Cele 112 poeme – texte scurte,de obicei –, adunate de poetul tul-cean în volumul Solzi de primă-vară, conturează un univers cu oproblematică specifică, o viziuneaparte şi mijloace de expresie, mâ-nuite cu abilitate şi har.

Poezia lui Ioan Gheorghiţă nueste una teribilistă nici prin temat-ică, nici prin perspectiva adoptatăşi nici prin limbaj. Ea se înscrie,mai degrabă, într-o anume clasici-tate prin echilibru, claritate, logic-itate, precum şi prin expresiaîngrijită şi armonia versului. Prin conştiinţa meditativă, prob-lematizantă, prin căutare şifrământarea eului poetic, prin sug-estie, ca şi prin vers-librism, au-torul este unul modern. Formulafolosită, este, am zice, aceea a unuineomodernism clasic.

Deşi pare surprinzător, există oanume dificultate în stabilireatemelor în accepţie tradiţională,datorită întrepătrunderilor prob-lematice. Natura, cum sugerează şititlul volumului, viaţa, iubirea,creaţia, timpul sunt tot atâtea as-pecte esenţiale identificabile întexte.

Curios este faptul că, deşi au-torul trăieşte în Delta Dunării şi ocunoaşte bine, spaţiul deltaic con-cret este practic absent. UniversulDunării şi Deltei ar putea fianunţat de folosirea cuvântului„solzi” (din titlul cărţii şi dinpoezia de început), care ar trebuisă sugereze ideea de peşte, adicăun simbol specific Deltei. Cuvân-tul „solzi”, însă, induce, chiar de laînceput, lectorul în eroare,întinzându-i acestuia o capcană şicreându-i un orizont de aşteptareneîmplinit niciodată. Deşi folosit,totuşi nicăieri termenul nu sereferă la peşte (doar odată cândapare în poezia Lied sintagma„solzi de sirenă”), iar elemente aleuniversului ihtiologic lipsesc „cudesăvârşire” în întregul volum. Deasemenea, titlul unei singurepoezii, Cântec în Deltă, trimite la

acest univers, dar problematicaeste, în fond, alta, aceea a memo-riei imaginilor şi a „destinuluiapelor” Deltei, ce „este ascuns / însufletele noastre”. Poetul, legat,adânc şi puternic, de aceste real-ităţi, le simte suferinţa: „şi ochiilor mă urmăresc / prin trestiile,luncile albastre,/ parcă le simtdurerea,/ parcă le simt tristeţeaprintr-o clipă,/ parcă-n strân-soarea cujbelor/ se zbate oaripă...”

Despre ce durere, despre ce tris-teţe autorul nu ne dă detalii, lăsândsugestia să acţioneze miraculosasupra cititorului.

Într-un Incipio (prima poezie)este folosită chiar sintagma solzide primăvară (care dă şi titlul volu-mului), şi se avansează, concen-trat, explicitarea acestuia pentrucititor: „Plouă cu solzi de primă-vară/ în măreţia Cuvântului,/ înmugurii sălciilor pletoase/ des-frunzind amăgirea,/ cristalele iu-birii/ se rostogolesc / pe coloananevertebrată/ a văzului.”

Reţinem din această creaţiecâţiva termeni-cheie – primăvara,Cuvânt, muguri, sălcii, amăgire,iubire şi văz –, care ar trebui, pecale de consecinţă, căci poezia euna programatică, fiind şi aşezatăîn fruntea cărţii, să constituie prin-cipalele sfere tematice din volum. Termenului „solzi” i se atribuie,însă, altă semnificaţie decât înţele-sul său originar, fundamental, ex-primând ideea de fragmente, părţi,secvenţe ale totalităţii, ce se vrea afi „primăvara”. Aşadar, s-ar credecă autorul şi-a propus – progra-matic, am zice –, să surprindă, ev-ident într-un mod subiectiv,aspecte ale anotimpului renaşteriinaturii.

Ca simbol indubitabil al anotim-pului, apare deseori în poeziiimaginea mugurilor, ca în Pri-mavara-mi aminteşte..., al căruititlu este el însuşi semnificativ înacest sens: „Ating mugurii des-foiaţi cu privirile / umezindu-lefrunţile cu crâmpeie de lumină… /primăvara-mi aminteşte / de zâm-betul unui copac,/ de puritatea

unei frunze”Poezia Martie-Mărţişor aduce,

prin nume, dar şi prin sintagmabiblică din incipit, imagineaprimăverii: „Buna Vestire/ mi-aînchis sărutul/ într-o parte aclipei…”

Lectura poemei Mai, al cărei titluprecizează numele ultimei luniaparţinătoare anotimpului în dis-cuţie, ne sugerează, însă, ideea căpeisajul nu este real şi nu are cascop descrierea exactă a cadrului:„Pe miezul / ocularului de pelin /cresc melancoliile / ca fructele deaduceri-aminte, / ca infinitul pecreştetul nopţii, / ramurile i-auadormit / lângă verdele tot mai îm-bătrânit /şi mai singur…”

Peisajul devine, şi ni se pare e vi -dent, mijloc de comunicare a uneistări sufleteşti sau a unui peisaj su-fletesc.

Formal, vom identifica şi o con-tradicţie: într-o poezie se vorbeştede colinde (Cântec de Crăciun), înZgomot şi Asentiment – despretoamnă, una se numeşte chiarToamnă şi alta Vară. Nu este vorbade o inconsecvenţă, ci de preocu-parea poetului de a înfăţişa aspectediferite ale trăirii sufleteşti. Ilus-trativă este şi Similitudine, unde seurmăreşte definirea timpului per-

sonal, văzut subiectiv, făcându-se,însă, apel la numele altor anotim-puri şi luni decât cele aleprimăverii: „Timpul acela erameu,/ tulburat ca un cer înnorat, /doar secundele se mai vedeau un-eori / despărţite de gândul imacu-lat… / îmi împărţeam toamne șiveri / îmbrăţişându-mi clipelenestemate.../ tulburat ca un cer în-norat / nu-mi mai simţeam niciminutele toate...” (s.n.)

Sfera naturii, a vegetalului înspecial, este, pe departe, domi-nanta majoră, incluzând un numărmare de motive specifice. Câmpulsemantic al cuvântului „floare” arecea mai amplă frecvenţă: bujori,trandafiri, nuferi, narcisă, crin,orhidee. Termenul „bujor” estefolosit cu sens denotativ într-opoezie ca Lied (frunzele de bujor),dar „narcisă” din Sentiment aresemnificaţii speciale, conotative,dezvoltând cunoscutul motiv uni-versal al lui Narcis: „�arcisă deaur -/ emblematică fire/ geloasă-noglinda fântânei,/ narcisă de foc –/ mister în parfumul/ adolescenţei,/preaplinul iubirii/ faţă de sine în-suşi.”

Prin structurile narcisă de aur şinarcisă de foc, cu funcţiimetaforice, autorul atribuie obiec-

38

Prof. Gheorghe Bucur

Ioan Gheorghiţă, Solzi de primăvară(versuri)

(fragmente)

VViissăăttoorr îînn eetteerrnniittaatteeaa pprreezzeennttuulluuii

tului o stare calitativă deosebită cuvaloare supremă.

Diferitele plante – trestii, l e -vănţică, izmă, spice, grâu, vie, ştir,spin – sunt şi ele des folosite.Căutarea şi folosirea figurată asemnificaţiilor date elementelornaturii contribuie la realizareaunor imagini care, ca în poema Voxmaris, comunică sensuri compli-cate, dar şi impresionează, în ace-laşi timp: „Curg spicele câmpului/ prin sângele meu, / şi-n tâmple/port maiestuos/ un caval…” (s.n.)

Dintre arbori reţinem, în ordineafrecvenţei: copaci, pin, arin, plop,brad, nuc, măslin, arţar, tisă,gorun, stejar. Într-o poezie (�e-gaţie) se vorbeşte de „ aripileplopilor măiaştri”, în alta (Harpă)se afirmă că „sufletul migrează /sus, pe miezul de nuc…”. E greude spus ce înseamnă cu exactitate„îmi pierdeam glasul pe un ram demăslin,/ floare de mâine, floare deos…” din Similitudine, cititorulputând doar bănui, doar emite opărere, dar sugestia de adâncăsemnificaţie ascunsă, tăinuită,credibilă însă, există.

Puţine texte sunt încadrabile încategoria pastelului pur,tradiţional, aşa cum este Lied: „Racul ademeneşte frunzele debujor / iubindu-le verdele,/ în-miresmându-le / trupul acoperit cusolzi de sirenă, / cu mantii trans-parente de meduze, / în adieri rit-mice, monotone / muguri de arţar/ deschid pleoape/ de ramuri mul-ticolore/ în oglinda magică / a fe-cundităţii…”

Peisajul descris dezvăluie onatură animată şi magică, ce stăsub semnul fertilităţii originare.Sugestii expresioniste, după mod-elul Blaga, le putem identifica şi înpoema-miniatură pastel Continui-tate: „În bobul de grâu / cenuşaatemporală / şi-a pus amprenta /renaşterii...”

Există o multitudine de termenipentru cadru, precum natură, pă-dure, grădină, trunchi, tulpină,rădăcină, seminţe, nervuri, sevă,polen, iarbă, coajă, cetine, îm-boboci, între care frunze, floare şiînflorit, ramuri, muguri, petale şiverde au o frecvenţă ridicată. Chiarde la prima vedere constatăm aiciprezenţa unor cuvinte cu caractergeneric şi altele care vizează ar-borele cu elementele lui compo-nente.

Să observăm sensul special pecare îl au cuvintele tulpină şi grăd-ină în poezia Pas: „apoi / eram otulpină de zâmbete / ntr-o grădinăînaltă / de scântei...”

Uneori, se face elogiul ele-mentelor reprezentative ale naturii,ca în poema Să ne reamintim, pen-tru semnificaţia pe care ele o potavea pentru universul uman: „Săne reamintim că floarea de colţ / emărgăritarul munţilor” şi „săne reamintim că stejarul / e put-erea indestructibilă a curajului.”

Universul animalier şi alpăsărilor este restrâns, identificânddoar câteva: ciute, lebădă, buhă,aripă, matcă şi melc iar cel min-

eral este prezent prin diamantat,jad, mărgăritar, coral, bazalt,cristal.

Se conturează clar, din cele anal-izate până acum, că obiectivul es-enţial al autorului nu estedescrierea peisajului şi a specta-colului naturii, indiferent de an-otimp, indiferent de locaţie. O notăaccentuată de generalitate dominăpeisajul, care nu concretizează, defapt, în marea majoritate acazurilor, cadrul naturii, dar, lucruremarcabil, individualizază şi ex-primă „un peisal sufletesc”.

Existenţa umană, destinul fiinţeiintră, ca temă, în atenţia autorului,care încearcă să descifreze sen-surile adânci. Pentru aceasta i se

cere insistent (prin repetiţie) fiecititorului, fie unui alter-ego al săusă recepteze complexitatea real-ităţii înconjurătoare: „Priveşteacest timp / care se numeşte cuvânt/ încărcat cu fructele inocenţei,/priveşte acest fagure de lumină/care se numeşte inteligenţă /trasând linia invizibilă a numelui,semnificantului,/ priveşte trupulaerului, neliniştea apei / care senumesc frunzele fecundităţii,/priveşte dragostea / care se nu-meşte necunoscut…” (Priveşte…)

Uneori se crede că s-a descoperitsecretul vieţii – elixirul –, ca înCinetică: „Elixirul vieţii / prinarterele nevăzutului / şi neauzitu-lui”

Altă dată se consideră că sângeleeste temelia vieţuirii şi chiar a în-tregului univers: „Sângele aleargăprintre pietre / ca ciutele la păs-cut” (Izvor)

Nu rareori, în discutarea uneiprobleme, poetul face apel la mit.Valorificarea motivului biblic alprimordialităţi cuvântului o găsimîn Cântec, unde, sub forma versu-

lui folcloric, cu tonalitate incanta-torie, se ascunde (în)cântarea de-scoperirii unei taine, ce esteîmpărtăşită cu exuberanţă:„Verdele cuvânt / născut, sfânt, /conceput în haos / fără vreunadaos,/ ploaia l-a udat / neîn-veşmântat / dându-i veşnicie / aurăşi ie, / verdele cuvânt / născut,sfânt, / împărţind la cină / pâine,vin, lumină.”

Dacă vieţii îi dedică multepoeme, ideea morţii apare acci-dental. „Marea trecere” este legatăde trecerea timpului, văzută ca unDans: „Scheletul timpului /alunecă pe gheaţa / artificială adisimulării / înroşind irişii / înadâncurile întâmplării / cu petele /

marii treceri.”Poetul este,

în acelaşitimp, preocu-pat de de-s c i f r a r e anecunoscutu-lui, de prob-l e m acunoaşterii, aadevărului, adescoperirii şiidentificăriiacestuia, căcifiinţarea –apropierea deviziunea lui L.Blaga parefirească – esteplină de taineu i m i t o a r e .Folosind mo-tivul şarpeluioriginar, bib-lic, autorulcreează imag-inea omeniriistăpânită deel, consid-erând exis-t e n ţ adominată deefortul făcutîn găsirea

„fructului cunoaşterii”: „Şarpeleoriginar / a acoperit pământul / cuaripile lui invizibile…(Son)

În Gong, căutarea e văzută ca o„rătăcire” printre mistere, numitecu ajutorul unor termeni dingeometrie: „Rătăcesc / printrecuburi de necunoscute / nu departede mine însumi, / şi mă-ntreb /precum ramurile nealtoite aleprivirii…”

Prin motivul privirii, al văzului,al ochilor se sugereazăcunoaşterea. Văzul asigură scri-itorului perceperea unui conturreal şi exact al lucrurilor: „Privir-ile verticale / îmi strâng în pumni /amintirile dimineţilor…/ lu-minându-mă, întunecându-mă / cuaripi din mine însumi -/ privirileverticale / vibrează / precumlimpezimea / izvoarelor. (Contur)

Dezlegarea unei tainemajore este aceea a apariţiei fiinţei(Când), născută din „dulcele cu-vânt primordial” divin: „Cânddulcele vocalei / a căzut pe pământ/ ca o lacrimă / a dimineţii / poatea devenit cuvânt, / iubire sau zbor,

consoană / sau, dulcele vocalei /crescând / pe ritmul veşniciei / adevenit fiinţă.”

În �umai tu... i se atribuiedragostei puteri demiurgice, princare va împresiona chiar cerul:„numai tu / îndepărtată iubire / cuplete prelungi de lumină,/ numaitu / vei învăţa cerul / să vorbească,/ să-mi atingă genele / până din-colo de lacrimi…”

Motivul cuplului erotic apare rarîn volum. Şi eu am fost... îi de-fineşte pe cei doi îndrăgostiţi (cuecouri din Nichita Stănescu) ca untot format din componente antino-mice şi complementare, care pot fipermutabile: „Şi eu am fost apă /şi tu ai fost pământ – / două încer-cări ale timpului / de a necunoaşte, / două arcuiri dureroase/ prin arşiţa Cuvântului, / şi euam fost pământ/ şi tu ai fost apă/disimulându-ne / aşteptările…”

Folosindu-se formule ale inefa-bilului, ca la Nichita Stănescu,pentru a o defini totuşi în formeconcrete, creaţia este văzută drept„arta de privi lumina”: „Eştiblondă ca tristeţea / şi trecătoarecu anii, / eşti strigătul mirosuluide nuferi, / eşti depărtarea dintrupul inert, / arta de a privi lu-mina / în ochii neînţelesului…”(Eşti)

Procesul de creaţie presupune, înviziunea poetului, „ascuţirea”simţurilor, în primul rând, căci per-cepţia subtilă a realităţii este ocondiţie esenţială: „Mi-am lungitauzul / pe o apă lină / colorândmirosul / lângă luna plină, / glasulnevorbit / e lumina oare ? /mugurii frumoşi, / gânduri dau înfloare, / mi-am lungit auzul / într-un con de pin, / rupt ca un miracol/firesc de străin…” (Doină)

De asemenea, arta înseamnă ca-pacitate combinatorie (numită deautor Colaj) a unor aspecte as-cunse, inefabile şi greu de des -cifrat. Tehnica folosită în poezieeste enumeraţia repetitivă, a laMinulescu, sugerându-se, prinaceasta, şi diferenţierea, dar şinecesara omogenizare şi unitate acomponentelor: „Sentimentulverde / răstignit pe trunchi, / sen-timentul roşu / doarme pe ge-nunchi,/ sentimentul- sunet/ câtmai incolor, / sentimentul galben /neînfloritor”

Sentimentul de iubire are ca-pacitatea de a potenţa actul decreaţie, metamorfozându-l total pecreator chiar în cuvânt, adică înpoezie: „Cuvânt ascuţit/ în sunetde piatră / rară,/ dragostea ta /îmi acoperă infinitul,/ dragosteata / mă transformă în cuvânt…”(Cântec)

O altă componentă a universu-lui poetic, pietrele preţioase – dia-mantat, jad, cristal, coral,mărgăritar – folosite uneori pen-tru construcţia imaginii, ac-centuează, ca în Iubire, ideea defrumuseţe, puritate şi elevaţie:„…ţi-am atins obrazul / ascuţit /

39

ca privirile de pin / înflorit,/ şi-atunci / ţi-am cioplit / mirosul dia-mantat / din aura / uitată / pe unzâmbet /de jad…” (s.n.)

Se poate conchide că procedeulfundamental folosit în întregulvolum este identificarea peisaju-lui exterior cu cel interior şi, maiales, înlocuirea celui de-al doileacu primul.

Prin urmare, universul problem-atic se caracterizează prin com-plexitate, profunzime şi mesajnobil, implicând aspiraţia cătrepuritate şi idealitate.

Imaginarul poetic conturează ununivers propriu şi defineşte o at-mosferă specifică poeţilor de val-oare. Imagistic vorbind, observămpreponderenţa masivă a imag-inilor vizuale, dar ele nu sunt sim-ple tablouri, ca în poezia clasică,ci au valori simbolizante şi

metaforizante. Iată, din textulPoezia, un exemplu de imagine,concepută şi construită complex,în viziune modernă: „poezia / eraun gând / călcat de privirile serii,/ udat de transpiraţia tăcerii, /poezia/ era o fiinţă, parcă fiinţă, /o lumină, atât de lumină / încâtmă transforma /într-o altfel depoezie.”

Din punct de vedere al limbaju-lui poetic, constatăm că stilul luiIoan Gheorghiţă se distinge, înprimul rând, prin sugestivitate şi

expresivitate. Figurile de stil cu care operează

frecvent sunt cele tradiţionale, re-alizarea lor fiind, însă, una origi-nală. Epitete („cioplitmiraculos”– Sunt, „adieri rit-mice” – Lied, „aripi calde” – Cân-tec etc.), metafore („faguri delumină” – Priveşte, „aripiledimineţii” – Matinală, „privirilede pin înflorit” – Iubire ş.a.), sim-boluri (şarpele, stejarul, floarea decolţ, Sisif etc.), repetiţii şi para-lelism sintactic (vezi poezia Colaj,citată anterior), comparaţii („frun-tea cât o flacără din altar”– Sunt,„seva adevărului / urcă-n priviri /ca lacrimile în corola de crini”–Puritate, „cuvintele înfloresc pre-cum bujorii” – Catren) construite,cu abilitate, pe baza viziunii es-tetice specifice, îndeplinesc cuprisosinţă dubla funcţie necesară:

denominativă şi ex-presivă sau tranzi-tivă şi reflexivă,cum ar zice TudorVianu.

Limbajul poeticare la bază un lexicdivers, dar nu şo-cant. Vocabularulconţine elementedin sectorul general,uzual, la care seadaugă, în afara cu-vintelor-cheie (ci-tate) ale cărorcâmpuri semanticevizau diferite as-pecte problematicespecifice, cuvintepopulare şi neolo-gisme. Deşiprezenţi, termeniipopulari suntfolosiţi cu o anumereţinere şi dau onotă de echilibru şio coloratură oralăenunţului. Întreaceştia notăm:cuget, cleştar, eleş-teu, grai, ie, iţe, lut,mirişte, nestemată,troiţă, veşnicie, avesti ş.a. Pe de altăparte, neologismelesunt mult mai multe,ele adăugând comu-nicării perspectivamodernului şi a ac-tualităţii: aortă, asi-metric, atemporal,concepte, conexi-

une, disimulare, fluorescent,game, geometrice, indestructibil,ireal, iris, mirific, paradoxal, se-lenar, semnificant, subconştient,tridimensional etc. Ele intră dese-ori în structuri lingvistice sur-prinzătoare, ca în: coloana oblicăa somnului (Miez de noapte),romb de clipe ancestrale (Artis),dimineţi hilare (Cântec), epi-derma înserării (Exclamaţie),ţărâna efervescentă a copilăriei(Gând), având capacitatea de a co-munica expresiv obiectul, situaţiaetc.

De remarcat este şi apetenţa au-torului pentru cuvinte simple, dar

cu ample posibilităţi de sugestieprin utilizarea, ca la N. Stănescu,a formelor lor negative, de tipulnealtoit, neprevăzut, nevăzut,neauzit, nesfântul, nevedit („mi-am nevedit visele”, Artis – inveţiep r o p r i e ? ) ,dezîmpăcarea,toate dovedindlăudabila pre-ocupare pentrucăutarea unornoi resurselingvistice deexprimare poet-ică.

Prozodic, I.Gheorghiţă seînscrie în ori-entarea mod-ernă prinangajarea, cupuţine excepţii,a versului liber.Acolo unde ascris în formav e r s i f i c a ţ i e it r a d i ţ i o n a l e(Cosmică, Des-tinul, Colaj), custrofe, rimă şiritm regulat, apus accentul pearmonie, ca înpoeziile Cântec(„ploaia l-a udat/ neînveşmântat/ dându-i veşni-cie / aură şi ie”), Doină („glasulnevorbit / e lumina oare? / muguriifrumoşi, / gânduri dau în floare”)sau Cântec („calc pe conuri de-apă lină / apoi mă înalţ în tise / peo cale de lumină / cu alei pavate-n vise”). De altfel, găsim îndestule texte termeni din câmpulsemantic al muzicii (lăută, caval,violă, nai), care subliniază încă odată legătura firească pe care au-torul o face între cele două arte.

O anume naturaleţe, discreţie,cuminţenie şi elevaţie se degajădin întregul volum. O întoarcerecătre un trecut, nu istoric, ci cătreunul psihologic am zice, ar puteadefini starea poetică drept unaprofund morală, aflată în căutareaunui univers al purităţii, al uneipurităţi primordiale, în peisaj, îniubire, în existenţă în genere.

Poetul, parcă, ar vrea să se înde-părteze de un real, pe care nu-lagreează şi care i se parenepotrivit, constrângător şipotrivnic unor înalte idealuriumane şi artistice, mai ales. Deaici şi chemarea imperativă pentruo generoasă şi nobilă idealitate:„Lăsaţi-mă să cânt / pe ascuţişulunui gând/ să mă fac violă, să mădesfoi de vânt / să mă arunc înrouă râzând, / să-mi ud armoniile,sunetele toate / îmbrăţişândtrupuri firave de ştir / către minecuvintele să-nnoate – / coroleimense de trandafir,/ lăsaţi-mă săcânt / pe o pană de lebădă, pe oundă de nai / însingurându-mă pe-un bulgăr de pământ,/ pe o scân-teie de rai...” (Lăsaţi-mă...)

Definirea formulei ideatice apropriului profil o găsim enunţată

succint şi direct în frumoasele şisimplele versuri: „Iată-mă,! / suntvisător / în eternitatea prezentu-lui!” (Iată-mă…)

În continuitatea viziunii mod-erniste, distingem o poetică a ex-

istenţei şi cunoaşterii, cuimplicarea marilor teme ale liricii,reflecţia filozofică, intelectualis-mul prin angajarea şi a limbajuluineologic, subtilitatea metaforei,insolitul imaginilor artistice,reprezentarea abstracţiunilor înformă concretă, versul liber, totatâtea trăsături importante aleneomodernismului, pe care leidentificăm şi în poezia lui IoanGheorghiţă, aşa cum a rezultat dinanaliza celor mai importante as-pecte. Sunt altele care lipsesc, faptce conferă poeziilor nota particu-lară specifică, prin care exceseleneomoderniste sunt înlocuite sautemperate, iar cele post-mod-erniste sunt respinse, ab initio.

Primăvara existenţei, ne spunecu o uşoară undă de nostalgie au-torul, nu o mai putem avea, darfrânturi, fragmente – solzi – dinfrumuseţile de altădată ale ei, dacăam ştiut să le păstrăm nealterate,ne vor lumina miraculos viaţa.

Putem conchide că formula po-etică caracterizatoare a autoruluiSolzilor de primăvară ar fi aceeaa unui neomodernism, temperat deo viziune clasicistă şi cu note aleunui expresionism moderat.Aşadar, poetul Ioan Gheorghiţăeste un neomodernist clasicizant,un visător în eternitatea prezentu-lui.

Reproduceri după lucrări semnate

de Laurenţiu Macarie, Cristian

Târdel şi Laura Pavăl, prezentate

pe simeza din 15.08.2015, la Palatul

CEDO din Sulina.

Foto: Aurel Ifrim40