Problema cãsãtoriilor mixte din punct de vedere interconfesional

Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social, avându-şi originea în

natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată în acest sens de la facerea lumii (Facere I

26-27).

Familia creştină se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru

toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei fiind caracterizată prin însuşirile ei fiinţiale: unitatea,

trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi şi având drept scop înmulţirea neamului omenesc,

ajutorul reciproc, înfrânarea trupească, şi în special stabilirea unei stări desăvârşite de dragoste

între soţi care să se împlinească reciproc, transmiţându-şi unul altuia calităţile şi darurile proprii.

Având în vedere importanţa familiei în viaţa societãţii, aceasta nu poate avea alt început

decât binecuvântarea divinã primitã în cadrul Sfintei Taine a Cununiei. Condiţiile ce trebuie

îndeplinite de candidatul la cãsãtorie pot fi împãrţite în patru categorii: religioase, morale, fizice

şi sociale, urmãrindu-se asigurarea unei stãri corespunzãtoare de sãnãtate religioasã, moralã,

fizicã, socialã, pentru cei ce doresc sã întemeieze o familie creştinã.

Principalele condiţii religioase pe care Biserica Ortodoxã le socoteşte necesare sunt:

credinţa ortodoxã; Botezul valid; calitatea de membru al Bisericii –persoana sã nu fi fost supusã

unei alte pedepse care ar opri-o de la primirea Sfintei Taine a Cununiei; nici una din cele douã

persoane sã nu fie logodite bisericeşte cu altã persoanã; sã nu fie cãsãtoritã(religios sau civil); sã

nu se afle în legãturã de rudenie-în gradele oprite de Bisericã; nici una din persoane sã nu fie de

altã religie sau confesiune, nici ereticã, nici schismaticã. La aceste ase mai adaugã o serie de

prescripţii referitoare la apartenenţa la cinul monahal sau la hirotonie, ori hirotesie.

Dintre aceste condiţii ne vom opri în cele ce urmeazã asupra apartenenţei candidaţilor la

cãsãtorie la confesiuni religioase diferite, având în vedere numãrul tot mai mare al cazurilor cu

care Biserica se confruntã în ultimii ani. Cuplurile cu apartenenţã confesionalã diferitã sunt o

realitate ce nu poate fi tãgãduitã, iar contextul social actual este unul care favorizeazã apariţia lor

prin masiva migraţie a populaţiei în ţãri dezvoltate din vestul Europei, cât şi prin propaganda

libertinajului, a îndepãrtãrii de Biserica strãmoşeascã, prin înlocuirea în media zilelor noastre, a

ideii de „familie“(în niciun caz familie creştinã), cu cea de „cuplu“.

Unitatea de credinţã, adică amândoi mirii să fie membrii ai Bisericii Ortodoxe, este o

condiţie formală a căsătoriei creştine. Sinoadele de la Laodiceea (canoanele 10 şi 13), de la

Cartagina (canonul 21), cât şi Sinoadele al IV-lea şi al Vl-lea Ecumenice (Calcedon, canonul 14;

1

Trulan, canonul 72), interzic căsătoriile între un ortodox şi un neortodox, şi stipulează că dacă

astfel de căsătorii au fost încheiate de un magistrat civil, atunci să fie dizolvate.

Dar, evident, problema nu este doar formală. Ea vizează chiar esenţa care face ca o

căsătorie să fie cu adevărat creştină. Bineînţeles, este posibil, fără a fi membrii ai aceleiaşi

Biserici, să se bucure de prietenie, să aibă interese comune, să trăiască o adevărată compatibilitate

şi, desigur, să se „îndrăgostească" unul de altul. Dar întrebarea care se pune este dacă toate aceste

afinităţi omeneşti pot fi transformate şi transfigurate în realitatea împărăţiei lui Dumnezeu în ca-

zul în care unul dintre ei nu împărtăşeşte aceeaşi experienţă cu privire la ceea ce înseamnă această

împărăţie, dacă unul dintre ei nu este angajat în aceeaşi Credinţă unică. Este posibil să devină „un

singur trup" întru Hristos, fără a participa împreună la Trupul şi Sângele Său euharistie? Poate un

cuplu se participe împreună la Taina căsătoriei - o Taină care este „în Hristos şi în Bisericã“ –

fãrã a lua parte împreunã la Taina Dumnezeieştii Liturghii?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu care trebuie să se confrunte toţi cei care au în

vedere angajarea într-o căsătorie „mixtă“. Bineînţeles, soluţii simple pot fi găsite în relativismul

interconfesional - nu sunt diferenţe chiar atât de mari între bisericile noastre - sau, pur şi simplu,

eliminând Euharistia din centrul vieţii creştine. Din nefericire, ultima variantă este sugerată de

practica noastră actuală de folosire a aceleiaşi rânduieli de încununare atât la căsătoriile între doi

creştini ortodocşi cât şi la căsătoriile „mixte“. însăşi posibilitatea acestei practici provine, aşa cum

am arătat mai sus, din desacralizarea treptată a căsătoriei, care s-a încheiat prin separarea ei

completă de Euharistie.

În Biserica primară, sensul canoanelor care interziceau căsătoriile mixte era înţeles de

către toţi; căci toţi ştiau că un ortodox şi un neortodox nu puteau lua parte împreună la Euharistie,

în cadrul căreia căsătoriile erau în mod normal binecuvântate. Practica protestantă recentă care

încurajează intercomuniunea între creştini aparţinând unor confesiuni diferite şi chiar acceptarea

parţială recentă a acestei practici de către romano-catolici, au adâncit încă şi mai mult confuzia.

De fapt, participarea personală şi completă la Biserica văzută a lui Hristos în Euharistie pare să

fie înlocuită de aceste practici caracterizate printr-o religiozitate ambiguă şi relativistă, în cadrul

căreia Tainele joacă doar un rol cu totul secundar.

Refuzând practica „intercomuniunii“, Biserica Ortodoxă nu refuză unitatea creştină.

Dimpotrivă, apără unitatea deplină şi adevărată, respingând toate substitutele ei. La fel, în

căsătorie, Biserica doreşte ca un cuplu să fie deplin unit în Biserică; şi, prin urmare, consideră că

sunt deplin sacramentale şi întru totul creştine doar acele cãsãtorii care unesc două persoane

aflate în deplină unitate de credinţă şi care, ca atare, sunt pecetluite prin Euharistie.

2

În ciuda tuturor interdicţiilor canonice menţionate mai sus, şi în trecut au avut loc adesea

căsătorii mixte. În societatea noastră pluralistă, în care ortodocşii reprezintă doar o mică

minoritate, aceste căsătorii reprezintă un procent ridicat, aflat mereu în creştere, între căsătoriile

binecuvântate în bisericile noastre. Tot mai numeroase sunt şi cele încheiate, din nefericire, în

afara Ortodoxiei. Cu toţii ştim că unele dintre ele duc la întemeierea de familii fericite, şi ar fi

lipsit de înţelepciune şi chiar lipsit de sens să descurajăm toate căsătoriile de acest tip. De fapt, s-

ar putea la fel de bine ca unele dintre aceste căsătorii să fie mai durabile şi mai fericite decât cele

dintre unii ortodocşi doar CU numele, care nu au auzit niciodată nimic despre sensul căsătoriei

creştine şi care nu au acceptat niciodată în chip personal şi responsabil vreo adevărată angajare

creştină.

Toate aceste fiind adevărate, fără nicio îndoială, rămâne totuşi adevărat şi faptul că

Evanghelia nu ne cheamă la un adevăr parţial, nu ne cheamă doar la „fericirea" omenească. Zice

Domnul: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei V, 48).

Fără căutarea desăvârşirii nu există creştinism. Indiferenţa religioasă, sau acceptarea credinţei

creştine doar ca o arie periferică a existenţei, exclude căutarea perfecţiunii Ia care Hristos ne

cheamă. Biserica nu se poate niciodată reconcilia cu o astfel de indiferenţă şi cu un asemenea

relativism.

Spre exemplu, trebuie să fie limpede faptul că un preot ortodox nu poate niciodată

binecuvânta o căsătorie între un ortodox şi un necreştin. Ar fi evident nepotrivită chemarea

numelui lui Iisus Hristos într-o slujbă de căsătorie pentru o persoană care nu-L recunoaşte ca

Domn al său. De fapt, o astfel de chemare ar fi lipsită de respect nu numai în ceea ce-L priveşte

pe Domnul, ci şi faţă de această persoană şi faţă de convingerile sale.

Atunci când un partener neortodox al unei viitoare cãsãtorii este un creştin botezat,

binecuvântarea dată de Biserica Ortodoxă implică convingerea Sfântului Pavel că „bărbatul

necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin

bărbatul credincios" (I Corinteni VII,14), deşi, mult mai probabil, acest text vorbeşte despre acele

căsătorii în care unul din parteneri s-a convertit după căsătorie, iar nu despre cele în care un

membru al Bisericii se căsătoreşte cu o persoană care nu este membru al Bisericii. În orice caz,

Biserica, în fiecare dintre aceste cazuri, speră ca unitatea de credinţă a familiei să fie cândva

refăcută şi că, într-o bună zi, ambii parteneri vor fi uniţi în Ortodoxie.

Reglementările adoptate de unele eparhii de a cere partenerilor dintr-o căsătorie mixtă să

semneze o promisiune, prin care să făgăduiască să-şi boteze şi să-şi crească copiii în Ortodoxie,

par îndoielnice, atât în principiu cât şi ca efecte.

3

În acelaşi sens Biserica Romano-Catolică, prin Congregaţia de Fide (fosta Congregaţie a

Sfîntului Oficiu) emitea la 8 martie 1966 o instrucţiune în privinţa căsătoriilor mixte, sub titlul

Matrimonii Sacramentum, după care, la 22 februarie 1967, Congregaţia De Propaganda Fide, a

publicat o hotărâre nouă sub formă de decret, care era destinată să se aplice de la 25 martie 1967.

Prin aceste mãsuri, autoritatea centrală a Bisericii Romano-Catolice a încercat să dea satisfacţie

revendicărilor legitime ale credincioşilor catolici ca şi ale creştinilor necatolici în problema

căsătoriilor mixte, mai ales că această problemă a făcut şi face obiectul unor ample dezbateri

publice atât prin presă cât şi prin alte mijloace, constituind cea mai nevralgică chestiune în cadrul

relaţiilor ecumeniste ale Bisericii Catolice.

Modul în care se punea şi se soluţiona într-un fel problema, prin documentele amintite,

este departe de a da satisfacţie revendicărilor întemeiate ale catolicilor şi necatolicilor. Astfel, în

afară de faptul că se arãta o înţelegere şi o bunăvoinţă verbală, de a se soluţiona problema într-un

spirit frăţesc, de pace şi de înţelegere între toţi creştinii, se menţineau două dintre măsurile

pricinuitoare de sminteală în această chestiune, măsuri tradiţionale ale Vaticanului, în aplicarea

cărora el rămâne neînduplecat.

Prima măsură era aceea care îl obligă pe soţul Catolic, să facă tot ce-i stă în putinţă spre

a-1 converti pe soţul necatolic la credinţa catolică; iar a doua măsură, era aceea de a-i obliga în

scris pe ambii soţi, sau măcar verbal dar în mod solemn, la botezarea şi educarea religioasă

catolică a viitorilor copii.

„Regulamentul pentru relaţiile bisericeşti ale clerului ortodox roman cu crestinii

eterodocşi“, din anul 1881, a prevãzut posibilitatea binecuvântãrii unor asemenea casatorii mixte

de cãtre Biserica Ortodoxa. Invocându-se obiceiul şi vechea practicã canonicã a Bisericii noastre,

articolul IV din respectivul Regulament prevedea : „cãsãtoriile mixte, între persoane ortodoxe cu

persoane eterodoxe, sau de alt rit creştinesc, se binecuvinteazã de Biserica Ortodoxã, pãzindu-se

uzul de pânã acum, ca copiii ce se vor naşte din aceste cãsãtorii sã devinã membri ai Bisericii

Ortodoxe“.

Articolul 47 din Regulamentul de procedurã al instanţelor disciplinare şi de judecata ale

Bisericii Ortodoxe Romane, în vigoare, a reafirmat posibilitatea binecuvântarii cãsãtoriilor mixte

sub aceeaşi rezerva a încreştinãrii soţului eterodox, a creşterii copiilor rezultaţi dintr-o asemenea

cãsãtorie în spiritul învãţãturii ortodoxe, şi, implicit, a aprobãrii prealabile a episcopului eparhiot.

De aceea, în situaţia în care preoţilor Bisericii noastre li se prezintã asemenea cazuri, „ei sunt

datori sã cearã în prealabil aprobare de la Chiriarhul respectiv.

Aşa cum se întâmplã şi în Biserica Romano-Catolicã, formalitatea legală a acestei

proceduri nu este în acord cu însăşi ideea de libertate şi responsabilitate creştină. Fie partenerul

4

ortodox este suficient de puternic în convingerile sale pentru a-i imprima o conduită religioasă

corespunzătoare copilului său(şi să aducă, dacă se poate, întreaga familie în Biserică), fie va

renunţa oricum.

Totuşi, o atitudine pastorală fermă ar trebui adoptată faţă de cei care se căsătoresc în afara

Bisericii Ortodoxe. A accepta să-ţi fie căsătoria binecuvântată în afara Bisericii este o evidentă

trădare a harului sacramental primit la Botez şi este, de fapt, un act incompatibil cu calitatea de

membru al Bisericii.

Numeroase probleme legate de căsătoriile mixte vor fi limpezite în ochii multora dacă

vechea practică de integrare a rânduielii căsătoriei în Liturghia Euharistică ar fi restabilită.

Aceasta ar implica faptul că o rânduială diferită, extra-euharistică, ar fi folosită pentru căsătoriile

mixte (cât şi pentru a doua şi pentru a treia căsătorie dintre ortodocşi). Şi numai imposibilitatea

de binecuvântare a căsătoriilor mixte în timpul Liturghiei ar fi suficient de elocventã pentru a

arãta natura cãsãtoriilor depline în Biserică, precum şi toleranţa pastorala exercitatã de Biserică

atunci când binecuvintează căsătoriile mixte şi, în al treilea rând, dorinţa limpede a Bisericii, ca

într-o bună zi, căsătoriile mixte să fie plinite în unitate de credinţă şi în participarea comună la

Euharistie.

 

Bibliografie:

1. Constantinescu, L., Mihai, Iulian, Biserica şi instituţia cãsãtoriei, Condiţiile administrãrii

Cãsãtoriei – studiu juridico-canonic, Editura Christiana, Bucureşti,

2010.

2. Floca, N., Ioan, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie Bisericeascã, vol. II,

EIDMBOR, Bucureşti, 1990.

3. Pal, Maximilian, Cãsãtoriile mixte în legislaţia Bisericii Catolice, Aspecte istorico-

juridice, Studia Theologica IV, 4/2006, p. 465-483.

4. Meyendorff, John, Cãsãtoria–perspectiva Ortodoxã, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007.

5. Stan, Liviu, Cãsãtoriile mixte şi ultimele mãsuri luate de Vatican în privinţa lor, în Studii

Teologice, an XX(1968), nr. 7, p. 487-497.

5