1

Florea MĂGUREANU

DREPT PROCESUAL CIVIL

PARTEA a II-a curs pentru IFR

BUCUREŞTI 2009

2

CUPRINS

Tema 1. JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND .................... 3

Tema 2. PROCEDURI SPECIALE ................................................... 38

Tema 3. CĂILE DE ATAAC ............................................................. 45

Tema 4. EXECUTAREA SILITĂ ...................................................... 64

BIBLIOGRAFIE ................................................................................ 90

3

TEMA nr. 1

JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND

I. OBIECTIVE

- Cunoaşterea şi însuşirea prevederilor legale privind judecata în faţa instanţei de fond.

- Cunoaşterea şi aplicarea regulilor de urmat pe parcursul soluţionării cererii de chemare în judecată.

- Cunoşterea modalităţilor privind administrarea probelor, de deliberare şi pronunţarea hotărârii în primă instanţă.

II. CONŢINUTUL TEMEI

Soluţionarea litigiilor din domeniul dreptului privat reprezintă o activitate procesuală complexă şi de multe ori îndelungată, care începe o dată cu introducerea cererii de chemare în judecată, continuă cu soluţionarea cererilor privind exercitarea căilor de atac şi se finalizează prin executarea silită.

Activitatea de judecată realizată în comun de instanţa de judecată, părţi, alte persoane şi organe, procesul civil se desfăşoară în mai multe faze:

– faza judecăţii care cuprinde judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa instanţelor care sunt competente să exercite controlul judiciar (al căilor de atac);

– faza executării silite care permite creditorului să obţină prestaţia stabilită în titlul executoriu, dacă debitorul nu execută de bună voie prevederea din titlu, la care a fost obligat.

Etapa scrisă Cererea de chemare în judecată Condiţiile generale ale formei şi conţinutului cererii de chemare în

judecată a) să fie făcută în scris. În cazul în care din orice motive, cererea

nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi acestuia conţinutul cererii şi va face menţiune pe cerere în legătură cu această împrejurare;

4

b) cererea trebuie să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori după caz, denumirea şi sediul lor şi al reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura;

c) când cererea nu este introdusă de titularul dreptului, ci de un reprezentant:

– mandatarul neavocat va alătura cererii procura în original sau copie legalizată, care îi dă dreptul să reprezinte partea. Mandatarul avocat certifică el însuşi copia de pe procura sa;

– avocatul va anexa la cerere delegaţia eliberată de biroul de asistenţă juridică;

– consilierul juridic va anexa delegaţia eliberată de persoana juridică reprezentată;

– tutorele sau curatorul va anexa decizia autorităţii tutelare prin care au fost numiţi.

d) cererea de chemare în judecată trebuie să aibă o denumire corectă. Articolul 84 C. proc. civ. dispune că cererea de chemare în judecată sau cererea pentru exercitarea căii de atac este valabilă chiar dacă poartă o denumire greşită. În baza rolului ei activ, instanţa trebuie să aibă în vedere nu sensul literal al termenilor folosiţi, ci intenţia părţii, sensul pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie termenilor respectivi, natura dreptului şi scopul urmărit de parte prin exercitarea acţiunii.

Elementele cererii de chemare în judecată a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru

persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Procesul civil presupune un conflict de interese între cel puţin două persoane. Pentru ca acest conflict să poată fi soluţionat, este necesar ca instanţa să cunoască cine sunt acestea şi unde au domiciliul sau reşedinţa, pentru a stabili competenţa şi pentru a putea fi citate. Deşi art. 112 nu face referire la prenume, se înţelege că s-a avut în vedere numele în sens larg, care cu-prinde şi prenumele, atribute de identificare ale persoanei. În practică s-a decis că, pentru prenume, este suficientă numai iniţiala acestuia.

Domiciliul indicat poate fi cel real sau cel ales de părţi pentru comunicarea, de către instanţă, a actelor de procedură (art. 93 C. proc. civ.).

Părţile din proces sau numai una dintre ele, îşi pot alege domiciliul în străinătate, numai dacă îşi au reşedinţa sau domiciliul în străinătate. Partea aflată în această situaţie, va putea însă să-şi aleagă domiciliul în ţară la mandatarul ei sau la o terţă persoană.

5

b) Numele şi calitatea juridică a celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional.

În aceste cazuri, în cerere se va arăta numele şi prenumele mandatarului şi se va preciza faptul că cererea nu este introdusă în numele acestora ci al titularului dreptului. În aceste cazuri, cererea va fi semnată de mandatar.

La cerere se va anexa: procura (delegaţia) în original sau copie legalizată ori dovada din care să rezulte calitatea de reprezentant legal.

Procura de reprezentare va fi ad litem în cazul în care aceasta este o procură generală care dă dreptul reprezentantului să cheme în judecată în numele reprezentatului şi să încheie orice fel de acte, în numele acestuia, fără a fi nominalizate, cu excepţia actelor de dispoziţie, care se vor putea face numai cu o procură sau delegaţie specială pentru fiecare act în parte, ori cu încuviinţarea autorităţii tutelare în cazul în care operează reprezentarea legală a minorului.

Partea poate sta în proces în nume propriu sau prin reprezentant legal sau convenţional. Procurorul participă în procesul civil ca parte principală sau ca parte alăturată. Indicarea calităţii părţii, trebuie să se facă, în cazul menţionat, numai atunci când cineva stă în judecată şi exercită drepturile în numele altei persoane.

c) Obiectul cererii şi valoarea lui, potrivit evaluării făcute de către reclamant, dacă această preţuire este posibil de făcut. Pentru a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii, şi pentru a nu se admite un prejudiciu fictiv şi exagerat stabilit de reclamant, instanţa are obligaţia să verifice existenţa şi valoarea acestuia, iar reclamantul să-l conteste.

Aşadar, prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia reclamantului: restituirea unei sume de bani, desfacerea căsătoriei, restituirea unui bun, anularea unui contract etc.

Pentru a fi valabil, obiectul cererii trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:

– să fie licit, adică să nu contravină legii; – să fie posibil, astfel încât instanţa, obligându-l pe pârât la

executare, acesta să-l poată realiza. Un exemplu de obiect imposibil este predarea unui bun care a pierit fortuit. În acest caz se poate solicita executarea pretenţiei prin echivalent.

Importanţa stabilirii cu exactitate a obiectului cererii este dată de: – instanţa nu poate depăşi limitele stabilite de reclamant şi ea

trebuie să ştie ce probleme are de rezolvat, iar pârâtul să-şi pregătească apărarea;

– determină competenţa instanţei (exemplu în cazul acţiunilor imobiliare, art. 13 C. proc. civ.);

6

– ajută la determinarea admisibilităţii sau inadmisibilităţii unor probe (de exemplu, a probei cu martori).

d) Arătarea în concret a motivelor de fapt sau de drept pe care se întemeiază cererea, a dreptului subiectiv al reclamantului, încălcat sau nesocotit, motivul ce l-a determinat pe reclamant să se adreseze justiţiei, temeiul juridic al cererii. Judecătorul va trebui să dea, însă, calificarea corectă, legală, a cererii.

Motivele de fapt constau în expunerea în detaliu a faptelor pe care se întemeiază pretenţia reclamantului, pentru ca în funcţie de aceasta, pârâtul să se poată apăra, iar motivele de drept indică temeiul juridic pe care se sprijină cererea (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, faptul ilicit cauzator de prejudiciu etc.).

Indicarea de către reclamant a temeiului juridic nu leagă instanţa, întrucât aceasta, în virtutea rolului său activ, urmează să dea acţiunii calificarea exactă.

e) Menţiunea dovezilor pe care se bazează cererea şi, mai mult, fiecare capăt de acuzare din cerere.

Potrivit art. 112 pct. 5 alin. (2)-(6) C. proc. civ., reclamantul trebuie să procedeze după cum urmează:

– dacă pretinde dovadă prin înscrisuri, va anexa la cerere copii legalizate de pe acestea în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt şi un exemplar pentru instanţă. În cazul documentelor scrise în altă limbă decât limba română, reclamantul va depune traduceri autentificate;

– va cere înfăţişarea în persoană (nu prin reprezentant) a pârâtului, dacă solicită interogatoriul acestuia;

– când reclamantul solicită probe cu martori, va preciza numele şi domiciliul acestora.

Uneori legea prevede necesitatea ataşării la cererea de chemare în judecată şi a altor anexe.

f) Semnătura de pe cerere reprezintă confirmarea că cele menţionate în cerere constituie voinţa reclamantului şi deci că îşi însuşeşte fără rezerve susţinerile din cerere. În cazul persoanelor juridice va semna cererea persoana fizică care o reprezintă.

Dacă cererea se face prin mandatar cu împuternicire, acesta va semna cererea şi va indica calitatea în care semnează, urmând aşa cum am mai arătat, să ataşeze la cerere şi dovada acestei calităţi.

Alături de nume şi obiect, semnătura face parte din elementele esenţiale ale cererii, lipsa acesteia are drept consecinţă nulitatea ei relativă, întrucât lipsa semnăturii poate fi acoperită pe parcurs, şi chiar de către moştenitori după decesul reclamantului.

Timbrarea cererii de chemare în judecată

7

Cererile adresate instanţelor de judecată se cer a fi timbrate. Nu sunt supuse taxelor cererile adresate instanţei în cursul desfăşurării judecăţii, şi care nu modifică caracterul sau valoarea taxabilă a cererii iniţiale.

Calculul taxelor de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti şi a serviciilor prestate de acestea se fac în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în lege şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege.

Taxă de timbru plătesc toţi cei care recurg la serviciile justiţiei (persoane fizice sau persoane juridice).

Instanţa judecătorească poate acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru în condiţiile art. 74-81 din Codul de procedură civilă.

La taxa de timbru se adaugă timbrul judiciar instituit prin Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995.

Art. 6 din Ordonanţă a stabilit formele sub care se poate acorda ajutorul public:

a) plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu, denumită asistenţă prin avocat;

b) plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicită ajutorul public judiciar;

c) plata onorariului executorului judecătoresc; d) scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor

judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită.

Ajutorul public judiciar se poate acorda, cumulat, în oricare dintre formele menţionate în Ordonanţă, fără a putea depaşi, în cursul unei perioade de un an, suma maxima echivalenta cu 12 salarii minime brute pe ţară.

Valoarea taxei de timbru a) Cererile şi acţiunile evaluabile în bani, introduse la instanţele

judecătoreşti, se taxează în funcţie de sumă cu o valoare fixă la care de

8

adaugă un procent de 10; 8; 6; 4; 2 sau 1% pentru ce depăşeşte o valoare, de asemenea stabilită de lege;

b) În cazul cererilor şi acţiunilor neevaluabile în bani, legea stabileşte o taxă fixă;

c) Articolul 10 din Legea nr. 146/1997 prevede că cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale;

d) Cererile pentru exercitarea căii ordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50 % din taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă sau din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani (art. 11 din legea menţionată).

Sancţiunea netimbrării este anularea cererii. Anularea nu intervine însă în mod automat. Instanţa este obligată să încunoştinţeze, la primul termen, partea, despre necesitatea timbrării şi dacă după această înştiinţare partea nu şi-a timbrat cererea va interveni anularea.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.

Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.

În cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul netimbrării corespunzătoare a cererilor cu timbrul judiciar.

Introducerea cererii de chemare în judecată Cererea de chemare în judecată, cu anexele, se depune la instanţa

competentă. La cerere se vor alătura atâtea copii de pe cerere câţi pârâţi sunt.

Procedura ce se desfăşoară în momentul primirii cererii este diferită după cum este trimisă prin poştă sau este prezentată de reclamant.

Cererea care se trimite prin poştă, va ajunge la registratură unde pri-meşte dată certă şi apoi se prezintă preşedintelui instanţei, împreună cu plicul pe care se află aplicată data poştei pentru a se putea stabili dacă cererea a fost depusă înăuntrul termenului de prescripţie.

După verificarea modului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (dacă taxa de timbru a fost plătită, dacă cererea a fost semnată etc.) preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, fixează prin rezoluţie termenul de judecată, astfel încât la data primirii citaţiei de către pârât, acesta să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile şi cel puţin 5 zile

9

în pricinile urgente, pentru a-şi pregăti apărarea, în vederea depunerii întâmpinării. Termenul poate fi prelungit, dacă partea are domiciliul în străinătate.

Cererea se înregistrează, apoi, în registrul informativ, în care se menţionează termenele date de instanţă pentru judecată şi celelalte termene stabilite de aceasta, precum şi alte menţiuni legate de circuitul dosarului, soluţia pronunţată, ori dacă a fost trimis la altă instanţă.

Efectele cererii de chemare în judecată a) învesteşte instanţa cu soluţionarea litigiului ce l-a determinat pe

reclamant să apeleze la organul de justiţie. În mod excepţional, instanţa se poate sesiza şi din oficiu, atunci

când: – persoana vătămată este o persoană fizică lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; – în cazul acţiunilor de desfacere a căsătoriei (divorţ), instanţa are

obligaţia de a se pronunţa din oficiu cu privire la încredinţarea copiilor minori şi a pensiei de întreţinere pentru aceştia;

– punerea sub interdicţie a debililor sau alienaţilor mintali se poate face şi de către instanţă, din iniţiativa ei.

Acţiunile începute de reclamantul care a decedat, şi care au caracter strict personal, cum ar fi: acţiunea pentru stabilirea maternităţii sau paternităţii din afara căsătoriei, sau acţiunea pentru tăgăduirea paternităţii, pot fi continuate de moştenitorii acestuia.

b) cererea de chemare în judecată formulată de reclamant stabileşte cadrul procesual în care se desfăşoară judecata, cu privire la părţi şi la obiectul litigiului.

Instanţa de judecată este obligată să rezolve toate capetele de cerere, aşa cum au fost formulate de reclamant. Ea nu are dreptul să schimbe sau să depăşească ori să restrângă obiectul acţiunii.

c) în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea cererii de chemare în judecată la una din instanţele deopotrivă competente să soluţioneze cauza reprezintă opţiunea reclamantului pentru instanţa aleasă, ulterior, după alegerea făcută, reclamantul nu mai poate reveni.

d) de la data introducerii cererii operează punerea în întârziere a pârâtului. De la data admiterii cererii, pârâtul va fi considerat posesor de rea-credinţă, şi deci va datora fructele (în cazul acţiunilor reale imobiliare sau mixte), va suporta riscul pieirii bunului (în cazul cererii ce are ca obiect predarea unui bun determinat), iar în cazul cererilor prin care reclamantul pretinde o sumă de bani ce nu era purtătoare de dobânzi, va suporta dobânzile.

e) întrerupe termenul de prescripţie, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă (condiţia fiind ca cererea să se fi

10

adresat unei instanţe judecătoreşti sau unui organ cu activitate jurisdicţională şi ca sesizarea să se fi făcut înăuntrul termenului de prescripţie).

Prescripţia nu va fi întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau perimată ori dacă reclamantul a renunţat la judecată (art. 16 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958).

Întâmpinarea Întâmpinarea trebuie să cuprindă, potrivit art. 115 C. proc. civ.: a) excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea

reclamantului (cerinţe de ordin formal cu privire la acţiune şi nu apărările care să pună în pericol însuşi dreptul dedus judecăţii, cum ar fi de exemplu lipsa procurii mandatarului).

b) răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii reclamantului (invocarea competenţei – apărarea de drept, sau răspunsul la afirmaţia reclamantului că a împrumutat pentru folosinţă pe pârât cu un bun determinat, iar acesta neagă împrumutul pretins – apărare de fapt).

c) dovezile: probele şi mijloacele de probă cu care pârâtul înţelege să se apere pentru fiecare capăt de cerere.

d) semnătura pârâtului. În cazul coparticipării procesuale pasive, pârâţii pot răspunde toţi împreună, sau numai o parte din ei, printr-o singură întâmpinare.

În cazul în care nu s-a depus întâmpinare, preşedintele îi va pune în vedere pârâtului, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă. Uneori legea prevede necesitatea depunerii întâmpinării, cum ar fi: în apel [art. 289 alin. (2) C. proc. civ.], în recurs [art. 308 alin. (2) C. proc. civ.].

Cererea reconvenţională În mod normal, pârâtul, ca răspuns la chemarea în judecată a

reclamantului, adoptă o poziţie de apărare sau respingere a învinuirilor ce i se aduc.

În aceste cazuri, în care pârâtul are şi el la rândul lui pretenţii împotriva reclamantului, poate să facă o cerere reconvenţională. În lipsa acestei cereri, instanţa nu poate obliga pe reclamant la efectuarea prestaţiilor ce le are faţă de pârât, chiar dacă ele există şi au fost dovedite. În cazul procesului de divorţ, dacă din dezbateri rezultă vina exclusivă a soţului reclamant, în lipsa cererii reconvenţionale, nu se va putea pronunţa desfacerea căsătoriei.

Cererea reconvenţională are caracter incidental, fiind soluţionată de instanţa învestită cu cererea principală. Cererea trebuie să

11

îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, cuprinde aceleaşi elemente şi produce aceleaşi efecte.

Cererea reconvenţională nu poate fi formulată de un pârât împotriva altei părţi, din acelaşi proces, întrucât între aceştia nu există raport juridic.

Cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului.

De regulă, cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa o poate judeca separat.

Se mai poate dispune disjungerea în situaţia în care rezolvarea ei nu este strâns legată de soluţia ce s-ar da cererii principale. Dacă, însă, cererea reconvenţională este strâns legată de soluţia ce ar urma să se pronunţe în acţiunea principală nu este indicată disjungerea pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Măsuri asigurătorii Prin aceste măsuri se urmăreşte, în cadrul acţiunilor reale,

împiedicarea dispariţiei sau degradării bunului în legătură cu care s-a născut litigiul, iar atunci când în discuţie sunt acţiunile personale, să împiedice partea adversă să îşi diminueze activul patrimonial.

Se poate spune că prin măsuri asigurătorii înţelegem posibilitatea recunoscută de lege reclamantului de a solicita instanţei măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe pârât, în timpul procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie obiectul litigiului sau diminuarea activului patrimonial, când obiectul litigiului este o sumă de bani.

În Codul de procedură civilă şi în legile speciale sunt prevăzute următoarele măsuri asigurătorii:

– sechestrul judiciar; – sechestrul asigurător; – poprirea asigurătorie. Sechestrul judiciar Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunului ce formează

obiectul litigiului şi numirea de către instanţă a unei persoane căreia i se încredinţează, pe timpul cât durează judecata procesului, bunul în litigiu, spre păstrare şi conservare (administrare). Sechestrul se aplică asupra

12

bunului în legătură cu care se desfăşoară judecata, după ce a fost dovedită necesitatea instituirii sechestrului.

Pentru încuviinţarea măsurii cel ce o solicită trebuie să invoce motive temeinice din care să rezulte că există intenţie de a deteriora bunul, proasta administrare a averii succesorale, sau de a-l înstrăina etc.

Potrivit prevederilor art. 599 alin. (1) C. proc. civ., sechestrul judiciar poate fi încuviinţat chiar fără a exista proces:

a. asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa; b. asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive

temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;

c. asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

În aceste cazuri, competentă este instanţa în circumscripţia căreia se află bunul.

Soluţionarea cererii privind sechestrul judiciar se face în şedinţă publică, de urgenţă, cu citarea părţilor interesate, constituindu-se un dosar separat.

Cererea se judecă de instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond. Dacă pricina se află în apel sau în recurs, cererea va fi trimisă la instanţa de fond. Instanţa se pronunţă printr-o încheiere care este supusă numai recursului în 5 zile de la pronunţare.

Dacă cererea a fost admisă, bunul sechestrat se încredinţează unei persoane numită administrator-sechestru, care poate fi deţinătorul bunului sau o altă persoană numită de judecător, care nu este interesată în cauză.

Sechestrul asigurător Este reglementat de art. 591-596 C. proc. civ. şi constă în

indisponibilizarea unor cantităţi de bunuri mobile şi imobile ale debitorului (pârâtului), bunuri ce urmează a fi executate silit pentru realizarea creanţei creditorului (reclamantului) în situaţia în care acesta câştigă procesul, iar pârâtul (debitor) nu-şi execută obligaţiile de bunăvoie. În acest caz, măsura indisponibilizării se dispune asupra unor bunuri ce nu constituie obiect al litigiului.

Deosebirea dintre sechestrul judiciar şi cel asigurător constă în aceea că primul poartă asupra unui bun determinat care formează obiectul litigiului dintre părţi, în timp ce sechestrul asigurător indisponibilizează în patrimoniul debitorului (pârâtului) bunuri ce nu formează obiect al litigiului, dar care urmează să fie vândute prin executare silită pentru a satisface creanţa creditorului, în momentul obţinerii titlului executor.

13

Cererea pentru încuviinţarea sechestrului asigurător se soluţionează de instanţa competentă să judece procesul [art. 592 alin. (1) C. proc. civ.]. Dacă cererea principală se soluţionează de o altă instanţă, cererea pentru sechestrul asigurător fiind accesorie, va fi soluţionată potrivit art. 17 C. proc. civ., de instanţa învestită cu rezolvarea acţiunii principale. Cererea pentru încuviinţarea sechestrului asigurător se judecă în camera de consiliu, de urgenţă, fără citarea părţilor. Instanţa se pronunţă prin încheiere executorie, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. Încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

Poprirea asigurătorie Este reglementată de art. 597 C. proc. civ., şi constă în

indisponibilizarea, prin hotărârea instanţei, a sumelor de bani sau titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile, pe care debitorul le are de primit de la un terţ care îi este datornic, sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, pentru ca ulterior, în baza titlului executoriu obţinut, creditorul să-şi îndestuleze creanţa sa.

Prin poprire asigurătorie se nasc trei raporturi juridice: – între creditorul popritor şi debitorul poprit; – între debitorul poprit şi terţul poprit; – după obţinerea titlului executoriu, între creditorul popritor şi terţul

poprit. Cererea se adresează instanţei de la domiciliul terţului poprit sau al

debitorului (competenţa teritorială alternativă sau facultativă). Dacă cererea principală s-a introdus la o altă instanţă, competenţa şi pentru această cerere va aparţine acelei instanţe.

Subiectele popririi sunt: – creditorul popritor, cel care solicită luarea acestei măsuri

asigurătorii; – debitorul poprit, cel obligat faţă de creditorul popritor; – terţul poprit, care este datornic (debitor) al debitorului poprit. Pot exista situaţii în care să existe două subiecte când creditorul

popritor este şi terţul poprit şi nu poate opera compensaţia legală, sau patru subiecte când datornicul debitorului poprit (terţul poprit) are de primit o creanţă de la un debitor al său (sechestrul în legătură cu chiria ce o datorează chiriaşului său), şi poprirea se instituie asupra acestei creanţe.

Cu privire la condiţiile popririi: a) creditorul a cărui creanţă este constatată prin act scris dar

neautentic, poate să solicite instituirea popririi, dacă dovedeşte că a

14

introdus acţiunea, dar poate fi obligat la plata unei cauţiuni stabilită de instanţă;

b) creditorul care nu are act scris, va putea să ceară poprirea dacă dovedeşte că a introdus acţiunea, cu plata unei cauţiuni de jumătate din valoarea reclamantă, dacă sunt respectate următoarele condiţii:

– popritorul să fie creditor al debitorului urmărit şi acesta din urmă să fie creditor al terţului poprit;

– să existe dovada intentării acţiunii de fond; – să existe dovada depunerii cauţiunii. Dacă cererea este admisă, instanţa va pronunţa o ordonanţă de

poprire, prin care terţul poprit este înştiinţat să nu plătească creditorului său (pârâtul din proces) suma ce i se datorează.

Împotriva ordonanţei de poprire se poate face, până la validare, contestaţie la poprire iar hotărârea dată în contestaţia la poprire poate fi atacată în condiţiile dreptului comun.

În materie comercială, poprirea asigurătorie este reglementată de art. 907-908 C. Com.

Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

Citarea părţilor asigură respectarea a două principii fundamentale ale procedurii civile: dreptul de apărare şi contradictorialitatea.

Articolul 85 C. proc. civ. prevede că „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.

Citarea este obligatorie în faţa tuturor organelor de jurisdicţie, dacă legea nu dispune altfel, inclusiv cu privire la terţii intervenienţi.

Rezultă deci că: – judecata se face de regulă cu citarea părţilor, excepţiile fiind

prevăzute în mod expres de lege (de exemplu, în cazul ordonanţelor preşedinţiale, când soluţionarea cererii se poate face şi fără citarea părţilor, încuviinţarea unor măsuri asigurătorii);

– pentru judecarea procesului civil este obligatoriu ca părţile să fie citate legal, şi nu ca ele să fie prezente în instanţă.

Partea prezentă la judecată fără respectarea dispoziţiilor privind citarea, poate să ceară amânarea judecăţii, iar dacă judecata se face în lipsă, poate să ceară anularea hotărârii, fără a fi nevoită să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu.

Citaţia trebuie să cuprindă (art. 88 alin. (1) C. proc. civ.): 1. numărul şi data emiterii citaţiei, precum şi numărul dosarului; 2. anul, luna, ziua şi ora la care cel citat trebuie să fie prezent în

instanţă; 3. arătarea instanţei şi sediul acesteia, precum şi locul unde

urmează să se desfăşoare procesul;

15

4. numele şi domiciliul (cel real sau ales de părţi), ori reşedinţa unde locuieşte de fapt, şi calitatea celui citat;

5. numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii; 6. alte menţiuni prevăzute de lege; 7. parafa preşedintelui instanţei şi semnătura grefierului. Elementele de la pct. 2, 3, 4 şi 7 sunt prevăzute sub sancţiunea

nulităţii. Etapa dezbaterilor A doua etapă a procesului civil, dezbaterea aspectelor cauzei, în

şedinţă de judecată, urmează după prima etapă, cea scrisă, care, aşa cum am mai arătat, are rolul de a încunoştinţa părţile cu privire la pretenţiile şi apărările lor şi de informare a instanţei cu privire la acestea. Dar acest lucru nu este suficient pentru aflarea adevărului. Se impune să se desfăşoare şi o altă etapă cu dezbateri contradictorii între părţi şi administrarea de probe.

În desfăşurarea procesului civil, şedinţa de judecată constituie o fază hotărâtoare, întrucât în această perioadă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi, prin administrarea şi cercetarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile încălcate sau contestate în legătură cu care instanţa va trebui să emită hotărârea de restabilire a ordinii de drept încălcate.

În această fază operează principiile rolului activ al judecătorului, nemijlocirii şi continuităţii, contradictorialităţii, disponibilităţii, aflării adevărului, dreptului de apărare, al publicităţii ş.a.

Principalele activităţi şi momente în desfăşurarea judecăţii a) Apelul cauzei se face de grefier, şi se referă la obiectul pricinii,

modul în care au fost citate părţile. Preşedintele completului verifică şi el dacă citarea s-a făcut legal, şi dacă au fost îndeplinite dispoziţiile legale referitoare la taxa de timbru.

b) Instanţa se pronunţă asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. [art. 137 alin. (1) C. proc. civ.];

c) Înainte de a intra în dezbateri, la judecătorii, preşedintele va încerca împăcarea părţilor, împăcare care, dacă se va realiza, va fi consemnată de judecător în cuprinsul hotărârii ce o va da (art. 131 C. proc. civ.);

d) Începerea dezbaterilor – în această fază se vor administra probele propuse de părţi şi încuviinţate de instanţă, urmând ca apoi părţile să pună concluzii.

e) Închiderea dezbaterilor, când instanţa va aprecia că au fost lămurite aspectele cauzei, urmând a se retrage pentru deliberare.

16

În timpul dezbaterilor, completul de judecată trebuie să aibă rol activ.

Prima zi de înfăţişare Din punct de vedere procedural, prima zi de înfăţişare are o mare

importanţă în faza de desfăşurare a procedurii orale a procesului civil, dar ea nu trebuie confundată cu primul termen de judecată. Prima zi de înfăţişare este, potrivit art. 134 C. proc. civ., acel termen la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii, chiar dacă taxele de timbru au fost plătite după acest termen.

Nu poate fi considerată prima zi de înfăţişare termenul la care părţile nu au putut pune concluzii deoarece:

– cauza s-a amânat pentru lipsă de apărare; – cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată pârâtului; – pentru că, faţă de obiectul cererii, completul de judecată nu era

legal constituit. Importanţa primei zile de înfăţişare constă în faptul că, la acel

moment, reclamantul şi pârâtul pot întocmi anumite acte procesuale: – reclamantul are dreptul să ceară instanţei un nou termen pentru

înregistrarea sau modificarea acţiunii, ori pentru a propune noi dovezi; – pârâtul poate formula o cerere reconvenţională, caz în care

reclamantul poate să solicite un nou termen pentru a depune întâmpinarea la cererea respectivă, şi, de asemenea, poate să arate excepţiile ce le invocă şi să formuleze cereri pentru introducerea unor terţi în proces;

– ambele părţi pot propune probe dacă nu au făcut-o prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, după această dată părţile decad din dreptul de a le mai propune, şi, de asemenea, la această dată, mai pot invoca nulităţile relative referitoare la cererea de chemare în judecată sau la necompetenţa relativă a instanţei.

Încheierile de şedinţă Unul dintre principiile dreptului procesual civil este principiul

oralităţii, potrivit căruia, judecarea proceselor de orice fel trebuie să se facă oral.

Este necesară însă fixarea cât mai temeinică a susţinerilor făcute în timpul procesului şi a tuturor evenimentelor în legătură cu acesta, concretizarea lor în scris în dosarul procesului pentru a se putea asigura în acest mod şi exercitarea controlului juridic. Actele de procedură care trebuie să cuprindă materializarea completă a cauzei judiciare şi a dezbate-rilor sale orale, de la pornire şi până la definitiva ei rezolvare, sunt încheierile de şedinţă.

Potrivit art. 147 C. proc. civ. „dezbaterile urmate în şedinţă se vor trece în încheierea de şedinţă care va fi semnată de judecător şi grefier”.

17

În cursul şedinţei de judecată, grefierul va consemna în caietul de note numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi procurorului, măsurile dispuse de instanţă şi celelalte aspecte ce rezultă din desfăşurarea procesului. Având la bază aceste note, grefierul va întocmi în 24 de ore de la terminarea şedinţei, încheierea de şedinţă, care se ataşează la dosarul pricinii.

Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă toate cele trei părţi ale unei hotărâri: practicaua în care se trece compunerea instanţei, părţile prezente, concluziile puse şi probele administrate; motivele pentru care s-a luat o anumită dispoziţie (exemplu, încuviinţarea unor probe) sau considerentele pentru justificarea rezolvării unor excepţii (exemplu, res-pingerea excepţiei de necompetenţă), şi dispozitivul, care cuprinde măsura ordonată de instanţă (exemplu, dispunerea efectuării unei exper-tize), soluţiile date cu privire la excepţiile ridicate şi, în final, semnăturile judecătorului şi grefierului.

De obicei încheierile preced hotărârea şi de aceea se mai numesc şi premergătoare. Acestea sunt de două feluri:

a) preparatorii – sunt cele care au ca scop să pregătească darea hotărârii (de exemplu, încheierea prin care s-a admis o probă, din ele nu se poate prevede soluţia procesului);

b) interlocutorii – prin care instanţa, soluţionând anumite probleme controversate, pregăteşte rezolvarea pricinii.

de putere a lucrului judecat, încheierea de admitere în principiu, în acţiunile de partaj. Aceste încheieri prejudecă fondul, lasă să se întrevadă soluţia procesului şi deci se bucură de puterea lucrului judecat.

Deosebirea esenţială dintre cele două feluri de încheieri este aceea că în cazul celor interlocutorii nu se permite instanţei să revină asupra a ceea ce a decis.

Încheierile pot fi atacate cu apel sau cu recurs numai o dată cu fondul, apelul sau recursul împotriva hotărârii se apreciază că este făcut şi împotriva lor. Excepţie fac încheierile prin care s-a întrerupt ori suspendat cursul judecăţii, care pot fi atacate separat cu apel sau recurs, cu condiţia ca hotărârea ce se dă în cauză să poată fi şi ea atacată cu apel sau cu recurs. Termenul de apel şi de recurs este cel de drept comun (15 zile de la comuni-carea hotărârii).

Excepţiile procesuale Excepţiile procesuale fac parte din categoria mijloacelor care

alcătuiesc acţiunea civilă, fiind numite de unii autori mijloacele pârâtului de apărare a dreptului în procesul civil.

Pârâtul chemat în judecată, caută, în majoritatea cazurilor, să dovedească că pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate. În alte cazuri, acesta formulează obiecţii care sunt de natură să împiedice continuarea

18

judecăţii (exemplu, prescripţia dreptului material la acţiune al reclaman-tului), cazuri în care rolul părţilor este inversat, pârâtul fiind ţinut să dovedească temeinicia acestor excepţii, iar reclamantul să se apere.

Ca mijloc de apărare, excepţia este folosită, de regulă, de către pârât, dar în anumite situaţii ea poate fi exercitată şi de reclamant, intervenienţii din proces, procuror sau chiar de către instanţă, din oficiu.

Noţiunea de excepţie este proprie dreptului material (exemplu, excepţia de neexecutare a contractului), şi nu celui procesual civil.

Pentru a deosebi excepţiile ce interesează dreptul procesual civil de celelalte excepţii, le-am numit excepţii procesuale, având ca subdiviziuni excepţiile de procedură şi excepţiile de fond.

Având în vedere considerentele de mai sus, putem defini excepţiile procesuale ca fiind mijloacele prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale (privitoare la compunerea instanţei, competenţa acesteia ori la actele de procedură), sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, anularea ori respingerea cererii formulate de reclamant.

Clasificarea excepţiilor procesuale Excepţiile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii. A. După obiectul asupra căruia poartă: a) excepţii de procedură, care au în vedere încălcarea regulilor de

procedură referitoare la compunerea instanţelor şi competenţa de judecată a acestora (exemplu, excepţia de incompatibilitate, abţinere, recuzare, necompetenţă, excepţia de conexitate, a lipsei de citare etc.);

b) excepţii de fond, au în vedere lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (exemplu, prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, puterea lucrului judecat etc.).

B. După efectul pe care tind să-l realizeze: a) excepţii dilatorii, duc la amânarea judecăţii, declinarea

competenţei sau refacerea unor acte (exemplu, excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare, de necompetenţă, excepţia lipsei de citare etc.);

b) excepţii peremptorii, sunt acele excepţii care duc la respingerea sau amânarea cererii (exemplu, prescripţia, puterea lucrului judecat, lipsa calităţii sau a capacităţii procesuale, perimarea etc.).

Sunt şi excepţii peremptorii care încep prin a avea un efect dilatoriu, cum ar fi, de exemplu, în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu sau a lipsei dovezii calităţii de reprezentant, situaţii în care instanţa nu anulează cererea ci amână judecata prin acordarea unui termen pentru îndeplinirea lipsei (art. 161 C. proc. civ.).

C. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate:

19

a) excepţii absolute, ce privesc încălcarea unei norme imperative. Pot fi invocate de oricare dintre părţi, procuror şi de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar şi în recurs (exemplu, excepţia de incompatibilitate, prescripţie, necompetenţă generală, materială sau teritorială exclusivă etc.);

b) excepţii relative, ce privesc încălcarea unor norme dispozitive. Pot fi invocate numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen – prima zi de înfăţişare sau la primul termen, următor termenului în care s-a săvârşit neregularitatea procedurală (exemplu, excepţia de recuzare, excepţia de necompetenţă teritorială, când nu are caracter exclusiv etc.).

LITISPENDENŢA – înţelegem aşa cum arată art. 163 alin. (1) C.

proc. civ., situaţia în care o persoană este chemată în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe, fiind cazul, spre exemplu, al moştenitorului unui creditor care ignorând faptul că defunctul îl acţionase în judecată pe debitor, introduce o nouă acţiune, identică. Dacă s-ar admite ca aceeaşi pricină să fie judecată de două ori, există riscul pronunţării a două soluţii contradictorii, situaţie ce poate fi înlăturată prin excepţia de litispendenţă, care este o excepţie dilatorie şi absolută. Ea poate fi ridicată de oricare din părţi sau de instanţă din oficiu, în faţa instanţei de fond, în orice stare a pricinii.

În cazul în care excepţia este admisă, dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestită. Dacă pricinile se află în judecată la instanţe de grade diferite, dosarul va fi trimis la instanţa cu grad mai înalt. Dacă una din cele două instanţe a pronunţat o hotărâre, în faţa celeilalte instanţe la care se judecă procesul în fond se va ridica excepţia puterii lucrului judecat a hotărârii ce s-a pronunţat în acţiunea identică.

CONEXITATEA – este prevăzută de art. 164 C. proc. civ. şi are în

vedere existenţa a două sau mai multe pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe diferite de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi, sau împreună cu alte părţi, şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

Reunirea, în caz de admitere a acţiunii, se va face la instanţa mai întâi învestită, afară de cazul în care ambele părţi cer trimiterea dosarului la una din celelalte instanţe.

Atunci când una dintre instanţe este competentă în mod absolut, reunirea se va face la această instanţă.

Spre deosebire de litispendenţă, în cazul conexităţii nu se cere triplă identitate de elemente: pot fi aceleaşi părţi, dar obiectul şi cauza diferă, între ele existând numai o strânsă legătură, urmând a fi reunite pentru o judecată mai bună.

20

Exemple de acţiuni conexe le constituie acţiunile ce izvorăsc din acelaşi contract, cum ar fi acţiunea prin care vânzătorul cere plata prţului, şi acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea pentru vicii ascunse, ori acţiunile de partaj succesoral şi cele privitoare la raportul bunurilor donate şi la reducţiunea liberalităţilor care depăşesc cotitatea disponibilă.

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE – În literatura juridică

recentă de specialitate, se face o amplă analiză a unei excepţii care nu este prevăzută de Codul de procedură civilă ci de Constituţie la art. 146 lit. d), excepţie care este foarte frecvent întâlnită în practica instanţelor judecătoreşti. Este vorba de excepţia de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 11 lit. d din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].

Excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai o lege sau o ordonanţă, nu şi alte acte normative (cum ar fi: hotărâri ale guvernului, regulamente aprobate prin hotărâri de guvern, regulamente ale ministerelor etc.).

Nu sunt supuse controlului de constituţionalitate actele abrogate expres înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, ori a unor dispoziţii legale a căror abrogare a fost constatată prin decizii definitive ale Curţii Constituţionale. Dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, poate fi invocată de alte părţi sau instanţe judecătoreşti, în alte cauze.

Probele Procesul civil fiind, de regulă, un proces contencios, nu poate fi

soluţionat numai pe baza afirmaţiilor părţilor, judecătorul putând să-şi formuleze convingerea pe baza probelor administrate.

În sens larg, prin probă înţelegem acţiunea prin care se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui anumit fapt, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, ori rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea mijloacelor de probă, în ce măsură acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorului.

În sens restrâns, prin noţiunea de probă, înţelegem mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator, adică un fapt material care fiind dovedit printr-un mijloc de probă poate fi folosit el pentru dovedirea altui fapt material, determinant în soluţionarea pricinii.

Probele se clasifică după mai multe criterii: A. După cum probele se efectuează în faţa instanţei, în procesul

respectiv sau în afara ei: a) probe judiciare;

21

b) probe extrajudiciare. B. După criteriul naturii lor: a) probe personale – constau în fapte ale omului care pot fi pozitive

(declaraţii de martori), negative sau de abţinere (distrugerea unui înscris), de raţionament (exemplu, în cazul prezumţiilor legale);

b) probe materiale – lucruri care prin starea lor însăşi sau particularităţi, dovedesc raportul dedus judecăţii.

C. După cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:

a) probe directe – sunt acelea care dovedesc prin ele însele raportul dedus judecăţii (exemplu, înscrisul constatator al actului juridic în legătură cu care s-a născut litigiul);

b) probe indirecte – care dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărui cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu (exemplu, prezumţiile).

D. După caracterul original sau derivat: a) probe primare – sau imediate ori nemijlocite, (exemplu, înscrisul

original); b) probe secundare – sunt acelea care provin din a doua sau a

treia sursă (exemplu, depoziţia unui martor care a auzit cele relatate, copie de pe înscris etc.).

E. După modul în care judecătorul percepe faptele: a) probe percepute personal de judecător (exemple, cercetarea la

faţa locului, examinarea directă a unui obiect etc.); b) probe constând în perceperea faptelor de alte persoane

(exemplu, depoziţia unui martor). Proba prin înscrisuri Noţiunea de înscris este mai largă decât ceea ce înţelegem prin

materializarea unui act juridic. Proba scrisă poate să fie materializată, încorporată şi într-un alt obiect material, de exemplu, pe o bucată de piatră, de scândură etc.

În mod normal, înscrisul este realizat cu scopul de a putea dovedi, la nevoie, un raport juridic, fiind o probă preconstituită.

Prin înscris înţelegem orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu mâna, prin dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hârtie sau pe orice alt material (pânză, lemn, metal etc.).

Actul preconstituit fiind întocmit înainte de apariţia conflictului, este mai exact, mai demn de crezare, decât memoria martorilor, şi se păstrează, se conservă mai bine prin trecerea timpului.

Înscrisurile preconstituite întocmite cu intenţia de a constitui mijloace de probă, se clasifică în:

22

– înscrisuri originale, întocmite pentru a constata: încheierea, modi-ficarea sau stingerea unui raport juridic;

– înscrisuri recognitive prin care se recunoaşte existenţa unui înscris originar pierdut, având rolul de a-l înlocui pe acesta (art. 1189 C. civ.);

– înscrisuri confirmative, întocmite pentru a confirma un act anulabil (art. 1190 C. civ.).

Înscrisurile preconstituite se mai împart în: – înscrisuri autentice; – înscrisuri sub semnătură privată. Înscrisurile autentice Potrivit art. 1171 C. civ., înscrisurile autentice sunt acele înscrisuri

făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.

În mod curent, prin înscrisuri autentice se înţeleg înscrisuri notariale, dar nu se confundă cu acestea, întrucât numărul lor este mult mai mare, intrând în această categorie toate înscrisurile întocmite de funcţionarii de stat în sfera competenţei lor (de exemplu actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti etc.).

Având în vedere puterea probatorie a acestora, redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă avantaje deosebite, în unele cazuri, forma autentică este necesară pentru valabilitatea actului respectiv (de exemplu donaţiile).

Înscrisul autentic prezintă mai multe avantaje: a) face dovada datei până la înscrierea în fals; b) se bucură de prezumţia de validitate, proba contrarie revenind

celui ce-l contestă; c) când prin înscris sunt constatate obligaţii şi acestea ajung la

scadenţă pot fi învestite cu formulă executorie şi puse în executare fără sesizarea instanţei, având puterea unui titlu executoriu;

d) face dovada, până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator făcute în limitele atribuţiilor sale. Menţiunile făcute pe baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la proba contrarie. Actul ce nu poate fi valabil ca act autentic, din cauza necom-petenţei sau a lipsei de capacitate a funcţionarului, sau din lipsă de formă, este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi. Dacă nu este semnat, valorează ca început de probă scrisă, putând fi completat cu martori şi prezumţii (dacă forma nu este cerută ad validitatem).

Înscrisurile sub semnătură privată

23

Sunt acele înscrisuri întocmite şi semnate de părţi, fără intervenţia unui organ de stat.

În anumite cazuri, legea cere două condiţii speciale: „formalitatea multiplului exemplar” şi menţiunea „bun şi aprobat”.

a) Formalitatea multiplului exemplar, este cerută în cazul înscrisurilor ce constată convenţii sinalagmatice, pentru ca în cazul unui litigiu fiecare parte să poată dovedi existenţa înscrisului.

b) Menţiunea – „bun şi aprobat” – este cerută în cazul convenţiilor din care se nasc obligaţii unilaterale, nu şi a celor care produc obligaţii reciproce între părţi [art. 1180 alin. (1) C. civ.].

Actul trebuie să fie scris de cel care îl semnează, sau să facă menţiunea „bun şi aprobat”, arătând suma sau câtimea şi să semneze.

Proba prin declaraţia de martor Martorii sunt persoane străine de proces, care au recepţionat şi

memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces civil, şi care le relatează în instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.

Mijlocul de probă este depoziţia sau mărturia, şi nu martorul ca persoană fizică.

Declaraţia martorilor este un mijloc de probă foarte vechi şi răspândit, nefiind specific dreptului procesual civil.

Persoane care pot fi ascultate ca martori Martori pot fi numai persoane fizice care au cunoştinţă despre

faptele ce formează obiectul judecăţii. Instanţa, conform art. 195 C. proc. civ. va ţine cont de situaţia

specială a martorului ce nu a împlinit 14 ani (deci nu interzice ca acesta să fie martor), sau a celor lipsiţi în mod vremelnic de discernământ.

Excepţiile de la regula că orice persoană poate fi martor: a) nu pot fi ascultaţi ca martori: 1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv. 2. soţul sau fostul soţ; 3. interzişii judecătoreşti şi cei declaraţi de lege incapabili de a

mărturisi; 4. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Potrivit prevederilor art. 189 alin. (2), părţile pot conveni, expres

sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) al art. 189 C. proc. civ., punctele 1 şi 2 (rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv şi soţul, chiar despărţit).

b) persoane care ar putea fi martori, dar pe care legea le declară scutite de a fi martori:

24

1. slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti şi orice alţi muncitori pe care legea îi obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul îndeletnicirii (secretul profesional).

2. funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate (secretul de serviciu – ex. militarii etc.);

3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi, sau ar expune pe vreuna din persoanele arătate în art. 189 pct. 1 şi 2 la pedeapsă penală sau dispreţ public.

Slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti şi funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici vor fi obligaţi să depună dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de cel interesat sau autoritatea interesată la păstrarea lui.

Preşedintele va cere martorului înainte de a-i lua mărturia, să declare datele personale, dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad, dacă se află în serviciul uneia din părţi şi dacă este în judecată, duşmănie, sau în legătură de interese cu vreuna din părţi, şi îi va solicita să depună jurământul, atrăgându-i atenţia în legătură cu mărturia mincinoasă. Jurământul martorului este următorul: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” (art. 193 C. proc. civ.). În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau biblie.

Referirea la divinitatea din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.

Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile din alin. (2) al art. 193 C. proc. civ.

Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”, iar martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământ, vor rosti în faţa instanţei: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul.

Recunoaşterea (mărturisirea) Mărturisirea nu se confundă cu mărturia, întrucât ea provine de la

una din părţile litigante şi nu de la un martor, persoană ce nu este implicată direct în proces.

Mărturisirea se caracterizează prin: a) fiind o recunoaştere a afirmaţiei sau pretenţiilor celeilalte părţi,

valorează ca un act unilateral de voinţă. Această voinţă nu trebuie să fie

25

viciată, aşadar ea trebuie să fie conştientă şi liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă. Excepţie face eroarea de fapt, care poate duce la revocarea mărturisirii.

b) este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabil celui care îşi întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit. Acest caracter arată consecinţele juridice deosebit de grave la care se expune cel ce face mărturisirea, de aceea el trebuie să aibă capacitatea pentru încheierea actelor de dispoziţie.

c) este un act personal al celui ce mărturiseşte şi, ca urmare, nu poate fi făcut decât de titularul dreptului sau de mandatar cu procură specială.

d) nu poate fi dedus din tăcerea părţii, fiind un act expres. Articolul 225 C. proc. civ. prevede o excepţie de la acest caracter, apreciind că instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a se prezenta la interogatoriu sau a nu răspunde la interogatoriu ca o mărturisire deplină, sau ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

Clasificarea mărturisirii După cum mărturisirea se poate face înainte sau în timpul judecăţii,

conform art. 1204 C. civ. rezultă că mărturisirea este: a) extrajudiciară; b) judiciară. a) Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală (exemplu,

mărturisirea inculpatului făcută într-un proces penal, sau mărturisirea făcută în faţa procurorului).

b) Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii şi are aceeaşi valoare ca şi cea extrajudiciară, întrucât, ca şi celelalte probe, este lăsată la aprecierea judecătorului. Instanţa este datoare să examineze şi să motiveze admiterea sau respingerea mărturisirii, având dreptul să dispună din oficiu, administrarea şi a altor dovezi de natură a-şi forma convingerea cu privire la sinceritatea mărturisirii.

Mărturisirea judiciară poate fi provocată, obţinută prin intermediul Cu ocazia luării interogatoriului, pot să apară mai multe situaţii: A) mărturisirea simplă, calificată sau complexă, atunci când partea

se prezintă la interogatoriu şi recunoaşte faptele asupra cărora este întrebată.

– mărturisirea simplă reprezintă recunoaşterea fără rezerve sau alte pretenţii a celui interogat (exemplu, reclamantul recunoaşte plata invocată de pârât sau pârâtul recunoaşte că are să restituie reclamantului o sumă de bani dată ca împrumut);

– mărturia calificată constă în schimbarea urmărilor juridice ale faptei ca urmare a adăugării de către cel ce face recunoaşterea a unor elemente sau împrejurări noi în legătură directă cu acest fapt (exemplu,

26

pârâtul este întrebat dacă a primit de la reclamant o sumă de bani, iar acesta răspunde că a primit, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unei vânzări);

– mărturisirea complexă constă în recunoaşterea faptului asupra căruia partea este interogată, dar adaugă un alt fapt legat de cel principal şi ulterior acestuia, care tinde să restrângă sau să anihileze efectele mărturisirii primului fapt (exemplu, fiind întrebat pârâtul dacă a primit cu titlu de împrumut o sumă de bani de la reclamant, acesta declară că a primit dar a restituit-o).

Proba prin rapoartele de expertiză Expertiza este deci mijlocul de probă prin care se aduce la

cunoştinţa organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite.

Expertiza este reglementată în art. 201-214 C. proc. civ. care constituie dreptul comun în materie.

În anumite cazuri însă, expertiza este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii hotărârii:

– expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie (art. 30 din Decretul nr. 32/1954

– expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării tardive a naşterii;

- expertiza preţuitoare în materie de gaj, pentru stabilirea valorii bunului gajat (art. 1689 C. civ.);

– expertiza privind evaluarea aportului în natură, avantajelor rezervate fondatorilor, operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa (art. 38 din Legea nr. 31/1990, republicată) ;

– expertiza pentru stabilirea aportului în natură, în cazul majorării capitalului social al societăţii comerciale [art. 215 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată].

Pe lângă expertul sau experţii numiţi de instanţă, se permite să participe şi un expert recomandat de parte, cu condiţia ca el să figureze în evidenţa biroului local.

Prin încheiere, instanţa va stabili: – obiectul expertizei şi întrebările cărora expertul trebuie să le dea

răspuns; – data la care trebuie depus raportul; – fixează provizoriu remunerarea expertului. Cercetarea la faţa locului

27

Printre activităţile importante ce pot contribui la soluţionarea obiectivă a procesului civil, este şi cercetarea la faţa locului. Cercetarea presupune perceperea nemijlocită de către instanţă a locului cercetat şi a altor mijloace materiale de probă existente în zonă.

Cercetarea la faţa locului se întâlneşte în special în litigiile locative, procesele de grăniţuire sau privind servituţile.

Este un act procesual care are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe materiale (imobile şi bunuri mobile), netransportabile în instanţă.

Cercetarea la faţa locului se solicită de părţi, sau se dispune din oficiu de instanţă, printr-o încheiere, în care vor fi stabilite şi activităţile ce trebuie desfăşurate cu ocazia cercetării, aspectele ce se au în vedere să fie clarificate. Prin încheiere, instanţa va fixa un termen la care să se facă cercetarea, termen la care vor fi citate şi părţile.

Cercetarea făcută fără citarea părţilor va fi lovită de nulitate. Pentru a obţine lămuriri suplimentare, cu ocazia cercetării la faţa

locului, instanţa poate audia martori sau experţi, în acest sens aceştia urmând să fie citaţi pentru ziua şi locul unde urmează să se efectueze cercetarea.

Cu ocazia cercetării, vor fi respectate o serie de reguli cum ar fi: – nelimitarea în timp a activităţii de cercetare; – efectuarea unei cercetări complete, independent de orice ipoteză

preconcepută sau alte anticipări ori de ceea ce a rezultat din alte probe administrate;

– caracterul organizat, pe sectoare, dacă este cazul, al cercetării; – consemnarea în cursul executării cercetării a tuturor constatărilor

făcute, a altor elemente ce prezintă interes pentru cauză, în vederea menţionării lor în procesul-verbal.

Cercetarea la faţa locului parcurge două faze: faza statică, prin care se constată starea de fapt şi faza dinamică, în care se procedează la examinarea şi perceperea nemijlocită a obiectelor supuse examinării. Cele două faze se pot întrepătrunde în funcţie de specificul şi particularităţile locului cercetat.

Cercetarea la faţa locului se realizează de completul de judecată în întregul său. Dacă participarea procurorului la judecată este obligatorie, el va însoţi completul.

Rezultatele cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal care se depune la dosar, şi în care se descriu activităţile desfăşurate la locul cercetării.

Prezumţiile Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage

dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

28

Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente: – din cunoaşterea probelor directe, judecătorul induce printr-un

raţionament existenţa în trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;

– din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de drepturi, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.

În cazul prezumţiilor legale, al doilea raţionament nu este opera judecătorului, ci este impus acestuia de către lege.

Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator, şi nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili direct faptul care a dus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu acesta, din a cărei existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi care este necunoscut.

Incidente procesuale ce pot să apară în cursul judecăţii Cursului normal al judecăţii poate fi influenţat de apariţia unor inci-

dente procesuale. Aceste incidente sunt: necompetenţa, litispendenţa, conexitatea, suspendarea judecăţii, perimarea ş.a. De unele dintre acestea ne-am ocupat în capitolele anterioare.

Suspendarea judecăţii Prin suspendarea judecăţii înţelegem oprirea cursului acesteia,

datorită unor împrejurări voite de părţi, care nu stăruie în soluţionarea pricinii, sau independent de voinţa lor, fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.

Suspendarea judecăţii este reglementată de art. 242-245 C. proc. civ., dar şi în alte articole din Codul de procedură civilă [exemplu, art. 21, art. 40, art. 155 alin. (2)] sau din Codul de procedură penală [art. 19 alin. (2)].

Cazurile de suspendare a judecăţii sunt expres prevăzute de lege, instanţa neavând posibilitatea să ia această măsură în alte situaţii.

În funcţie de natura împrejurărilor care o determină, suspendarea se clasifică în:

– suspendarea voluntară; – suspendarea legală. Suspendarea voluntară Prin voinţa lor, manifestată în mod expres sau tacit, părţile pot

interveni şi suspenda procesul conform art. 242 C. proc. civ. Instanţa va suspenda judecata:

– când amândouă părţile o cer ca urmare a dreptului acestora de a dispune de obiectul procesului;

29

– dacă nici una din părţi, deşi legal citate, nu se înfăţişează la termenul de judecată, şi nici una din ele nu a cerut judecarea în lipsă; în acest caz, voinţa părţilor este tacită, fiind dedusă de lege pe cale de prezumţie.

În lipsa părţilor, procurorul poate cere judecarea procesului, cu excepţia acţiunilor strict personale.

Dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea pricinii în lipsa lor, procesul are loc chiar dacă ambele părţi lipsesc.

Prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi în temeiul art. 245 pct. 1 C. proc. civ., judecata reîncepe. În acest caz, partea trebuie să plătească 50% din taxa de timbru ce a plătit-o pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat. Reluarea judecăţii poate fi cerută de procuror, dacă suspendarea s-a făcut în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. şi nu este vorba despre acţiuni strict personale, acţiuni ce nu pot fi pornite de procuror.

În aceste cazuri (cele prevăzute de art. 242 C. proc. civ.), instanţa nu poate repune din oficiu cauza pe rol pentru a rezolva fondul pricinii, întrucât cauza de suspendare prevăzută de art. 242 pct. 1 a intervenit ca urmare a voinţei părţilor (este convenţională şi nu legală, şi ca urmare, tot astfel trebuie să şi înceteze, dacă părţile doresc acest lucru).

Suspendarea legală Suspendarea legală intervine de drept sau, uneori, din dispoziţia

instanţei (suspendare legală facultativă). Suspendare legală de drept Intervine: a) în cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ.: – prin moartea uneia din părţi, cu excepţia cazului în care partea

interesată solicită termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor; – prin punerea uneia din părţi sub interdicţie, curatelă, până la

numirea tutorelui sau curatorului; – prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu

mai puţin de 15 zile faţă de termenul stabilit pentru judecată; – prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului; – prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a insolvenţei

asupra reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. b) în cazul prevăzut de art. 21 C. proc. civ. „Instanţa înaintea căreia

s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului”. În acest scop, suspendarea va opera până la soluţionarea conflictului de competenţă.

c) în cazul prevăzut de art. 155 alin. (2) C. proc. civ., dacă „după o amânare în temeiul înţelegerii părţilor, ele nu stăruie, judecata va fi

30

suspendată şi nu va fi redeschisă decât după plata sumelor prevăzute de legea timbrului pentru redeschiderea pricinii”.

d) în cazul prevăzut de art. 31 C. proc. civ. care prevede că „în cursul judecării cererii de recuzare, nu se va face nici un act de procedură”, ceea ce echivalează cu o suspendare de drept a procesului în care s-a invocat excepţia privind recuzarea. În acest caz, suspendarea durează până la soluţionarea cererii de recuzare.

e) la art. 19 alin. (2) C. proc. pen., este consacrată regula „penalul ţine în loc civilul”, în sensul că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Suspendarea legală facultativă În anumite cazuri, deşi suspendarea este legală, rămâne la

aprecierea instanţei de judecată dacă o dispune sau nu: a) în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ., instanţa poate

suspenda judecata: – când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa

sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, cum ar fi, de exemplu, judecarea cererii de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei, faţă de un copil născut de o femeie căsătorită, care urmează a fi suspendată până la rezolvarea cererii de tăgăduire a paternităţii introdusă de soţul mamei.

În practică s-a admis că în cazul litigiilor declanşate în temeiul Legii nr. 18/1991, instanţa va suspenda judecata în temeiul art. 244 C. proc. civ. până când organele instituite potrivit legii menţionate, vor stabili în favoarea cui va fi reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu.

– când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Măsura suspendării dispusă de instanţă în aceste cazuri va dăinui până ce hotărârea pronunţată în cauza civilă sau penală ce a determinat suspendarea, a devenit definitivă.

b) în cazul menţionat de art. 40 C. proc. civ., care prevede că în situaţia în care s-a formulat o cerere de strămutare, preşedintele poate să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării pricinii. În acest caz măsura va fi comunicată instanţei sesizate cu cererea a cărei strămutare s-a cerut şi va persista până ce va fi soluţionată cererea de strămutare.

c) potrivit prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, „pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă”.

Perimarea Ca sancţiune ce intervine în cazul în care actele de procedură nu

sunt întocmite în anumite termene, nerealizându-se în acest mod

31

continuitatea judecării cauzei, perimarea constă în stingerea procesului în faza în care se găseşte (acţiune, cale de atac, executare silită), considerându-se că părţile s-au desistat de cererea făcută întrucât nu stăruie, vreme îndelungată, în soluţionarea pricinii.

Natura juridică a perimării este mixtă: – de sancţiune procesuală intervenită ca urmare a nerespectării

termenelor prevăzute de lege; – de prezumţie că părţile au renunţat la acţiune, dedusă din

nestăruirea vreme îndelungată în judecată. În legătură cu natura juridică a perimării au fost exprimate şi alte

puncte de vedere. Aşa de exemplu, s-a susţinut că natura juridică ar fi numai de sancţiune, sau că prezumţia de desistare nu poate duce la perimare când este vorba de o cerere la care reclamantul nu poate renunţa.

Nu se confundă renunţarea cu perimarea, deoarece renunţarea presupune voinţa părţii (reclamantului sau recurentului), pe când perimarea presupune culpa părţii care nu stăruie vreme îndelungată în desfăşurarea judecăţii.

Renunţarea reclamantului Renunţarea reclamantului este reglementată la art. 246-247 C.

proc. civ., şi poate fi sub două forme: a) renunţarea la judecată; b) renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii. a) Renunţarea la judecată înseamnă renunţarea reclamantului la

acţiunea formulată prin cererea de chemare în judecată. Renunţarea se face verbal sau printr-o cerere scrisă, fără nici o condiţie impusă reclamantului, dacă nu s-a intrat în dezbaterea fondului, şi cu acordul pârâtului, dacă a început judecata fondului.

În cazul coparticipării procesuale active, instanţa luând act de renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi, nu poate să dispună închiderea dosarului şi cu privire la ceilalţi reclamanţi întrucât s-ar încălca drepturile procesuale ale acestora, urmând să continue judecata cu privire la pretenţiile celorlalţi reclamanţi.

Dacă încuviinţează cererea de renunţare la acţiune a reclamantului, instanţa pronunţă o încheiere prin care dispune închiderea dosarului. Dacă sunt mai mulţi reclamanţi şi numai unul renunţă la acţiune, instanţa va lua act de voinţa acestuia şi va continua judecata. La fel şi în cazul în care cererea are mai multe capete şi reclamantul a renunţat numai la un capăt de cerere.

Dacă renunţarea la acţiune s-a făcut la instanţa de apel sau de recurs, aceasta va anula hotărârea instanţei de fond şi va dispune închiderea dosarului.

32

Reclamantul va putea introduce o nouă cerere pentru valorificarea aceluiaşi drept, dacă nu s-a prescris dreptul la acţiune, neputându-se opune excepţia de putere de lucru judecat, întrucât prin renunţarea la acţiune cauza nu s-a mai judecat.

Renunţarea reclamantului nu afectează judecata cererii reconvenţionale, ori cererea de intervenţie principală, a căror judecată va continua, renunţarea fiind un act de dispoziţie individual.

b) Renunţarea la dreptul subiectiv – prin manifestarea sa de voinţă, reclamantul poate renunţa la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii, tot în timpul procesului, chiar şi în faza recursului, fără consimţământul pârâtului (deoarece nu mai există riscul ca acesta să fie chemat din nou în judecată printr-o nouă cerere a reclamantului). În acest caz, instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de respingere a cererii de chemare în judecată, ce nu poate fi atacată cu recurs.

La cererea pârâtului, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată.

Achiesarea a) achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului – fie spontan, fie

prin intermediul interogatoriului. În cazul achiesării nu este necesar consimţământul reclamantului,

fiind un act unilateral de voinţă. Dacă pârâtul recunoaşte numai parţial pretenţiile reclamantului, la

cererea acestuia, instanţa va putea pronunţa o hotărâre parţială care este executorie de drept (art. 270 şi 278 pct. 7 C. proc. civ.)

b) achiesarea părţii care a pierdut procesul – constă în renunţarea expresă sau tacită la calea de atac a apelului ori a recursului ori la apelul sau la recursul declarat.

Tranzacţia Este un contract prin care părţile sting un proces început sau

preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce la pretenţii sau la prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Părţile se pot prezenta în faţa instanţei, în orice fază a procesului, pentru a prezenta învoiala lor cu privire la tranzacţie.

Fiind un contract ce intervine între părţi, se cer a fi îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea actelor juridice. Părţile trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu, să se refere la drepturi de care părţile pot dispune şi să fie încheiată în formă autentică, dacă învoiala cuprinde un act solemn.

În cazul coparticipării, tranzacţia încheiată de unul dintre coparticipanţi, nu afectează drepturile celorlalţi.

33

Etapa deliberării Dacă completul este format din mai mulţi judecători, după

deliberare, preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se ultimul. Dacă s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii, care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători. Dacă este cazul va fi menţionată opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.

În cadrul deliberării se cer a fi rezolvate toate cererile formulate de părţi, indiferent dacă acestea au caracter principal, accesoriu sau incidental.

Potrivit principiului continuităţii, hotărârea trebuie pronunţată de judecătorii în faţa cărora părţile au pus concluzii, deci a avut loc judecata.

În stabilirea hotărârii ce o va pronunţa în pricina cercetată, judecătorul va porni de la raţionamentul şi mijloacele de dovadă propuse de reclamant, le va confrunta cu raţionamentul şi mijloacele de dovadă propuse de pârât şi apoi, raportându-se la textele de lege, principii, practica judiciară etc., va reţine faptele dovedite, îşi va formula un punct de vedere, apreciind pertinenţa şi concludenţa mijloacelor şi ra-ţionamentelor propuse de părţi, urmând să realizeze un model ce va duce la soluţia ce o va prezenta.

Hotărârea judecătorească Este actul final al judecăţii, act cu caracter jurisdicţional, trăsătură

ce o diferenţiază de actul administrativ. Hotărârile prin care instanţa rezolvă fondul cauzei se numesc

sentinţe. Hotărârile prin care instanţele se pronunţă asupra apelului,

recursului şi recursului în interesul legii, ori rezolvă în ultimă instanţă fondul după casare se numesc decizii.

Toate celelalte hotărâri date de instanţă în timpul judecăţii se numesc încheieri.

Clasificarea hotărârilor judecătoreşti Se poate face după mai multe criterii: A) După durata acţiunii lor: a) hotărâri propriu-zise, care rezolvă fondul şi au o acţiune, de

regulă, nelimitată în timp; b) hotărâri provizorii, care au caracter temporar, prin ele se iau

măsuri vremelnice în timpul procesului (de exemplu, în timpul divorţului se iau hotărâri cu privire la încredinţarea copiilor, folosirea locuinţei, obligaţia de întreţinere).

B) După cum există sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs:

34

a) hotărâri nedefinitive – sunt acele hotărâri care pot fi atacate cu apel;

b) hotărâri definitive – împotriva lor nu se poate exercita apelul, dar pot fi atacate cu recurs.

c) hotărâri irevocabile C) După cum pot sau nu să fie puse în executare: a) executorii, sunt cele pronunţate în acţiuni în realizarea dreptului,

dacă sunt definitive sau se bucură de execuţie vremelnică; b) neexecutorii, sunt hotărârile pronunţate în acţiunile în constatare. D) Din punct de vedere al conţinutului: a) integrale, cele care rezolvă în întregime procesul, dezinvestind

instanţa de întreg dosarul; b) parţiale, pot fi pronunţate de instanţă la cererea reclamantului,

dacă pârâtul recunoaşte printr-o mărturisire pură şi simplă, expres în faţa instanţei o parte din pretenţiile reclamantului.

E) Din punct de vedere al condamnării: a) hotărâri cu o singură condamnare, sunt cele prin care pârâtul

este condamnat la efectuarea unei prestaţii determinate, cum ar fi predarea unui lucru cert, determinat, a unei sume de bani;

b) hotărâri cu condamnări alternative, sunt cele ce prevăd o condamnare principală şi una secundară, care se va executa dacă nu este posibilă executarea celei principale (de exemplu, se stabileşte pentru pârât predarea unui bun individual determinat, iar dacă nu este posibil, contravaloarea bunului).

Redactarea, semnarea şi comunicarea hotărârii Până cel mai târziu în a treia zi după pronunţare, grefierul de

şedinţă va preda dosarul judecătorilor în vederea redactării hotărârii. Potrivit prevederilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea se dă în

numele legii şi trebuie să cuprindă: 1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care

au luat parte la judecată; 2. numele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul

părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau al reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

3. obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor cu arătarea dovezilor;

4. arătarea concluziilor procurorului; 5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei,

precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; 6. dispozitivul; 7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;

35

8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

Lipsa semnăturilor poate fi complinită oricând în cursul procesului. Dacă motivarea cererii nu se poate face până la data pronunţării,

ea se va face în termen de cel mult 30 zile de la pronunţare. Părerea judecătorilor rămaşi în minoritate va trebui redactată în

acelaşi timp cu hotărârea. Hotărârea va fi comunicată părţilor, în copie, în cazul în care este

necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului.

Hotărârea are trei părţi: a) practicaua – se întocmeşte de grefier şi cuprinde: arătarea

instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau al reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul cererii. În cazul în care pronunţarea nu s-a făcut la termenul la care a avut loc judecata, practicaua va cuprinde arătarea instanţei şi a completului de judecată, celelalte menţiuni fiind cuprinse în încheierea de şedinţă de la acel termen, care face corp comun cu hotărârea.

b) dispozitivul – cuprinde soluţia la care s-a oprit completul, concretizată în minuta redactată cu prilejul deliberării, pronunţată în şedinţă publică. Lipsa dispozitivului atrage nulitatea hotărârii, chiar dacă acţiunea este consemnată în minută sau dacă există contradicţii între minută şi dispozitiv. Unii autori susţin că în aceste situaţii nulitatea poate fi evitată deoarece minuta este cea care cuprinde soluţia, dispozitivul nu face altceva decât să o reproducă.

În dispozitiv trebuie să-şi găsească rezolvarea: cererea principală; cererile accesorii şi incidentale, cum ar fi: cererea referitoare la cheltuielile de judecată; cererea de acordare a unui termen de graţie; cererea reconvenţională; cererea de chemare în garanţie etc.

Dispozitivul trebuie: să aibă conţinut corect; să arate limitele condamnării, pentru a putea fi pusă în executare.

În finalul dispozitivului se va menţiona: dacă hotărârea este supusă apelului sau recursului şi în ce termen, sau este definitivă, ori irevocabilă.

c) motivarea – în care judecătorii trebuie să demonstreze în mod logic deplina concordanţă dintre soluţia din cauza respectivă şi realitate. Motivarea trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă.

Hotărârea se va redacta într-un număr necesar de exemplare pentru toate persoanele cărora trebuie să li se comunice integral.

Cheltuielile de judecată se compun din: – taxa de timbru şi timbrul judiciar;

36

– alte cheltuieli făcute de părţi, cum ar fi: cheltuieli pentru transportul şi cazarea părţilor, pentru administrarea probelor, onorariul avocaţilor, experţilor etc.

Partea care a pierdut procesul suportă cheltuielile făcute de ea şi de partea care a câştigat, considerându-se că este în culpă procesuală. În culpă procesuală se află şi reclamantul în cazul în care cererea a fost anulată ca netimbrată, ori cererea s-a perimat. La acţiunile de divorţ, culpa în desfacerea căsătoriei se transpune şi în plan procesual.

Instanţa acordă aceste cheltuieli numai la cerere, fiind obligată înainte de încheierea dezbaterilor să atragă atenţia părţilor cu privire la acest drept al lor.

Efectele hotărârii judecătoreşti a) dezinvesteşte instanţa de soluţionarea pricinii. b) hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic

astfel încât în ce priveşte constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la înscrierea în fals.

c) hotărârea constituie titlul executoriu, putând fi pusă în executare în termenul de prescripţie.

d) hotărârea, de regulă, constată drepturi preexistente, deci are caracter declaratoriu.

e) hotărârea definitivă se bucură de puterea lucrului judecat. Există însă şi hotărâri de primă instanţă nedefinitive care se bucură de putere de lucru judecat, aceasta fiind relativă, şi se consolidează numai prin rămânerea definitivă a hotărârii.

II. TESTE DE EVALUARE

1. Care sunt etapele procesuale ce se parcurg în cursul judecăţii

în faţa instanţei de fond. 2. Care sunt elementele şi efectele cererii de chemare în judecată. 3. Ce înţelegeţi prin întâpinare, ce trebuie să cuprindă şi până la

ce moment procesual poate fi depusă. 4. Ce înţelegeţi prin cererea reconvenţională, ce elemente trebuie

să cuprindă şi ce efecte produce. 5. Care sunt probele în procesul civil. 6. Care sunt măsurile asigurătorii ce pot fi exercitate în procesul

civil. 7. Care sunt actele de dispoziţie ce pot fi exercitate în procesul

civil. 8. Care sunt incidentele procesuale ce pot să apară în cursul

judecăţii. 9. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii.

37

TEMA nr. 2

PROCEDURI SPECIALE

I. OBIECTIVE 1. Cunoaşterea şi însuşirea prevederilor legale privind

procedurile speciale. 2. Cunoaşterea procedurilor în cazul cărora se folosesc

reguli procesuale diferite faţă de procedura de drept comun.

3. Cunoaşterea reglementărilor privind judecata principalelor proceduri speciale.

II. CONŢINUTUL TEMEI.

Procedura necontencioasă Procedura necontencioasă este reglementată în Cartea a III – a

Codului de procedură civilă, art. 331-339, şi constituie, potrivit prevederilor art. 338 C. proc. civ., procedura de drept comun pentru toate procedurile ce au acest caracter (acţiuni necontencioase).

Potrivit prevederilor art. 331 C. proc. civ., procedura necontencioasă este aplicabilă în cazurile privitoare la:

a. darea autorizaţiilor judecătoreşti; b. luarea unor măsuri legale de ocrotire ori de asigurare şi în alte

cazuri precum: – numirea sechestrului judiciar; – alcătuirea tabloului de distribuire a preţului, în cazul urmăririi silite

imobiliare; c. reconstituirea înscrisurilor dispărute; d. oferta reală; e. numirea unui curator special;

38

f. asigurarea probelor pe cale principală; g. constatarea unor situaţii de fapt; h. rectificarea erorilor materiale cuprinse în hotărârile judecătoreşti

etc. Cererea cu care este sesizată instanţa de judecată, va cuprinde: – numele şi domiciliul celui care se adresează organului

jurisdicţional competent şi ale persoanelor pe care le cheamă în faţa instanţei (dacă acest lucru se impune);

– arătarea pe scurt a obiectului cererii; – motivele în drept şi fapt; – semnătura. Cererea va fi însoţită de înscrisurile pe care se întemeiază şi se

timbrează în mod corespunzător, după care se adaugă timbrul judiciar. Competenţa pentru soluţionarea cererilor în materie necontencioasă

se stabileşte după regulile de drept comun, cu excepţia cazurilor în care legea prevede o altă competenţă.

Dacă cererea formulată este în legătură cu o acţiune introdusă la instanţele judecătoreşti sau pe care acestea au rezolvat-o, ori dacă are ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe, potrivit principiului accesorium sequitur principale, soluţionarea cererii este de competenţa acelei instanţe (art. 332 C. proc. civ.).

Instanţa învestită cu o cerere necontencioasă îşi va verifica din oficiu competenţa, atât cea materială, cât şi cea teritorială, chiar şi în cazul competenţei relative, întrucât, neexistând pârât în astfel de cazuri nu are cine să invoce excepţia de necompetenţă. Dacă instanţa se declară necompetentă, îşi va declina competenţa şi dosarul va fi trimis instanţei ce se va stabili că este competentă.

În ceea ce priveşte compunerea completului, dacă legea nu prevede o altă soluţie, cererea necontencioasă se rezolvă de judecător unic.

Dacă, cu ocazia soluţionării cererii, instanţa constată că aceasta are caracter contencios, o va respinge, caz în care va fi urmată procedura contencioasă. În literatura de specialitate, s-a dat ca exemplu situaţia în care se cere eliberarea unei sume de bani consemnate şi un alt creditor ridică pretenţii asupra aceleiaşi sume.

Soluţionarea cererii se face prin încheiere, care prezintă următoarele particularităţi:

– nu are putere de lucru judecat, întrucât nu a fost soluţionat un litigiu cu contrarietate de interese. În doctrină s-a apreciat că numai în cazul unui litigiu ce priveşte interesul general, prin soluţionarea acestuia, să se pună capăt definitiv unei controverse. Ca urmare, instanţa va putea revoca hotărârea dată, iar partea va putea repeta cererea, dacă s-au ivit evenimente noi, pe care instanţa nu le-a avut în vedere;

39

– încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie de drept, nemaifiind necesară învestirea cu formulă executorie. Încheierea este supusă recursului. Termenul de recurs va curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă, şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit. Recursul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii.

– procedura necontencioasă se îndeplineşte, de regulă, fără citarea părţilor, instanţa putând, dacă consideră necesar, să le citeze;

– executarea încheierii poate fi suspendată de instanţa de recurs cu sau fără cauţiune. Recursul se judecă în camera de consiliu.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că partea interesată, care nu a fost prezentă în instanţă, poate folosi calea unei acţiuni (cereri) în anulare împotriva actului autorizat prin această procedură;

– de regulă, hotărârea dată în materie necontencioasă este constitutivă de drepturi, judecătorul pronunţându-se asupra unei stări juridice noi, dispunând măsuri pentru viitor (în procedura contencioasă hotărârile sunt, în principiu, declarative de drepturi).

Somaţia de plată Înlocuirea procedurii de drept comun privind recuperarea creanţelor

certe, lichide şi exigibile, printr-o procedură mult simplificată, cea a somaţiei de plată, a avut menirea, în concepţia legiuitorului, de a contribui în mai mare măsură la soluţionarea rapidă a unor litigii pentru a căror rezolvare nu se impune parcurgerea tuturor etapelor procedurale ce se parcurg la o acţiune obişnuită. Acest deziderat s-a dorit a fi realizat prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, aprobată, şi modificată prin Legea nr. 295/2002.

În ansamblu, somaţia de plată reprezintă o procedură prealabilă, introducerii unei cereri de chemare în judecată, astfel că ori de câte ori este vorba de cereri care pot face obiectul acestei proceduri, înainte de a introduce o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, creditorul poate să parcurgă mai întâi procedura somaţiei.

Prin urmare, creditorul va putea cere prin procedura somaţiei de plată, realizarea creanţei sale numai dacă aceasta îndeplineşte condiţiile arătate, şi anume:

a) creanţa are caracter cert, lichid şi exigibil; b) reprezintă o obligaţie de a plăti o sumă de bani; c) rezultă dintr-un înscris însuşit de părţi. Ordonanţa preşedinţială Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 581-582 C. proc. civ. Procedura a fost preluată din dreptul francez, unde ordonanţa se

pronunţa de preşedintele instanţei pe baza unui referat scris de partea

40

interesată sau de organul de executare, în cazul în care erau întâlnite piedici în procedura executării silite. Ca urmare, în literatura şi practica mai veche se folosea şi denumirea de „ordonanţă de referee”.

Condiţii de admisibilitate Potrivit prevederilor art. 581 C. proc. civ., „instanţa va putea să

ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”.

Din examinarea textului examinat, rezultă două condiţii de admisibi-litate a ordonanţei preşedinţiale, anume: urgenţa şi caracterul vremelnic al măsurii solicitate, din aceasta din urmă rezultând cea de-a treia condiţie, şi anume ca prin măsura luată să nu se prejudece fondul pricinii

a. urgenţa – Necesitatea urgenţei poate fi apreciată din însăşi prevederea textului menţionat şi anume: pentru păstrarea unui drept care s-ar pierde prin întârziere şi, respectiv, pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara.

b. caracter vremelnic. Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu pot fi luate măsuri definitive (cum ar fi, de exemplu, dărâmarea unei construcţii) sau care să rezolve fondul litigiului dintre părţi, ci numai măsuri provizorii care să preîntâmpine pierderea unui drept sau o pagubă iminentă şi ireparabilă (de exemplu: sistarea construcţiei care ar pune în pericol structura de rezistenţă a imobilului învecinat). Această cerinţă este expres prevăzută de art. 581 C. proc. civ. Acelaşi caracter îl au nu numai hotărârile date în primă instanţă, dar şi cele pronunţate în apel sau în recurs.

c. neprejudecarea fondului. Cu ocazia soluţionării cererii privind ordonanţa preşedinţială, instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor însuşi fondul dreptului. Pentru a se evita însă pronunţarea unor hotărâri arbitrare, instanţa poate cerceta aparenţa dreptului, făcând un examen sumar al cauzei, să „pipăie fondul”, pentru a putea constata de partea cui este aparenţa dreptului.

Pe calea ordonanţei preşedinţiale este posibilă consfinţirea unei tranzacţii şi predarea provizorie a unor bunuri mobile; este însă inadmisibilă: interpretarea unui text de lege, chemarea în garanţie (deoarece pe calea ordonanţei nu se rezolvă fondul), radierea unei ipoteci, evacuarea chiriaşului solicitată de proprietar pentru a se muta în propria locuinţă (măsura în acest caz are caracter definitiv).

a. Confidenţialitatea. b. Eficienţa. c. Reglementarea este dominată de principiul libertăţii de voinţă a

părţilor, aceasta fiind îngrădită numai de necesitatea respectării ordinii

41

publice sau bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii (art. 341 C. proc. civ.).

Convenţia arbitrală Convenţia arbitrală se încheie sub forma: a. unei clauze compromisorii înscrisă în contract [art. 343 alin. (2)

C. proc. civ.] – prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este interesată sau în legătură cu acesta să fie solu-ţionate pe calea arbitrajului, validitatea clauzei compromisorii fiind independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă;

b. unui compromis [printr-o înţelegere de sine stătătoare – art. 343 alin. (2) C. proc. civ.] – prin care părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Oferta reală Oferta reală sau oferta de plată urmată de consemnaţiune este

reglementată de art. 1114-1121 C. civ., iar procedura după care se realizează, este prevăzută în art. 586– 590 C. proc. civ.

Oferta reală constă în posibilitatea conferită de lege debitorului de bună credinţă, care doreşte să se libereze de obligaţia ce o are faţă de creditor, printr-o plată valabil făcută, în cazurile în care creditorul refuză să primească plata.

Creditorul poate avea interes să refuze primirea plăţii pe care debitorul doreşte să o facă, pretinzând, de exemplu: că nu i se plăteşte cât i se datorează, că plata nu este făcută în condiţiile stipulate în contract, că a trecut termenul de plată, pentru a continua perceperea de dobânzi, pentru a păstra bunul primit în gaj, pentru că doreşte rezoluţiunea sau rezilierea contractului etc.

Condiţiile ofertei reale Oferta de plată urmată de consemnaţiune liberează pe debitor şi

ţine loc de plată numai dacă este valabil făcută, astfel încât numai buna credinţă a debitorului, nu poate înlătura lipsurile ce s-au manifestat prin nerespectarea legii referitoare la ofertă sau consemnaţiune.

Consecinţa nulităţii ofertei din cauza unui viciu, oricare ar fi acesta, este aceea că debitorul nu este considerat liber de obligaţia plăţii.

Condiţiile valabilităţii ofertei reale sunt arătate la art. 1115 C. civ. şi acestea sunt:

a) oferta să fie făcută creditorului ce are capacitatea de a primi sau reprezentantului acestuia;

b) oferta să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti; c) oferta să fie făcută pentru întreaga sumă ce a ajuns la scadenţă,

inclusiv dobânzile aferente şi pentru toate celelalte cheltuieli;

42

d) termenul de plată să fie împlinit, dacă acesta a fost stipulat în favoarea creditorului;

e) dacă s-a contractat sub o anumită condiţie, se cere ca aceasta să se fi împlinit;

f) oferta să fie făcută la locul stipulat de părţi. Dacă locul de plată nu s-a determinat printr-o convenţie specială, oferta trebuie făcută creditorului în persoană sau la domiciliul său ori la domiciliul ales pentru executarea contractului;

g) oferta să fie făcută prin organul competent pentru asemenea acte (executorul judecătoresc).

Procedura partajului judiciar Reglementarea partajului ca o procedură specială se face în art.

6731-67314 din C. proc. civ. În reglementarea partajului se au în vedere şi prevederile art. 728-799 C. civ., art. 33 şi art. 36 C. fam.

Prin partaj se înţelege operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune, întrucât bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.

Formele partajului Partajul voluntar Potrivit art. 730 C. civ., moştenitorii pot să pună capăt stării de

indiviziune împărţind bunurile succesorale prin partaj voluntar, fără îndeplinirea vreunei formalităţi.

Partajul voluntar se poate realiza în toate cazurile de indiviziune şi numai dacă părţile nu se înţeleg se vor adresa instanţei judecătoreşti.

În acelaşi sens, art. 6734 prevede că în tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială, urmând ca instanţa să decidă potrivit învoielii lor.

Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

După partaj, foştii copărtaşi stăpânesc porţiunea atribuită în mod exclusiv şi sub nume de proprietar, fiind consideraţi că deţin bunul direct de la defunct, conform art. 786 C. civ.

Partajul judiciar Aşa cum am mai arătat, în cazul în care părţile nu se înţeleg pentru

un partaj voluntar se vor adresa instanţei judecătoreşti, partajul devenind judiciar. Sunt şi alte cazuri în care partajul este judiciar:

– când vreunul din proprietarii comuni lipseşte de la partaj;

43

– dacă printre proprietarii comuni se găsesc şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru realizarea unui partaj voluntar;

– în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi [art. 36 alin. (2) C. fam.] sau a creditorilor personali ai unuia dintre ei [art. 33 alin. (2) C. fam.].

Procedura propriu-zisă a partajului judiciar şi modalităţi de realizare.

În reglementarea anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, de regulă, procesul de partaj parcurgea două etape:

– admiterea în principiu; – partajul propriu-zis. Modalităţile de realizare a partajului sunt: a) Partajul în natură – constituie regula, având în vedere

necesitatea respectării efectului declarativ al partajului. Ca urmare, dacă un bun sau o masă de bunuri aparţin mai multor persoane, fie în devălmăşie, fie pe cote-părţi, partajul trebuie să le consacre, pe cât posibil, tot un drept real de proprietate, deoarece nu există nici o raţiune în a se modifica acest drept, dându-se alt conţinut, ca efect al partajului.

b) Atribuirea bunului unui copărtaş – dacă împărţirea în natură a bunurilor nu este cu putinţă, datorită unei imposibilităţi fizice, când bunul nu este comod partajabil sau datorită unei imposibilităţi economice, deoarece s-ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia, instanţa va recurge la atribuirea bunului unui copărtaş. Ceilalţi copărtaşi urmează să primească partea lor în sume de bani.

III.TESTE DE VERIFICARE

1. Ce înţelegeţi prin proceduri speciale şi prin ce se caracterizează acestea faţă de procedura de drept comun.

2. Procedura necontencioasă. 3. Procedura somaţiei de plată. 4. Ordonanţa preşedinţială. 5. Procedura partajului judiciar.

TEMA nr. 3

44

CĂILE DE ATAC

Apelul

Calea de atac a apelului este mijlocul procesual prin care partea

nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul, solicită instanţei ierarhic superioare, în condiţiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii atacate ori anularea acesteia.

Apelul constituie o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procesual ce intră în conţinutul acesteia, şi ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Acesta înseamnă că pentru exerciţiul dreptului de apel trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu a dreptului la acţiune (interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală) la care se mai adaugă şi unele condiţii speciale (ex: partea să nu fi renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea cerinţelor privitoare la taxele de timbru etc.).

Elementele apelului Subiectele apelului Pentru a putea declara apel împotriva unei hotărâri în primă

instanţă, persoana trebuie să fi fost parte în proces, întrucât, în principiu, hotărârea produce efecte numai faţă de părţile care s-au judecat în faţa primei instanţe.

Au calitatea de parte şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi cei cărora legea le recunoaşte calitate procesuală activă.

Schimbările în situaţia juridică a persoanelor nu influenţează calitatea şi rolul acestora în proces, ci numai modul cum ele pot participa la desfăşurarea procesului.

Prin parte în proces trebuie să înţelegem şi pe cel care a avut calitatea, poziţia procesuală de intervenient voluntar, cu menţiunea că apelul intervenientului accesoriu va fi respins ca neavenit dacă partea în favoarea căreia s-a intervenit nu a făcut ea însăşi apel. Dacă terţul a intervenit în instanţa de apel, are dreptul să exercite recursul împotriva hotărârii pronunţate în apel.

În mod excepţional, poate exercita apelul cel care nu a fost parte la judecata în fond:

– în materie necontencioasă, orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea pricinii;

– dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează obiectul litigiului, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii de fond şi înainte de expirarea termenului pentru apel;

45

– creditorul chirografar, pe calea acţiunii oblice, cu excepţia acţiunilor cu caracter personal.

Pentru a putea exercita apelul, cel nemulţumit de hotărâre trebuie să justifice un folos practic (interes), ceea ce presupune că el a căzut în pretenţii (total sau în parte) ca urmare a judecării în faţa primei instanţe.

Aderarea la apel nu se poate face decât printr-o întâmpinare sau printr-o declaraţie la fel cu declaraţia de apel principal, în nici un caz prin concluzii orale.

Dacă judecata în primă instanţă a opus mai mult de două părţi, uneori este posibil ca intimatul să aibă interesul de a atrage la judecata în apel şi alte părţi de la prima instanţă, dar împotriva cărora nu s-a introdus apel. Alteori, o parte de la prima instanţă, care nu a devenit intimat, poate fi interesată să participe la judecată în faţa instanţei de apel.

Obiectul apelului Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse

apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.

Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege [art. 2821 alin. (1)]

De asemenea, hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, nu sunt supuse apelului dacă legea nu prevede altfel.

Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel [art. 284 alin. (1)].

Termenul se calculează pe zile libere, deci nu se ia în calcul ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte. Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, el se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Această dispoziţie legală stabileşte termenul de apel de drept comun, atât sub aspectul duratei, cât şi în privinţa momentului de la care curge termenul. Dreptul de a apela hotărârea primei instanţe se naşte din chiar momentul pronunţării acesteia. Dovada comunicării hotărârii trebuie să rezulte din actul întocmit de agentul procedural, fără a exista posibili-tatea completării cu probe extrinseci.

În anumite situaţii, expres prevăzute de lege se aplică principiul echipolenţei (echivalenţei), în sensul că un alt act de procedură înlocuieşte comunicarea hotărârii.

46

Efectele apelului Cererea de apel produce anumite efecte specifice acestei căi de

atac: a) Învesteşte instanţa de apel cu soluţionarea cererii. Dacă cel care

a pierdut procesul la judecata în faţa instanţei de fond sau cei cărora legea le recunoaşte calitate procesuală activă nu introduc cerere pentru exercitarea apelului, în termenul prevăzut de lege, hotărârea rămâne definitivă şi poate fi pusă în executare. O astfel de hotărâre nu mai poate fi atacată nici pe calea recursului.

b) Efectul suspensiv. Hotărârea primei instanţe nu poate fi executată silit cât este susceptibilă de apel şi nici pe perioada apelului.

c) Efect devolutiv, în sensul că transpune litigiul în faţa unei instanţe superioare spre a fi judecat din nou şi unul suspensiv în sensul că suspendă executarea sentinţei primei instanţe. Apelul, ca act de procedură, nu profită decât celui care l-a utilizat, oricâte persoane interesate ar exista.

Cererea de apel Potrivit art. 287 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt şi de drept pe care se înaintează apelul; 4. dovezile invocate în susţinerea apelului; 5. semnătura.. Cerinţele referitoare la hotărârea care se atacă şi la semnătură

sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele privind motivele şi dovezile sub sancţiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în tot cursul judecăţii.

Judecata apelului Principiul colegialităţii se respectă în ceea ce priveşte compunerea

instanţei de apel, completul de judecată fiind format din doi judecători [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată]. Însă, trebuie amintit faptul că judecătorul care a pronunţat hotărârea în primă instanţă nu poate lua parte la judecarea apelului introdus împotriva hotărârii respective, fiind incompatibil. Această ipoteză presupune că, în intervalul de timp cuprins între pronunţarea hotărârii de primă instanţă şi judecarea apelului, judecătorul a fost avansat la instanţa ierarhică superioară.

47

Judecata apelului se face după regulile de la judecata în primă instanţă, având în vedere şi regulile speciale în materia apelului. Aceste reguli se referă în principal la faptul că nu trebuie schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face cereri noi.

Probele în apel În apel, instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea

probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.

În apel are loc o nouă judecată a fondului pretenţiei ce a fost supusă judecăţii. Rezultă că în apel pot fi încuviinţate noi probe de către instanţa de apel, cu condiţia să fie cerute prin motivare sau întâmpinare. Soluţia este logică şi decurge din caracterul devolutiv al apelului, deoarece numai în prima instanţă şi în apel se judecă fondul litigiului.

Dacă dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se va arăta numele şi domiciliul acestora. Preşedintele instanţei de apel va dispune să se comunice intimatului şi copiile certi-ficate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

Apelul fiind devolutiv de instanţă, reclamantul care a câştigat la prima instanţă pe unul din motivele invocate în primă cerere, cu toate că n-a făcut apel, este în drept să-şi dezvolte, în apelul făcut de pârâţi, toate motivele invocate, iar tribunalul care refuză să intre în cercetarea şi a celorlalte motive, săvârşeşte prin aceasta un adevărat exces de putere.

Prin efectul devolutiv al apelului, o parte care a câştigat la prima instanţă, poate opune în apel toate mijloacele de apărare prin care poate tinde la obţinerea dreptului său faţă de partea adversă, sau prin care poate respinge pretenţia împotriva sa, deoarece având câştig de cauză la prima instanţă, nu are interes să facă apel şi nu poate să-l facă contra motivelor pe care s-au întemeiat primii judecători la pronunţarea hotărârilor.

Referitor la posibilităţile pe care instanţa le are cu privire le probe, aceasta poate:

– să refacă în totalitate probele administrate în prima instanţă; – să refacă numai o parte din aceste probe şi să le menţină pe

celelalte; – să administreze alte probe, folosind şi celelalte probe administrate

de prima instanţă; – să pronunţe sentinţa numai în baza dovezilor administrate în

prima instanţă, fără a le reface sau a le mai completa prin administrarea de probe

48

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte,

hotărârea atacată. Ca urmare sunt posibile mai multe soluţii: a) Instanţa de apel să aprecieze că hotărârea atacată este legală şi

temeinică şi să o menţină, ceea ce echivalează cu respingerea cererii de apel şi deci sentinţa primei instanţe este confirmată şi efectele ei menţinute;

b) Instanţa de apel să admită cererea şi hotărârea atacată să fie schimbată în tot sau în parte, dacă cu ocazia controlului exercitat se constată că hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică. În acest caz este necesar să se arate de instanţa de apel că s-a admis apelul şi să se reproducă soluţia dată de instanţa de apel pe fond.

- dacă se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

- dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. În acest caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare.

- instanţa de apel poate pronunţa şi alte soluţii fără a judeca fondul pricinii, dacă admite o excepţie procesuală peremptorie, în legătură cu apelul respectiv. Spre exemplu, cererea de apel poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv introdusă, poate fi anulată ca neregulat introdusă, ca netimbrată, poate fi respinsă ca lipsită de interes sau ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă etc.

Recursul Elementele recursului Obiectul recursului. Hotărârile susceptibile de recurs Potrivit prevederilor art. 299 C. proc. civ., hotărârile date fără drept

de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului.

Principalele hotărâri care pot fi atacate cu recurs sunt cele pronunţate în apel indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel şi hotărârile în care legea suprimă dreptul de apel, hotărâri care sunt susceptibile numai de recurs.

49

Aceste cazuri sunt limitativ prevăzute de lege; în cazul conflictelor de competenţă, hotărârea prin care se respinge cererea reclamantului ca urmare a renunţării la dreptul subiectiv pretins; hotărâri de expedient, hotărâri pronunţate într-o revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Hotărârile definitive sunt acele hotărâri care nu pot fi atacate cu apel, dar care sunt susceptibile de recurs. Recursul nu poate fi însă exercitat trecând peste calea de atac a apelului. Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel sunt definitive şi irevocabile, nesusceptibile de recurs.

În cazul hotărârii date într-o contestaţie în anulare, aceasta este supusă recursului dacă şi hotărârea ce a format obiectul contestaţiei în anulare ar fi fost susceptibilă de recurs.

Dacă împotriva încheierii premergătoare prin care s-a întrerupt ori s-a suspendat cursul judecăţii se poate face recurs, este evident că în cazul respingerii acţiunii ca în situaţia de mai sus, exercitarea căii de atac a recursului devine admisibilă, fără a se aştepta soluţionarea celorlalte ca-pete de cerere. Cum am precizat anterior, legea prevede că şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională pot fi atacate cu recurs.

Subiectele recursului Părţile se numesc în recurs recurent (cel care a introdus recursul)

şi intimat (cel împotriva căruia se exercită recursul). În materie civilă hotărârile judecătoreşti îşi produc efectul numai între părţile care au luat parte la judecarea pricinii. Părţi sunt cei care pretind a fi titularii unor drepturi şi care au capacitatea de a sta în instanţă, fiind irelevantă prezenţa fizică.

Sunt părţi şi acele persoane sau organe care, deşi nu sunt titularii dreptului litigios, se bucură de legitimare procesuală activă şi prin urmare având în faţa instanţei de fond poziţia de reclamant, pot în cazul în care sunt nemulţumiţi de sentinţa pronunţată să o atace cu recurs. Exemplu, autoritatea tutelară, căreia legea îi recunoaşte dreptul la o serie de acţiuni civile şi pe cale de consecinţă dreptul la folosirea căii de atac a recursului.

Motivele ce pot fi invocate pentru modificarea sau casarea unei hotărâri pe calea recursului sunt:

1. Când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale 2. Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat

parte la dezbaterea în fond a pricinii 3. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe 4. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti 5. Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de

procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

6. Dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut

50

7. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

8. Când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia

9. Când hotărârea atacată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Instanţa competentă Potrivit prevederilor art. 299 alin. (2), recursul se soluţionează de

instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel. Compunerea completului de judecată se face potrivit principiului

colegialităţii. Recursul se judecă în complet format din trei judecătorii potrivit prevederilor art. 54 alin (2) din Legea nr. 304/2004.

Termenul de recurs Potrivit prevederilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este

de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Şi în cazul recursului există cele trei cazuri de echipolenţă: – potrivit prevederilor art. 102 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil şi în

recurs, termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o. Legea prezumă că atunci când cere să se comunice un act părţii potrivnice, partea care face această cerere cunoaşte conţinutul actului, în cazul nostru, al hotărârii. Se impune însă o altă soluţie când partea cere să i se comunice ei hotărârea. În acest caz nu mai poate opera prezumţia de cunoaştere a cuprinsului hotărârii;

– dacă o parte face recurs înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată de la data depunerii cererii de recurs [art. 284 alin. (3) C. proc. civ.]. Formula legii a vrut să acopere şi situaţia în care partea a făcut un prim recurs anulabil, de exemplu l-a depus direct la instanţa de recurs. Pentru ca actul de diligenţă al părţii să nu se întoarcă împotriva lui şi un recurs greşit să nu paralizeze dreptul de a folosi această cale de atac, textul consideră că declararea recursului împotriva unei hotărâri echivalează cu luarea ei în cunoştinţă pentru ca partea să aibă astfel putinţa să declare, în termen de 15 zile socotite de la data depunerii cererii, un nou recurs valabil;

– termenul de recurs curge de la data la care comunicarea hotărârii s-a făcut o dată cu somaţia de executare.

Cererea de recurs a. Numele şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi

51

domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

b. Hotărârea care se atacă. Hotărârea trebuie individualizată prin arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărul ei şi data pronunţării împreună cu numărul dosarului. c. motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

4. Semnătura. Pentru lipsa semnăturii se aplică dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. Dacă intimatul invocă lipsa semnăturii, recurentul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea

Judecata recursului Judecarea recursului începe după strigarea părţilor în şedinţă

publică. Cererile vor fi soluţionate în ordinea stabilită prin lista care se afişează înainte de începerea şedinţei, potrivit art. 125 C. proc. civ. şi după ce s-a constatat că procedura de citare a fost îndeplinită cu toate părţile care au figurat, la prima instanţă.

Instanţa, prin soluţionarea recursului, nu rejudecă pricina în fond, ci controlează hotărârea recurată în raport de motivele de casare invocate de recurent, eventual de cele ridicate din oficiu de instanţă. Problema ce se pune este de a şti dacă instanţa de recurs este obligată să examineze toate motivele de casare invocate, în situaţia în care un singur motiv ar fi suficient pentru admiterea integrală a recursului.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs - admiterea recursului Dacă instanţa de recurs ajunge la concluzia că cel puţin unul din

motivele de casare invocate este întemeiat, admite recursul. Eventual dacă instanţa nu a găsit nici un motiv întemeiat din cele invocate de recurenţi, poate găsi din oficiu un motiv de ordine publică, care va fi însă pus în discuţia părţilor.

În cazul în care recursul a fost admis hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în tot sau în parte [art. 312 alin. (2) C. proc. civ.].

Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

- respingerea recursului Dacă după deliberare, instanţa de recurs ajunge la concluzia că

motivele de recurs sunt neîntemeiate, iar instanţa nu a găsit alte motive

52

de ordine publică pe care să le ridice din oficiu, hotărârea primei instanţei este temeinică şi legală, recursul fiind respins ca nefondat.

Recursul mai poate fi respins ca tardiv introdus, în acest caz hotărârea devenind irevocabilă pe data expirării termenului de recurs. Recursul poate fi respins şi ca inadmisibil (de exemplu în situaţia în care recursul este exercitat omisso medio, deci împotriva unei hotărâri de primă instanţă ce nu a fost apelată, deşi partea avea la îndemână apelul, sau ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală, anulat ca neregulat introdus, ca netimbrat sau insuficient timbrat, ori ca fiind introdus de o persoană ce nu şi-a justificat calitatea de reprezentant al părţii).

Alte motive care pot conduce la respingerea recursului: – în materie de divorţ, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin

care se respinge cererea se va respinge ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai intimatul;

– recursul intervenientului accesoriu se va respinge ca neavenit, dacă partea în favoarea căreia a intervenit nu a făcut şi ea recurs (art. 56 C. proc. civ.).

Recurentului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată

În cazul respingerii recursului, hotărârea primei instanţe este menţinută şi devine irevocabilă.

Hotărârea instanţei de recurs Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs va cuprinde în toate

cazurile menţiunile privind: – arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au

luat parte la judecată; – numele, prenumele ori reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul

părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau ale reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

– obiectul cererii; – motivarea; – dispozitivul; – arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi

semnătura judecătorilor şi grefierului. Părerea judecătorilor rămaşi în minoritate se va consemna separat

în hotărâre. Redactarea hotărârii se va face în termen de 30 de zile de la

pronunţare. Motivarea instanţei de recurs este necesară, pe de o parte, pentru a putea stabili felul şi limitele casării, precum şi pentru a arăta instanţei care rejudecă fondul după casare care sunt dezlegările date problemelor de drept, iar pe de altă parte, datorită faptului că împotriva acestei hotărâri pot fi exercitate căile de atac de retractare, unele din

53

motivele de exercitare a acestora desprinzându-se numai din considerentele hotărârii, cum ar fi cazul când instanţa a omis să soluţioneze un motiv de casare.

Hotărârea pronunţată este irevocabilă, indiferent de situaţia la care s-a oprit instanţa de recurs. Hotărârea poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare pentru oricare din motivele prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de

retractare, prin care se cere înseşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în anulare:

a) contestaţia în anulare de drept comun (art. 317) şi b) contestaţia în anulare specială (art. 318). Acestea se deosebesc prin condiţiile de admisibilitate, precum şi

prin motivele pentru care pot fi introduse. Celelalte dispoziţii cuprinse în art. 319-321 C. proc. civ. sunt aplicabile ambelor categorii de contestaţii în anulare. Depunerea întâmpinării este obligatorie. Întâmpinarea va fi depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.

Obiectul Rezultă că, în principiu, pot forma obiect al contestaţiei în anulare

obişnuită sau de drept comun: – hotărârile instanţelor de recurs – deciziile de casare cu reţinere

sau cu trimitere; deciziile prin care se admite recursul şi se statuează în fond; deciziile pronunţate de instanţele de recurs, după casarea cu reţinere; deciziile de respingere a recursului ca nefondat; deciziile prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepţii proce-suale, fără a mai fi cercetat în fond; deciziile prin care se constată perimarea recursului;

– hotărârile instanţelor de apel – hotărârile date în apel, atacate cu recurs, dar care a fost respins deoarece avea nevoie de verificări de fapt, anulat, respins în temeiul unei excepţii procesuale, ori perimat; deciziile instanţelor de apel care nu sunt susceptibile, potrivit legii, de recurs;

– hotărârile primei instanţe – sentinţele nesusceptibile de apel, atacate cu recurs, dar care a fost respins, deoarece avea nevoie de verificări de fapt, anulat, respins în temeiul unei excepţii procesuale, ori perimat;

– hotărârile pronunţate în cererile de revizuire, în contestaţiile în anulare şi în contestaţiile la executare, dacă sunt irevocabile.

54

Categoria hotărârilor judecătoreşti ce pot forma obiectul contestaţiei în anulare specială este mai restrânsă, cuprinzând:

– hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, numai în ceea ce priveşte soluţionarea recursului, nu şi deciziile date în fond după casarea cu reţinere;

– hotărârile pronunţate de judecătorie în ultimă instanţă, numai în ceea ce priveşte soluţionarea recursului, nu şi deciziile date în fond după casarea cu reţinere;

– hotărârile pronunţate de judecătorie în ultimă instanţă. Motivele ce pot fi invocate a) În privinţa primului motiv, nu s-a vizat neregularitatea citării în

general, ci numai neregularitatea săvârşită „pentru ziua când s-a judecat pricina”.

b) Al doilea motiv prevăzut de art. 317 C. proc. civ. ca putând justifica introducerea unei contestaţii în anulare este cel arătat la pct. 2 al acestui articol, şi anume încălcarea dispoziţiilor cu caracter imperativ în materia competenţei

Condiţii de admisibilitate Pentru folosirea contestaţiei în anulare obişnuită sau de drept

comun, art. 317 C. proc. civ. cere, pe de o parte, ca hotărârea să fie irevocabilă, iar pe de altă parte, ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate constituie o aplicaţie a principiului că nu se poate folosi o cale de atac extraordinară atunci când s-ar putea folosi calea de atac ordinară.

Partea nu are drept de opţiune între apel şi contestaţia în anulare, aceasta din urmă respingându-se ca inadmisibilă dacă motivele pentru care a fost introdusă puteau fi valorificate pe calea apelului.

Legea interzice şi opţiunea între recurs şi contestaţia în anulare dând prioritate recursului.

Contestaţia în anulare specială Condiţii de admisibilitate Pentru contestaţia în anulare specială, legea prevede o singură

condiţie de admisibilitate, referitoare la obiectul acesteia, anume să se atace, pe această cale, o hotărâre a instanţei de recurs. Articolul 318 C. proc. civ. nu se aplică deciziilor pronunţate la judecata fondului după casarea cu reţinere şi nici hotărârilor date în revizuire sau într-o altă con-testaţie în anulare. În reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, textul se aplica şi hotărârilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă. Pentru aceste hotărâri, admisibilitatea contestaţiei în anulare era condiţionată de faptul ca judecătoria, respingând sau admiţând numai în parte plângerea sau contestaţia (calea de atac devolutivă, specifică materiei respective), nu a

55

examinat vreunul din motivele de plângere formulate expres de parte în cererea cu care a sesizat judecătoria, respectiv, dacă dezlegarea este rezultatul unei greşeli materiale. În cazul în care, la cererea părţii se făcea vorbire, în general, despre nelegalitatea hotărârilor supuse controlului judecătoresc, partea nu se putea plânge că instanţa a omis să-i cerceteze un motiv determinat.

Termenul de exercitare Contestaţia în anulare, potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ. se

poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la momentul la care cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit, ori până la termenul la care debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie [art. 401 alin. 1 lit. b) şi c)].

Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Ultimul act este încheierea de confirmare a săvârşirii executării, încheiere pe care o dă instanţa de executare.

În privinţa însă a hotărârilor nesusceptibile de executare silită, până la modificarea art. 319 alin. (2) C. proc. civ. prin Decretul nr. 649/1967, exista o lacună în reglementare, astfel încât în literatura juridică au fost date soluţii diferite, de la a considera că o contestaţie în anulare s-ar putea face oricând, până la soluţia că o asemenea contestaţie trebuie limitată în timp, împrumutându-se prin analogie termenul de 3 ani din materia prescripţiei extinctive, deşi în speţă nu era vorba despre un termen de prescripţie.

În actuala reglementare, în cazul în care hotărârea nu se duce la îndeplinire pe calea executării silite, aşa cum am mai arătat, termenul de exercitare a contestaţiei este de 15 zile de la data când contestatorul a luat la cunoştinţă de hotărâre dar nu mai târziu de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În cazul în care executarea silită a hotărârii atacate s-a făcut în condiţii de nelegalitate care au împiedicat debitorul urmărit să ia cunoştinţă de actele materiale de executare, acesta poate cere repunerea în termenul de exercitare a contestaţiei în anulare.

Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, dispoziţie ce constituie o aplicare a principiului accesorium sequitur principale, contestaţia în anulare având un caracter

56

accesoriu, din punct de vedere procedural, în raport cu judecata propriu-zisă, în fond sau în recurs. Rezultă că hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare specială este irevocabilă. Pentru contestaţia în anulare de drept comun, hotărârea ce se va pronunţa este susceptibilă de recurs, numai dacă s-a atacat (pe calea contestaţiei în anulare) o decizie dată în apel sau o sentinţă pronunţată în acele materii în care dreptul de apel este suprimat de lege.

Împotriva hotărârii date într-o contestaţie în anulare poate fi introdusă o cerere de revizuire sau chiar o contestaţie în anulare, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege. De asemenea, hotărârea poate forma obiectul unei cereri de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în cuprinsul ei. În măsura în care este susceptibilă de executare silită, hotărârea dată într-o contestaţie în anulare mai poate for-ma obiectul şi al unei contestaţii la titlu, dacă se cere instanţei care a pro-nunţat-o să lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului.

Calea de atac declarată împotriva unei hotărâri date într-o contestaţie în anulare se va judeca potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea de atac respectivă. În cazul în care s-a atacat cu contestaţie în anulare o hotărâre pronunţată într-o materie în care legea prevede un termen de recurs special, împotriva hotărârii date în contestaţie, recursul se poate introduce în termenul de drept comun, norma specială fiind derogatorie şi de strictă interpretare, neaplicându-se decât situaţiilor în vederea cărora a fost edictată.

Revizuirea Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se

poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.

Hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul pronunţării. Deci, în cazul revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizate cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Revizuirea este o cale de atac de retractare, deoarece se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea a fost justă în raport de actele dosarului existente la data pronunţării hotărârii, însă ulterior s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au funda-mentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă,

57

văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunân-du-se retractarea hotărârii respective. Dacă se invocă motivul privitor la contrarietatea de hotărâri, cererea de revizuire este de competenţa unei instanţe superioare, nemaiputându-se vorbi de o retractare propriu-zisă, dar şi în acest caz revizuirea conduce în final la o soluţie ce echivalează cu o retractare, deoarece instanţa superioară nu exercită un control judiciar, ci, în situaţia în care admite cererea de revizuire, procedează la anularea pură şi simplă a celei de-a doua hotărâri.

Subiectele şi obiectul revizuirii În revizuire, părţile se numesc revizuient şi intimat. Poate fi

revizuient orice parte care a figurat în procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii ce se atacă, indiferent de poziţia procesuală avută. Simpla calitate de parte în procesul respectiv nu este suficientă pentru a introduce o cerere de revizuire, cel nemulţumit de hotărâre trebuind să justifice şi un interes, în sensul de folos practic.

De asemenea, trebuie respectate şi condiţiile referitoare la capacitatea procesuală. În mod excepţional, revizuirea poate fi exercitată şi de alte persoane sau organe cărora, deşi nu au participat la judecată, legea le conferă legitimare procesuală activă, precum procurorul – indiferent dacă a participat sau nu la soluţionarea procesului în care s-a pronunţat hotărârea atacată, creditorii chirografari – art. 974 C. civ. şi succesorii universali sau cu titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii atacate.

Obiectul revizuirii Hotărârile supuse revizuirii sunt: a) hotărârea de fond a primei instanţe, pronunţată cu ocazia primei

judecăţi sau ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu trimitere (această din urmă ipoteză vizează situaţia în care instanţa de apel a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei ins-tanţe, precum şi situaţia în care dreptul de apel este suprimat), care au ră-mas definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea în temeiul unei excepţii procesuale a apelului, ori prin perimarea acestuia;

b) hotărârile de fond ale instanţelor de apel, pronunţate în primul ciclu procesual sau după casarea cu trimitere;

c) hotărârea instanţei de recurs prin care se evocă fondul. În primul rând, este vorba de deciziile instanţei de recurs date ca urmare a rejude-cării fondului după casarea cu reţinere, deoarece pot fi administrate probe noi şi pot fi reapreciate probele administrate de instanţele de fond. În mod excepţional, sunt supuse revizuirii şi hotărârile date asupra recursului, indiferent că acesta a fost admis sau respins ca nefondat, dacă la judeca-rea recursului au fost produse înscrisuri noi;

d) hotărârea dată în fond, după sau o dată cu admiterea cererii de revizuire;

58

e) hotărârea dată în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare;

f) hotărârile de fond pronunţate în contestaţiile la executare. Pot forma obiect al revizuirii hotărârile pronunţate în contestaţiile la executare propriu-zise, formulate de terţi, dar şi în cele prin care debitorul a invocat o apărare de fond.

Nu pot forma obiect al revizuirii: a) hotărârile de primă instanţă prin care nu s-a rezolvat fondul,

precum şi hotărârea de declinare a competenţei, cea de rezolvare a unui conflict de competenţă, hotărârea de expedient, hotărârea prin care se anulează sau se respinge apelul în temeiul unei excepţii procesuale, ori se constată perimarea acestuia, precum şi hotărârea prin care se desfiin-ţează sentinţa apelată şi se trimite cauza spre rejudecare, în cazurile prevăzute de art. 297 C. proc. civ.;

b) hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată;

c) ordonanţa preşedinţială, deoarece instanţa doar ia măsuri urgente şi vremelnice fără a prejudeca fondul. Dacă situaţia de fapt se schimbă, instanţa poate reveni, printr-o nouă ordonanţă preşedinţială, asupra măsurii luate; de asemenea, ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat faţă de procesul de fond;

d) ordonanţa de adjudecare care, nefiind un veritabil act jurisdicţional, nu este supusă decât căii de atac expres prevăzute de lege (practica judiciară şi majoritatea doctrinei au adoptat însă soluţia contrară);

e) hotărârea pronunţată în materie de divorţ (art. 619 alin. ultim C. proc. civ.). Însă, revizuirea este admisibilă dacă vizează rezolvarea unor capete accesorii, textul menţionat având în vedere numai soluţia instanţei privitoare la desfacerea căsătoriei;

f) hotărârea pronunţată în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.

Motivele de revizuire 1. Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot

aduce la îndeplinire. 2. Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau

dacă nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

3. Obiectul pricinii nu se află în fiinţă. 4. Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la

judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat

59

disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în

5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

6. Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.

7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

8. Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

9. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Sesizarea instanţei a) Instanţa competentă Revizuirea, fiind o cale de atac de retractare, se adresează

instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, cu excepţia motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (contrarietatea de hotărâri).

În principiu, este vorba de instanţa care a pronunţat hotărârea de fond (având în vedere motivele tipice de revizuire). Astfel, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, ori dacă apelul a fost respins sau anulat în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a perimat, competenţa aparţine primei instanţe. Revizuirea împotriva unei hotărâri rămasă definitivă în apel se va judeca de către instanţa de apel, fără a prezenta interes dacă eventualul recurs a fost respins, anulat, retras sau perimat.

În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre.

Dacă hotărârile potrivnice au fost date de două instanţe de recurs, iar una dintre acestea este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se soluţionează de către instanţa supremă.

60

Dacă prin aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de revizuire, iar competenţa ar reveni unor instanţe deosebite, nu va opera prorogarea de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona cererea în legătură cu motivul pentru care este competentă. În caz contrar, s-ar permite eludarea dispoziţiilor referitoare la competenţă, prin invocarea unor motive formale.

O astfel de situaţie se poate întâlni dacă s-ar invoca motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 şi orice alt motiv. Într-un astfel de caz, judecarea revizuirii întemeiate pe un alt motiv decât contrarietatea de hotărâri ar putea fi suspendată, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va da referitor la cererea de revizuire pentru contrarietatea de hotărâri, deoarece, dacă se va găsi fondat acest din urmă motiv, se va anula hotărârea a cărei revizuire s-a cerut, astfel încât cererea de revizuire pe un alt motiv decât cel prevăzut de art. 322 pct. 7 ar rămâne lipsită de obiect.

„Când două instanţe care au pronunţat hotărâri potrivnice, fac parte din circumscripţii judecătoreşti diferite, cererea de revizuire se adresează instanţei judecătoreşti superioare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre.”

Termenul de exercitare Potrivit art. 324 C. proc. civ., termenul de revizuire este – în principiu –

de o lună şi se va socoti: – în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. (1), (dacă

dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; ori atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date în instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare. Pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2), de la pronunţarea ultimei hotărâri;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 (dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă), de la cel din urmă act de executare. Textul are în vedere ultimul act de executare săvârşit în procedura concretă de executare silită pornită de creditor pentru recuperarea bunului la a cărui predare a fost obligat debitorul prin hotărâre, deci un act material de urmărire din cadrul executării silite directe;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 (dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-

61

credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză), din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

– în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5 (dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere), din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă, ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

– în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6 (dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi de loc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere), de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste din urmă două cazuri termenul fiind de 6 luni. Textul nu acoperă situaţia în care se atacă hotărârea unei instanţe de recurs, deoarece o astfel de hotărâre nu se mai comunică. S-a arătat că pentru o astfel de ipoteză, termenul de o lună trebuie socotit de la pronunţare;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 8 (dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa), termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării.

– pentru motivul prevăzut la art. 322 pct. 9 (dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate), termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.

III. TESTE DE EVALUARE. 1. Ce înţelegeţi prin căi de atac şi care sunt regulile generale

aplicabile la soluţionarea acestora. 2. Apelul în procesul civil. 3. Recursul în procesul civil. 4. Contestaţia în anulare în procesul civil.

62

5. Revizuirea în procesul civil.

TEMA nr. 4

EXECUTAREA SILITĂ

I. OBIECTIVE 1. Cunoaşterea reglementării legale privind executarea silită a

hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. 2. Cunoaşterea procedurilor judiciare pentru punerea în

executare a titlurilor executorii. 3. Cunoaşterea modalităţii de repartizare a sumelor obţinute în

urma executării. 4. Cunoaşterea şi aplicarea căilor de ataac specifice executării

silite. II. CONŢINUTUL TEMEI. Executarea silită poate fi definită ca fiind procedura prin mijlocirea

căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecă-torească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul orga-nelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

63

Natura juridică a executării silite Executarea silită constituie ultima fază a procesului, în cazul în

care titlul executoriu este o hotărâre judecătorească. În doctrina juridică, introducându-se principiul separaţiei celor trei

puteri în stat, s-a emis opinia potrivit căreia executarea silită este o activitate cu caracter administrativ, judecata şi execuţia ţinând de două funcţii deosebite în stat, judecata de funcţia de jurisdicţie iar executarea de funcţia executivă.

Opinia se sprijină pe teza potrivit căreia noţiunea de jurisdicţie implică numai judecata propriu-zisă, ius dicere, iar imperium, adică aducerea la îndeplinire prin constrângere a hotărârii pronunţate, excede jurisdicţiei.

Predominantă este însă opinia potrivit căreia se consideră executarea silită ca o activitate judiciară, care integrează imperium acţiunii civile, al cărui element esenţial rămâne constrângerea ca mijloc legal de realizare a dreptului.

Cele două faze ale procesului civil, apar în continuitatea păşirii dintr-o fază în cealaltă, în care rămânem tot în câmpul mijloacelor de apărare a drepturilor, mijloace prin care se afirmă şi materializează noţiunea de acţiune.

Potrivit acestei concepţii, în cadrul procedurilor execuţionale, astfel cum ele sunt reglementate prin Codul de procedură civilă, activitatea instanţei nu diferă calitativ de cea din prima fază, ceea ce diferă fiind numai formele adecvate executării silite.

Modalităţile executării silite Executarea silită se poate realiza prin două modalităţi: – executarea silită directă; – executarea silită indirectă. Executarea silită directă Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină

realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu.

Dacă obiectul obligaţiei debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil, executarea silită va fi mobiliară sau imobiliară.

Sediul materiei îl constituie art. 572-5805 din C. proc. civ., unde se disting procedurile de executare de urmat pentru fiecare din cele trei situaţii. După natura sa, obligaţia care are ca obiect un bun determinat, este o obligaţie de a face, predarea bunului, conţinutul procedurilor de executare silită urmărind predarea efectivă a bunului către creditor.

Normele execuţionale în materie sunt de aplicare generală, fără a distinge după calitatea şi poziţia părţilor, persoane fizice sau persoane juridice, creditori şi debitori.

64

Executarea silită indirectă Executarea silită este indirectă în cazul în care creditorul, ce are de

realizat o creanţă bănească, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea bunurilor debitorului, ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terţe persoane.

Codul de procedură civilă, ca drept comun în materie, reglementează următoarele forme de executare silită indirectă:

– urmărirea silită mobiliară (art. 406-449); – poprirea (art. 452-461); – urmărirea silită a fructelor neculese şi recoltelor prinse de

rădăcini (art. 463-470); – urmărirea silită imobiliară (art. 488-571). În cadrul acestei forme de executare, alegerea modalităţii concrete

în care se va face executarea revine creditorului, care poate folosi simultan mai multe forme de executare silită indirectă, deoarece potrivit prevederilor art. 1718-1719 C. civ., dreptul de gaj general al creditorului este format din întregul patrimoniu al debitorului.

Participanţii la executarea silită Părţile Părţile în faza executării silite sunt creditorul urmăritor şi debitorul

urmărit, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Creditorul urmăritor este persoana fizică sau juridică în favoarea

căreia a fost constituit titlul executoriu şi care are astfel dreptul de a cere executarea silită, iar debitorul urmărit este persoana ţinută a aduce la îndeplinire ceea ce s-a specificat în titlul executor, adică ceea ce datorează.

Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.

Referitor la persoanele juridice rezultate prin reorganizare, transmisiunea se face în conformitate cu principiul general potrivit căruia trecerea drepturilor şi obligaţiilor de la o persoană la alta (nou înfiinţată) înseamnă şi transmisiunea calităţii procesuale.

Organele de executare Organul de executare este organul învestit cu autoritate de stat

pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane deţinătoare ale bunurilor acestuia obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executoriu.

Există mai multe categorii de organe de executare: – executorii judecătoreşti;

65

– statul, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale, numite organe fiscale;

– unităţile administrativ-teritoriale; – organele bancare; – executorii instituţiilor financiare nebancare. a. executorul judecătoresc – prin modificările aduse Codului de

procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, executorului judecătoresc i s-a dat o competenţă generală privind executarea silită, atât directă cât şi indirectă, inclusiv în ceea ce priveşte executarea prin poprire şi prin urmărirea silită imobiliară, modalităţi care anterior erau de competenţa instanţei. În reglementarea actuală aceste modalităţi de executare vor fi realizate de instanţă numai în cazurile expres prevăzute de lege.

În acest sens, art. 373 C. proc. civ. prevede „hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea”.

b. organele fiscale – ca organ de executare, activează în cazul executării creanţelor bugetare, adică a acelor creanţe constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume ce reprezintă venituri publice pentru bugetul central şi bugetele locale, potrivit prevederilor Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală.

Sediul materiei privind constituirea titlurilor executorii în cazul acestor creanţe, modalitatea urmăririi silite indirecte şi a formelor acesteia precum şi organele de executare îl constituie cele două coduri menţionate mai sus, completate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Normele cuprinse în Codul fiscal constituie norme generale în materia creanţelor bugetare şi, ca urmare, acestea se vor aplica nu numai creanţelor din administrarea Ministerului Finanţelor şi instituţiilor publice, ci şi în materia creanţelor bugetelor locale. Modalităţile reglementate, creanţele bugetare pot fi realizate şi de către alte organe, potrivit legii. Aceste organe sunt organele financiare ale administraţiei locale, pentru creanţele acestor bugete.

c. unităţile bancare – pot fi organe de executare în situaţia în care însărcinarea lor cu atribuţiile acestui tip de organe este prevăzută de lege în mod expres, în cazul decontării bancare.

Banca poate fi sesizată de persoana juridică creditoare cu o cerere de executare prin decontare bancară, respectiv cu o dispoziţie de

66

încasare, unitatea bancară având şi calitatea de organ de executare, va exercita rol activ pentru a verifica caracterul actual al dreptului de a cere executarea, pentru a constata dacă acest drept nu s-a prescris.

d. executorii instituţiilor financiare nebancare. Potrivit reglementărilor din Ordonanţa Guvernului nr. 28/2006, instituţiile financiar nebancare pot avea executori proprii. La art. 70 alin 3 din ordonanţă s-a prevăzut posibilitatea ca separat sau în cadrul asociaţiei profesionale, instituţiile financiare nebancare vor putea să îşi organizeze un corp propriu de executori, a cărui activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând acestora. Statutul acestui corp de executori va fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.

Prin instituţii financiar nebancare, se defineşte, orice persoană juridică constituită cu scopul de a desfăşura, cu titlu profesional, activităţi de creditare de natura celor prevăzute la art. 7 alin. 1 din ordonanţă şi ale căror surse de finanţare provin din resurse proprii sau împrumutate de la instituţii de credit, de la alte instituţii financiare sau, după caz, din alte surse prevăzute în legi speciale.

Participarea procurorului la activitatea de executare silită Potrivit prevederilor art. 45 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate, în

condiţiile legii, să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Ca urmare, procurorul are dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, poate folosi calea contestaţiilor la executare pentru a obţine anularea actelor ilegale, cerând instanţei şi suspendarea executării, poate exercita căile de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de executare în contestaţia la executare, poate pune concluzii în procedurile execuţionale.

Potrivit prevederilor art. 269 C. proc. civ., participarea procurorului în faza privind executarea în procesul civil, este consemnată şi în cuprinsul formulei executorii care învesteşte hotărârea judecătorească, cu împuternicirea şi ordinul adresat acestuia de a stărui pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii învestite.

Participarea instanţei judecătoreşti la executarea silită În reglementarea actuală, dată în urma modificării Codului de

procedură civilă, instanţa de executare are, în principal, atribuţii de supraveghere şi control a activităţii de executare, de soluţionare a aspectelor litigioase intervenite în cursul executării.

Rolul instanţei de executare se exercită în principal prin: – încuviinţarea punerii în executare a hotărârilor, în cazurile în care

este necesară încuviinţarea; – ordonarea unor măsuri de executare silită; – rezolvarea problemelor litigioase ivite în cursul executării silite.

67

Potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile se vor executa prin mijlocirea judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel.

Participarea terţilor la executarea silită În mod obişnuit, ca şi la faza judecăţii, la activitatea de executare

silită participă cei care au fost părţi la judecată şi care, în faza executării, poartă denumirea, după cum am mai arătat, de creditor şi debitor. Sunt însă situaţii în care terţe persoane au interes să participe la această fază a procesului sau în care sunt atrase de instanţă sau de organul de executare, când forma specifică de executare sau legea impun participarea terţilor.

Astfel: – creditorii neurmăritori pot participa la distribuirea preţului obţinut

prin vânzarea bunurilor mobile sau imobile ale debitorului urmărit sau a sumelor ce formează obiectul popririi, sau se pot opune la distribuire, dacă consideră că urmărirea a fost cerută de un creditor fictiv;

– alături de creditorul popritor şi debitorul poprit, la poprire participă şi terţul poprit care este debitor al datornicului;

– terţele persoane care susţin că bunul urmărit este al lor şi nu al debitorului sau soţul care afirmă că bunul urmărit pentru datoria personală a soţului este un bun propriu al său sau un bun comun, şi nu bun propriu al soţului urmărit, ori terţul care are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit;

– la urmărirea veniturilor bunurilor imobile, executorul judecătoresc va numi un administrator al bunului sechestrat, care are anumite drepturi şi obligaţii, ori în cazul urmăririi silite mobiliare, bunurile asupra cărora s-a pus sechestrul pot fi lăsate în custodie la un terţ care va putea efectua acte de administrare şi conservare.

Pornirea executării silite Condiţii prealabile cererii de executare: – creanţa ce urmează a fi realizată prin executare să fie certă,

lichidă şi exigibilă; – dreptul de a executa creanţa să fie constatat printr-un înscris

întocmit potrivit legii, în forma denumită titlu executoriu. Dreptul de a porni executarea silită se constată de instanţa de

executare sau, în cele mai multe cazuri, de executorul judecătoresc; cererea privind executarea se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu. Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu pot fi puse în executare fără învestirea cu formula executorie (art. 3741). Instanţa va încuviinţa

68

executarea printr-o încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

Titlurile executorii Titlul executoriu este înscrisul care, alcătuit în conformitate cu

prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată.

În sistemul Codului fiscal, prin titlul de creanţă se înţelege actul prin care, potrivit legii, se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare.

Titlul executoriu nu trebuie confundat cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti susceptibile de a fi executate silit, întrucât titlul executoriu, rezultat prin învestirea hotărârii judecătoreşti cu formulă executorie, confirmă doar existenţa creanţei şi faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile necesare punerii în mişcare a executării silite, fără a influenţa conţinutul actului ce urmează a se executa, în faza executării silite, de regulă, nemaiputându-se discuta legalitatea sau temeinicia hotărârii ce se execută, pe când forţa executorie este un efect propriu al acestor hotărâri.

Există şi hotărâri judecătoreşti, altele decât cele cu executare vremelnică, pentru care titlul executoriu se realizează în altă formă decât cele care se învestesc cu formula înscrisă în conţinutul art. 269 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârile arbitrale Instituţie cu veche tradiţie în dreptul românesc, arbitrajul este o cale

convenţională folosită pentru soluţionarea diferendelor dintre participanţii la raporturile juridice, prin persoane particulare care sunt învestite de părţi cu puterea de a soluţiona un anumit litigiu şi de a pronunţa o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele.

Arbitrajul este reglementat în Cartea a IV-a – „Despre Arbitraj” (art. 340-371) a Codului de procedură civilă.

Pentru soluţionarea pe cale arbitrală a unui litigiu, criteriul avut în vedere de legea română este ca litigiul dedus arbitrajului să fie un litigiu patrimonial, care să privească drepturi asupra cărora părţile pot dispune prin tranzacţie.

Pentru ca hotărârea arbitrală să fie învestită cu formulă executorie, instanţa judecătorească verifică dacă hotărârea arbitrală este definitivă, consultând dosarul arbitral pe care tribunalul arbitral ad-hoc are obligaţia să-l depună la sediul instanţei, în termen de 20 de zile de la comunicarea făcută părţilor, împreună cu dovezile de comunicare. Dacă arbitrajului a fost organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la această instituţie.

Alte titluri executorii

69

a. Actele ce constată creanţe bugetare. Aria titlurilor executorii care se constituie legal prin aplicarea formulei executorii sau fără învestirea cu această formulă, fiind asimilate noi forme, prin dispoziţii exprese ale legilor, a crescut mult după anul 1989.

b. Contractul de credit comercial bancar. Într-o primă opinie exprimată în literatura de specialitate, privind modalitatea în care acest tip de contract dobândeşte caracter executoriu, s-a apreciat ca fiind valabilă clauza inserată în contractul de credit bancar, prin care se prevede că res-pectivul contract „are valoare de înscris autentic şi constituie titlu execu-toriu” sau se utilizează o altă formulă similară.

c. Cambia, biletul la ordin şi cecul. Potrivit prevederilor art. 61, cambia are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii, stabilite conform art. 53, 54 şi 57 din lege.

d. Actele privind sancţiunile aplicate în materie contravenţională. Potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, cu modificările ulterioare „Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate” (art. 37).

f. Alte titluri executorii. – angajamentul de plată pe care îl iau debitorii sau alte persoane în

cazul angajării gestionarilor, constituirea de garanţii şi a răspunderii în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice „La constatarea unei pagube în gestiune, persoana răspunzătoare poate să-şi ia un angajament scris pentru acoperirea acesteia; angajamentul scris constituie titlu executoriu” [art. 32 alin. (1) din Legea nr. 22/1969 modificată prin Legea nr. 54/1994];

– dispoziţia de încasare şi alte instrumente de decontare emise de creditor şi pentru care debitorul a acceptat plata precum şi cele emise de debitor în favoarea creditorului (în materia decontării bancare);

– decizia organului de pensii pentru recuperarea sumelor plătite fără temei necontestată în termen care devine definitivă (art. 87 şi 88 din Legea nr. 19/2000);

– Contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinţei şi contractul de împrumut, încheiate în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 din 07/02/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, au valoare de înscrisuri autentice şi constituie titluri executorii (art. 19 din Decretul-Lege) ş.a.

Titlurile executorii europene Crearea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie

în Uniunea Europeană, impune şi armonizarea legislaţiei interne la cea a Comunităţii Europene, sens în care, trebuie să fie adoptate, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi comercială care

70

sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne. Inclusiv în materia executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Recent, prin Legea nr. 191 din 19/06/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, au fost stabilite reglementări privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate. Prevederile acestui Regulament sunt obligatorii şi pentru România, dispoziţiile pe care le conţine având un caracter obligatoriu în integralitatea lor aplicându-se cu prioritate faţă de legislaţia naţională.

Prin Regulamentul menţionat, s-a urmărit asigurarea liberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti, a tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, fără a fi necesar să se recurgă la o procedură intermediară în statul membru de executare.

Ca urmare, hotărârea judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale, eliminându-se astfel procedura exequatur-ului, procedură care uneori era destul de greoaie.

Prevederile Regulamentului se aplică în materie civilă şi comercială, respectiv:

- hotărârilor judecătoreşti. În sensul Regulamentului, „hotărâre judecătorească” înseamnă orice hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum „decizie”, „sentinţă”, „ordonanţă” sau „hotărâre de executare”;

- tranzacţiilor judiciare; - actelor autentice privind creanţele necontestate, - hotărârilor pronunţate ca urmare a acţiunilor introduse împotriva

hotărârilor judecătoreşti, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice certificate ca fiind titluri executorii europene.

Regulamentul nu este aplicabil în domeniile: - fiscal, vamal sau administrativ, nici cu privire la răspunderea

statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea autorităţii publice („acta jure imperii”);

– starea sau capacitatea persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamentelor şi succesiunilor;

– falimentului, concordatelor sau altor proceduri similare; – securităţii sociale; – arbitrajului (art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 805/2004). Sunt considerată creanţă necontestată:

71

- în cazul în care debitorul a recunoscut-o în mod expres acceptând-o sau recurgând la o tranzacţie care a fost aprobată de o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe judecătoreşti în cursul unei proceduri judiciare;

- în cazul în care debitorul nu i s-a opus niciodată, în conformitate cu normele de procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare;

- în cazul în care debitorul nu s-a prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei şedinţe de judecată privind această creanţă după ce a contestat-o iniţial în cursul procedurii judiciare, cu condiţia ca atitudinea sa să fie asimilabilă unei recunoaşteri tacite a creanţei sau a faptelor invocate de creditor în temeiul legislaţiei statului membru de origine;

- în cazul în care debitorul a recunoscut-o în mod expres într-un act autentic.

În scopul certificării unei hotărâri judecătoreşti ca titlu executoriu european, Regulamentele menţionate au prevăzut necesitatea stabilirii standardelor minime pe care trebuie să le îndeplinească procedura în urma căreia se pronunţă hotărârea, pentru a garanta că debitorul este informat, în timp util şi astfel încât să îşi poată pregăti apărarea, cu privire la acţiunea în justiţie introdusă împotriva sa, cu privire la condiţiile participării sale active la procedură pentru a contesta creanţa în cauză, dacă consideră necesar şi cu privire la consecinţele neparticipării.

Solicitarea de certificare ca titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, este facultativă pentru creditor, care poate să opteze, pentru sistemul de recunoaştere şi de executare prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 sau de alte instrumente comunitare.

Obiectul executării silite Obiectul executării silite coincide cu obiectul obligaţiei rezultând din

titlul executoriu şi are înţelesuri diferite după cum se are în vedere executarea silită directă sau cea indirectă.

Bunurile supuse executării Ca regulă, executarea silită are ca obiect toate bunurile mişcătoare

sau nemişcătoare ale debitorului, cu excepţia celor excluse de lege de la urmărire, care să contribuie la acoperirea creanţei creditorului şi a despăgubirilor cuvenite acestuia, stabilite prin titlul executoriu.

Bunurile urmăribile sunt acelea care aparţin patrimoniului debitorului, nu şi acelea pe care debitorul le are ca simplu detentor.

Pot fi urmărite numai bunurile debitorului urmărit, în caz contrar, urmărirea silită a bunurilor care nu aparţin debitorului ci unor terţi este nulă.

72

De la regula potrivit căreia sunt urmăribile toate bunurile existente în patrimoniul debitorului există excepţii în cazurile de separaţie între bu-nurile debitorului, în cadrul aceluiaşi patrimoniu.

Astfel, în cazul proprietăţii comune a soţilor, creditorii personali ai unui soţ, în temeiul dispoziţiilor art. 33 din C. fam., nu pot urmări bunurile comune decât după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor.

Pentru a putea fi urmărite bunurilor comune, ei trebuie mai întâi să ceară împărţirea acestor bunuri, în măsura necesară acoperirii creanţei.

Bunurile aparţinând debitorilor persoane fizice a. Nu pot fi supuse executării silite (art. 406 C. proc. civ.): a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi

familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru trei luni de iarnă;

d) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale. b. Bunuri exceptate temporar de la urmărire – În cazul în care

legea prevede o inalienabilitate cu caracter temporar, pe durata inalienabilităţii bunul nu va putea fi urmărit.

c. Bunuri care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului: – pot fi urmărite numai în lipsa altor bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

d. Salariul şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte asemenea sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, pot fi urmărite:

1. până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii;

2. până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Se bucură de această protecţie nu numai salariul, dar şi orice alte

drepturi băneşti ce se cuvin salariatului în temeiul contractului de muncă, indiferent de mărimea şi natura lor, de forma sau de felul contractului de muncă (pe durată determinată sau nedeterminată).

Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

Potrivit prevederilor art. 409 alin. (3), veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât

73

cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.

e. Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii.

Executarea silită directă Executarea silită directă constă în executarea în natură a obligaţiei

debitorului înscrisă în titlul executoriu, spre deosebire de executarea silită indirectă care presupune o executare prin echivalent, atunci când executarea în natură nu mai este posibilă.

În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că ori de câte ori este posibilă executarea în natură a obligaţiei, creditorul trebuie să urmărească să obţină în acest mod realizarea prestaţiei de către debitor, este ţinut de a lua bunul mobil sau imobil pe care debitorul a fost obligat să-l predea, să obţină desfiinţarea în mod silit a unei lucrări ce a fost interzisă sau a cărei desfiinţare a fost prevăzută prin titlul executoriu.

În situaţia în care obligaţia de a face constă într-un fapt personal al debitorului şi acesta refuză să-şi execute obligaţia, se vor putea aplica daune cominatorii.

Executarea silită directă mobiliară În Codul de procedură civilă sunt reglementate numai unele

aspecte ale executării silite directe în Capitolul VI al Cărţii a V-a (art. 572-5801), predarea silită a bunurilor mobile şi a bunurilor imobile.

Executarea silită directă mobiliară este reglementată în art. 575-577 C. proc. civ., sub denumirea de predarea silită a bunurilor mobile (exemple: un automobil, un aparat electronic, o bijuterie etc.).

Procedura privind executarea va începe printr-o somaţie, prin care debitorului i se aduce la cunoştinţă ca în termen de o zi să predea creditorului bunul mobil, în caz contrar, se va trece la executarea silită. Somaţia are menirea de a-l atenţiona pe debitor şi de a-i da posibilitatea să predea bunul ce formează obiectul executării.

În cazul executării silite directe, somaţia a fost apreciată ca un act de executare, întrucât este unicul act care precede deposedarea de bun a debitorului urmărit şi, ca urmare, poate fi atacată cu contestaţie la executare.

Dacă după expirarea termenului de o zi, care se calculează în sistem exclusiv (pe zile libere), executorul se prezintă la domiciliul debitorului sau la locul unde se află bunul, face o nouă somaţie verbală, după care, la nevoie, folosind forţa publică, va ridica bunul de la debitor şi-l va preda creditorului. Cu ocazia ridicării şi predării bunului, executorul judecătoresc va încheia, un proces-verbal care va cuprinde:

74

– denumirea şi sediul organului de executare; – numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal; – data întocmirii procesului-verbal şi numărul dosarului de

executare; – titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de

executare; – numele şi domiciliul, ori după caz, denumirea şi sediul debitorului

şi creditorului urmăritor; – locul, data şi ora efectuării actului de executare; – măsurile luate de executor sau constatările acestuia; – consemnarea explicaţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la

executare; – alte menţiuni cerute de lege sau considerate necesare de

executor; – menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului

ori despre refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal; – menţionarea numărului de exemplare în care s-a întocmit

procesul-verbal, precum şi a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta; – semnătura executorului, precum şi când este cazul, a altor

persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare;

– ştampila executorului judecătoresc. În procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc vor fi

stabilite şi cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-verbal constituie titlu-executoriu în privinţa cheltuielilor de executare ce urmează să le plătească debitorul.

În reglementarea anterioară, executorul judecătoresc era obligat ca în termen de 24 de ore să depună procesul-verbal la grefa instanţei, urmând ca aceasta să pronunţe o încheiere care să consfinţească sfârşitul executării silite.

Executarea silită directă imobiliară Constă în predarea silită a bunurilor imobile care se realizează, ca şi

în cazul bunurilor mobile, după aceeaşi procedură, indiferent de calitatea părţilor (debitor sau creditor), având în vedere şi prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Prin această procedură execuţională poate fi adusă la îndeplinire o hotărâre pronunţată într-o acţiune reală imobiliară, cum ar fi acţiunea în revendicare sau o acţiune posesorie, ori o hotărâre prin care se desfiinţează un contract translativ al dreptului de proprietate, care obligă la retrocedarea imobilului, sau o hotărâre prin care se ordonă evacuarea locatarului sau a persoanei care ocupă ilegal o suprafaţă de locuit.

Dacă partea obligată să părăsească ori să predea bunul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, în termen de 5 zile de la primirea somaţiei

75

(termen calculat pe zile libere), va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit.

Executorul judecătoresc poate fi asistat la nevoie de organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, în funcţie de necesităţi, va soma din nou verbal pe debitor să părăsească imobilul şi, în caz de refuz, cu ajutorul forţei publice va proceda la evacuarea debitorului punând pe creditor în drepturile sale.

În cazul în care debitorul se împotriveşte la executare, executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal de împotrivire care va putea fi folosit în activitatea de urmărire penală a debitorului, dacă împotrivirea s-a manifestat prin violenţă sau ameninţări.

Executorul judecătoresc va încredinţa bunurile aflate în imobilul urmărit, dar care nu fac obiectul executării unui custode, urmând ca plata acestuia să se facă de proprietarul bunurilor evacuate.

Activităţile prilejuite de evacuare vor fi consemnate într-un proces-verbal care va fi semnat de organul de executare şi de părţi. Dacă părţile nu vor ori nu pot să semneze, se va face menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

În cazul în care debitorul se împotriveşte sau nu voieşte să deschidă uşa, executorul judecătoresc va recurge la forţa publică.

Ca şi în cazul executării directe mobiliare, cheltuielile ocazionate de executare vor fi suportate de debitor, care se află în culpă procesuală întrucât nu şi-a executat obligaţia de bunăvoie.

Această procedură se va putea folosi atât în raporturile dintre persoanele fizice, cât şi în cele dintre o persoană fizică şi una juridică sau între persoane juridice.

De asemenea, predarea silită a unui bun imobil poate fi întâlnită şi în cazul unor măsuri dispuse prin hotărâri arbitrale.

Executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face Executarea silită a obligaţiei de a face sau de a nu face, ce nu

implică faptul personal al debitorului Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face

cuprinsă într-un titlu executoriu, potrivit prevederilor art. 5802, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei, creditorul poate cere instanţei de executare, obligarea debitorului la daune-interese, fiind aplicabile dispoziţiile art. 574 C. proc. civ. Se au în vedere şi prevederile art. 1075 C. civ. potrivit cărora: „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

76

Executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face ce implică faptul personal al debitorului

În astfel de situaţii, hotărârea ce se cere a fi pusă în executare obligă pe debitor să realizeze o anumită prestaţie (obligaţie de a face), pe care nu ar putea să o execute decât el (exemple: obligaţia asumată de debitor având în vedere calităţile sale de a realiza o pictură, sculptură, un scenariu pentru un film etc.), sau să se abţină de la o anumită acţiune (obligaţia de a nu face).

În asemenea cazuri, constrângerea neputându-se exercita direct asupra persoanei debitorului, se exercită indirect, prin măsuri asupra bunurilor din patrimoniul acestuia, fiind astfel determinat indirect să facă sau să nu facă ceva ce implică faptul personal.

Potrivit prevederilor art. 5803, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile.

Prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, instanţa poate obliga pe debitor să plătească în favoarea statului, o amendă civilă de la 20 lei la 50 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.

Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părţilor, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispoziţiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Executarea silită indirectă Urmărirea bunurilor mobile Această modalitate de executare este reglementată de art. 411-449

C. proc. civ. În cazul în care creditorul doreşte să-şi realizeze creanţa prin

vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, se va adresa, potrivit art. 3731 C. proc. civ., executorului judecătoresc. Instanţele judecătoreşti au atribuţii în ce priveşte ordonarea măsurii executării şi controlul exercitării acestei activităţi, însă actele materiale de executare sunt realizate de executorul judecătoresc.

Potrivit prevederilor art. 411 C. proc. civ., „dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ”. Întrucât elementul determinant este

77

proprietatea şi nu posesia, terţul va lua la cunoştinţă despre urmărire prin aplicarea sechestrului asigurător ce precede operaţiunea vânzării.

Dacă există pericolul evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de executare va putea să dispună, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca o dată cu înmânarea somaţiei să se aplice şi sechestrul.

Urmărirea silită mobiliară poate să înceteze când debitorul sau o altă persoană interesată depune la C.E.C., la dispoziţia organului de executare, suma ce o datorează creditorului şi cheltuielile de executare, operaţiune ce se poate face oricând până la efectuarea vânzării silite (art. 428 C. proc. civ.). Asupra valabilităţii plăţii va decide instanţa de executare sub controlul căreia se realizează executarea. În vederea încetării urmăririi şi ridicării sechestrului instituit asupra bunurilor, instanţa va emite o hotărâre.

Urmărirea poate fi împiedicată şi de intervenţia unor terţe persoane, dacă, pe calea contestaţiei la executare, terţul contestator dovedeşte că, din greşeală, bunurile urmărite sunt ale sale şi nu ale debitorului urmărit.

În cazul creditorilor cu drept de gaj special asupra bunului urmărit, creditorul gajist, care are faţă de creditorul chirografar un drept de preferinţă, nu se poate opune la vânzare, urmând ca el să beneficieze de preferinţă cu ocazia distribuirii preţului realizat din vânzarea silită.

Până la momentul vânzării, debitorul rămâne proprietarul bunului, prin punerea sub sechestru acesta pierzând numai dreptul de dispoziţie, păstrând însă dreptul de folosinţă, ce trebuie exercitat astfel încât să nu fie diminuată substanţa lucrului sau valoarea lui economică, cu excepţia cazurilor în care se aplică sechestrul cu sigilii sau cu ridicata.

Până la momentul vânzării, debitorul trebuie să se îngrijească de lucru ca un bun proprietar [art. 1633 alin. (2) C. civ.].

În cazul în care în cursul judecăţii s-a aplicat un sechestru asigurător, executorul judecătoresc va verifica dacă bunurile mai sunt în fiinţă şi starea lor materială (dacă bunurile şi-au păstrat valoarea lor economică, dacă nu au fost înlocuite etc.), după care va încheia un proces-verbal de sechestru definitiv care va transforma măsura asigurătorie în măsură executorie. Dacă executorul constată că bunurile sechestrate nu acoperă creanţa creditorului, va identifica şi alte bunuri ale debitorului şi va aplica sechestrul şi asupra acestora.

Procesul-verbal de sechestru trebuie să cuprindă (art. 416 şi urm. C proc. civ.):

1. enunţarea titlului executor în virtutea căruia se face executarea; 2. arătarea creditorului pentru lucrările ce au cerut a se urmări,

dacă asemenea cerere s-a făcut;

78

3. numele, prenumele şi domiciliul părţilor, al executorului, precum şi al altor persoane care vor fi fost faţă la urmărire;

4. somaţia verbală făcută debitorului ca să plătească, precum şi răspunsul lui dacă a fost faţă;

5. descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea valorii fiecăruia, după aprecierea executorului judecătoresc, dacă aceasta este cu putinţă;

6. arătarea locului, zilei şi orei când s-a făcut urmărirea. Dacă, cu ocazia aplicării sechestrului, se găsesc sume de bani şi

dacă debitorul nu consimte ca acestea să fie predate creditorului, când acesta se află de faţă, executorul le va ridica şi le va consemna la C.E.C., urmând să se aplice sechestru numai pe bunuri care să acopere diferenţa de creanţă.

După cum rezultă din cele prezentate, sunt posibile: sechestrul simplu, sechestrul cu aplicarea de sigilii şi sechestrul cu ridicata. Procedura obişnuită este cea a sechestrului simplu care, după cum am mai arătat, dă debitorului posibilitatea să nu fie deposedat de lucrul respectiv.

Vânzarea la licitaţie a bunurilor urmărite Etapa următoare a urmăririi silite mobiliare o constituie vânzarea

bunurilor sechestrate, pentru ca din suma obţinută să poată fi îndestulată creanţa creditorului şi acoperite cheltuielile de executare.

Dacă valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul judecătoresc, în termen de cel mult o zi de la întocmirea procesului verbal de sechestru, va fixa data, ora şi locul licitaţiei (art. 4311 C. proc. civ.). Termenul va putea să fie prelungit sau scurtat la cererea comună a debitorului şi a creditorului (art. 435 C. proc. civ.).

Data, ora şi locul pentru vânzarea la licitaţie a bunurilor vor fi aduse la cunoştinţa debitorului de către executorul judecătoresc (art. 433 C. proc. civ.).

Vânzarea la licitaţie se va face la locul unde se află bunurile sechestrate sau, dacă există motive temeinice, în alt loc.

Vânzarea la licitaţie este precedată de aducerea ei la cunoştinţă publică cu cel puţin două săptămâni şi nici în mai mult de două luni de la data procesului-verbal de sechestru.

Cu cel puţin 3 zile înainte de ţinerea licitaţiei, executorul judecătoresc va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare, la locul licitaţiei, la sediul organului de executare, al primăriei de la locul vânzării bunurilor şi al instanţei de executare, iar atunci când apreciază că este necesar, vânzarea va fi anunţată şi într-un ziar de largă circulaţie.

Potrivit prevederilor art. 439 C. proc. civ., publicaţiile şi anunţurile de vânzare vor cuprinde data, ora şi locul licitaţiei, enumerarea bunurilor scoase la vânzare, cu indicarea pentru fiecare a preţului de începere a

79

licitaţiei, care este preţul prevăzut în procesul-verbal de sechestru sau, după caz, cel stabilit prin expertiză. Costul acestor publicaţii şi anunţuri se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite.

Nerealizarea publicităţii privind vânzarea duce la amânarea vânzării iar în cazul în care s-a realizat, la anularea ei, întrucât prejudiciază atât pe debitor, cât şi pe creditor. Pentru această neregularitate, executorul judecătoresc va putea să fie sancţionat cu amendă şi obligat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (art. 1081 C. proc. civ.).

Dacă datorită contestaţiei la executare, ori datorită faptului că la termenul fixat nu se prezintă persoane care să liciteze sau din alte considerente, orice creditor care putea cere executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitorului, îl poate prelua în contul creanţei sale la preţul prevăzut în publicaţii sau anunţuri.

Activitatea privind vânzarea la licitaţie a bunurilor debitorului se realizează de executorul judecătoresc, de a o supraveghea şi de a soluţiona contestaţiile la executare.

Potrivit art. 440 C. proc. civ., executorul judecătoresc trebuie să fie asistat de grefierul sau de ajutorul său. Dacă obiectele se găsesc în altă localitate decât aceea a sediului judecătoriei, executorul trebuie să fie asistat de un ofiţer de poliţie sau de un ajutor al acestuia.

În ziua stabilită pentru vânzare, executorul va verifica numărul şi starea bunurilor ce fac obiectul vânzării, starea sigiliilor (dacă bunurile au fost puse sub sigiliu) şi, dacă constată că unele bunuri au fost înstrăinate, degradate, înlocuite etc., va sesiza parchetul pentru declanşarea urmăririi penale. Dacă bunul a pierit fortuit, debitorul va suporta paguba, creanţa neputându-se stinge sau diminua.

Poate participa la licitaţie orice persoană care, cel mai târziu până la începerea vânzării la licitaţie publică, a consemnat la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia executorului judecătoresc, cel puţin 10% din preţul de începere al licitaţiei pentru bunurile pe are intenţionează să le cumpere.

Oferta în vederea vânzării se va face pentru fiecare obiect în parte, cu excepţia cazurilor în care obiectele alcătuiesc un set a cărui valoare ar fi mult diminuată prin vânzarea separată (exemple: un serviciu de masă, un automobil cu accesorii, o serie de monede sau timbre ori de tablouri).

Executorul va indica preţul de la care porneşte licitaţia, iar în cazul în care preţul oferit este mai mic, se va vinde cu preţul cel mai mare oferit. Se va avea însă în vedere ca preţul vânzării să reflecte valoarea bunului, neputându-se realiza vânzarea pe un preţ derizoriu. Dacă la data şi locul stabilit pentru licitaţie nu se prezintă amatori, vânzarea va fi amânată, urmând să se efectueze din nou şi publicitatea vânzării.

80

Pentru realizarea vânzării se fac câte trei strigări, succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, pentru fiecare obiect, bunul fiind adjudecat de cel care oferă preţul cel mai mare.

După adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat să depună de îndată întregul preţ, în numerar ori cu ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată. La cererea debitorului, executorul judecătoresc poate încuviinţa depunerea preţului în cel mul 5 zile.

Dacă preţul nu se va depune în condiţiile menţionate mai sus, se va relua licitaţia sau, după caz, o altă modalitate de valorificare a bunurilor, iar primul adjudecatar este răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta, urmând ca suma să fie stabilită de executor, cu titlu executoriu şi va fi reţinută din suma depusă la începutul licitaţiei (10%).

Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din preţul de începere a licitaţiei.

În cazul în care adjudecatar este însuşi creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori sau aceştia se află într-un rang de preferinţă inferior creditorului adjudecatar, el va putea depune în contul preţului creanţa sa, în tot sau în parte.

După achitarea preţului, adjudecatarul va primi şi bunul, iar dacă au fost vândute bunuri de gen (de exemplu, o cantitate de grâu sau porumb), plata preţului se face concomitent cu măsurarea sau cântărirea.

În momentul în care executorul constată că suma obţinută acoperă creanţa creditorului şi cheltuielile de executare, plata custodelui (dacă este cazul) sau a publicităţii vânzării, va opri vânzarea şi bunurile rămase vor fi restituite debitorului.

În cazul în care au mai intervenit şi alţi creditori în afară de creditorul urmăritor, licitaţia se va opri în momentul în care s-a obţinut o sumă suficientă pentru a acoperi şi creanţele acestora, iar dacă aceştia doresc să preia bunul în condiţiile art. 448 alin. (1), acesta va fi atribuit potrivit ordinii de preferinţă.

Bunurile sechestrate care nu au putut fi valorificate, rămân indisponibilizate 6 luni de la data sechestrului, timp în care executorul poate proceda din nou la valorificarea lor, iar dacă nici după acest termen nu pot fi valorificate, vor fi restituite debitorului.

Nu este admisibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia.

Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există cauză de nulitate.

Distribuirea preţului obţinut prin vânzare

81

Sumele obţinute din vânzarea silită a bunurilor mobile urmăribile vor fi consemnate de îndată la C.E.C. în vederea efectuării plăţii către creditori. Distribuirea sumelor realizate prin executarea silită se realizează potrivit dispoziţiilor art. 562-571 C. proc. civ.

Dacă există un singur creditor, acesta va obţine o sumă egală cu cre-anţa, eventualele dobânzi şi cheltuielile de executare, suma rămasă disponibilă urmând să fie predată debitorului.

Dacă sunt mai mulţi creditori şi suma obţinută din vânzare nu acoperă toate creanţele, după acoperirea cheltuielilor de urmărire, distribuirea sumelor se va face potrivit ordinii de preferinţă. Dacă toate creanţele sunt de acelaşi rang, fiecare creditor va primi o sumă proporţională cu creanţa sa, respectându-se principiul egalităţii între creditori, creditorul urmăritor neavând un drept de preferinţă, bucurându-se numai de dreptul de a primi, cu preferinţă, cheltuielile făcute cu procedura urmăririi.

Urmărirea silită imobiliară Urmărirea imobiliară intervine în cazul în care creditorul înţelege

să-şi îndestuleze creanţa prin valorificarea bunurilor imobile ale debitorului. Este reglementată de art. 488-571 C. proc. civ., dispoziţiile din Codul de procedură civilă se completează cu cele din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, precum şi cu unele texte din Codul civil. În sistemul de carte funciară, executarea silită asupra bunurilor imobile sau uzufructului imobilelor, precum şi măsurile de asigurare asupra acestora, se va face potrivit noii Legi a cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Potrivit prevederilor art. 488 C. proc. civ., sunt supuse urmăririi silite imobiliare:

– bunurile imobile; – dreptul de uzufruct asupra unui bun imobil; – dreptul de superficie; – dreptul de servitute dar numai o dată cu fondul dominant căruia îi

profită; – bunurile accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil, dar numai o

dată cu imobilul. Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri

de proprietate în întregimea lor. În mod separat, se pot urmări construcţiile ce formează o

proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile.

Având în vedere protecţia deosebită ce trebuie acordată minorilor şi proprietăţii lor, bunurile imobile ale acestora sau ale unei persoane puse sub interdicţie, nu pot fi urmărite înaintea urmăririi mobilelor sale.

82

Se poate însă urmări imobilul aflat în proprietatea comună a unui minor sau a persoanei puse sub interdicţie şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună.

Nu este exclus de la urmărire imobilul neipotecat al debitorului său. Dacă se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acelui

bun, care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesiunea debitorului principal.

Unele texte din Codul de procedură civilă şi din Codul civil stabilesc o serie de impedimente care temporizează urmărirea silită imobiliară, de exemplu art. 493 şi 521 C. proc. civ. sau art. 1794 C. civ.

Urmărirea silită imobiliară este o procedură jurisdicţională, competenţa aparţinând instanţei în a cărei circumscripţie se află imobilul [art. 13 alin. (1) C. proc. civ.].

Dacă intervine un concurs de urmărire asupra mai multor imobile ale debitorului, acesta va putea cere şi obţine din partea instanţei amânarea urmăririlor deschise mai înainte, dacă se va dovedi că, prin vânzarea unuia sau mai multor imobile din prima sau din primele cereri de urmărire silită vor fi îndestulaţi toţi creditorii pe care acesta îi are.

Dacă obiect al executării îl formează mai multe bunuri imobile distincte ale debitorului, procedura de vânzare la licitaţie publică se va îndeplini pentru fiecare bun în parte.

Procesul-verbal de situaţie În vederea identificării imobilului urmărit şi pentru a se constata

adevărata stare a acestuia, executorul judecătoresc se va deplasa la locul unde este situat imobilul în cauză şi va întocmi un proces-verbal de situaţie, care va cuprinde:

– denumirea şi sediul organului de executare; – numărul dosarului de executare; – numele şi calitatea executorului; – titlul executoriu în temeiul căruia se face urmărirea imobilului; – descrierea cât mai amănunţită a imobilului urmărit; – semnătura şi ştampila executorului. În procesul-verbal, vor fi trecute în detaliu: indicarea tipului de

construcţie, suprafaţa, materialul din care este confecţionată, zona în care se găseşte, mijloacele de acces, nivelul la care se află, numărul încăperilor, elementele de confort, vecinătăţile, starea în care se află, dacă se află în construcţie, stadiul în care se găseşte, gradul de fertilitate şi zona în care se găseşte dacă este teren agricol şi alte elemente care pot contribui la stabilirea reală a valorii imobilului şi formarea convingerii celor care doresc să participe la licitaţie.

Somaţia

83

După întocmirea procesului-verbal de situaţie, executorul va soma pe debitor că, dacă nu va plăti, se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în procesul-verbal.

Înştiinţarea (somaţia) va cuprinde o copie după titlul executoriu şi produce o serie de efecte, cum ar fi:

– somaţia de a plăti, adică înştiinţarea că, în caz contrar, se va face vânzarea imobilului, care va fi menţionat expres, precum şi valoarea acestuia, se va semna de către executorul judecătoresc, care apoi îl va comunica, potrivit regulilor stabilite de art. 92 şi urm. C. proc. civ– somaţia este şi un act începător de executare şi nu numai o simplă înştiinţare a debitorului.

În cazul în care urmărirea se face împotriva unui minor sau interzis, în afară de copia de pe somaţie, care se lasă ocrotitorului legal, va fi încunoştinţat, sub sancţiunea nulităţii, şi procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa de executare, care va semna şi originalul.

Somaţia de plată va cuprinde: – denumirea şi sediul organului de executare; – data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare; – numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul

debitorului; – arătarea titlului executoriu anexat, în baza căruia urmează să se

facă executarea silită; – termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie

obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării acesteia;

– datele de identificare a imobilului cuprins în procesul-verbal de situaţie, precum şi menţiunea că s-a luat măsura înscrierii în cartea funciară;

– semnătura şi ştampila organului de executare. După comunicare, somaţia va fi transcrisă în extras, în ordinea

înregistrării, în cartea funciară a instanţei în raza căruia se află situat imobilul. Măsura înscrierii în cartea funciară va fi luată de executor.

Transcrierea somaţiei produce şi o serie de efecte importante. Astfel, art. 497 C. proc. civ. sancţionează cu inopozabilitatea orice înstrăinare a imobilului urmărit făcută de debitor în urma înscrierii în cartea funciară.

– în afară de indisponibilizarea bunului urmărit, somaţia mai produce şi alte efecte cum ar fi: întreruperea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită şi punerea în întârziere a debitorului, care, din momentul comunicării comandamentului, va datora daune moratorii.

Potrivit art. 499 C. proc. civ., debitorul are posibilitatea de a cere instanţei de executare în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile

84

de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. Cu privire la cererea formulată, instanţa se pronunţă printr-o încheiere irevocabilă, în camera de consiliu.

Actul de adjudecare Actul de adjudecare va cuprinde: 1. denumirea şi sediul organului de executare; 2. numele şi calitatea executorului; 3. numărul şi data procesului-verbal de licitaţie; 4. numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului

şi adjudecatarului; 5. preţul la care s-a vândut şi modalitatea de achitare în cazul în

care vânzarea s-a făcut cu plata în rate; 6. menţiunea, dacă este cazul, că imobilul s-a vândut grevat de

drepturile de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, ori, după caz, liber de aceste drepturi, în condiţiile prevăzute de art. 509 alin. 3 şi 4;

7. datele de identificare a imobilului; 8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că

poate fi înscris în cartea funciară, precum şi a faptului că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă, sau împotriva oricărei persoane care are în posesiune ori deţine în fapt, fără niciun titlu, imobilul ajudecat;

9. menţiunea că, pentru creditor, actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;

10. semnătura şi ştampila executorului, precum şi semnătura adjudecatarului.

Poprirea executorie Procedura popririi permite creditorului să-şi realizeze creanţa direct

de la o persoană care este datornic al debitorului (terţul poprit); ea este mult mai sigură în efectul ei şi mai lesnicioasă în formele sale, decât dacă creditorul ar fi fost obligat să aştepte mai întâi ca terţul să plătească debitorului său şi abia apoi să-l urmărească pe acesta pentru plată.

Poprirea se poate înfiinţa fie ca o măsură de asigurare, denumită poprire asiguratorie (analizată la măsurile asigurătorii), fie efectuată ca o formă de executare silită, adică ca poprire definitivă, denumită poprire executorie.

Poprirea este forma de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, pe care o terţă persoană le datorează datornicului din proces (debitorului urmărit) şi constă în indisponibilizarea acelor sume sau efecte în mâinile terţului, debitor al debitorului urmărit, şi în obligarea lui să le plătească direct creditorului urmăritor.

85

Poprirea executorie se înfiinţează pe bază de titlu executoriu, la cererea creditorului, de executorul judecătoresc şi se deosebeşte de poprirea asiguratorie prin faptul că aceasta din urmă se înfiinţează pe bază de acţiune, adică înainte de obţinerea titlului executoriu.

Poprirea începe prin operaţiunea de blocare a sumei cuvenite datornicului în mâinile debitorului acestuia, care, din momentul înştiinţării despre poprire, devine terţ poprit, poprirea putând fi folosită şi ca o simplă dar foarte eficientă măsură de asigurare, pentru a indisponibiliza suma de bani datorată, până în momentul în care creditorul va obţine împotriva debitorului său un titlu executoriu, în temeiul căruia va putea pretinde de la terţul poprit să-i plătească direct suma blocată.

Subiectele popririi a. creditorul popritor – este titular al titlului executoriu, al

prestaţiei înscrisă în titlu, care are dreptul de a solicita instanţei de executare să oblige pe debitorul poprit la realizarea obligaţiei înscrisă în titlu.

b. debitorul poprit – este persoana obligată să realizeze prestaţia înscrisă în titlul executoriu, să dea suma de bani sau efectele ce constituie obiect al popririi.

c. terţul poprit – este debitor al debitorului creditorului popritor; persoana care la rândul ei are de achitat o creanţă faţă de debitorul poprit. Dacă se constată că terţul poprit indicat de creditor nu este debitor al debitorului poprit, cererea de poprire va fi respinsă, desfiinţându-se şi măsura indisponibilizării.

Obiectul popririi Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de

valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Nu sunt supuse executării silite prin poprire: a) sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute

de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie; b) sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări

primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte;

c) sumele necesare plăţii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi

Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

Contestaţia la executare

86

Potrivit prevederilor art. 399 C. proc. civ., „împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”. De asemenea, contestaţia se poate face şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu, ori atunci când organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

Prin contestaţia la executare înţelegem mijlocul procesual, specific fazei executării silite, prin care persoana interesată sau procurorul solicită instanţei desfiinţarea actelor de executare nelegale sau clarificarea înţele-sului, întinderii şi aplicării dispozitivului, ori anihilarea efectului executoriu al titlului pus în executare.

Sediul materiei îl reprezintă art. 399-4053 C. proc. civ. şi unele norme speciale, care se referă la contestaţia la poprire, la opoziţiile şi contestaţiile ce se pot face în cursul urmăririi silite imobiliare ş.a.

a. contestaţia la titlu – are scopul de a clarifica interpretarea, explicarea dispozitivului hotărârii, pentru a se obţine executarea întocmai a acestuia. Ea vizează numai măsurile luate de instanţă şi cuprinse în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu. Nu s-ar putea invoca pe această cale faptul că dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice care nu pot fi aduse la îndeplinire (mijlocul procesual pus la îndemâna părţii interesate, în acest caz, este revizuirea) sau că instanţa nu a soluţionat unele capete de cerere formulate de părţi, ori că există contradicţie între dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia, partea a avut la îndemână, după rămânerea definitivă a hotărârii, calea de atac a recursului.

b. contestaţia la executare propriu-zisă – poate privi nerespectarea condiţiilor prevăzute pentru învestirea cu formulă executorie, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, perimarea executării silite, faptul că executarea nu este îndeplinită conform dispozi-tivului, urmărirea unor bunuri exceptate de lege de la executarea silită, urmărirea unor bunuri care nu aparţin debitorului, depăşirea limitei în care poate fi urmărit salariul şi alte venituri asimilate acestuia, neopozabilitatea titlului executoriu, modul în care se desfăşoară activitatea execuţională, invocarea compensaţiei legale, punerea în executare a unei hotărâri care a fost ulterior desfiinţată, faptul că debitorul şi-a executat de bunăvoie obli-gaţia înscrisă în titlul executoriu etc.

III. TESTE DE EVALUARE.

87

1. Ce înţelegeţi prin executare silită şi care este natura juridică a acesteia.

2. Care sunt subiectele executării silite. 3. Care este obiectul executării silite. 4. Care sunt modalităţile executării silite directe şi cum se

realizează 5. Care sunt modalităţile executării silite indirecte şi cum se

realizează. 6. Contestaţia la executare.

CUPRINS

88

88

BIBLIOGRAFIE

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed.

All Beck, Bucureşti, 2001.

V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă, Tipografiile Unite, Bucureşti, 1935.

O. Căpăţînă, Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971.

O. Căpăţînă, Litigiul arbitral de comerţ exterior, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978.

St. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a II-a, Ed. All, Bucureşti, 1998.

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996 şi 1997.

Gh. I. Chivulescu, Revizuirea în dreptul procesual al R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.

C. Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1997.

M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, E.S.E., Bucureşti, 1983.

C. Crişu, Tratat de acţiuni civile în justiţie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987.

C. Crişu, Principalele acţiuni în justiţie, Ed. Academiei, Bucureşti ,1984.

C. Crişu, Acţiunile civile în justiţie. Teorie şi practică judiciară, Ed. Argessis 1992.

E. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a III-a, Bucureşti, 1921.

V. Danghe, Căile de atac de reformare în procesul civil, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997.

– Deak, F., Tratat de drept succesoral, Bucuresti, Editura Actami, 1999.

Deak, F., Mostenirea legala, Bucuresti, Editura Actami, 1994. – I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo-Sat, Arad,

2000. – Deleanu, I., Arbitrajul intern si international – Bucuresti, Rosetti,

2005.

CUPRINS

89

89

E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Iaşi, 1926.

E. Herovanu, Curs de procedură civilă, Bucureşti, 1929. E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol. I, Bucureşti, 1932. E. Herovanu, Teoria execuţiunii silite, Ed. Cioflec, Bucureşti, 1942. A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1957. A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Notariatul de stat, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1964. M. Fodor, Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2006. A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1969.

I. LEŞ – Principii şi instituţii de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. ALL_BECK, Bucureşti, 2001.

Leş, Proceduri civile speciale, Ed. ALL_BECK, Bucureşti, 2000. I. LEŞ – Manual de drept notarial, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, I. LEŞ – Comentariile Codului de procedură civilă, vol. I şi II, Ed.

ALL-BECK, Bucureşti, 2001. Al. Lesviodax, Contestaţia la executare în materie civilă, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1967. N. Luca, Executarea silită asupra bunurilor imobile, ed. a II-a, Ed.

Curierul Judiciar S.A., 1928. N. Luca, Executarea silită asupra bunurilor nemişcătoare,

Bucureşti, 1905. Fl. Măgureanu, Drept procesual civil român, vol. I şi II, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1997 şi 1998. Fl. Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997. Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a X-a, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2008. Fl. Măgureanu, G. Măgureanu Poptean, Drept procesual civil. Curs

pentru masterat. Dreptul afacerilor., ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

Fl. Măgureanu, O.Bazil, Drept procesual civil. Culegere de speţe şi acte din practica instanţelor judecătoreşti. Modele de cereri, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005.

FL. Măgureanu, G. Măgureanu Poptean, Organizarea sistemului judiciar, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

CUPRINS

90

90

E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.

I. Neagu – Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002.

D. Negulescu, Executarea silită. Principiile generale, vol. I, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1910.

T. Pop, Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

T. Popescu, Arbitrajul litigiilor patrimoniale cu element de extraneitate, Bucureşti, Oficiul de informare şi documentare al Ministerului aprovizionării tehnico – materiale, Bucureşti, 1980.

Gr. Porumb, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.

Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

O. Rădulescu, P.J. Rădulescu, M.A.rădulescu – Notarii publici şi activitatea notarială, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998.

V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000.

I. Rucăreanu, S. Zilberstein, Dreptul material şi dreptul procesual civil aplicabile ca lex causa în raporturile comerciale internaţionale în România. Instituţii de drept comercial internaţional, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982.

I.G. Săndulescu-Nanoveanu, Explicaţiunea teoretică şi practică a Codicelui de procedură civilă, ed. a II-a, Bucureşti, 1879.

C. Sion, Execuţia silită imobiliară, Tipografia Noua Chiriac, Vaslui, 1935.

C. Sion, Căile de execuţie, Iaşi, 1943. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

ed. a II-a, Ed. All, Bucureşti, 1994. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I,

ed. a II-a, Bucureşti, 1975. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II,

Bucureşti, 1981. I. Stoenescu, S. Zilberstein – Drept procesual civil. Căile de atac şi

procedurile speciale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală,

E.D.P., Bucureşti, 1983. I. Steoenescu, S. Zilberstein, Executarea silită în procesul civil, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

CUPRINS

91

91

V. Stoica, Fl. Măgureanu, V. Lazăr, V.Asadi, Teste grilă pentru examenul de licenţă şi pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007.

D. Sudit, Poprirea, Bucureşti, 1936. M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.

Rosetti, Bucureşti, 2003. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I şi II, Ed. Global Lex,

Bucureşti, 2004. G. Tocilescu – Curs de procedură civilă, Partea I, Iaşi, Tipografia

Naţională, 1887. G. Tocilescu, Curs de procedură civilă. Partea a II-a şi a III-a,

Tipografia Naţională, Iaşi, 1889 şi 1895. G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, Partea a II-a, Iaşi, 1889. P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II,

Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Torek, 1940 şi vol. III, 1943. Al. Velescu, Recursul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. S. ZILBERSTEIN – Procesul civil internaţional. Normele de

procedură din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994.

S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. I şi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996 şi 1997.

V.D. Zlătescu, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1970.

C.Gr. Zotta, Codul de procedură civilă, vol. I, II şi III, Rm. Sărat, 1932.

J.Appleton, Traité de la profesion d’avocat, Dalloz, Paris, 1928. Andreas Auer, L’etat de droit: sens et non-sens d’un concept

prétentieux, Revue juridique et politique, Pladoyer, 1990. G.Burdeau, Traité de science politique, tom II L’etat. J.Chevallier, în Le droit en procés, PUF, 1983. J. Coumoul – Traité du pouvoir judiciaire, Sirey, Paris, 1911. J. JUREZEWSKI, Democracy under the Rule of Law? Prospectus

of the project – comunicare prezentată la Conferinţa Internaţională de la Amsterdam, 26-29 iunie 1991.

H. LASKI – The American Democracy, London, 1948. R. Perrot – Institution judiciaries, 4e édition, Ed. Mntchrestien,

Paris, 1992. I.M. RAMIREZ, – Escribanos y escrituras publicas en el siglo XVI.

El caso de la Ciudad de Mexico, Universidad Nacional Autonoma de Mexico, 1997.

J. VINCENT, S. GUINCHARD – Procedure civile, 22e édition, Dalloz, Paris, 1991.