Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată conform NCPC

Noul Cod de procedură civilă („NCPC”) se aplică doar cererilor de chemare în judecată introduse după intrarea sa în vigoare, după cum rezultă din prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod. Procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu este cu totul nouă, art. 200 NCPC fiind succesorul dispozițiilor art. 114 C.pr.civ. Acest text de lege instituia o procedură similară, el fiind însă foarte rar aplicat în practică. De aceea, atenția deosebită acordată art. 200 NCPC și, mai ales, aplicarea sa foarte exigentă în practica judiciară pot surprinde, cel puțin la prima vedere. Se pot identifica însă mai multe motive pentru care procedura prev. de art. 114 C.pr.civ. nu a dobândit relevanță practică, în vreme ce procedura regularizării prev. de art. 200 NCPC a dobândit deja o importanță semnificativă pentru procedura de judecată în primă instanță. Întâi, deși art. 114 alin.(1) și (2) C.pr.civ. erau formulate într-o manieră imperativă, procedura regularizării a fost considerată facultativă în jurisprudență, cu consecința uzitării ei foarte rare. Aceasta, întrucât la data modificării art. 114 C.pr.civ. prin OUG nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă2 (intrată în vigoare la 2.05.2001), cererile de chemare în judecată erau primite la registratură de judecătorul de serviciu, care se rezuma la o verificare sumară a cererii – îndeosebi din motive de timp, în cursul programului cu publicul fiind primite foarte multe cereri – și dispunea măsurile strict necesare pentru primul termen de judecată, de regulă, citarea pârâtului cu copie de pe cerere și înscrisuri și cu mențiunea obligativității întâmpinării, respectiv citarea reclamantului, în măsura în care acesta nu dobândise termen în cunoștință la depunerea cererii. Verificarea sumară, adesea strict administrativă a cererii introductive era asociată ideii că măsurile necesare pentru complinirea lipsurilor vor fi luate de completul de judecată, la primul termen, faza scrisă fiind redusă la o simplă comunicare a cererii și a înscrisurilor atașate către pârât, precum și la depunerea întâmpinării de către acesta. Ulterior, ca urmare a modificărilor succesive aduse Legii de organizare judiciară și Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, termenul de judecată a fost stabilit de către programul informatic ECRIS, odată cu repartizarea aleatorie a dosarului nou format către un complet de judecată. Cu toate că s-a recunoscut judecătorului cauzei prerogativa de a dispune măsurile impuse de lege în dosarele ce i-au fost repartizate, la momentul primirii dosarelor de la registratură, cauza avea deja un termen de judecată stabilit. Majoritatea instanțelor au considerat, în aceste condiții, că textul art. 114 C.pr.civ. este practic inaplicabil, câtă vreme etapa termenului „administrativ” părea, implicit, depășită. Trebuie însă observat că programul informatic stabilea un termen, fără a (putea) stabili că respectivul termen este un termen de regularizare a cererii, conform art. 114 alin.(2) C.pr.civ., respectiv un termen de judecată, conform art. 1141 C.pr.civ. Ca urmare, judecătorul era liber să considere termenul stabilit automat ca fiind un termen acordat potrivit art. 114 C.pr.civ., ceea ce însă era posibil numai dacă termenul era scurt [„cererea se va înregistra și se va acorda reclamantului un termen scurt”, dispunea art. 114 alin.(2) C.pr.civ.], iar nu dacă termenul acordat în sistem informatic era lung sau chiar foarte lung (mai multe luni, un an). Chiar și în aceste din urmă cazuri, sistemul informatic permitea stabilirea adițională a unui termen mai scurt decât cel

stabilit pentru judecată, termen pentru care i s-ar fi pus în vedere reclamantului obligația de a completa ori modifica cererea, sub sancțiunea suspendării, potrivit art. 114 alin.(4) C.pr.civ.. Comunicarea cererii întregite pârâtului ar fi avut loc doar în măsura în care reclamantul și-ar fi îndeplinit obligațiile stabilite de instanță la primirea cererii, pentru termenul stabilit aleatoriu de programul informatic. Această practică a rămas însă una mai degrabă izolată. Inconvenientul major al art. 114 C.pr.civ. era însă sancțiunea improprie, a suspendării judecății. În condițiile în care, prin ipoteză, regularizarea avea loc pentru că cererea nu îndeplinirea condițiile impuse de art. 112 C.pr.civ., ori de alte texte care reglementau cuprinsul 4cererii introductive de instanță în diferite materii, sancțiunea aplicabilă ar fi trebuit să fie anularea cererii, soluție care ar fi fost în consonanță cu dispozițiile art. 105 alin.(2) și ale art. 133 C.pr.civ. În cazurile în care s-ar fi dispus, totuși, suspendarea, reclamantul avea posibilitatea de a formula recurs la instanța ierarhic superioară, criticând nelegala suspendare a judecății (art. 2441 C.pr.civ.), și chiar dacă încheierea de suspendare ar fi devenit irevocabilă, cauza rămânea pe rolul instanței, eventual în așteptarea împlinirii termenului de perimare. Așadar, reclamantul dispunea de un termen foarte lung pentru complinirea lipsurilor constatate la primirea cererii, în condițiile în care, dacă s-ar fi stabilit direct termen de judecată (cum se proceda în cvasitotalitatea cazurilor), s-ar fi putut anula cererea de chemare în judecată informă, potrivit dreptului comun. În condițiile art. art. 133 alin.(1) și art. 105 alin.(2) C.pr.civ., vătămarea se prezuma doar pentru neindicarea elementelor prevăzute expres sub sancțiunea nulității, respectiv numele părților, obiectul cererii și semnătura. S-a arătat însă în mod just că nulitatea poate interveni și pentru lipsa altor mențiuni, dacă se demonstrează vătămarea Situația este evident diferită în ce privește regularizarea cererii de chemare în judecată, potrivit NCPC. În primul rând, repartizarea aleatorie privește doar completul de judecată, fără ca termenele să mai fie prestabilite de sistemul informatic [art. 199 alin.(2) NCPC]. Judecătorul este liber să ia măsurile prevăzute de lege pentru pregătirea judecății, cea mai importantă fiind tocmai verificarea cererii de chemare în judecată și, dacă este cazul, regularizarea acesteia [art. 200 alin.(1) și (2) NCPC]. Pe de altă parte, finalitatea acestei proceduri este cu totul diferită, întrucât, pe de-o parte, obiectul verificărilor este mai bine circumstanțiat de lege, iar pe de altă parte, dacă lipsurile constatate nu au fost complinite, cererea se anulează [art. 200 alin.(3)], cu consecința dezînvestirii completului de judecată de cererea informă. Dincolo de aceste aspecte de ordin tehnic, rigoarea sporită cu care practica judiciară aplică prevederile art. 200 NCPC nu poate surprinde, cel puțin ca tendință. Este rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Se constată în special că Noul Cod reglementează într-o manieră mult mai riguroasă conținutul cererii de chemare în judecată (art. 194), ori nu se poate presupune că legiuitorul a voit ca anumite elemente ale cererii să aibă un caracter facultativ pentru reclamant. Pe de altă parte, atenția specială acordată de legiuitor regularizării cererii, amploarea verificărilor impuse și sancțiunea impusă în cazul neîndeplinirii obligațiilor stabilite potrivit legii conduce de asemenea la concluzia că legea nouă impune multă rigoare în ce privește cererea

introductivă de instanță, atât pentru a permite buna desfășurare a judecății, într-un termen optim și previzibil (cf. art. 6 NCPC) – totodată, incompatibil cu tergiversarea pricinii prin acordarea unor termene repetate pentru a se face „precizări” pe care reclamantul le datora dintru început – cât și pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite în concret. În această ordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, că părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. Această dispoziție nu constituie o simplă declarație programatică, ci o soluție de principiu, care orientează interpretarea normelor referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată și la procedura prealabilă scrisă – desigur, și a celor referitoare la asigurarea contradictorialității în timpul judecății. Pe de altă parte însă, trebuie semnalat că art. 200 NCPC nu a apărut „din neant”, el constituind o formă perfecționată a dispozițiilor (cu precădere ignorate ale) art. 114 C.pr.civ. 1865, îndeosebi în ce privește sfera verificărilor și sancțiunea instituită. În acord cu principiile generale, lipsurile formale ale cererii atrag anularea acesteia. Referirea la principiile generale în acest context nu este întâmplătoare. Există tendința de a interpreta dispozițiile art. 200 NCPC ca reprezentând o derogare de la regimul de drept comun al nulității, cu toate că de fapt acest text nu face altceva decât o aplicare a regulilor generale ale nulității în materia cererii de chemare în judecată, înlăturând sancțiunea improprie a suspendării. Pentru justa interpretare și aplicare a textelor referitoare la regularizare trebuie avute în vedere geneza textelor referitoare la procedura regularizării precum și intenția reală a legiuitorului, care nu a fost aceea de a deroga prin art. 200 NCPC de la restul principiilor și dispozițiilor cuprinse în Noul Cod.In raport de cele ce preced, dar și față de ansamblul dispozițiilor art. 200 NCPC, considerăm că procedura regularizării este una obligatorie, iar nu facultativă. Astfel, judecătorul nu dispune de o putere de apreciere discreționară în ce privește uzitarea procedurii prev. de art. 200 NCPC. Credem, bunăoară, că încalcă dispozițiile art. 200 NCPC instanța care decide în mod sistematic să nu uzeze de procedura regularizării și să pună în vedere reclamantului să complinească lipsurile cererii până la primul termen de judecată, stabilit conform art. 201 NCPC, deoarece în această manieră este golită de conținut și de utilitate procedura prealabilă scrisă, reglementată de acest din urmă articol, iar pârâtului nu i se permite să formuleze decât o parte din apărările utile cauzei, cu precădere cele de ordin formal.Nu se poate susține că procedura are caracter facultativ, întrucât nu ar exista o sancțiune pentru încălcarea dispozițiilor art. 200 NCPC. Este adevărat că omisiunea de a face aplicarea acestui text de lege nu poate atrage în mod nemijlocit anularea ori casarea hotărârii de către instanța de control judiciar, însă acest argument nu este hotărâtor. Spre exemplu, nici dispozițiile art. 131 NCPC nu instituie o sancțiune expresă, însă este incontestabil că instanța este obligată să-și verifice competența la primul termen la care părțile sunt legal citate. Pe de altă parte, în măsura în care pretenția formulată este neclară, iar instanța nu lămurește obiectul și cauza cererii, spre a putea da calificarea juridică exactă, există un risc sporit ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare al pârâtului, ori să fie nelegală din alte motive. În aceste condiții, anularea ori, după caz,

schimbarea sau casarea hotărârii vor interveni pentru încălcarea altor reguli imperative ale procesului civil.Credem însă că nu orice lipsuri formale ale cereri de chemare în judecată atrag automat incidența procedurii regularizării. Judecătorul are un drept de apreciere asupra cazurilor în care este necesar să recurgă la această procedură, având în vedere gravitatea lipsurilor constatate și vocația acestora de a impieta asupra bunei desfășurări a judecății ori asupra dreptului de apărare al pârâtului. Spre exemplu, în măsura în care o cerere altminteri corect formulată nu cuprinde contul bancar al reclamantului persoană juridică, ori codul numeric personal al reclamantului persoană fizică, procedura regularizării ar putea fi considerată superfluă, urmând ca acest element să fie indicat pe parcursul judecății. Un criteriu adițional pentru o apreciere justă asupra necesității de a regulariza cererea ar fi și caracterul urgent al cererii, decurgând din prevederile legale ori din împrejurările concrete ale cauzei. Dacă cererea de ordonanță președințială prezintă o urgență specială, de natură a reclama soluționarea ei într-un interval cât mai scurt, apare improprie decizia de a regulariza cererea pentru lipsuri mai puțin semnificative, precum omisiunea indicării CNP-ului reclamantului.În ce privește categoria cererilor introductive de instanță cărora li se aplică procedura regularizării, toate cererile judecate potrivit procedurii contencioase, inclusiv cele urgente, precum și, în principiu, cererile judecate potrivit procedurii necontencioase sunt supuse regularizării, potrivit art. 200 NCPC.6 Contrariul poate fi dedus numai dintr-o dispoziție legală expresă, conform căreia textul menționat nu se aplică, ori din alte prevederi legale din care rezultă incompatibilitatea procedurii respective cu regularizarea prealabilă a actului de sesizare a instanței. Simpla împrejurare că anumite cereri cu caracter contencios sunt supuse unor proceduri speciale nu poate conduce la concluzia inaplicabilității art. 200 NCPC, întrucât normele speciale, pentru aspectele pe care nu le reglementează, se completează cu cele generale, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu cele dintâi. Nicio incompatibilitate nu poate fi însă decelată între procedurile speciale și regularizare, câtă vreme rațiunile acesteia (buna desfășurare a judecății, printr-o circumscriere riguroasă a obiectului sesizării, și respectarea dreptului la apărare al pârâtului) se regăsesc și în cazul acestor proceduri. În cazul procedurilor urgente, s-ar putea obiecta că termenul de 10 zile la care se referă art. 200 alin.(2) ar fi excesiv de lung. Însă, acest termen este intervalul maxim acordat reclamantului pentru a complini lipsurile cererii sale; în cazul unor cereri urgente, reclamantul ar trebui să fie primul interesat pentru a se conforma cerințelor legii, fiind perfect posibil să-și îndeplinească obligațiile imediat după ce primește comunicarea instanței. Desigur, în acest caz, instanța ar fi ținută să ia de îndată măsurile necesare pentru comunicarea cererii către pârât, fără a aștepta împlinirea termenului de 10 zile. În schimb, instanța nu poate scurta din proprie inițiativă termenul de 10 zile, întrucât legea conferă reclamantului dreptul de a-și regulariza cererea înăuntrul acestui interval, socotit rezonabil,7 fără a fi prevăzută posibilitatea reducerii sale [spre deosebire, spre exemplu, de art. 201 alin.(6) NCPC] În ce privește procedura necontencioasă, credem că nu se poate porni de la premisa inaplicabilității dispozițiilor art. 200 NCPC, întrucât, pe de-o parte, art. 536 alin.(1) trimite la

dispozițiile procedurii contencioase, care se aplică și în procedura necontencioasă, dacă sunt compatibile cu aceasta din urmă, iar pe de altă parte, compatibilitatea trebuie examinată de la caz la caz, în funcție de specificul cererii necontencioase la care ne referim. Este real că unul din scopurile urmărite prin procedura regularizării, respectiv acela de a permite celui chemat în judecată să formuleze apărări, ar putea lipsi în acele proceduri necontencioase care nu implică decât citarea petentului ori care se soluționează fără citare. În aceste cazuri, instanța ar putea aprecia superfluă procedura regularizării, mai ales dacă cererea are un caracter simplu – bunăoară, ne este greu să concepem regularizarea unei cereri de recomunicare, ori de eliberare a unei cauțiuni. De asemenea, credem că în procedura încuviințării executării silite dispozițiile referitoare la regularizare nu sunt aplicabile, având în vedere atât împrejurarea că cererea se soluționează fără citare, cât și dispozițiile imperative ale art. 665 alin.(2), conform cărora cererea trebuie soluționată în termen de 7 zile „de la înregistrarea acesteia la judecătorie”. Pe de altă parte însă, caracterul necontencios al cererii nu exclude de plano regularizarea, întrucât și în procedura necontencioasă este necesar ca obiectul sesizării să fie clar, iar eventualele cerințe legale speciale privind conținutul anumitor cereri să fie respectate.9 Vedem așadar aplicabilă procedura regularizării îndeosebi în acele proceduri necontencioase cu character mai complex, care implică unele mențiuni speciale ale cererii de chemare în judecată sau atașarea anumitor înscrisuri, precum în cazul cererilor formulate potrivit procedurii speciale a înscrierii drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1.049 și urm. NCPC).l mai important dintre acestea ne pare a fi împrejurarea că cererile incidentale pot fi formulate, uneori, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ori chiar până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe. Astfel, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea reconvențională [art. 209 alin.(4)],12 cererea de chemare în garanție [art. 73 alin.(4)], chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul [art. 68 alin.(3)], respectiv arătarea titularului dreptului pot fi formulate de pârât la primul termen la care părțile sunt legal citate. Totodată, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută la primul termen la care reclamantul este legal citat [art. 204 alin.(1)], iar cu acordul expres al tuturor celorlalte părți, chiar într-un stadiu ulterior al procesului [art. 204 alin.(3)], regularizarea cererii adiționale astfel formulate conform dispozițiilor art. 200 NCPC fiind exclusă. În fine, reclamantul (ori intervenientul principal) poate formula cererea de chemare în garanție, ori cererea de chemare în judecată a altei persoane până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe [art. 68 alin.(2), art. 73 alin.(2)], iar intervenția voluntară principală13 poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în fond [art. 62 alin.(2)].Dincolo de incompatibilitatea procedurii regularizării – care se desfășoară în camera de consiliu, fără citare, ori doar cu citarea titularului cererii introductive de instanță – cu regulile aplicabile judecății (și discutării admiterii în principiu a unor cereri incidentale), dacă se acceptă regularizarea cererilor incidentale, încheierea de anulare va avea un regim juridic distinct, după cum cererea a fost formulată în etapa prealabilă scrisă, caz în care ar fi supusă în mod separat cererii de reexaminare la alt complet al aceleiași instanțe, ori după cum a fost formulată în cursul judecății, caz în care ar fi supusă apelului la instanța superioară, odată cu fondul [ori, dacă se acceptă ideea că o cerere informă ar putea fi respinsă ca inadmisibilă în cadrul verificării admisibilității în principiu, separat cu apel, în condițiile arătate de art. 64 alin.(4) NCPC14]. Ori această diferență de regim juridic ni se pare greu de primit. Pe de altă parte, credem că opțiunea legiuitorului, de a face trimitere în cuprinsul art. 209

alin.(5) doar la art. 201, iar nu și la art. 200 NCPC nu trebuie socotită întâmplătoare, aplicarea procedurii regularizării și în cazul altor cereri decât cererea introductivă de instanță nefiind urmărită de legiuitor, ori scopul avut în vedere la elaborarea normei trebuie avut în vedere de interpret.

Dacă reclamantul renunță la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, apreciem justă opinia conform căreia în acest caz, instanța va stabili un termen de judecată în camera de consiliu, cu citarea doar a reclamantului, urmând să ia act prin încheiere de renunțarea la judecată.39 Această soluție rezultă și din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 406 alin.(3) NCPC, interpretare care impune concluzia că se poate renunța la judecată și înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, ori această comunicare este precedată de regularizarea cererii introductive. În tot cazul, nu se vede de ce instanța ar încunoștința pârâtul despre introducerea unei cereri de chemare în judecată la care reclamantul a renunțat – dacă totuși se apreciază necesar să se ia act de renunțarea la judecată la termenul de judecată stabilit, ar fi necesar ca pârâtul să fie citat cu mențiunea că reclamantul a renunțat la judecată, pentru a nu-l determina pe pârât să facă cheltuieli inutile, care nu ar putea fi acoperite, față de prevederile art. 406 alin.(3). O chestiune controversată în practica judiciară recentă este chestiunea de a ști dacă instanța necompetentă este ținută să parcurgă procedura de verificare și de regularizare a cererii de chemare în judecată prev. de art. 200 NCPC. Sub imperiul Noului Cod, pentru soluționarea acestei vechi dileme trebuie avut în vedere că lipsurile formale ale cererii de chemare în judecată, precum și neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, impun judecătorului cauzei să stabilească un termen pentru regularizarea cererii de chemare în judecată [art. 200 alin.(1) și (2)]; în măsura în care obligațiile stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu sunt îndeplinite, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților. În acest stadiu al procedurii, instanța nu are posibilitatea de a-și verifica competența. Rezultă prin urmare că, în noua reglementare, excepția nulității cererii de chemare în judecată, inclusiv în considerarea netimbrării, are prioritate față de verificarea competenței.44 Reclamantul nu ar putea invoca pe calea cererii de reexaminare că instanța sesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost dispusă eronat, întrucât fie pretinsele neregularități nu erau reale, fie acestea au fost înlăturate în termenul acordat în acest scop [art. 200 alin.(4) și (6) NCPC45]. Din art. 131 NCPC, care obligă la verificarea competenței la primul termen la care părțile sunt legal citate, rezultă că excepŃia nelegalei citări are prioritate faŃă de excepŃia necompetenŃei, întrucât judecătorul nu ar putea hotărî asupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate părŃile; în strânsă legătură cu aceasta, dacă se pune problema existenŃei imunităŃii de jurisdicŃie, această chestiune are de asemenea prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă poate fi citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciŃiu, ori cu capacitate de exerciŃiu restrânsă nu are reprezentant legal, instanŃa nu ar putea statua asupra unor incidente procesuale înainte de a desemna un curator special, în condiŃiile art. 58 NCPC, care impune desemnarea unui curator dintre avocaŃii desemnaŃi în acest scop de barou pentru fiecare instanŃă

judecătorească), ori până când instanŃa de tutelă va numi un tutore, în condiŃiile legii. SoluŃionând aceste incidente, instanŃa nu face propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual necesar pentru exerciŃiul corespunzător al drepturilor procesuale recunoscute de lege părŃilor (îndeosebi dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, în condiții de regularitate procesuală).În concluzie, apreciem că procedura regularizării cererii introductive de instanță, instituită de art. 200 NCPC, constituie un element util pentru a asigura de la bun început respectarea condițiilor necesare unei bune desfășurări a judecății, dreptului la apărare al pârâtului și unei depline contradictorialități.În ce ne privește, tendința de a aplica în mod riguros noile reglementări este justificată, fiind rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, care prevede exigențe sporite pentru părți și instanță, în vederea asigurării unei bune desfășurări a actului de justiție și a soluționării cererilor într-un termen optim si previzibil, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Fără ca noile texte să fie cu totul „noi”, ele constituie adesea o reluare, o clarificare și, eventual, o accentuare a vechii reglementări, care ajunsese să fie nesocotită ori relativizată în practica judiciară, atât de judecători, cât și de avocați. Din păcate, uneori pot fi constatate unele abordări prea formaliste ori soluții nelegale, decurgând din greșita înțelegere și din necorelarea dispozițiilor Noului Cod; credem însă că aceste chestiuni se vor regla, atât datorită moderației și echilibrului specifice funcției judiciare, dar și ca urmare a dezbaterilor purtate în doctrină cu privire la noile instituții procedurale. În această ordine de idei, trebuie avute în vedere scopul urmărit de legiuitor, ansamblul reglementărilor cuprinse în NCPC precum și dreptul de acces la justiție, ca o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, din care rezultă necesitatea proporționalității sancțiunii anulării cererii cu gravitatea lipsurilor constatate și cu ansamblul circumstanțelor cauzei. În ce privește noua lege a taxelor de timbru, aceasta este de natură să aducă clarificări atât cu privire la corelația cererilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru și a cererii de ajutor public judiciar cu procedura regularizării. În mod binevenit, s-a eliminat aparenta nepotrivire existentă între art. 98 alin.(3) NCPC și art. 5 alin.(2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (spunem aparentă, întrucât acestea trebuie socotite implicit abrogate prin Legea nr. 76/2012 și prin OUG nr. 80/2013, în tot ceea ce este contrar noilor reglementări cu forță juridică superioară), statuându-se că determinarea valorii obiectului în vederea taxării se va face potrivit dispozițiilor NCPC; doar în materie imobiliară este instituit un criteriu complementar, care implică însă tot o probațiune sumară, respectiv valoarea rezultată din grilele notariale în materie. 44Deși sediul materiei poate părea impropriu, legiuitorul a folosit totodată „ocazia” adoptării OUG nr. 80/2013 pentru a da o reglementare obligației de plată a remunerației curatorului special numit potrivit art. 58 și art. 167 NCPC