1

Gavriil Stiharul

Profeţii despreRomânia

2

3

CAP. IViziunea din „Poiana Descătuşării“

n poiană, un schimnic, îmbrăcat ca un păstor – cămaşă de in, cioareci, cojoclung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti – , şedea pe un frumostron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat

gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi îndirecţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce careîi opreşte:

— Să nu mergi mai departe!Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa luistrăluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşacă G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârna unşirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să lenumere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptăsă se apropie şi îi zice:

— Ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul.Acum îngenunchează şi te mărturiseşte.

G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşteUnchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el seminunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi ile trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul pânăcând bărbia îi atinge pieptul.

— Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare, şopteşte Unchiaşul cu blândeţe.De altfel, ai să te obişnuieşti repede, adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, acum numărăpatruzeci de boabe pe mătăniile tale.

G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreaptă anevoie grumazul, şi vedesurprins că se făcu întuneric.

Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le oînfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte cafiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câtevaclipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costumscump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zalegroase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşteadăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a

î

4

mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc cadupă mort.

De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oamenivoinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi oprivire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şio aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat încostumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare,îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costumcernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşidintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului,din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţiireuşesc să se facă nevăzuţi în pădure.

Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul îndouă belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoiîncuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dălupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare că lupul are ceva omenesc, darnu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. serepede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate.Unchiaşul parcă lăcrimează.

— Nu sunt ai tăi, ci ai mei! strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori săridice piatra şi să ia cheia.

Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă:— Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc! apoi se trage deoparte.— Încă nu s-a terminat, priveşte aici! se auzi un glas de femeie ce venea dinspre

balanţă.Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o

diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penelealbe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are înmâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Subgreutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc în stigăte de urare.

— Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni! zise femeia tânărului.Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind

să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşiîncordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să strige la ei săse ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimitepelicanul.

Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singurpelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa

5

săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i- son, ki-ri-e-e-le-i-son", ca într-un cor bisericesc.

Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îlînlăţuieşte pe pitic zicând :

— Să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii.Arcaşii piticului îl părasesc şi fug.Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie

plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile, cu câte o cunună detrandafiri, îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânăruluizicând:

— Iată, îţi vom sluji doar ţie.Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând:— Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult

mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, sereped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şirecupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie,toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acestsfârşit fericit. G. se întreabă: „Oare ce scrie în hrisov?“ Atunci, aude limpede voceaUnchiaşului:

— Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi.— Unchiaşule, zise G. şi vocea şi-o aude clar răsunând înăuntru, la ce-mi folosesc cele

văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi, te rog!Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia

păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Niciurmă de Unchiaş, de munte şi de cetate...

Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit caun pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i daupace:

„Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care,judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc decinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi, ceîmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendatăîn aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Bisericaeste sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi, dinaceasta cauză, nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei.De aceea, vocea mea interioară m-a oprit. Şiragul de mătănii cu boabele de cremene şi cu ocruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate căevenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni,

6

poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată că nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numaiUnchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmiporunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifică unităţi de timp, poate zile, poatesăptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiană s-a făcut întuneric,ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită deviziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie ruptesau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi.Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, a piticului ai cărui ochi scăpărau scântei deură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate unpreot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în Noua Eră, simte că avenit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar baniiologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robeascăpe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit sădevină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede laînlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşiînapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealtă amagului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte deîncreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb, deoarece, învremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări,care zburau deasupra câmpului de luptă, pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are cevaomenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om, în timpul zilei, şifiară, în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o marecorporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna altecorporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-ismulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cufiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupraputerii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţii îi săgetează pe ceiînrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine estepelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegoriepentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanulcare se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii.În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelorpăgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate săînsemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţicreştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure, în timpulînrobirii, se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşacă, de acum, oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilorlui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ...”

7

G. simte o bucurie de nespus văzând cum poate pătrunde cu mintea semnificaţiatainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toatăînţelepciunea...

8

CAP. IIPrimul mesaj lăuntric

Motto:„Calea aici ce greu se găseşte. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu,numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi dezvăluie nebănuitele trepte."(Lucian Blaga)

La puţin timp de la prima întâlnire cu Unchiaşul, G. visă ceva neobişnuit. Se făcea că oscară cu o infinitate de trepte şerpuia spre abis, precum cochilia de calcar a unui melc uriaş.G. păşeşte atent pe fiecare treaptă sculptată parcă în lumină. Vârtejul de piatră ce părea căpurcede din adânc, un adânc nebănuit şi nesfârşit, se înşuruba în Univers, avansând în sensulinvers acelor de ceasornic. Un sentiment plăcut îl cuprinse pe G. Un fior magnetic sacru şifamiliar. Cu fiecare treaptă, lumina devine mai intensă. Dintr-o dată, vede o uşă de piatră aflatălateral. O împinge uşor cu mâna şi ea se deschide. Se pomeneşte într-o sală majestuoasă,discret luminată. Bolta se sprijinea pe douăsprezece coloane de marmură. Pereţii erausculptaţi, totul având înfăţişarea unei dantelării minerale lăsând să pătrundă prin ochiurile salao lumină colorată de vitralii. În mijlocul sălii, o masă de marmură. Pe ea, un pergament pe careera scris ceva. G. se apropie şi se apleacă asupra lui. Văzu un scris caligrafic, cu semnenecunoscute. Totuşi, lucru de mirare, G. putu să citească. Era scris un singur cuvânt: „Acasă".

G. cere ajutor Unchiaşului. O voce blândă, caldă şi familiară îi vorbeşte lăuntric: „Scaracu multe trepte coboară în abisul subconştientului tău. Şerpuieşte printre gânduri şi emoţiiasemenea cochiliei unui melc. O lumină fosforescentă vine din interior, atât cât să nu terătăceşti. Este lumina divină. O uşă de piatră se află lateral. Cea dintâi uşă. Dă într-o salamajestuoasă a cărei boltă se sprijină pe douăsprezece coloane, cele douăsprezece luni aleanului. Douăsprezece adevăruri. În mijlocul sălii se află masa supremei afirmaţii, iar pe ea unpergament pe care este scris supremul cuvânt. Unul singur: «Acasă». Ai pătruns, aşadar, însala primului popas şi ai citit primul mesaj către semenii tăi. Acum împărtăşeşte-l cu ceilalţi.Ajută-i pe semenii tăi să ajungă acolo şi să-l vadă cu ochii lor.“

G. se trezeşte brusc şi, după câteva clipe, înţelese că primise un mesaj în somn şi căacest mesaj este cheia de boltă ce-l va călăuzi să meargă înainte. Înţelese că de acum înaintecălăuzirea Unchiaşului s-a încheiat. Nu va mai avea nevoie de el, căci i-a fost descoperităcalea directa ce-l va duce la Adevăr. A înţeles că orice mesaj profetic trebuie văzut lăuntric defiecare, căci fiecăruia i s-a dat acest dar. Oamenii aleg liber să-l folosească sau nu. Aleg săpătrundă în propriul lor subconştient sau să asculte retorica altora. Aleg să vadă ei înşişi sausă-i lase pe alţii să vadă pentru ei. Ei sunt ca nişte orbi ce poartă în cârcă pe văzători şi-i roagă

9

să vadă în locul lor. Dar şi văzătorii au nevoie de picioarele orbilor, căci sunt tot atât de infirmica şi aceştia, în spatele cărora stau. „Dar ce să însemne acest «Acasă»?“ se întreabă G.încurcat, şi pentru prima dată simţi lipsa Unchiaşului. „Desigur“, îşi răspunse el, „aici suntacasă... Pentru totdeauna!“

10

CAP. IIIAl doilea mesaj lăuntric:

înviere în „Cimitirul speranţelor pierdute”

G. se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi dădea bineseamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată cătoate lucrurile sunt la locul lor: masă simplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreiatimpul îşi lăsase amprenta şi pendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra cedădea în pădure şi priveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întăreascăconvigerea că se afla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuiteforme ar fi invitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă.Înţelese că trebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îirevelaseră într-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Săcaute aici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată ceruriledeschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu se întâmpla aşaşi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri, schituri, locuri sacre.Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartă pe care aceeaşi graţie divinăsă i-o deschidă spre subconştient.

Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când, aflându-sepe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripile şi picând că osăgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupul neînsufleţit, dar chiaracolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsi absolut nimic. Se aşeză pepământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme.

Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupra lui cu ostrălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începe sa-şi spunăcuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului pe care niciGhilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pe muntele Măslinilor.

Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborând în fugă oscară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu ceva timp în urmăsau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul „Acasă" şi îl pronunţă cu glas tare şitresări la ecoul pe care nu-l bănuise. „Acasă" era repetat de zeci de ori până ajungea să sestingă undeva în infinit. O lumină vagă se revărsa pe trepte, dar de când G. repetă cuvântulmisterios, se transformă el însuşi în lumină, aşa că acum ea era atât de intensă încât închiseinstinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborî mai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţiicedează şi el se afundă adânc în ei.

Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengile unuicireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, locul unde se

11

născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căci propritatea fuseseînstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeau tăioase. Recunoscuimediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembrie geros, din preajma AnuluiNou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci a văzut clar viitorul. A văzut deceniul destrâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoi vărsarea de sânge din timpul revoltei, confuziade atunci, explozia de zvonuri asemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţiaconducătorilor, îmbogăţirea rapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizareaoamenilor, lichelismul politic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzutHrisovul. În el se găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine lecunoştea, avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cinele pătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe careDumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie de semne estezugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din univers aşteaptă Secretul. Tainăsemnelor pe care G. o uitase, dar pe care acum avea să o recitească în hrisovul amintirilor.Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn o provocare şi o proorocire, aşa cum văzuseatunci, în acea noapte de iarnă din preajmă Anului Nou.

12

CAP. IVLegământul lui Dumnezeu cu neamul românesc

Motto:„Porumbii-proroci îşi scaldă aripile înnegrite de funingine în ploile de sus. Eucânt – semne, semne de plecare sunt.”(Lucian Blaga)

Hrisovul… Semnele… Putea G. să le tălmăcească? Se aşază pe una din treptele scăriispiralate şi privi în gol. Lumina, care strălucise până atunci intens, diminuă sensibil până sestinse aproape de tot. Acum G. era cufundat într-un ocean de semiîntuneric şi îl cuprinse frică.O speranţă care revenise la viaţa era pe cale să se întoarcă în nefiinţă. O stea pâlpâia undevaîn bezna subconştientului, atrâgandu-i atenţia. Un astru a cărui poziţie era inversată,strălucirea lui venind de jos, de undeva din inima pământului, sclipea ca un diamant. G. priviîndelung stelele, ce se aprindeau şi se stingeau necontenit, şi simţi o toropelă plăcută înîntrega lui fiinţă.

Porni pe scară, călăuzit doar de lumina stelară, coborând treptele într-o lungă călătorieprin subconştient, prin somptuoasele odăi ale amintirilor. Revăzu cireşul bătrân al copilăriei şitrecu mai departe, spre ceva necunoscut şi sacru. La un moment dat, ceva îi dădu de înţelescă trebuie să se oprească. Simţi că picioarele îi sunt afundate în ceva mătăsos şi privi în jos. Oiarbă fragedă se unduia sub adierea zefirului, mângâindu-i ritmic genunchii, parcă pământul s-ar fi aprins cu flăcări verzi, mistuind o jerfă. De jur-împrejur, zarzării fremătau, parcă încercândsă se scuture de păsările care se năpustiseră asupra micuţelor poame dulci ca zahărul. Îndepărtare se vedea o cetate cu zidurile albe.

G. se apropie cu băgare de seamă şi se hotărî să intre. Bătu la o poartă masivă dearamă şi un oştean tânăr şi vânjos, cu mustăţi lungi, îi deschise imediat.

— Ce vrei, bre? i se adresa străjerul, ce era îmbrăcat cu o armura de oţel, bine lustruită,peste o cămaşă de zale.

— Dacă se poate, v-aş ruga să îmi daţi drumul înăuntru. Vin de departe şi va trebui sărămân peste noapte.

— Trebuie să-mi plăteşti parale, altfel nu-ţi dau drumul înăuntru, bre!G. îi puse în palmă o monedă de aramă. Oşteanul o privi cu o vădită nemulţumire şi nu

retrase mâna, dând de înţeles că mai trebuie să mai pună. G. îi mai puse una şi primipermisiunea să intre.

Înăuntru văzu bărbaţi şi femei îmbrăcaţi foarte diferit. Unii în haine de mătase brodatecu fir de aur, alţii în zdrenţe de postav ieftin. Când trecea un om de vază, un toboşar mergeaînaintea lui bătând din darabană şi strigând celorlalţi să facă loc. Toţi se dădeau la o parte,lăsând un culoar liber pentru demnitar şi suită lui. Câţiva oşteni loveau fără milă cu biciul penefericiţii care nu se grăbeau îndeajuns. Ajunşi pe margine, toţi trebuiau să cadă în genunchi

13

şi să privească în pământ. Dacă cineva ridica din întâmplare ochii, veghetorul porunceaoştenilor să-l salte şi să-l arunce într-o cuşcă ce se afla într-o căruţă, în urmă convoiului.Căruţă nu era trasă de cai, ci de patru oameni înhămaţi la ea.

G. avu ghinionul să întâlnească un astfel de convoi. O butcă cu un demnitar în ea trececu mare fast pe uliţa principală. Mulţimea se dădu îngrozită la o parte. Neobişnuit cu astfel demoravuri, G. rămase derutat în mijlocul drumului. Imediat un oştean se repezi ca un uliu şi îllovi cu biciul peste faţă, umeri, spate. Alţi doi oşteni, sosiţi degrabă, în luară pe sus şi îlaruncară în cuşcă mai mult mort decât viu. G. fu nevoit să privească prin zăbrelele cuştiijalnicul spectacol care îi provoca scârbă şi indignare.

Ajuns acasă, demnitarul dete porunci slugilor. G. fu dat jos şi dus înaintea lui. Era unbărbat îngrijit, ce se cunoştea a fi ieşit la obraze, brunet, cam la treizeci de ani, cu o barbălungă, ce lucea nefiresc în lumină, semn că şi-o ungea cu uleiuri. Purta un caftan vişiniu, ornatcu fire de aur, meşteşugit lucrate, având la mâneci blană de samur. Pe cap avea un işlic deblană de samur. Fuma dintr-un ciubuc făcut din lemn de trandafir, frumos ornamentat. Faţa îiera oacheşă şi privirea vicleană. La dreapta şi la stânga se afla câte un slăvitor care îi cântăditirambi, acompaniaţi fiind de un lăutar, ce se afla în spate, cu o cobză mare:

— O, preamărite stăpâne,/ Soare al nostru mare,/ Lumina câştigă în strălucire/ şipământul în fericire/ când numele ţi-l şopteşte…

— Plecaţi! strigă bărbatul. Nu cântaţi, ci vă faceţi.Lăsă să cadă câţiva gologani şi cei trei se aruncară în genunchi pentru a-i culege. Unul

din gologani se rostogoli la picioarele demnitarului şi, cum primul slăvitor se târî să-l ia,stăpânul îi strivi mâna, apăsându-i-o cu talpa cizmei. Slăvitorul începu sa urle sinistru dedurere.

Într-un târziu, demnitarul se răsti la G.:— În genunchi, calicule! Să te văd că faci în faţa mea o sută de temenele.Cum „calicul” nu se aruncă în genunchi, demnitarul continuă să urle:—Puneţi-l în genunchi!Oştenii îndeplini cu brutalitate porunca. Puţin mai calm, bărbatul se adresă lui G.:

— Cum îndrăzneşti, ştii cine sunt eu?— Nu ştiu, domnule, sunt străin aici.— Aşa deci, zise el mai potolit, atunci află că eu mă numesc Kir Iamandi, dar pentru tine

sunt arhon Iamandi, ai înţeles?— Am înţeles, arhon Iamandi.— Acum să-mi spui ce treburi te aduce în cetatea noastră, făcu Iamandi cu glas mieros,

voind să-l supună la un lung tacrir, care, se pare, îi făcea mare plăcere.— Am venit pentru Hrisov, i-o întoarse G. stăpân pe sine. Curiozitatea bărbatului crescu

la culme:— Hrisov? Care Hrisov? Hrisovul ăla care îţi spune unde sunt ascunse paralele? De-aia

ai bătut drumul până aici? Basne! Minciuni!

14

G. nu înţelegea de unde Iamandi ştia de legenda Hrisovului, căci era încredinţat cătaină acestuia îi fu descoperită numai lui, în acea viziune din „Poiană Descătuşării“.

— Acum mă vei întrebă de unde ştiu, zise Iamandi ghicindu-i gândul, după ce trase dinciubuc o gura de fum. Ei bine, de la un calic ca tine ce i se zicea Unchiaşul, un techea-berchea, care născocise acest basn, îndemnând pe rumâni la revoltă. Potlogarul ăstapovestea tuturor că Hrisovul le dă dreptul ghiaurilor de rumâni să stăpânească ŢaraRumânească. Ba chiar să facă proorociri şi să slobozească şi alte neamuri. Am pus pe gealatsă-i croiască o sută de bice. Ha! ha! ha!

Un sfetnic se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Faţa lui Iamandi se lumină.— Uitasem. La noi umblă o basnă. Cică, înainte de a stăpâni noi pe aceste meleaguri,

voi, rumânii, prinzând de veste că armia otomană este la Dunăre şi că vrea să intre în ţară, l-aţi înştiinţat în taină pe domnul vostru, Constantin, şi el a ascuns comoara într-o peşteră.Trădătorul ăsta, înainte de a fi dus la Stambul pentru a da socoteală şi a i se tăia capul, cum ise cuvine unui trădator, a întocmit un hrisov. Cred că ştii şi tu, de vreme ce umbli după acelHrisov. Spune-mi cinstit, nu pentru asta ai venit?

— Îţi voi spune arhon Iamandi dacă îmi vei spune domnia ta mai întâi ce s-a întâmplatcu Unchiaşul, zise G. hotărât.

— Aşa deci, se încruntă Iamandi, acum pui condiţii. Ei, bine, îţi voi spune. A reuşit săscape din temniţă şi să dispară, deşi nu ştiu cum a făcut, căci încuietoarea am găsit-oneatinsă. Poate că el te-a trimis aici să mă ispiteşti, să cauţi Hrisovul şi să găseşti comoara.Comoara e a noastră, auzi, şi nu vă voi lasă să o luaţi, atât timp cât stăpânim noi.

După ce cugetă câteva secunde, Kir Iamandi făcu un gest imprevizibil: porunci slugilorsă-l pună în libertate. Ei se repeziră, îl scoase pe G. în curte şi, după ce îl mai ciomăgi decâteva ori, îi dădu drumul. Demnitarul îşi mângâie barba şi le spuse oştenilor:

— Luaţi-i urma, dar fiţi cu băgare de seamă să nu va simtă că-i şiret. Îmi raportaţifiecare mişcare. Apoi zise ca pentru sine: „Dacă va da de Hrisov, comoara va fi a mea.“

G. pleca de la Kir Iamandi şchiopătând rău. Buzunarele îi fuseseră golite de gealaţi şiacum umbla să găsească un codru de pâine să-şi astâmpăre foamea. La han nu putea tragefără parale, iar să cerşească îi era ruşine. Nu ştia că este urmărit pas cu pas, dar unpresentiment vag tot avea, căci din când în când întorcea capul şi privea în urmă.

La un moment dat simţi că cineva îl apucă de braţ şi îl scutură cu putere. Întoarse capulşi văzu o bătrână îmbrăcată într-o dulamă cernită. Avea părul alb strălucitor şi purta obroboadă de lână, de asemenea cernită.

— Hai cu mine băiete! zise ea pe un ton poruncitor.Bătrâna îl trase cu putere de mânecă şi-l împinse printr-o uşă îngustă într-o casă

văruită, cu olană mâncată de ploaie. G. privi cu uimire odaia. Era o cămăruţă cu ferestrelejoase şi cu pereţii proaspăt văruiţi. În faţa lui se afla o altă uşa mică. Bătrâna o deschise. Îlimpinse înăuntru şi uşa se închise la loc. G. se pomeni în întuneric. Bătrâna scăpără amnarulşi făcu lumină.

15

Locul pe care îl credea a fi o altă cămăruţă era, de fapt, o peşteră. Stalactitele şistalagmitele păreau că sprijină bolta. Se auzeau picăturile de apă ce cădeau cu o ritmicitate deceasornic. Candele imense erau prinse de pereţi şi bătrâna le aprinse pe rând. Acum peşterăpărea poleită. Uşiţa prin care intraseră dispăruse. Bătrâna îl prinse de mână şi îl conduse pânăla o firidă, înăuntrul căreia se găsea un ulcior. Scoase ulciorul afară şi îl lovi de peretele derocă spărgându-l. Un pergament ros de vreme se rostogoli la picioarele ei. Îl desfăcu cu grijă şiîl întinse apoi lui G., zicând:

— Iată Hrisovul!G. îl luă în mâna tremurândă, privind-o insistent. Apoi o întrebă:

— Cine eşti tu?— Biserica, veni prompt răspunsul.— Citeşte Hrisovul! La lumina tainică a candelelor, G. citi murmurând: Legământul lui

Dumnezeu cu neamul rumânesc…

16

CAP. V„Şi se va zidi Hagia Sofia cea Nouă!“

Motto:

„Ea, cupola Agiei Sofia,pare a nu zace pe temei solid,ci parcă, atârnând de cer de o funie de aur,ar acoperi spațiul.“

(Procopius din Cezareea, 500 ― cca 565)

G. citi Hrisovul pe nerăsuflate, minunându-se continuu. Când isprăvi închise ochii. Eraîn extaz. Bătrâna îl privi lung şi semnificativ:

— Ţi-a fost dat să cunoști izvodul prin care Domnul Dumnezeu dă dreptul neamuluiromânesc să stăpânească cel mai sfânt, frumos, bogat şi tămăduitor pământ. Să zidească aicicel mai mare și mai bineplăcut locaş de închinăciune: „Hagia Sofia cea Nouă“, cea din urmăminune de pe pământ, ce fi-va apărată de îngeri şi heruvimi și unde vor fi cântate cele maifrumoase şi sfinte imne ale Ortodoxiei... ! „Hagia Sofia cea Nouă“ se va ridica în zilele celehotărâte şi fi-va speranța neamurilor. „Hagia Sofia cea Nouă“ a cărei zidire ar fi fost începutăde însuşi Constantin Vodă Brâncoveanul dacă nu ar fi fost mazilit, purtat în lanţuri şi batjocoritpe uliţele Ţarigradului, pentru ca apoi să i se taie capul, împreună cu cei patru fii ai lui... !

G., cu ochii larg deschişi, asculta ca vrăjit și o privi pe bătrână:— Cine a scris toate acestea? zise el în cele din urmă.— Un înger, de bună seamă: Însuși Sfântul Arhanghel Mihail.— Cum a ajuns izvodul în această peşteră?— După ce domnul Constantin fu mazilit, pergamentul a fost dus la mănăstirea Hurezi.

Se răspândise zvonul că grosul averilor Mucenicului se află în țară, păstrare la loc sigur, iartaină lor este dezvăluită în acest hrisov. Cum oamenii agiei i-au luat urmă, un călugăr curajosl-a ascuns într-o peșteră aflată în apropiere.

— Este chiar aceasta, nu-i aşa?— Chiar aceasta e, dar acum trebuie să iei izvodul şi să pleci. Ţine-o tot înainte prin

galeria aceasta și vei ajunge undeva. Ai să vezi atunci. Ai grijă de pergament ca de ochii dincap. Trebuie să ajungă în lumea ta.

Bătrâna luă o torţă, o aprinse de la una din candele şi i-o dete. Se întoarse și se pierduîn negură. G. credea că totul e vis. Porni la drum în stare de transă. I se părea că merge printr-un tunel, ca acela descris de indivizii aflați în moarte clinică şi reveniți ulterior la viaţă. Seaştepta să vadă entităţi de lumină care să-l călăuzească, dar nu văzu nimic. Mergea totușiînainte nesimţind niciun fel de oboseală. La un moment dat, lui G. i se păru că aude un cântec

17

duios, mlădiat de un glas de femeie, o doină care duce în lume tristețea unui suflet sfâșiat dedoruri. Dar nu avea timp să se oprească şi să-l asculte mai bine. Mergea înainte fără oprire şidin pereții de granit ieșeau scântei, reflexe ale flăcării torței ce o trecea dintr-o mână într-altă.Galeria părea o temnița de piatră din care avea impresia că nu va mai ieși niciodată. La unmoment dat, totul se învârti în jurul lui şi-şi pierdu cunoştinţa...

...G. se trezi întins pe iarbă. Soarele se ridicase doi stânjeni pe cer și razele lui cădeaupieziş peste chipul lui, scăldându-l într-o lumină caldă și prietenoasă. Primul gând fu să vadădacă mai are Hrisovul la el, dacă nu l-a pierdut cumva. Se pipăi şi văzu ca buzunarul dinăuntrual hainei este gol. Nici urmă de pergament. Înciudat, se lăsă pe iarba şi privi îndelung cerul:„Am fost un nevrednic. Am pierdut Hrisovul. Nu merit sa mai trăiesc!“ Se ridică totuşi anevoie șiobservă că se află în curtea unei catedrale. Un grup de turiști, având în frunte un ghid tânăr,îmbrăcat într-o reverendă scrobită, impecabilă, venea către el. Tânărul părea a fi un proaspătabsolvent de teologie, poate un doctorand. Un bărbat brunet, cam la treizeci de ani, purtând unbarbişon îngrijit, ce lucea nefiresc la lumina, semn că şi-l ungea cu uleiuri. „Kir Iamandi“,izbucni G. deodată. „Imposibil“, se răzgândi el. „Dar semăna atât de mult. “ G. se alăturăgrupului și ascultă cu atenție explicațiile teologului, ce vorbea popeşte, adică voit pe nas:

— Catedrala pare că nu se sprijină pe temelie pământească, ci se revelează asemenea„Sfintei Sofia“, care nu se înalţă spre nimic, care pur și simplu se arată, se revelează. Aici, maimult decât oriunde muritorii vor sesiza coborârea Transcendentului...

Părea că strănepotul lui Kir Iamandi repetase aceste fraze de mii de ori şi acum leturuia maşinal.

— Acum vom intra în muzeu, continuă el cu glas sforăitor.Descoperindu-l pe G., tânărul ghid veni la el şi-l întrebă:— Dumneata faci parte din grup?— Nu, domnule! răspunse G., dar aş dori să văd şi eu muzeul.Ghidul îl măsura din cap până în picioare cu privirea şi-i zise cam deranjat:— Mă rog, în acest caz trebuie să achiţi taxa de vizitare.— Taxa de vizitare! exclamă G. surprins. Deodată îşi aduse aminte că nu avea nici un

ban, căci îl buzunăriseră lefegii lui Kir Iamandi. Dar nu am niciun ban la mine, se scuză el.Răspunsul veni prompt şi sec:— În acest caz, n-ai ce căuta înăuntru!“... Întins pe iarbă, G. contempla catedrala. Era cea despre care bătrâna îi vorbise:

„Hagia Sofia cea Nouă“. O minune! Parcă nu avea nimic pământesc. Parcă era suspendată învăzduh. Parcă era o revelaţie... G auzi gălăgie. Grupul terminase de vizitat clădirea şi acumera condus de ghid către catedrală. Oamenii vorbeau cu glas tare, în ciuda apostrofăriighidului care le atrăgea atenţia să nu tulbure liniştea. G. auzi desluşit un glas de femeie, cepovestea entuziasmat:

— Ca să vezi, Acela era Hrisovul! Dar bine s-a mai conservat...

18

Văzându-l pe G. a doua oară şi mirându-se că mai e încă acolo, ghidul se opri şi,scrâşnind din dinţi, îi zise:

— Şterge-o imediat! Vrei să chem bodyguarzii să te dea afară cu forţa?

19

CAP. VIO noapte care a schimbat un destin

„Scara! Trebuie s-o cobori. Sau s-o urci. Oricum, să ieși de-aici, să ieși cât mai repede.Câtă umilință, câtă desconsiderare, câtă aroganţă. Oh! Dacă aș fi Iisus Hristos aș face un biciși le-aș răsturna mesele lor negustoreşti, infatuarea lor fariseiească și ipocrizia saducheiească.Dar pentru asta El a plătit cu viaţă. Și-a făcut dușmani, iar vechile ranchiuni au răbufnit acolo,în faţa lui Pilat: «Rătigneşte-L! Răstignaşte-L!» El a avut curaj, a privit moartea în faţă. Cine aspus: «Soarele și moartea nu pot fi privite în faţă» ? Da, dar Soarele poate privi moartea înfaţă. Dar tu? Tu ești laș, vrei să fugi. De ce bâjbâi căutând scara? Nu, nu ești Soare, dar aiprimit lumina de la Soare: «Veniți de luați Lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor…»”

— …Nu-nţelegi!, insistă ghidul privindu-l pe G. cu dispreț. Dacă te vede părinteleadministrator mă va certa pe mine din cauza ta.

O femeie tânără, cam la treizeci de ani, se desprinse din grup și se adresă ghidului:— Îl plătesc eu intrarea. Lăsați-l să viziteze muzeul.Teologul o trase deoparte și îi spuse:— Nu vă implicați, doamnă. Trebuie să fie vreun vagabond sau cerșetor. După cum ați

aflat și din presă, acum o lună ne-am confruntat cu o spargere…— Ştiu, zise femeia, atunci când se zice că s-ar fi furat nimburile de aur ale sfinților.

Totuși, ușile, ferestrele nu prezentau urme de forţare. S-ar părea că hoții ar fi pătruns pe căinecunoscute…

— Posibil, doamnă. La tehnica de azi, totul e posibil… Trebuie să fim fermi cu hoții.Toleranţa noastră proverbială a încurajat pe astfel de indivizi. Așa s-a ajuns să se spună căsuntem un popor de hoți. . . Am ajuns celebri până și-n proverbe ălora, bunăoară: „Quandquelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout unpeuple vole, c’est la Roumanie“...

— Îl cunosc pe acest om, făcu în mod neașteptat femeia, pălind ușor, căci era clar căminţea.

— Ei, bine, concluzionă ghidul vădit stânjenit că îi fu întreruptă fraza pe care se vedeacă o citise undeva. În acest caz, mergeți la terminalul de acolo și luați-I un tichet!

Femeia făcu întocmai. Terminalul îi citi un cip si-i eliberă tichetul. Femeia înmânătichetul lui G.

— Va trebui să mai stai până se formează un nou grup, zise ea și plecă fără să aștepteca G. să mai apuce să mai spună ceva. Merse ceva mai încolo și se așeză pe o bancă. G. avuvreme să o privească îndelung. Era îmbrăcată cuviincios, cu gust, purtând un taior și o fustăbleumarin, care nu îi trecea dincolo de genunchi. Pe cap, purta o băsmăluță dintr-un materialfin ornat cu figuri geometrice. Nu era foarte frumoasă, dar avea trăsături fine. Părul negru

20

încadra un ten palid. Privirea părea că oglindește în mod nemijlocit sufletul. Era sinceră șidirectă.

G. intră cu noul grup care se formase și ieși după o jumătate de oră. Rămase surprinscând văzu că femeia îl așteptase în tot acest timp. Se apropie oarecum stânjenit și îi zise:

— Vă mulțumesc, doamnă. Vă rămân îndatorat.— Nicio problemă, veni imediat răspunsul. Pe mine mă cheamă Maria. Pe dumneata?— Spuneți-mi G.— Dar e o inițială, zise Maria surprinsă. În sfârșit, dacă insişiti…— Am lipsit mult din București, puteți să-mi spuneți ce e cu aura sfinților?” schimbă

bărbatul vorba— S-a întâmplat acum o lună de zile. Toate ziarele au vuit. Le poți citi online.— Dar eu nu am calculator, se scuză G. Femeia rămase pe gânduri un timp. Părea că

deliberează îndelung. Zise:— Îmi pare râu , dar nu am laptopul la mine. Vino cu mine acasă. Am să-ți arăt. Am

salvat într-un folder câteva documente. Le poţi citi pe îndelete. În plus, vreau să-ți mai aratcâteva cărți vechi pe care le am în mica mea bibliotecă. Eu sunt medic. În timp ce dumneatavei citi netulburat, eu voi termina un raport care îmi trebuie mâine la serviciu. De când cunebunia asta de implantare a cipurilor în organism suntem foarte aglomeraţi…

— Implantarea cipurilor în organism! Se miră G. Am trăit să o aud și pe-asta.— Nu ai auzit de acest proiect până acum? În sfârșit, vei citi despre el pe net…Maria deschise portiera mașinii și după ce îl invită pe G. să se facă comod porni motorulși demară. Conducea tăcută și prudentă. Pe tot parcusul drumului nu a scos o vorba. Intră pe o

strada liniștită, străjuită de tei și opri în faţa unui bloc cu opt etaje. Urcară amândoi într-un lift,care opri la etajul opt. Apoi intrară într-un apartament ce avea două camere.

Maria dădu drumul la un laptop și se opri la un articol de presă, datat 2 mai, ce titra culitere de o șchioapă: „Spargere la «Catedrala Mântuirii Neamului» - hoții sunt încă în libertate".Articolul fusese scris cu o vădită notă de ironie:

Din relatările părintelui T. am aflat că seara, înainte de a adormi, părintele s-a privit decâteva ori în oglindă și parcă a văzut un cerc galben înconjurându-i capul. Somnul l-a luatrepede. A visat mult. Dimineață, a deschis biserica și a constatat că sfinții îl apostrofează.Uitându-se mai bine, a văzut că aceștia nu mai aveau pe cap discurile lucrate din foiță aurite.Părintele a mers imediat la poliţie și a reclamat furtul. Din primele cercetări a rezultat că ușile șiferestrele erau intacte. Niciun indiciu nu confirmă că s-ar fi intrat prin efracție. Dar partea ceamai interesantă a fost aceea că, deși polițiștii au constatat la rândul lor că nimbul de aur alsfinților dispăruse într-adevăr, confirmând așadar temeinicia reclamației, ulterior fotografiile auarătat contrariul. În fotografii, sfinții apăreau cu nimbul lor pe care îl aveau dintotdeauna. Să ficontat faptul că, de Întâi Mai, părintele a ieșit ca tot omul la iarba verde și a petrecut cumâncare și băutură, dar, mai ales, cu băutură, până noaptea târziu, cinstind cum se cuvine

21

„Sărbatoarea de Armindeni“, numită în popor şi „Ziua pelinului“ sau „Ziua beţivilor“? Se pare căpână la sosirea părintelui protopop, hoții ar fi avut timp să le aşeze la loc, căci acesta a infirmatcategoric că s-ar fi întâmplat ceva anormal, catalogând afirmațiile partintelui T. drept„oboseală“, deşi unii enoriaşi cred ca ar fi fost vorba de „viziuni“.

— Așadar, a fost vorba de o iluzie sau poate o farsă, concluzionă G. nu pe deplinlămurit.

— Cred că de o iluzie, răspunse Maria, căci, de atunci, fenomenul a fost semnalat și înalte biserici din ţară.

— Iluzionism? întrebă G. retoric. Cine ar putea fi acest iluzionist?— Asta aș vrea și eu să aflu. De aceea mă duc pe la biserici, așteptând reapariția

fenomenului. Până acum nu am văzut nimic... Am văzut însă altceva.— Ce anume?Maria nu răspunse nimic și G. spuse într-un târziu:

— Trebuie să plec. Iartă-mă că v-am reținut.— Am să te mai văd?— Îmi pare rău, plec definitiv.Maria privi în gol, apoi hotărâtă se destanui:

— Știi, te-am mințit cu laptopul. Mai am unul în mașină, dar... Iar povestea cu cărțilevechi este iarăși o minciună. De ce am făcut-o? Nu știu, poate că nu voiam să ne despărțimașa. M-ai întrebat adineauri ce am văzut. Acum pot să-ți spun. Un nimb. Capul tău erainconjorat de un nimb de aur, ca cel al sfinților. Te rog, nu pleca! La aceste vorbe, G. fucuprins de un sentiment de milă. Știa precis că și Maria are un cip implantat în organism și că,în curând, sentimentele ei sincere și atât de firești se vor schimbă. Deodată, avu o sclipire delumină. I se adresă autoritar:

— Scoate-ți imediat cipul! Propunerea era atât de neobișnuită, încât femeia rămasesurprinsă.

— Scoate-l, insistă el, și apoi vino cu mine!— Nu pot aici acasă, răspunse ea.— Trebuie să merg la Institut. Acolo am tehnologia necesară. Și nu pot singură, trebuie

să găsesc un coleg care să mă ajute.— Găsește-l!Miezul nopții. La poarta Institutului își făcu apariția o mașină condusă de o femeie.

Lângă șofer, se află o altă femeie. Femeia opri și merse un scaner care o identifică. Poartă sedeschise și mașină pătrunse înăuntru. Portarul, care tocmai atunci fusese trezit din somn, venila mașină și zise:

— Faceți ore suplimentare, domnişoară Maria. Apoi, adresansu-i-se celeilalte:

22

— Și dumneavoastră doamnă... Neprimind niciun răspuns se duse în cabina lui şi seculcă la loc. Automobilul merse pe o aleee lungă, apoi se opri. La intrare, un alt scaner începusă bâzâie. Trecând și de acesta, cele două femei pătrunseră înăuntru.

După aproximativ o oră, ele ieșiră grăbite.— Ești foarte amețită Maria, lasă-mă pe mine să conduc! Maria încuviință.— Știi, spuse ea într-un târziu, mă simt ciudat... de bine!

23

CAP. VIICine este G.?

Puţin după miezul noptii, G. auzi motorul unui automobil care opri în faţa blocului. Îlrecunoscu imediat. Privi precipitat pe fereastră şi văzu pe cele doua femei coborând în grabă.G. Deschise uşa de la intrare şi aşteptă ca liftul să se oprească. O veşnicie. Când, în sfarşit, încadrul uşii de la lift, îşi făcu apariţia Maria – probabil că prietena ei coborâse între timp –, G.avu o revelaţie. Pentru prima dată, o vedea altfel: mai tânără, mai deosebită. Unde mai văzusechipul acesta ? Un chip aparte, nobil deşi acum atât de tulburat. Nu avu timp să-şiamintească…

Femeia intră grăbită în apartament:— Sunt nebună, murmură ea pierdută, de bună seamă sunt nebună. Acum sunt o

proscrisă, o fugară, o condamnată. Voi fi internată într-un ospiciu-închisoare, unde voi fisupusă unei terapii de reeducare.

G. se simţi vinovat şi Maria băgă imediat de seamă.— Iartă-mă, se scuza ea, nu-ţi fac niciun reproş. Eu însămi mi-am asumat

responsabilitatea gestului meu nebunesc… dar… dacă stau mai bine să mă gândesc, nu a fostchiar atat de nebunesc.

— Dacă mai ai încredere în mine, şopti G., trebuie să mai faci un lucru. Să plecămimediat de aici.

— Şi unde vom merge? spuse ea mirată.— În peştera prin care am venit. Îţi sunt dator cu câteva explicaţii. Am venit de undeva

din subconştientul vostru. Am venit printr-o peşteră, aducând un hrisov, un document întocmitchiar de Constantin Vodă Brârancoveanul. Hrisovul nu este acelaşi cu cel pe care l-am văzutîn muzeu. Ştiu că peştera trebuie să fie pe undeva prin Oltenia. Poate „Peştera lui Pahomie“Să o căutăm întâi pe aceasta. Să mergem acolo deci şi s-o găsim. Hrisovul? Vom căutaoarecum acul în carul cu fân, dar am presentimentul că îl vom găsi. Sunt sigur că l-am pierdutîn această peşteră.

— O nouă aventură? făcu suprinsă Maria… Totuşi”, completă ea, ceva îmi spune cătrebuie să merg până la capăt. În definitiv, trebuie să găsesc răspunsurile la intrebările pe caremi le puneam încă din timpul liceului. Cine sunt? De unde vin? Încotro? De ce tocmai eu?...

Maria pregăti automobilul. Puse în portbagaj pături groase, o lanternă, hainecălduroase. Se gândise şi la benzină. Acum că nu mai avea cipul, îi va fi greu să-şi alimentezerezervorul. Găsi soluţia: buna ei prietenă, Ana, o va ajuta. O va convinge să o însoţească.Noroc că erau vecine.

— Aşteaptă-mă, zise femeia, voi urca până la trei şi voi incerca să o conving pe Ana săvină cu noi. Avem nevoie ca ea să ne ajute cu cipul.

24

G. aşteptă în maşina timp de un veac, adică un sfert de oră. Din bloc îşi facu apariţiaMaria însoţită de Ana. Ce uşurare! După ce facu prezentările, Maria urcă la volan şi pornimotorul. Ana stătea lângă ea pe scaunul din dreapta. Părea mai tânară decât Maria, şi poatecă era. O femeie zveltă, frumoasă. Par castaniu, bucălat, ochi albaşti-verzui, ca apele adâncişi tainice, nas drept, ten fin. Totul la ea era bine proporţionat. Deosebită era vocea. Muzicală,hipnotică, misterioasă, mlădiind ca o chemare a legendarelor sirene. Întreaga făpură imprăştiadiscret un parfum de iasomie.

Automobilul opri la o staţie de benzină şi Ana, folosindu-si cipul, facu plinul rezervorului.După o jumătate de oră, automobilul se afla pe şosea, rulând cu viteză spre vestul ţării.— Ce scria în Hrisovul domnitorului Brâncoveanul? rupse Maria tăcerea. Puţin

emoţionat, G. răspunse:— Cu dumnezeiasca lui clarviziune, domnitorul proorocise vremurile ce vor urma… Dar

nu numai atât! De fapt, Hrisovul este Testamentul voievodului. Prin el, Mucenicul lasăromânilor bunuri materiale şi spirituale. Lasă un inventar al datornicilor şi al datoriilor acestoracătre poporul român, o lista cu toţi aceia care furaseră din vistieriea ţării şi jefuiseră ţara, căcimult s-a furat. Mai lasă şi obligaţia de a se desăvârşi lucrarea pe care el o începuse. Fiecaregeneraţie va avea datoria să inventarieze jaful, pentru ca, în ziua scadenţei, Tânărul Voievodsă-i execute silit pe debitori, să-i tragă la răspundere. Nu există termen de prescripţie, iarjudecata o vor face bătrânii cei drepţi şi cinstiţi. Fără subterfugii avocăţeşti, fără amânărisuspecte. Cine crede că, odată cu moartea Mucenicului, au dispărut toate documentele seînşală.

— Cine-i Tânărul Voievod? interveni Ana.— E cel cu paloşul pe care l-am văzut în „Poiana Descătuşării“, Fiul femeii cu chip

blând, liniştit, ochi limpezi, senini ce purta o diademă de argint pe cap.— Mă tem ca nu-nţeleg, adăugă Ana. Cine-i această femeie?— Nu ştiu. Asta vreau şi eu să aflu.Era o noapte caldă de vară, iar ţârâitul greierilor pusese stăpânire pe întreaga câmpie,

măcinând întinderea nesfârşită. Deodată, G. întoarse capul şi o privi pe femeie într-un modciudat. Într-un târziu, se hotări să o întrebe:

— Ai copii, Maria?— Mi-ar fi plăcut, dar nu sunt nici măcar măritată.G. tăcu. Farurile maşinii continuau să sfredelească întunericul. Din când în când, venea

din sens opus câte un automobil sau câte un camion, care trecea nepăsător, orbindu-i cufarurile. Deşi obosită, pentru că avusese parte de o zi atât de încărcată, deşi era la volan demai bine de o oră, Maria parcă trăia clipe deosebite, întreaga ei fiinţă şi-o simţea învăluiă într-olinişte suprafirească, care venea de undeva dinlăuntul ei. Se predase acestui nou sentiment denăzuinţe şi idealuri, de vrajă şi mister. Automobilul merse toată noaptea, ca o pasăre călătoareîn drumul ei spre casă.

25

Începuse să se lumineze şi, doborâtă de oboseală, ieşi cu maşina de pe carosabil şiopri undeva pe câmp, pentru a se odihni. Ana se oferi să treacă la volan, dar nici ea nu fu înstare să se menţină trează. Pâlca nopţii se risipea treptat, iar dealurile înverzite răsăreau unulcâte unul.

După trei sferturi de oră, automobilul rula iarşi pe şosea. La volan se afla Ana, iar dedata aceasta, pe scaunul din dreapta stătea Maria. După ce pierdu ceva timp pentru a citiindicatoarele, îşi dădu seama că se rătacise. Traversă totuşi Oltul, intrând în Râmnicu Vâlcea.Călătorii nu fură interesaţi să admire oraşul, cum nu fuseseră interesaţi să admire nici Piteştiul,pe care-l străbătuseră mai devreme. Voiau să ajungă mai repede la „Peştera lui Pahomie”.Ieşiră din oraş şi se pomeniră iaraşi pe şosea. Aceeaşi monotonie. Ana opri de vreo douăzecide ori pentru a citi indicatoarele, care parcă intrau intenţionat în conflict unele cu altele,indicand direcţii diferite.

— Trebuie să întrebăm pe cineva cum putem ajunge la peştera, concluzionă Ana. Dealtfel, se pare că norocul ne surâde.

Apăsă uşor pedala de frână şi opri lângă o maşină ce staţiona pe dreapta. Observă căşoferul stătea aplecat peste volan, căutând ceva pe hartă. Era un bărbat tânăr, înalt, binefăcut, îmbrăcat cam neglijent. Părul blond-roşcat, încreţit. Barba era roşcată şi ceva maiîngrijită decât părul, care îi stătea vâlvoi în cap, ca un rug aprins. Maria deschise geamul şi i seadresă:

— Fiţi amabil, vă rog! Cum putem ajunge la „Peştera lui Pahomie“? Omul ridică privireaşi o încrucişă cu cea a femeii. Maria obsevă că ochii îi erau albaşti şi limpezi. Atunci se petrecuceva neaşteptat, un fel de miracol. Fiecare privea fascinat la celălalt, niciunul nu se-ndura să-şidezlipească privirea de la chipul celuilalt, ca şi cum doi magneţi se atrăgeau reciproc.Secundele treceau şi cei doi ignorau cu desăvârşire scurgerea timpului, mângâindu-se unul pealtul cu privirile. Într-un târziu, bărbatul, trezit ca dintr-o transă hipnotică, spuse politicos şi camtimid:

— Şi eu mă-ndrept tot într-acolo. Dacă nu vă e cu supărare am să merg înainte, pentruca dumneavoastră să mă puteţi urma. De altfel, nici nu e mult de mers. Aveţi încredere,cunosc bine munţii aceştia. Sunt geolog. Mă cheamă Constantin. Să ştiţi că peştera esteînchisă şi nu se poate intra. Dar găsim noi o cale. Aveţi încredere.

Bărbatul demară uşor. Cealaltă maşină făcu la fel.— Interesant om, zise Ana, dar trebuie să fim totuşi cu băgare de seamă. Îl cunoaştem

doar de cinci minute şi nu ştim cine este şi ce gânduri are. Se pare că este fascinat de tine,Maria. Şi tu de el. Bine că nu eşti tu la volan, căci nu sunt sigură că ţi-ai revenit, iar pemarginea şoselei sunt prea mulţi plopi bătrâni…

— Pe mine mă cheamă Maria, răspunse ea cu întârziere, adresându-se unui personajimaginar, absentă fiind la tot ce spusese până atunci buna ei prietenă. Maria… Maria… Măcheamă Maria… Îmi pare bine de cunoştinţă, Constantin…

G. îşi aminti în sfârşit:

26

„Oare cum de nu mi-am dat seama? făcu el. Fără îndoială… «o femeie cu un chipblând, liniştit, ochi limpezi, senini purtând o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreaptă unhrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr binefăcut, părând a fi fiul ei…» Desigur, e femeia din «Poiana Descătuşării». Dar tânărul? Desigur,fiul ei… Negreşit, va avea un fiu… E încă tânără…”

— Maria! O cheama Maria! izbucni el, absorbit de neaşteptata descoperire.Ana gândi că amândoi şi-au pierdut minţile şi se felicită că acceptase să meargă cu ei,

altfel cine ştie cum s-ar fi sfârşit această aventură.Automobilul din faţă părea că ştie bine drumul. După ce lasă în urma Ocnele Mari, coti

la dreapta, trecu prin Băile Govora, apoi prin Horezu şi, în final, ajunse în Polovragi,îndreptându-se spre Cheile Olteţului. Apoi se opri. Şoferul coborî şi îi aştepta zâmbind.

— Acolo este peştera pe care o căutaţi, zise el întinzând braţul. Se mai numeşte şi„Peştera Polovragi“. Are o lungime de zece kilometri şi se spune că ar exista şi o galerie careajunge în Transilvania. Dar nu putem să intrăm. Totuşi, eu am găsit o intrare secretă. Hai să v-o arăt. Veniţi după mine!

Porni înainte, urcând cu uşurinţă panta, dovadă că era antrenat. Toţi ceilalţi îl urmarăcu dificultate. Se opri la un moment dat.

— Să ne aşezăm, zise el şi începu să se uite la cer. O pasăre cernită îşi strânse aripileşi căzu ca o săgeată la sol. Acolo este intrarea, facu el. Să mergem!

G. se pomeni încă o dată coborând în fugă binecunoscuta scară spiralată, ce semănacu o cochilie de melc. Împinse uşa de piatră ce se afla lateral şi se pomeni iarăşi în salamajestuoasă a cărei boltă se sprijinea pe cele douăsprezece coloane. „Acasă”, murmură G.Merse în mijlocul sălii şi, pe masa „Supremei Afirmaţii”, găsi un pergament. Era Hrisovul…

G. întinse mâna şi-l luă. Îl desfăşură atent şi-l reciti. Auzi un glas cunoscut ce venea dinspatele lui:

— Pe acesta îl căutai? Era Ana. Geologul şi Maria erau şi ei lânga ea. Da, acesta este.Să-l citim deci cu toţii pe îndelete! Îl desfăşură pe masa şi ceilalţi putură să-l vadă mai bine.Geologul scoase telefonul mobil şi încercă să-l fotografieze. Nu reuşi. Pe ecranul mobilului nuapărea nimic. Miracol? Care să fi fost explicaţia? G. se gândi la fenomenul dispariţiei nimbuluisfinţilor din Catedrală.

— Nu putem să-l citim! adăugă Maria. Este scris cu alte litere.— Ai dreptate, confirma G., cum de nu m-am gândit. Este scris cu slovă chirilică. Aşa se

scria pe atunci. Am să vi-l citesc eu.G. începu să citească silabisit. Nici el nu era obişnuit cu slova chirilică. Geologul scoase

un carnet şi scrise totul, ca după dicteu. Toţi ascultau vrăjiţi. Din când în când, geologul îl rugape G. să reia. Voia să fie sigur că nu a scăpat niciun cuvânt. Când ispravi, G. îl puse înapoi pemasă. Geologul se oferi să facă o copie pentru fiecare.

— Poftim copiile, zise el, după ce termină de scris.După ce mai citi încă o dată cele scrise, Ana i se adresă lui G.:

27

— De fapt, cine eşti? Ce se ascunde în spatele acestei iniţiale ― „G“ ? Cum de-ai avutatâta influenţă asupra Mariei, încât ea ţi-a urmat imediat voinţa? Ce urmăreşti?

G. se gândi o clipă şi răspunse:— Fiul Mariei va fi executorul testamentar al testatorului Constantin Vodă

Brâncoveanul. El va mântui neamul românesc.— Bine, dar eu nu am niciun fiu. Nu sunt nici măcar măritată”, protestă Maria.— Nu încă, dar vei fi, dar vei avea, replică G. Cât în privinţa căsătoriei…Fără să-şi termine fraza, G. privi semnificativ la geolog. Maria privi la Constantin şi

amândoi se îmbujorară. Ana admise că, în aceasta privinţă, G. spunea adevărul.— Numele meu? Nu are nicio importanţă, continuă G. imperturbabil. Cine sunt? Exist în

subconştientul fiecăruia. Cum de am atâta influenţă? Sunt mesagerul năzuinţelor de veacuriale neamului românesc. Ele se găsesc adormite în adâncimile insondabile ale subconştientuluicolectiv, iar eu am fost chemat să le trezesc. De ce tocmai eu? Am fost iniţiat de rădăcinileduhovniceşti ale neamului. Iniţiala mea? Poate veni de la…

G. nu apucă să-şi termine fraza. Se pomeni că urcă scara spiralată. Urca spre veacul luiatât de drag şi totodată atât de parşiv.

28

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, princare se poare identifica autorul real, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cumse obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, GavriilStiharul.