoltării oraşului. Această parte re­zumă, oarecum, desvoltarea pe care o vada autorul fiecărui aspect în lucrare.

Partea a doua întitulată „Istoria politică", formează principala preocupare a autorului.

începând cu cele dintîi urme de aşezări omeneşti, instru­mentele şi obiectele casnice desgropate — în special vase — da­tând de pe la anii 2000-1400 a. Chr., găsim destule indicii de ci­vilizaţie în cursul preistoriei acestui oraş.

Din epoca scytică s'au păstrat o serie întreagă de urme, cari denotă o puternică civilizaţie pe aceste locuri. Din epoca ro­mană nu s'au descoperit pînă în prezent nici o urmă în oraş. In schimb, urmele castrului roman din comuna Cristeşti (6 km. dis­tantă de Tg.-Mureş, pe malul Mureşului) presupun o puternică colonie romană, cu vaste ramificaţii economice.

De locuitorii romîni din acest oraş se face pomenire abia în secolul al XUI-lea.

Un capitol special tratează problema atît de desbătută a ori­ginii Secuilor Dl. Popa prezintă opiniile obiective ale istoricilor maghiari în această privinţă. Insistă în deosebi asupra opiniei is­toricului Dr. Ion Karácsonyi. Acest istoric susţine, că Secuii aù fost colonizaţi de regiT~Uflgurilor : Ştefan cel Sfânt şf Ladislau cel Sfânt, pentru a apăra graniţele regatului contra năvălitorilor din­spre Carpaţi. Pentru acest serviciu, Secuii s'au bucurat de privi­legii importante din partea acestor r e ş ^ ^ ; - , .

Numele oraşului îl descoperim în iistele de zeciuială ale pa ­pii din anii 1332—1335, în legătură cu preoţii cari trimiteau Ro­mei aceste liste. Astfel întâlnim pe preotul Blasius de Vásárhely şi pe Romanus de Novo foro Syculorum. De unde deducem numirea de Novum forum Syculorum, pe care a avut-o acest t îrg.

Un merit deosebit de important al monografici este descr ie­rea relaţiunilor dintre locuitorii oraşului Tg.-Mureş cu Romînii din Principate şi cu domnii lor. Amintim pe Petru Rareş şi rolul său în viaţa politică a Ardealului. Epoca lui Mihai Viteazul, dease -menea este înfăţişată în lumina celor mai noui documente, parte descoperite în arhiva oraşului. Apoi, revoluţiile lui Horia şi Av­ram Iancu. Nu putem trece uşor peste datele scoase la iveală de Dl. prof. Tr. Popa cu privire Ia lucrările premergătoare revoluţiei din 1848, desfăşurate, în bună parte, în oraşul nostru. De aici pornesc scînteile ce vor incendia sufletele tuturor Romîniîor din Ardeal pentru desrobirea socială şi libertatea naţională. Aici, v e ­dem la muncă pe în flăcăraţii pionieri ai ideilor noui. Es te adînc sguduitor capitolul în care autorul evocă martiriul atîtor eroi din falanga revoluţiei, masacraţi pe aceste locuri pentru dreptate şi li­bertate. Firul descrierii continuă pînă la 1918.

Partea IlI-a : Istoria Culturala. Capitolul prim ne înfăţişea­ză un scurt tablou al vieţii religioase a Romîniior pînă ia actul unirii cu Roma. La început, încercarea de desbinare a Romîni­ior pe cale religioasă de către cancelaria Vienei, a avut un ecou cu totul slab în sufletul poporului romînesc, care rămînea credin­cios preoţilor săi. Numai după ce li-s'a interzis preoţilor romîni să mai fie hirotoniţi peste munţi şi cînd vedeau în preoţii noui pe agenţii unei credinţe streine legii strămoşeşti, Romînii din Ardeal s'au opus emisarilor Vienei cari cutreerau ţinuturile Ardealului.

După anul 1702, data aşezării iezuiţilor în Tg.-Mureş, î nce ­pe acţiunea de convertire care în cîteva decenii va reuşi să rupă definitiv o bună parte din credincioşii bisericii s trămoşeşti .

Despre o ruptură religioasa pronunţata, radicală, putem vorbi numai din anul 1760, cînd apare în judeţ Popa lunsu, adecă Molnár din Sadul Sibiului. Reacţiunea vehementă în contra ca to ­licismului provocată de dînsul, izbuteşte în cel mai înalt grad, c î ş -figînd în bună parte, pe cei trecuţi la unire pentru ortodoxie. Se înţelege, că fanatismul naţional religios al zelosului P o p a Tunsu a

fost strivit de puterea guvernului şi de organizaţia superioara pe • care şi-a dat-o biserica unită, în special pe tărîmul învăţămîntului .

Biserica gr. catolică din ţinuturile aşa numite secueşti, î n ­cearcă o .g rea lovitură din partea guvernelor ungureşti, odată cu înfiinţarea episcopiei gr. catolice maghiare de Hajdudorog în anul 1912, pentru judeţele Ciuc, Odorheiu, Mureş şi Treiscaune. Za­darnice au fost protestele înflăcăratului romin Elie Câmpeanu, dat în judecată pentru răzvrătire. Situaţia gravă din Secuime, inspiră rînduriie de adînca suferinţă ale canonicului Mitropoliei din Biaj, loan Micit Moldoveanu, către protopopul E. Câmpeanu: „Se vede că şi bulele papale ca şi legile ungureşti tind la nimicirea neamului romînesc" . Acest episod tragic din viaţa neamului nostru în t re­cutul apropiat, încoronează suferinţele da fiecare zi pe cari le-am suportat din partea unui neam totdeauna ostil nouă. S'a potrivit mai bine ca atunci faimoasa lozincă : „divide et impera ? " Justiţia supremă, imanentă, şi-a dat verdictul.

Cu egală competenţă cercetează dl. Tr . Popa trecutul î nvă ­ţământului primar. Şcoala romînească sistematic organizată datea­ză abia din anul 1750. De atunci, documentele menţionează ş c o a ­lele romîneşti din : Oaia, Erneii Mari şi Tg . -Mureş . In Tg . -Mureş au funcţionat 2 şcoli primare, una unită, înfiinţată în anul 1750 şi alta neunită (ortodoxă) deschisă prin anul 1794. In conserierea preoţilor şi a învăţătorilor din Scaunul (judeţul) Mureşului, făcută în anul 1788, reese că în judeţ funcţionau peste 30 scoale romî­neşti. Datele cu privire la aceste scoale abundă în acest capitol. Ca o epocă de aur a şcoalei naţionale poate fi socotită perioda dintre 1782-1794, cînd a fost director al şcolilor romîneşti din Ar ­deal Gh. Şincai.

Cu aceeaşi r îvnă munceşte Moise Fulea, directorul şcolilor or todoxe din Ardeal. La stăruinţa lui iau naştere şcolile romîne din comunele : Band, Acăţari, Sângeorge de Pădure , etc. Din r a ­portul prezentat prefecturei jud. Mureş la 27 Nov. 1827, vedem apelul ce-I făcea Moise Fulea pentru cercetarea mai regulată a şcoalei de către copiii romîni.

Un capitol este închinat celor doi străluciţi fii aL judeţului nos t ru : Gh. Şincai şi Petru Maior, corifeii îndrumării noastre naţionale.

Partea ultimă a Monografiei aduce date importante cu pri­vire Ia desvoltarea economică a oraşului.

Peste tot, Dl. Popa îşi întemeează afirmaţiile pe documente de valoare, scoase la lumină de d-sa, utilizând pentru obiectiva­rea chestiunilor mai importante şi părerile unor istorici cu reputaţie.

Nu putem precupeţi cuvintele noastre de deosebită apreciere pentru această operă de capitală importantă în cunoaşterea trecu­tului ţinuturilor pe cari le locuim.

Academia Romînă a distins, în anul 1933, Monografia ora­şului Tg.-Mureş a d-lui Traian Popa cu „Premiul Gh. Asache".

D. Lazar

Nicolae D. Marin: „El" şi „ E a " (doi învăţători). Pe autorul acestei cărţi l-am întîlnit des în coloanele ziaru­

lui „Curentul" (Pagina învăţătorului) şi odată sau de două ori prin „Ideia".

Scria curăţel, da preciziune şi cursivitate gîndurilor în mod plăcut. Mărturisesc, mi-a fost simpatic. Uite un învăţător harnic, mi-am zis, care-i întrece pe mulţi. Nu ştiu ce să cred, I-a ispitit gloria („gloria, gloria, parşivă muiere"...), nu şi-a mai putut stă-pîni forţele spirituale, sau a simţit că este rentabil — materialiceş­te — să scoată o carte ? Vorba e, scos-o ! Şi mare greşală a fă­cut. „El" şi „Ea" e o carte execrabilă. II credem că e un pasionat al cuvîntului scris, dar asta hu-i justifică imprudenta — care 1-a redus la o mediocră valoare. Căci nimic nu atenuează aprecierea ce şi-o poate forma un învăţător despre altul — mai ales cînd aceasta îşi permite să dea reţete colegilor. Bunul simţ ne-ar dicta să desvelim goliciunea „operei" dlui N. D. M. S'o spunem limpede, ce e cartea învăţătorului din Budeştii (Bu-denii) Clujului? E un album de monstruosităţi gramaticale ; o cas­cadă de pleonasme, incongruente de fraze, peltea de stil scoro-jat. Străbaţi paginile acestei cărţi, cum ai străbate bălăriile unui maidan, expus în tot momentul (la fiecare pagină) să-ţi scoată ochii stîlcivile scumpei noastre limbi. {„Mult e dulce şi fru-

moaşă " „El" şi „Ea" e — biografic — un raport asupra ac ­tivităţii şcolare şi extraşcolare a d-nei şi dlui Nicolae D. Marin — alias Traian Dascălii fîmprumut sterp al celuilalt învăţător : Ni­colae Apostol).

Ca să-1 vedeţi cît e de fad dl. N. D . M. dau loc unor exemple, (e vorba de colaborare d-sale la reviste):

„In mai totdeauna, Traian Dascătu lucra articole scurte, dar simţite..." Mai toate ale lui articole (unde eşti Neculce?) erau aruncate la momentul oportu/n. . ." Şi Traian Dascălu (N. D. M.) publica fraze ca acestea în „Amicul şcolii", „Ideia" şi „ C e t a t e a " ! Ba scria şi poezii ! Iată o perlă :

„Un biet salar — ce bruma este, Iţi vine — odată la trei luni Cajungi c'asinul din poveste Cu trei şi chiar mai mulţi stăpîni.

(Die Traian Dascălu, şi Enăchiţă Văcărescu te-ar t rage de urechi). E drept, T . D. a scris la „Ideia" . îmi aduc aminte de un articol — pe care-1 reproduce în „El" şi „Ea" — „Lada cu ni­s ip" publicat prin 1933 în „Ideia" , iscălit de dl. N. D. Marin. Dar atunci nu s c r i a : Sa 'nbolnăvi t , „s'au le-a s p u s " , „ca C a n a a n " ( p g . 67), didactica „Magna" , c'a clipele, l 'a 'nceput de primăvară, ş. a. Ca valoare etică, „El" şi „Ea", jiu înseamnă nimic. E o croială fantezistă. (Imposibil ca un înv. să facă întrun an : cor bisericesc, un nou local de şcoală, bibliotecă, muzeu, grădină — alee, şt a şa , toate vin la rînd.. .). Domnule Marin, înafară de «Prefaţa" dlui Toni şi bucata „Dascălul Nicoară", n 'ai nimic bun în cartea D-ta le .

Nicolae Albu

Reviste

Pagini litei are (Septemvrie) D. Ro­mulus Demetrescu, adorabilul nostru enciclopedist, semnează articolul de fond : Predoslovie tn care se arată farmecul metafizic al timpului, frag­ment dintr'un viitor volum de ese­uri întitulat : Scrisori despre filosofia timpului. Găunos, ca o nucă mîncată de viermi şi redactat într'un stil de-un insipid bombasticism, — noul ar­ticol al pseudo-conferenţiarului uni­versitar anonim delà Cluj, îmi întă­reşte parările juste, deci proaste, ce le-am avut despre scrisul d-niei sale.

Ascultaţi o propoziţiune culeasă ab­solut la întîmplare : „Timpul cu sbur-dălnicia lui curge într'o nestatornică fugă, veşnic actuală, dar mereu pe­rimată, de moartea fiecărei clipe." Carevasăzică : „ t i m p sburdalnic", „fugă ce curge" — şi auzi dta obră­znicie, după ce curge, mai e şi „nes­tatornică". Bravo die Demetrescu, asta e limbă romînească, zic şi eu, nu şagă. Ei bine, domnii mei asemenea crimi­

nale pleonasme abundă în aşa zisele e-seuri ale ratatului nostru filosof de meserie şi cronicar literar de ocazie. (A se cerceta colecţia Abecedarului ; vă recomand în deosebi lectura amu­zantă a celebru de tîmpitei recenzii despre romanul „Golia").

Dar delà un timp, pentru a-mi pu­tea continua cititul, am neglijat fe-rocităţile stilistice, trudindu-mă să gă­sesc măcar un sîmbure de gîndire personală. Şi durere, n'am întîlnit

decît caracterizări mediocre şi cita­te scoase din cărţi streine, prin cari d. Demetrescu vrea să-şi afişeze fal­sa d-niei sale erudiţie ştiinţifică, epa-tînd astfel pe bieţii cititori naivi.

Această Predoslovie, cu nepreţuit farmec umoristic, în întregimea ei e un haotic amestec de literatură şi filozofie compilată, de sentimentali­tate ieftină şi diletantism. Atît şi ni­mic mai mult.

D. V. Beneş iscăleşte cîteva file, onest scrise : Despre arta egipteană,

O schiţă destul de bună are d. Pa­vel Dan. Dealtfel .>cest tînăr proza­tor ardelean, — subliniez ardelean, — pare a fi înzestrat cu reale cali­tăţi epice. Şi cred că nu mă înşel cînd spun că talentul, încă neşlefuit, al dlui Pavel Dan va izbuti să dea cîndva bucăţi de proză viguroasă.

D. Grigore Popa, discipolul fidel / întru pleonasme şi diletantism al d- ! lui eseist, filosof, enciclopedist şi} cronicar literar Romulus Demetres-; cu, încearcă să aducă contribuţii ori- j ginale — cari „se deosebesc radical"! de cele de pînă acuma, — la defi-V niţa intelectualului, într'un studiu

"'!Ile*Tlirui pagini sînt presărate cu giuvaere stilistice ca aceste : „geo­metrie aparentă exterioară", „biciul demonului spiritual", „inşi existen­ţiali" etc., etc. După ce în partea în-tîia se dovedeşte rigid în gîndire şi didactic pînă Ia constipaţie, tînărul Grigore Popa, ca orice fost elev devotat, în partea doua, oficiază

maestrului tămîierile cuvenite, repro-ducîndu-i din operă pasagii „biblice" şi „cîntece despre metafizică".

Ca încheere D-le Popa, ţin să-ţi spun doar, că sculptorul romîn delà Paris nu se cheamă Brtndusi — aşa cum ai scris dta din condamnabilă ignoranţă, çj_jjrînnifrL.

Sau te pomeneTştf-ra~2eţarul e de vină. Nu ?

Cîteva reflexii turburătoare asupra ireversibiiităţii timpului semnează d. Bucur Ţincu, care cu fiecare eseu nou îşi precizează mai l impede felul de-a privi problemele. Bucur Ţincu scrie clar, potolit şi bine documen- 7 tat. Paginile lui se citesc cu cur ioz i / täte fiindcă au miez. /

1. I. Russu rezumează cartea pro­fesorului B. Giuliano : Cultură fas­cistă.

La Cronici Silviu Bardeş, recenze­ază fad poezia înflorită din seîîti-mente şi gînduri suave a d-lui Gher­ghinescu-Vania.

ţ. La Irisemnări d. Teodor Mureşanu îşi bate joc de memoria marelui Emi»--nescu „răsucindu-i" prin mîni de

; maestru un monument sau caracte-j rizîndu-i poezia în cuvinte de-un fe-/ roce agramatism : „răscolitoare pus­

tietăţi, pe-un ton secund neegalat", „romantică dorinţă de tonalitate poe­tică" ş. a. m. d.

Poezia în numărul acesta al Pagi­nilor literare e reprezentată prin d. Grigore Popa, d-şoara Ivonne Ros-signon — care are două poeme cu fine nuanţe de lirism, şi d. Radu Brateş al cărui Cîntec de 'nceput vă­deşte dram de talent.

D. Teodor Mureşanu traduce mul­ţumitor o baladă din 1. Arany.

Sept'míu Bucur

Lanuri (lulie-August). Niciodată n'am precupeţit cuvîntul nostru bun pentru această simpatică revistă. Dacă de astădată facem excepţie, se datoreşte absolut unei conştiinţe li­terare şi mai ales atitudinei grave pe care vrea s'o ia prin articolul „Pastişe interioare şi exterioare" dl. Ladmiss Andreescu. Pornind delà observaţia banală că „omul cînd se naşte inspiră ; cînd moare expiră, ajunge la analiza spaţiului de viaţă dintre aceste două puncte. Desprin­de din sbuciumul ultimei generaţii , tendinţa (acesteia) spre un exces de de viaţă interioară (plusinteriorism), găsindu-1 pe cît de periculos în con­secinţe, pe atît de „artificial". {Dacă e artificial, nu mai poate fi pericu­los în consecinţe). D-sa — de sigur —, dintr'un scepticism patologic — ajun­ge prin permise absolut greşite, la concluzia că acest „plusinteriorism" relevat în scrisul celor cîţiva esseişti , la noi ar fi lipsit de originali­tate.

„Acum însă, cînd O. Spengler, H Bergson sau numai M, Barrés, au zămislit adevăruri noi, cari înfloresc tocmai prin multilateralitatea surse­lor, este pueril să vină cineva cu născociri ad-hoc şi cu cuvinte aşeza­te simetric şi vag ordonai, ca să pretindă că a pătruns semnele cli­pelor trăite cînd, în realitate, copiind de multeori suficient de prost, nu face altceva decît să dea formă — de sigur vagă — tocmai acestui „plus­interiorism" de care ne ocupăm". (Ei bine d-le Andreescu, dacă O. Spen­gler, H. Bergson şi M. Barrés au trăit fenomenul metafizic concretizîndu-1, alţii n'au dreptul să-l trăiască pe o altă porţiune şi cu alte particulari­tăţi ?)

Negativismul d-sale devine com­bativ vrînd să desvălue goliciunea suavităţii cu care plusinterioriţtii — „un fel de gînditor cu trac — sosesc în cercul cel mare al literaturii ca renovatori, deşi nu fac altceva de-cît să înflorească, ades cuceritor de irumos, ideile unor înaintaşi mai mult sau mai puţin obscuri".

Dragă d-le Ladmiss dece eşti naiv? Cum o să-i aplici blazonul pastişei lui fim// Cioran, această forţă vulcanică în care ard umilinţele unei trecute culturi romîneşti ? Dar Mircea Elia-de, C. Noica, Petre Manoliu, Petre Comarnescu, să nu mai numesc al­ţii ?

Aceştia nu sunt plusinterioriţli ? După d-ta, de sigur că nu. Dacă ar fi aşa, ne-ar cuprinde o tristeţe in­telectuală. Insă, sfîrşitul articolului d-tale face impresia că tot ce ai scris nu este decît o poemă, deci . . . puţin de tot . . . grav. Adică: „des­pre ei (plusinteriorişti) nu putem vor­bi decît privind în sus. Căci sunt prea puri, prea irizaţi în pulberea de aur de dincolo de viaţă".

Mai multă logică şi conştiinţă a-supra scrisului d-le Andreescu. Iţi preferăm poezia, esseului.

In restul numărului, remarcăm : frumuseţea viziunii nocturne din „Po­em feeric" al d-lui Mihail Axente . Un diamant e poezia „Peisaj rural" a d-lui Şt. V. Balaci. Versuri bune mai semnează dd. : G. Popa, Mircea Streinul, şi Ion Focşeneanu. Al. Şara şi Niculae Rusu In alte numere au iscălit poezii mai bune. Un nume nou — cel puţin pentru noi — e dl. V . Copiliu - Chiatră. - O să-i urmărim scrisul. Proza este reprezentată prin d. G. D. Rîncă („Noul procuror"). Fragmentul d-sale are frumoase ca­lităţi de stil şi acţiune. Insă, nu-i

iertăm greşeli ca acestea de grama­tică : ,,ma uitat, sau : „femeile nu poate să-i pricinuiască vreun rău". La cronici dl. Ladmis Andreescu se ocupă de cartea lui André Maurois Instinct du bonheur, pe care o anali­zează profund, după ce face o schi­ţare foarte utilă asupra lui A. M. Ar fi ideal ca toţi recenzenţii şi croni­carii literari, cari se ocupă de cărţi streine, înainte de a ne prezenta car­tea, să prezinte pe autor, aşa cum fericit inspirat, a făcut-o dl. Ladmis Andreescu. Ar fi un mare serviciu pentru lectorul romîn.

Ceeace nu ne place la „Lanuri" şi la alte reviste literare, e felul cum se achită la recenzarea revistelor. Aproape toate recenziile asupra re­vistelor încep cu : aduce şi sîîrşesc cu : Cronica bogată.

Prieteni delà Mediaş şi de ori un­de, suntem tineri şi mulţi. N'ar tre­bui să ne supere seriozitatea şi ade­vărul ori de unde ar veni !

Nicolae Albu Blajul (an I, no. 9 Sept.) Oraşul

Blaj, puternic centru catolic şi albu­mul unor amintiri colecţionate din istorie, nici nu putea să dea o altă revistă, precum de fapt a şi dat : o revistă catolică mai întîi — ştiinţifi­că şi documentară în al doile rînd.

Un prim accent se pune pe morala pură, pentrucă să se armonizeze'apoi cu literatura, istoria, pedagogia sau cu o altă disciplină.

Numărul pe septemvrie al Blajulu1

îl deschide portretul moral al lui Gontarro Ferrini, sfîntul în redingotă al veacului trecut, scris de dl. Du­mitru Neda. Dl. Radu Brateş semnea­ză două poezii. Despre „Influenţa internă în cronica lui Ion Niculce" semnează dl. Tuliu Racoviţă iar co­respondenţa dintre Petru Maior şi

stituesc o activitate largă în jurul acestei reviste.

Remarcăm recenzia cărţii d-lui prof. Gh. Dragoş : „Cooperaţia în Ardeal", obiectivă, succintă, desprinzându-se din ea esenţialul lucrării.

Munca neobosită a d-lui prof. Gh. Moroianu, directorul-editor al publi­caţiei, ne îndreptăţeşte să credem în seriozitatea şi prestanţa de viitor a revistei.

Gheorghe Stoica Era Nouă e revista Asoc. înv. din

judeţul Trei-Scaune. Ne-am oprit atît de rar asupra acestei publicaţii. Poa­te a fost o indelicateţe, poate că nu. Numerele pe care le-am primit la redacţie din această revistă, ori-cîtă înţelegere şi indulgenţă am fi avut, părerea noastră despre ele nu putea să bucură pe nimeni. Insă nu­mărul depe Iunie-August - crt. se prezintă în condiţiuni foarte puţin reproşabile. Putem spune că efortul d-lui 1. I. Stoinac — pe care-1 soco­tim sufletul acestei reviste — cons­titue o notă de superioară realizare a unei bune publicaţii învăţătoreşti.

Articolul „Curente noi în pedago­gia contimporană" al d-lui Valeriu Dobros satisface un scop utilitar, bi­ne precizat printr'o expunere sinte­tică ce dovedeşte că d-sa desprinde actualitatea în mod inteligent şi ştie contura orizonturi pentru orientări viitoare.

'v'rem să distingem nizuinţele unui om de a fi mereu util. Acesta e dl. LI. Stoinac. Iată un învăţător care - şi dă seama că nu e suficient, să fii „apostol" numai cu teoreticismul pe­dagogic, ci şi cu pătrunderea largă in hotarele literaturii. Scopul unei reviste învăţătoreşti e, să-i dai în­văţătorului mai mult decît ştie, ba chiar mai mult decît poate asimila.

episcopul Bob este prezentată de dl. Dr. Lupu.

La cronică menţionăm pe dnii: N. Comşa (Literatura şi necredinţa) V. Stoica (cronica revistelor) şi I. Cov-rig-Nonea, unul dintre tinerii esse-işti ardeleni care, cu toată înţelege­rea necesară, analizează două din cărţile de filozofie romînească ale anului : Cenzura transcendenta a d-lui Lucian Blaga şi Existen/a tragică a d-lui D. D. Roşea.

Nieolae S. Ursu

Observatorul social — economic. Revistă trimestrială de studii şi an­chete social — economice — Cluj. — Anul IV, No. 1, 2. Ian.-Iunie.

In domeniul economic, publicaţiile noastre cotidiane sau periodice, de-obiceiu eşuează. Ceeace profund re­levant în reviste, este lipsa serioasă de cercetări. Căci nu poţi documen­ta ceva, explica, remedia, până ce nu cercetezi, stabileşti cauze iniţi­ale pentru a putea stiliza formule salvatoare.

Observatorul social-economic, e o revistă care se abate delà această afirmaţie prin seriozitatea materia­lului coordonat în pagini semnate de cei mai distinşi profesori ai Acade­miei Comerciale din Cluj.

In acest număr remarcăm articole scrise de dl. prof. Gh. Moroianu Rectorul Academiei şi de profesorii: Victor Jinga, Gociman, Gârbacea^i Doboşi.

Restul materialului complectat cu o cronică bogată, selecţionată, din toate domeniile.

Comunicări, enunţări dé fapte im portante, economice, polemici în ju­rul problemelor sociale, recenzii de­spre cărţi streine, toate aceste con-

60 :. ^ Y .

Dl. Stomac se ridică din cadrele precupărilor mediocre ale revistelor profesionale. In numărul de faţă — ca o pioasă comemoare — se ocupă de opera şi v iaţa primului nostru poet modern, Alexandru Macedonski, autorul neîntrecutelor „Rondeluri" şi al acelor vest i te „nopţi" (Noaptea de Noembrie, Noaptea de Decembrie şi Noaptea de Mai). Pentru îelul cum a ştiut să analizeze simbolismul poe­ziei macendoiiskiene — ca un reflex al verlainismului, la noi — semna­lăm o conştiinţă literară, care pre­zintă o adevărată înţelegere a ver­surilor şi prozei lui Al. Macedonski. Dl. 1. I. Stoinac merită pentru acest studiu — mai mult decît un cuvmi bun.

Printre alte bucăţi frumoase cc trebue să le remarcăm sunt şi poe­mele în proză aie d-lui Pavel Al. Macedonski. Versurile d-lui Stoeneac şi I. S. Genero sunt slabe, mai ales ale celui din urmă.

Cronica revistei e susţinută tot de d. I. I. S. căruia îi scapă o cacofo­nie : „ne era frică că" . . . (pg. 38). Recenzii : cărţi şi reviste îngrijit scri­se, completează acest număr.

Tara Bîrsei Nr. 5. (Sept., Oct. 1934) Braşov. Cuprinsul acestei preţioase reviste îl deschide dl. prof. Sexii i Puşcariu cu un interesant articol de­spre „Numele satelor noastre", în care printre alte puneri la punct foar­te bine venite, dl. Puşcariu se ridi­că împotriva concepţiei absurde a oficialităţii de a schimba numela mai multor localităţi interpretînd greşit anumite temeiuri istorice şi înţele­suri filologice. D-sa crede că trebue schimbate numai acele numiri, cari într'adevăr restitue limbii şi istoriei romîne bogăţii pierdute, iar cînd se intenţionează asemenea schimbări,

: - - - Y PROGRES ŞI CULTURA

să fie consultată Academia, Muzeul L. romîne, etc. Iti restul numărului întîlnim două frumoase traduceri din Rilke, versuri bune iscălite de D. Olariu şi V. Netea. Cităm din ulti­mul o strofă din poezia ,^anunţu­lui" :

Din fierul tău mi-am făurit elanul Cu care 'nfrîng noianul de ispite ; Şi cresc tn gînd, cum creşte uraganul, Din forfele-fi tn mine despletite. Revista cuprinde numeroase studii

istorice şi o bogată cronică. Frumoa­să, interesantă, cu mult miez şi mult adevăr. D!. Banciu o conduce ma­gistral. ,,. ...

Nie. Albu N o t e

PĂCAT de atîta muncă de supe­rioară calitate acolo unde se simte condeiul inspirat al d-lui prof. lorga! (e vorba de „Istoria literaturii").

Fiindcă vasta lucrare a d-lui prof lorga are unele erori ridicole. Cităm de ex. : d. Cezar Petrescu este ex­propriat de „Omul care şi-a găsit umbra", volumul atribuindu-i-se d-lui Camil Petrescu (pe care, proba­bil, cineva vrea să-1 supere) ; apari­ţia revistei „Datina" este fixată în 1S23, cînd de fapt, ea apăruse în 1920 ; se menţionează apoi, la ace­iaşi revistă pentru poezie , d. Emil Giurgiuca, apărut în paginile „ D a u ­nei" abia în 1924 şi se neglijează poetul Gherghinescu-Vania, unul din fondatorii „Datinei". Dealtminteri, primul a publicat acolo 12 poezii iar cel de al doilea 35. Le-am nu­mărat. (Vezi „tabla de materii" a celor zece ani, apărută odată cu ul­timul număr).

Domnule Profesor, tineţi-vă din scurt „băeţii", să nu vă mai facă astfel de neplăceri, stropind admi­rabilele Dv. pagini cu întunericul, sau veninul lor . . .

PROGRÈS Ş Î CULTURA éi

t G h e o r g h e Bogdan-Du ică A căzu t ca un p lugar t răzni t d e fulgerul unui des t in necu­

noscut, la capă tu l b rasde i , în t r 'un ogor la rg . A mur i t muncind. Nici ceasul mor ţ i i nu i-a fost ceas de odihnă . 50 de ani a mun­cit fără p rege t p e ogorul istoriei noas t r e l i te rare a d u n â n d da t e , s tabi l ind a d e v ă r u r i , l ămur ind epoci, precizând contr ibuţ ia diferi­ţilor scriitori în des făşu ra rea acţiunilor cul tura le , l i te rare , poli­t ice. A fost cel ma i harnic şi ma i e rud i t istoric l i terar . In 1925 a luat premiul na ţ iona l pen t ru critică l i t e ra ră .

Scrisul lui Bogdan-Duică nu a v e a sclipiri, d a r a v e a o lo­gică de oţel , un laconism impres ionant , un ta len t r a r de a cla­rifica s i tuaţ i i le şi fenomenele . Nu scria frumos — forma îl i n t e re ­sa puţ in — dar scria adânc , temeinic , documen ta t . Cunoaş tea t recutul cu o preciziune u imi toare . II cunoaş tea la rg , d e p a r t e , compara t . Monografiile lui a sup ra lui Simeon Bărnuţ iu , Gheor ­g h e Lază r şi Ion Barac cuprind o bogă ţ i e de d a t e , de puner i la punct , de înfăţişeri noi n e m a i în tâ lni te în nici-o a l t ă mono­graf ie l i t e ra ră . Cine se pu tea opune lui Bogdan-Duică în aces t domeniu ?

Când e ra mânios scriea aspru , dur, us tu ră to r , îngrozia pr in-t r ' o propozi ţ iune , d i s t rugea p r in t r ' un adject iv. O polemică cu Bogdan-Duică e ra penibi lă . Nu cru ţa şi nu voia să c ru ţe p e n imeni . A t a c a nemilos. . Critica sa nu încerca p ă t r u n d e r e a e s t e ­t ică a operi i , nu cău ta subt i l i tă ţ i e rme t i ce . Concepea l i t e ra tu ra istoric şi et ic .

Se ş t i e ce a t i tud ine s t ran ie a a v u t Bogdan-Duică fa ţă d e două din cele mai mar i t a len te a le v remi i : Tudor Arghez i şi Lucian Blaga . Le-a n e g a t cu o habotn ic ie ne în ţe leasă , n ' a v ru t să le recunoască v a l o a r e a .

Pas iuni le lui se înd rep tau c ă t r e Eminescu, Alecsandr i , fiindcă în ope ra şi v i e a ţ a lor găs ia mul t ma te r i a l ce t rebu ia clarificat, l impezit , s tabi l i t . Deş i n ' a scris o monograf ie a sup ra lui Eminescu — doar una foar te s u m a r ă d e s p r e Alecsandr i — to tuş nimeni n ' a adus o cont r ibuţ ie mai boga t ă şi mai l a rga la cunoaş t e rea vieţ i i şi in te rpre tă r i i operi i lor, decum a făcut-o Bogdan-Duică . Amin tesc numa i ace le migă loase cerce tăr i şi ana ­lize din jurul «Luceafărului.»

O t r ă s ă t u r ă esen ţ ia lă a carac teru lu i lui Bogdan-Duică e r a t ine re ţea . A le rga pre tu t indeni ca un t ână r şi vorb ia a v â n t a t ca un t ână r . Nu în ţe leg pr in a cea s t a ora tor ia lui Bogdan-Duică , ci fondul cuvântă r i lo r lui. Nu voi ui ta n ic iodată filipica rost i ta la Braşov , anul t recut , cu prilejul adunăr i i gene ra l e a As t re i . In faţa unui comi te t fo rmat în m a r e pa r t e din oameni bă t r ân i , el , Bogdan Duicä, un b ă t r â n de 67 de ani , ce rea o l a rgă pri­men i re , o radica lă t r ans fo rmare a secţiilor l i te rare a le As t re i , c a re , după propr ia sa expres i e , sunt «gunoi«. El ar fi v ru t v iea ­ţ ă acolo, f r ământa re , c rea ţ ie , muncă . O ce rea acea s t a cu g las de foc, cu amărăc iuni mul t e , cu p lesne u s tu r ă toa r e . Niciodată un t ână r din cadre le A s t r e i n ' a r fi pu tu t ce re aces t r ev i r imen t mai age r şi ma i încrunta t decâ t Bogdan-Duică . . .

Bogdan-Duică s 'a s t ins , «gunoiul» delà secţi i le l i t e ra re a le As t r e i a r ă m a s . Cine îl v a ma i m a t u r a ?

S'a ocupat şi de pedagog ie . A t r a d u s mult şi e s t e unul din p remergă to r i i şcolii ac t ive din România . în t r ' un frumos art icol publicat de Dl Const . lencica e fixat cu compet in ţă rolul p e ­dagogic al lui Bogdan-Duică . A fost o pe r sona l i t a t e covâ r ş i toa re în l i t e ra tură , în î n v ă ţ ă m â n t , în ziar is t ică, în politica na ţ iona lă . Moar t ea lui lasă un gol ex t raord inar , p e care nu ştiu cine îl v a acoper i .

Vasile Netea

Congresul general delà Iaşi Invă ţ ă to r imea a d u n a t ă la Iaşi în Congres Genera l , a a v u t

de d e s b ă t u t următoru l p r o g r a m : 1) Şcoalele super ioare ţ ă răneş t i , 2) Ins t i tu te le un ivers i t a re pen t ru p r egă t i r ea învăţă tor i lor , 3) în­t r e ţ ine rea ma te r i a l ă a şcoalei , 4 ) Sa la r iza rea învăţă tor i lor , 5) Mo­dificarea unor a r t . din s t a tu t e l e Asoc. ş. a.

îna in te de desch iderea congresului s 'a oficiat un T e - D e u m la Mitropolie de că t r e I. P . S. S. P imen mitropoli tul Moldovei şi al Sucevei . La aces t T e - D e u m , au fost p r ezen t e t o a t e au to ­r i tă ţ i le în frunte cu D-l Dr . C. Angelescu , Ministrul instr. pub ­lice, Dl. Victor Iamandi , Subsecre ta r de s t a t la In te rne , I. Valor i , Secre ta r gene ra l la Instrucţ ie , şi dl. P e t r e Ghi -ţescu, dir, genera l al înv. p r imar . Şedin ţa fest ivă a a v u t Jcc în sala Teatrului Naţional, unde au luat cuvîotul r ep rezen -

tanţi i autor i tă ţ i lor . Dl . D . V . Toni îşi începe discursul pr in ur ­m ă t o a r e l e cuvni te : «Ne-am a d u n a t să facem încăoda tă legă-mînt de c red in ţă că v o m ştii să ne jertfim pen t ru in terese le su­pe r ioa re a le neamului ; în acea s t ă m ă r e a ţ ă clipă, gîndui nos t ru se î nd reap t ă că t re Regele Căr tu ra r , cărui îi închinăm t o a t ă d ra ­gos t ea şi devotamentu l .« Ia cuvîntul dl. Victor Iamandi," apoi dl. Dr . C. Angelescu , ca re , adânc impres iona t d e m ă r e a ţ a m a ­nifes tare a învăţă tor i lor , dec lară : „Sunt complet identificat cu Dus. Cine îşi iubeşte ţara, trebue să dea posibilitate fiecărui vomin să se lumineze, iar pe Dus. să vă pună în posibilitatea unui trai omenesc. Cînd t o a t ă lumea face sforţăr i le cele m a i mar i pen t ru lumina rea neamulu i respec t iv , cînd in Turcia — care e r a în u r m a tu turor ţăr i lor — înt r 'un an Kemal P a ş a a crescut număru l învăţă tor i lor cu 20.000, la noi s 'a neglijat în-vă ţ ămîn tu l , deşi , cunoscut e s t e că fa ţă d e cele t re i mil ioane de copii, ne t r e b u e 80.000 învă ţă to r i , căci numa i astfel v o m scăpa d e ru­ş inea ce a p a s ă a sup ra noas t ră , fiind ţ a r a cu cel ma i m a r e pro­cent d e analfabeţi .«

D-sa şi-a încheiat cuv în ta rea spunînd : «aveţi depl ină con-fienţă în mine , p recum a m şi eu depl ină confienţă în Dvs.»

După acea s t a , şed in ţa se suspendă : toţ i congresiş t i i au par t ic ipa t la desve l i r ea bustului lui Spiru Hare t .

Desba te r i l e congresului după m a s ă au fost p rez ida te d e dd : Iacobescu şi Ciolan. T o a t e dez ide ra te l e p ropuse d e rapor ­tor i a v â n d să sufere mici modificări , pen t ru a li s e da forma desăv î r ş i t ă s 'a d ispus a lcă tu i rea unei comisii . La pr imele t re i puncte din p rog ram, pen t ru a lcă tu i rea des idera te lor , a făcut p a r t e din comisie şi de lega tu l secţ iei Mureş , dl . Matei Roban. Punc­tul 1 şi 2 sunt p ropuse a s e înfiinţa cît mai grabnic . La punc­tul 3, s 'a ceru t mă r i r ea cotei delà 14 % la 20 % , iar fondul p t . comit , şcol. s ă se d is t r ibue luînd ca b a z ă un post . P r o g r a m u l zilei d e 8 se încheie cu diferite propuner i , unde ace laş de l ega t a l jud. Mureş a p ropus şi ad . g-ra lă a admis u r m ă t o a r e l e : 1) Să se in tervină ca minis terul de in te rne prin o rgane le sa le (notar , j andarm, etc .) să a m e n d e z e locuitorii cari anga jează servi tor i sau s e rv i t oa re copii ce n ' a u şc. p r im. t e rmina tă , 2) certificat medica l p t . elevii bolnavi să se e l ibe reze de o comisie a f lă toare în cap i ta la judeţului, 3) la examenu l de defini t ivat şi îna in ta-

64 PROGRES ŞI CÜLIURA

re sä fie în comisie şi un rep rezen tan t al asociaţi i respec t ive , 4) banii da ţ i de minis ter prefecturi lor pen t ru edificări şcolare , sa se î m p a r t ă de o comisie fo rmată din : prefect , revizor şcolar şi un de lega t al secţiei jude ţene .

In ziua a doua (9 Sept . ) a p rez ida t d. D. V. Toni. Un punct d in t re cele mai mult d i scu ta te a fost modif icarea s ta tu te lor şi în special contr ibuţ ia t axe i de m e m b r u în Asocia ţ ie . După ter ­mina rea programului , s 'a anun ţa t locul ad . g-ra le v i i toare — Timişoara . — La orele 4 p . m. au fost v iz i ta te împrejur imile oraşului . De aci de d e p a r t e , aducem omagii le noas t r e secţiei Iaşi şi în specia} d-lor : P la ton (preşed . ) şi Ie remia ( secre ta r ) de felul cum au şt iut sä organizeze ţ ine rea aces tu i congres , p recum şi pent ru număru l fest iv al rev is te i „ Vremea Şcolii" închinat mare lu i om al şcoalei D r . C. A n g e l e s e n .

M R

EPIGRAMĂ Revistei „Catârul" al cărui prin număr va să fie dedicat prostiei omeneşti.

In lîrgul nostru trebuia să apară iana trecută revista „Catârul* cu ten­dinţa lăudabilă de a isbi fără cruţare în prostia omenească. Conducătorul „Catârului" urma să fie cunoscutul muzician Maximilian secondat de un grup de muzicanţi valoroşi. Din motive necunoscute, dl. Maximilian, n'a mai apărut la orizontul literar cu Catârul d-sale, al cărui număr prim, urma să fie închi­nat prostie omeneşti.

Se spune că renunţarea apariţiei „Catârului" s'ar datora unei nevino­vate epigrame pregătită de un alt valoros om de litere maesiru constructor de viori Alecu, tot din acest tîrg.

Printr'o întîmplare fericită, am ajuns în posesia manuscrisului original al epigramei respective.

Iat-o : I n l i p s a publ icu lu i c i t i t o r V o i d o v e d i ţ i totuşi h u m o r , C ă c i aţi ven i t c 'o m o d ă n o u ă : V 'aţ i î nch ina t revista... vouă. . .

A lap a

PROGRES SI CULTURA REVISTA ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR din judeţul MUREŞ.

Apare lunar, afară de Iulie şi August sub îngrijirea Comitetului Asociaţiei.

Redactor responsabil: ION BUTNARIU Secretar de redacţie: NICOLAE ALBU

Abonamentul anual : Pentru învăţători . . . . . . . . . Lei 1 0 0 . - -Pentru comitetele şcolare şi alte ca tegor i i . Lei 12Ö.—

Toa te manuscrisele, revistele şi cărţile de recenzat se vor trimite pe adresa redacţiei. .<•.

, , Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

R e d a c ţ i a : Tg.-Mureş, Str. Minat Viteazul No. 5.

Administraţia: Str. Cogălniceanu No. 3.