PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

1. Notiuni generale

A. Definitia probei

Prin proba se întelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si ,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile corelative. Cuvântul proba are ca sinonim pe acela de dovada.

Sub aspect terminologic, termenul „proba” este folosit în trei sensuri: a) mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor civile; b) operatiunea de prezentare în justitie a mijloa-celor de proba: înscrisuri, marturii, marturisiri, probe materiale, expertize; c) rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovada („reclamantul a probat dreptul sau prin…”).

B. Sediul materiei

Se gaseste în Codul civil, în Codul de procedura civila si în Codul comercial. Codul civil reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru patru mijloace de dovada: înscrisurile, marturia, marturisirea si prezumtiile, precum si sarcina probei. Codul de procedura civila reglementeaza trei mijloace de dovada: ex 828m126i pertiza, probele materiale si cercetarea la fata locului.

C. Obiectul probei sau sarcina probei

• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative. Formeaza obiect al probei toate împrejurarile – acte ori fapte juridice – care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.

Precizari: a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei, deoarece judecatorul e prezumat a cunoaste legea; b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibila dovedirea lor, ca atare; c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietatii (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea notorietatii).

• Sarcina probei este reglementata de art. 1169 C. civ., astfel: „Cel ce face o propunere înaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”. Cum primul care se adreseaza justitiei este reclamantul, înseamna ca lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus

126

probandi incumbit actori). Dupa ce reclamantul s-a conformat acestei exigente juridice, este rândul pârâtului ca, în aparare, sa dovedeasca faptele pe care-si sprijina cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în acest înteles se spune ca, în aparare, pârâtul devine reclamant (in excipiendo reus fit actor).

La aceste doua reguli privind sarcina probei se adauga cea de a treia: judecatorul trebuie sa aiba rol activ în stabilirea completa a adevarului, putând sa ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).

D. Conditiile de admisibilitate a probei

Pentru a fi încuviintata de instanta, proba trebuie sa îndepli-neasca, cumulativ, urmatoarele conditii: a) sa nu fie oprita de lege (exemplu: art. 612 C. proc. civ. prevede ca: „Interogatoriul si juramântul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despartenie”); b) sa fie verosimila (sa tinda la dovedirea unor fapte credibile); c) sa fie utila (proba e inutila când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile); d) sa fie pertinenta (adica sa aiba legatura cu pricina); e) sa fie concludenta (adica de natura sa conduca la rezolvarea cauzei).

2. Mijloace de proba

A. Înscrisurile

Prin înscris se întelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice pe un anumit suport material (hârtie, sticla, carton, scândura, pelicula ori banda magnetica).

a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona în locul unde actul s-a facut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale; hotarârile organelor jurisdictionale (si, în primul rând, hotarârile judecatoresti); actele de stare civila.

În ce priveste puterea doveditoare a înscrisului autentic, urmeaza a distinge: mentiunile ce reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator, facute cu propriile simturi, fac dovada deplina, ele neputând fi combatute decât prin procedura înscrierii în

127

fals (procedura dificila si riscanta); mentiunile ce privesc declaratiile partilor, facute în fata agentului instrumentator, dar a caror veridi-citate nu poate fi verificata de acesta, fac dovada pâna la proba contrara; mentiunile straine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de proba scrisa.

b) Înscrisul sub semnatura privata. Se numeste „înscris sub semnatura privata” acel înscris semnat de cel ori de cei de la care provine. Exista deci o singura conditie ceruta pentru valabilitatea unui astfel de înscris: semnatura autorului ori autorilor actului, înscrisului (semnatura, în sensul de aici, este numai cea executata de mâna autorului înscrisului, si nu cea dactilografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget).

Conditii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnatura privata:

• Conditia pluralitatii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu sunt facute în atâtea exemplare originale câte parti sunt cu interes contrar”);

• Conditia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun si aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul sub semnatura privata, prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma de bani sau o câtime oarecare, trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin acesta, înainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele «bun si aprobat», aratând totodata în litere suma sau câtimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca”;

• Conditia ceruta pentru testamentul olograf: „Testamentul olograf nu este valabil decât daca este scris în tot, datat si semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).

B. Marturia (proba cu martori ori testimoniala)

Marturia este relatarea, orala, facuta de o persoana, în fata instantei de judecata, cu privire la acte sau fapte litigioase, savârsite în trecut, despre care are cunostinta personal.

Regula generala este ca faptele juridice pot fi dovedite, neîngradit, cu martori; în ce priveste, însa, actele juridice exista doua exceptii, doua reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit

128

voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata. Nu se va primi niciodata o dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confectionarii actului”. Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplica în cazul când exista un început de dovada scrisa”.

Codul civil nu precizeaza forta probanta a marturiei, ceea ce înseamna ca ea este lasata la libera apreciere a judecatorului, bazata pe intima sa convingere.

C. Marturisirea (recunoasterea)

Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta persoana îsi întemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei.

Marturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, si un mijloc de proba, din punct de vedere al dreptului procesual civil. Ca act juridic, marturisirea este irevocabila. Ea nu poate fi revocata de autorul ei „afara numai de va proba ca a facut-o din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).

Codul civil distinge între marturisirea judiciara si cea extra-judiciara. „Marturisirea judiciara se poate face înaintea judecatorului de însasi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a face marturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea (marturisirea) nu poate fi luata decât în întregime împotriva celui care a marturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibila. Daca în trecut era socotita „regina probatiunii”, în prezent ea se afla în rândul celorlalte probe, adica lasându-se forta probanta la aprecierea judecatorului.

Mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii se numeste interogator si este reglementat de art. 218-225 C. proc. civ.

D. Prezumtiile

„Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În esenta, prezumtia este o presupunere facuta de legiuitor sau judecator. Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenta altui fapt, vecin si conex, datorita tocmai legaturii ce exista între cele doua fapte.

129

Clasificarea prezumtiilor

Dupa autorul lor: a) Prezumtiile legale;

b) Prezumtiile simple.

Dupa forta lor probanta: a) Prezumtiile absolute ;

b) Prezumtiile relative.

IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Definitie si reglementare

Prescriptia extinctiva poate fi definita ca fiind stingerea drep-tului la actiune neexercitat în termenul de prescriptie (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la actiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”).

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva este „legea generala” ori „dreptul comun” în aceasta materie. El reglementeaza atât prescriptia dreptului la actiune (institutia de drept civil, substantial), cât si prescriptia dreptului de a cere executarea silita (institutia de drept procesual civil). Norme ale prescriptiei extinctive gasim si în: Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60), Codul comercial (art. 945 si urm.), Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale (art. 31, 37), precum si alte acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene speciale de prescriptie. Asadar, prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept.

2. Delimitarea prescriptiei extinctive

Prescriptia extinctiva se aseamana, dar nu se confunda, cu alte institutii de drept civil, precum: prescriptia achizitiva (uzucapiunea), decaderea si termenul extinctiv.

a) Delimitarea prescriptiei extinctive fata de prescriptia achizitiva

- Asemanarile dintre prescriptia extinctiva si cea achizitiva (numita si uzucapiune): pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi, ambele se înfatiseaza ca sanctiuni de drept civil; ambele presupun termene.

- Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele de prescriptie extinctiva sunt mai scurte si mai multe (3 ani, 2 ani, 1 an,

130

6 luni), pe când cele de prescriptie achizitiva sunt mai lungi si mai putine (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal: daca prescriptia extinctiva stinge dreptul la actiune (în sens material), prescriptia achizitiva conduce la dobândirea unui drept real principal.

b) Delimitarea prescriptiei extinctive fata de decadere

Ca sanctiune de drept civil, decaderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul de decadere.

- Asemanarile dintre prescriptie extinctiva si decadere: ambele presupun termene; ambele au efect extinctiv.

- Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescriptia extinctiva stinge numai dreptul la actiune (în sens material), decaderea stinge însusi dreptul subiectiv; prescriptia extinctiva are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea si repunerea în termen.

c) Delimitarea prescriptiei extinctive fata de termenul extinctiv

- Asemanarile dintre prescriptia extinctiva si termenul extinctiv: ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt concepte de drept civil.

- Deosebirile dintre ele sunt, în esenta, urmatoarele: pe când termenele de prescriptie sunt numai legale, termenul extinctiv este, dupa caz: conventional, legal ori jurisdictional; daca prescriptia extinctiva stinge dreptul la actiune, termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv si obligatia civila corelativa.

3. Domeniile de aplicare a prescriptiei extinctive

a) Domeniul prescriptiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale îl formeaza: Drepturile de creanta, indiferent de izvorul lor (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la actiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”); Drepturile reale principale, urmând însa a distinge actiuni reale prescriptibile si actiuni reale imprescriptibile.

b) Domeniul prescriptiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale. În acest domeniu, principiul imprescrip-tibilitatii constituie regula, potrivit careia protectia acestor drepturi, prin actiunea în justitie, nu este limitata în timp, putându-se obtine oricând.

131

Legea stabileste, expres, exceptiile de la acest principiu: actiunea în anulabilitate; actiunea în nulitate relativa a casatoriei; actiunea în tagada paternitatii; actiunea în stabilirea paternitatii.

4. Termenele de prescriptie extinctiva

Prin termen de prescriptie extinctiva se întelege intervalul de timp, stabilit de lege, înauntrul caruia trebuia exercitat dreptul la actiune în sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept.

a) Categorii de termene

În raport de criteriul vocatiei ori sferei de aplicare, distingem: termenele generale si termenele speciale, dupa cum sunt instituite de norma generala (legea) ori de norma speciala.

În functie de marimea sau întinderea lor, termenele speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general; termene egale cu termenul general; termene mai mici decât termenul general de prescriptie extinctiva.

b) Prescriptia termenelor

Este general acel termen de prescriptie care-si gaseste aplicatie practica ori de câte ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie.

• Termenul general de prescriptie, de 3 ani, este aplicabil raporturilor civile obligationale (cele care au în continutul lor drepturi de creanta si îndatoririle corelative). În principiu, acest termen de prescriptie este aplicabil si pretentiilor patrimoniale care însotesc o actiune ce este sau nu prescriptibila extinctiv (de exemplu, actiunea în nulitate, actiunea în reductiune etc.).

• Termenul general de prescriptie, de 30 ani, este aplicabil actiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile si carora nu li se aplica un termen special de prescriptie extinctiva). Practic, termenul de 30 de ani se aplica: actiunii în revendicare mobiliara întemeiata pe dreptul de proprietate privata; actiunii confesorii.

• Termenele speciale aplicabile actiunilor personale nepatri-moniale. Aceste termene sunt prevazute în Codul familiei (de 6 luni, aplicabil actiunii în anulabilitatea casatoriei pentru viciu de consim-tamânt; de 6 luni, aplicabil actiunii în tagaduirea paternitatii copilului din casatorie, si de 1 an, aplicabil actiunii în stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei).

132

• Termene speciale prevazute de Decretul nr. 167/1958 sunt: termenul de 2 ani, aplicabil actiunii în raspunderea pentru viciile ascunse fara viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în depozit”; termenul de 60 de zile, prevazut de art. 24 (dreptul la actiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia sa aiba loc spectacolul).

• Termene speciale prevazute de Codul civil: termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de optiune succesorala; termenul de 1 an, pentru actiunea vânzatorului de complinire a pretului si a cumparatorului pentru scaderea pretului etc.

5. Data de la care începe sa curga prescriptia

Prescriptia începe sa curga de la data când se naste dreptul la actiune, sau dreptul de a cere executarea silita.

Daca dreptul este sub conditie suspensiva, sau cu termen suspensiv, prescriptia începe sa curga de la data când s-a împlinit conditia, sau a expirat termenul (art. 7).

Prescriptia dreptului la actiune, în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut, sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât si pe cel care raspunde de ea (art. 8).

Prescriptia dreptului la actiune în anularea unui act juridic pentru violenta începe sa curga de la data când acestea a încetat.

În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, prescriptia începe sa curga de la data când cel îndreptatit, reprezentantul sau legal, sau persoana chemata de lege sa-I încuviinteze actele, a cunoscut cauza anularii, însa cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9).

Prescriptia dreptului la actiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis, sau ale unei lucrari executate, începe sa curga de la data descoperirii viciilor, însa cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrarii. Prescriptia actiunii privind viciile unei constructii începe sa curga de la data descoperirii viciilor, însa cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare. Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor de garantie sau conventionale.

133

6. Suspendarea prescriptiei

Conform art. 13, prescriptia se suspenda: a) pe perioada cât acela împotriva caruia curge este împiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de întrerupere; b) în perioada când creditorul sau debitorul face parte din Fortele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de razboi.

Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, în esenta, în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescriptie extinctiva.

7. Întreruperea prescriptiei

Prescriptia se întrerupe: a) prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta în folosul celui caruia curge prescriptia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare; c) printr-un act începator de executare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generala, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2005, p. 11-106

2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Juridica, All Beck, Bucuresti, 2001, p.1-306

3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generala, Editura Universitara, Bucuresti, 2001, p.1-309

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞIFACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVILPARTEA GENERALĂ. PERSOANELE

Asist. univ. drd. LUIZA- CRISTINA GAVRILESCU

Mijloacele de probă 2.1. Consideratii generale

Potrivit art. 1170 C. civ. "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii si prin mãrturisirea uneia din pãrţi...". La aceste mijloace de probã Codul de procedurã civilã mai adaugãşi reglementeazã expertiza (art. 201- 214)şi cercetarea la faţa locului (art. 215-217).

2.2. Înscrisurile Noţiune

Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnãri ale pãrţilor, fãcute în formã scrisã pe un mijloc adecvat: hârtie, sticlă, carton, scândură, peliculă sau bandă magnetică cu privire la acte sau fapte din care izvorãsc raporturile juridice dintre ele.

Cele mai importante sunt: înscrisul autenticşi înscrisul sub semnătură privată. Alte înscrisuri: registrele comercianţilor, registreleşi hârtiile casnice, orice adnotaţie "fãcutã de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţã", rãbojurile, înscrisurileşi celelalte imprimãri asimilate lor care au apãrut ulterior elaborãrii Codului (înregistrãri magnetice, fonice sau video, fotografii etc.).

Clasificarea înscrisurilor După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în: - preconstituite - întocmite special pentru a servi ca probe; - nepreconstituite - sunt celelalte înscrisuri. După efectul lor: - originare - întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic civil;

- recognitive - întocmite pentru a recunoaşte existenţa înscrisurilor originare pierdute ori distruse; - confirmative - prin aceste înscrisuri se înlătură anulabilitatea unui act juridic civil (făcându-l valabil). După raportul dintre ele, se împart în: - originale; - copii. După criteriul semnăturii: - semnate; - nesemnateCele mai importante înscrisuri sunt: înscrisul autenticşi înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul autentic Art.1171 Codul civil: “Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona

în locul unde actul s-a făcut.” Principalele categorii de acte autentice sunt:- înscrisurile autentice notariale (potrivit L.36/1995);- hotărârile organelor jurisdicţionale (exemplu hotărârile judecătoreşti).- actele de stare civilă (potrivit L.119/1996).

Întocmirea înscrisului autentic are de cele mai multe ori un caracter facultativ, afară de cazurile expres prevăzute de lege, când se cere forma autentică (exemplu contractul vânzare-cumpărare a bunurilor imobile - terenuri) - nerespectarea cerinţei legale atrage nulitatea actului. Avantajele încheierii actului în formă autentică:

- înscrisul autentic care prin formă ş i aparenţă îndeplineşte cerinţele esenţiale de regularitate se bucură de prezumţia de validitateşi autenticitate care operează erga omnes. Documentul este socotit că provine de la cei care l-au semnat. Cel ce se prevalează de un astfel de înscris este scutit de altă dovadă. Cel care îi contestă conţinutul poate administra dovada contrară.

-data înscrisă în el face credinţă până la înscrierea în fals, fiind opozabilă ş i terţilor;

- puterea doveditoare este absolută sau relativă, după cum se referă la constatări directe sau indirecte ale agentului instrumentator. Astfel, înscrisul face credinţă până la înscrierea în fals cu privire la împrejurările pe care funcţionarul care le-a consemnat le-a constatat personal. Referitor la consemnările care sunt realizate prin luarea la cunoştinţă de către funcţionarul respectiv a declaraţiilor făcute de părţi, acestea fac dovadă numai până la proba contrară.

- se pretează investirii automate cu formulă executorie, evitând astfel un eventual proces. Înscrisul sub semnătură privată

Se numeşte “înscris sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de cel, ori cei de la care provine. Singura condiţie cu caracter generalpentru valabilitatea înscrisului de acest fel este - semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.

Semnătura - este numai cea executată de mâna autorului înscrisului (nu îndeplineşte această condiţie “semnătura” dactilografiată, litografiată sau punere de deget.

Condiţii speciale pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură privată. a) Condiţia pluralităţii de exemplare (sau cerinţa multiplului exemplar ).

Codul civil în art.1179 reglementează această condiţie - “Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice trebuie întocmite în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt. Pentru cele care au acelaşi interes este suficient un singur exemplar original”. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.

Nerespectarea uneia din aceste condiţii atrage nulitatea înscrisului ca act sub semnătură privată, deci ca mijloc de probă, fără a fi afectată valabilitatea acordului de voinţă al părţilor, care va putea fi dovedit prin alte mijloce de probă admise de lege. Chiarşi ca mijloc de probă, înscrisul nevalabil ca înscris sub semnătură privată poate fi folosit ca început de dovadă scrisă, care se va completa cu martorişi prezumţii.

b) Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei “bunşi aprobat” înainte de semnare.

Codul civil reglementează această cerinţă în art.1180: “Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bunşi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilorşi apoi să iscălească”.

Practica judiciară a precizat în legătură cu acest text că ar cuprinde dispoziţii de protecţie pentru cel ce se obligă, împiedicând practica semnăturilor date în alb, care lasă posibilitatea deţinătorilor de rea credinţă de a completa înscrisul contrar înţelegerii între părţi.

Conform art. 1181 C.civ., „în caz de nepotrivire între suma din actşi cea din formula bunşi aprobat, debitorul se consideră obligat la suma cea mai mică, chiar dacă însuşi actul a fost scris în întregime de mâna debitorului”.

Menţiunea „bunşi aprobat” nu este necesară: - dacă obiectul obligaţiei îl reprezintă un bun cert sau prestaţii de a face sau a nu face; - în cazul chitanţelor liberatorii; - în cazul înscrisului nul ca înscris autentic ce este folosit ca înscris sub semnătură privată.

Sancţiunea nerespectării formalităţii cerute de art. 1180 Codul civil este aceea că înscrisul este lipsit de putere probatoare. Totuşi, valabilitatea convenţiei dintre părţi nu va fi afectată ş i va putea fi dovedită cu alte mijloace de probă, (între care chiar acel înscris nul, căruia i se poate atribui valoarea de început de dovadă scrisă).

Condiţia cerută testamentului olograf este să fie scris, semnatşi datat de mâna testatorului

Forţa probatorie a înscrisului sub semnătură privată este aceeaşi ca a înscrisului autentic, însă numai în măsura în care acesta a fost recunoscut de partea căreia i se opune

sau, în caz contrar, a fost verificat de instanţă prin procedura verificării de scripte. Puterea doveditoare a datei înscrisului sub semnătură privată comportă următoarea distincţie:

a) între părţi ea are aceeaşi valoare caşi celelalte menţiuni ale înscrisului; b) faţă de terţi ea face dovadă din ziua în care a devenit “dată certă”prin una

din următoarele modalităţi.- a fost prezentat la o instituţie publică;- a fost înscris într-un registru special;- a avut loc decesul părţii de la care emană;- a fost menţionat într-un act întocmit de funcţionari de stat.

Terţii în această materie sunt persoanele care au dobândit, prin act cu titlu particular, drepturi de la părţile contractante,şi creditorii părţilor care exercit ă acţiunea revocatorie pentru valorificarea unor drepturi proprii. Nu sunt terţi succesorii universalişi cei cu titlu universal, cu excepţia moştenitorilor rezervatari

şi creditorii chirografari care exercităacţiunea subrogatorie.

Unele înscrisuri dobândesc dată certă prin alte mijloace , în cazuri special prevăzute de lege: cesiunea de creanţă - prin notificarea debitorului sau acceptarea de către debitor prin înscris autentic sau înscrierea sa în Arhiva Electronică de Granţii Reale Mobiliare; garanţiiile rele imobiliare-înscrierea în Cartea funciară.

Nu este necesară darea de dată certă (data lor putând fi opusă direct terţilor) în cazul: - chitanţelor care constată primirea unor sume de bani; - testamentului olograf;

- actelor din materie comercială.Înscrisurile nepreconstituiteMenţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă

Conform art 1186 alin. 1) C. civ., menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, în josul, pe marginea sau pe dosul acestuia, fac dovada împotriva creditorului, chiar dacă nu sunt semnate de acesta, dacă din cuprinsul lor reiese liberaţiunea totală sau parţială a debitoruluişi dacă sunt scrise de mâna creditorului. Conform alin. 2), menţiunile liberatorii fac dovada împotriva creditoruluişi în favoarea debitoruluişi când sunt scrise în josul, pe marginea sau pe dosul unui duplicat al titlului de creanţă sau pe o chitanţă, cu condiţia ca duplicatul sau chitanţa să se afle în mâna debitorului.

Puterea doveditoare a acestor menţiuni este lăsată la aprecierea instanţei, deoarece ele au caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise. Împotriva acestor menţiuni, creditorul căruia i se opun poate face dovada contrară prin orice mijloc de probă, chiar martorişi prezumţii.

Registrele, cărţileşi hârtiile casnice

Acestea reprezintă însemnările făcute în mod obişnuit de o persoană pe foi, caiete, registre, în legătură cu faptele juridice curente care o privesc: venituri, cheltuieli, operaţiuni de vânzare-cumpărare, etc. Conform art. 1185 C. civ., acestea nu pot servi drept probă celui care leţine, însă fac credinţă împotriva celui care leţine dacă:

- enunţă neîndoielnic primirea unei plăţi; - cuprind recunoaşterea unei obligaţii faţă de un terţ.

Puterea doveditoare a acestor menţiuni este lăsată la aprecierea instanţei, având valoarea unei mărturisiri extrajudiciare scrise. Împotriva lor cel interesat poate face dovada contrarie prin orice mijloc de probă.

Registrele comerciale

Aceste documente cuprind mărturisiri extrajudiciare făcute de comercianţi privitor la operaţiunile realizate. Pentru a servi ca probă în instanţă, aceste registre trebuie să fi fostţinute cu respectarea cerinţelor impuse de lege.

Puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea instanţeişi se pot combate prin orice mijloc de probă. Scrisorile

Corespondenţa purtată între două persoane poate servi ca mijloc de probă în măsura în care aceasta conţine mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatoriişi numai cu respectarea vieţii private a persoaneişi a secretului corespondenţei. Având valoarea unei mărturisiri extrajudiciare, poate fi combătută prin orice mijloc de probă.

2.3. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială) Noţiune

Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, alta decât părţile - numită martor, în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personal.

Martorul trebuie să fie o persoană străină de proces.

Relatarea martorului trebuie să privească fapte pe care acesta le-a recepţionatşi memorat în mod direct. Nu este primită mărturia dacă aceasta are ca obiect relatări despre împrejurări de care martorul a aflat de la altcineva sau care fac obiectul zvonului public.

Delimitare de alte mijloace de probă Mărturia nu trebuie confundată cu:

- expertiza- în cadrul căreia un tehnician cu anumite cunoştinţe îşi exprimă părerea în legătură cu anumite fapte, pe când martorul relatează cele recepţionate;

cercetarea locală- în cadrul căreia instanţa ia direct cunoştinţă despre anumite împrejurări, pe când mărturia este relatarea prezentată de către martor;

- mărturisirea - prin intermediul căreia chiar una din părţile litigante face o relatare prin care confirmă un fapt de natură a produce efecte împotriva saşi care este indivizibilă ş i irevocabilă, pe când mărturia poate fi reţinută ş i parţialşi asupra conţinutului ei se poate reveni;

- înscrisurile - care sunt probe preconstituite realizate de părţi, pe când mărturia provine de la un terţ, chiar dacă aceasta este consemnată într-un proces-verbal nu este asimilată unui înscris.

Admisibilitate Se face distincţie după cum se are în vedere dovedirea unui fapt juridic sau a unui act juridic:

- faptele juridice în sens restrâns: pot fi probate prin mărturie toate faptele juridice, chiarşi cele independente de voinţa omului,şi cele făcute fără intenţia de a produc efecte juridice. Sunt exceptate faptele naturale: naşterea, moartea - care se probează cu actele de stare civilă.

- actele juridice: sunt mai dificil de probat prin acest mijloc de probă, având în vedere restricţiile care sunt stabilite de art. 1191 C. Civ.:

1. “Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei (chiar pentru depozit voluntar) nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.

Nu are relevanţă dacă este vorba de acte unilaterale sau bilateraleşi nici dacă acestea recunosc, confirmă, sau transmit sau sting raporturi juridice preexistente.

Nu sunt supuse acestei îngrădiri : remiterea de datorieşi confirmarea actului juridic afectat de nulitate relativă atunci când aceasta rezultă din executarea acestuia. Evaluarea obiectului actului juridic se face la momentul la care acesta a fost încheiat. Nu se cere existenţa unui înscris când valoarea obiectului depăşeşte 250 de lei numai prin adăugarea dobânzii la capital.

Îngrădirea utilizării probei cu martorişi necesitatea dovedirii printr-un înscris se cereşi atunci când:

- prin cererea introductivă de instanţă se cere o sumă mai mare de 250 de lei, indiferent dacă ulterior pretenţia se restrânge la o sumă mai mică;

- se pretinde o sumă mai mică de 250 de lei, care reprezintă însă un rest dintr-o creanţă mai mare neconstatată prin înscris;

sunt introduse concomitent la aceeaşi instanţă mai multe cereri împotriva aceluiaşi debitor, fiecare pentru o valoare ce nu depăşeşte 250 de lei, dacă toate însumate întrec această valoareşi nu sunt constatate prin înscris, neavând relevanţă dacă aceste creanţe îşi au izvorul în acte juridice diferite, sunt încheiate la date diferite, cu excepţia situaţiei când creditorul ar fi dobândit aceste creanţe de la alte persoane;

- sunt introduse succesiv mai multe cereri de tipul celor arătate mai sus. În acest sens se impune ca toate cererile formulate împotriva aceluiaşi debitor, care au ca izvor creanţe neconstatate prin înscrisuri, să fie formulate printr-o singură petiţie, sub sancţiunea neprimirii unei eventuale cereri ulterioare.

Dacă obiectul cererii este un bun sau o prestaţie, evaluarea sa se va face de către reclamant prin cerere.

În cazul anumitor acte juridice legea nu admite proba prin declaraţia martorilor, chiar dacă valoarea acestor acte ar fi inferioară sumei de 250 de lei. Acestea sunt actele pentru care întocmirea unui înscris este cerută ad

probationem, dat fiind caracterul lor complex. Sunt astfel de acte: tranzacţia, locaţiunea, depozitul voluntar, contractul de asigurare, cel de sponsorizare, de închiriere a unei locuinţe.

2. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici pentru ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte 250 de lei.

Rezultă două interdicţii:

- nu se poate dovedi împotriva unui înscris: înseamnă că proba testimonială nu este admisibilă pentru a stabili că înscrisul ar cuprinde clauze sau menţiuni inexacte referitoare la : preţ, termen, natura actului;

- nu se poate dovedi peste cuprinsul unui înscris: înseamnă că nu se admite proba testimonială pentru a dovedi că părţile ar fi adus modificări acelui act juridic constat prin înscris, indiferent dacă respectivele schimbări ar fi avut loc anterior sau ulterior încheierii lui.

Interdicţia nu operează, deci proba testimonială este admisibilă, dacă: - este vorba de înscrisuri nepreconstituite;

- se tinde a se dovedi nevalabilitatea actului pentru vicierea consimţământului prin eroare, dol, violenţă sau pentru lipsa sau falsitatea cauzei;

- obiectul probei îl constituie fapte juridice distincte de actul constatat prin înscrisşi ulterioare încheierii acestuia, care constituie moduri de executare sau de stingere a obligaţiilor (plata, compensaţia, remiterea de datorie-când pot fi dovedite cu martori) Restricţiile stabilite de cele două reguli prevăzute de art. 1191 C. Civ. comportă unele excepţii, prevăzute de art.1197:

- art. 1191 alin. 3) C. civ. : «părţile pot conveni caşi în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună». Convenţia părţilor poate fi formulată nu doar expres, cişi tacit, cum ar fi prin neopunerea unei părţi la administrarea probei cu martori într-un astfel de caz;

- în materie comercială, conform art. 46 C. com., “obligaţiile comercialeşi liberaţiunile se probează cu martori atunci când instanţa consideră oportun, indifierent de valoarea actului, cu excepţia cazurilor când legea cere preconstituirea unui înscris;

- în materia dreptului familiei, conform art. 5 din Decretul nr. 32/1954, dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soţi se poate face prin orice mijloc de probă;

- existenţa unui început de dovadă scrisă. Potrivit art. 1197 alin. 2) C. civ., acesta poate consta din «orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el prezintă ş i care scriptură face a fi crezut faptul pretins». Aceasta presupune îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:

- să existe un înscris, semnat sau nu (se poate include aicişi un înscris nevalabil ca nerespectând formele prescrise de lege care a fost convertit într-un altfel de înscris);

- să emane de la partea căreia i se opune sau să fie cel puţin semnat de aceasta; - să facă de natură a face să fie crezut faptul pretins, ceea ce se va aprecia de instanţă. Se consideră un început de dovadă scrisă ş i atitudinea părţii care refuză a se prezenta la interogatoriu. - imposibilitatea preconstituirii unui înscris, conform art. 1198 alin. 1) C. civ. Această imposibilitate poate fi: - materială: o cazul obligaţiilor născute din cvasicontracte, delicte, cvasidelicte; o situaţia depozitului necesar- în caz de incendiu, ruină, naufragiu, şi depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag-1621 C. civ.; o cazul obligaţiilor contractuale în caz de accidente neprevăzute; - morală: o

se întâlneşte în raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, prieteni, care presupun încredere reciprocă (caz adăugat de jurisprundenţă).

imposibilitatea conservării unui înscris, conform art. 1198 pct. 4 C. civ.: o

creditorul a pierdut titlul constatator al creanţei din cauza intervenirii unui caz de forţă majoră. Se includ aicişi cazurile când înscrisul a fost sustras, distrus sau reţinut de partea potrivnică sau de un terţ care refuză să-l prezinte instanţei. Se cere în aceste cazuri a se face prin martori dovada existenţeişi a pierderii înscrisului precumşi a conţinutului acestuia.

- actul este invocat de terţe persoane interesate, faţă de care are valoarea unui fapt juridic. În consecinţă, aceştia se vor putea folosi în dovedirea acelui act de orice mijloc de probă.

Aprecierea

Judecătorul trebuie să analizeze în aprecierea declaraţiei martorului:- sinceritatea acestei relatări, ceea ce rezultă din:- dezinteresul martorului în ceea ce priveşte obiectul acelui proces;- relaţia neutră în care se află cu părţile;

- credibilitatea izvorului informaţional; - coroborarea cu alte mijloace de probă; - realitatea celor susţinute, care rezultă din: - perceperea cu acurateţe a faptului, în funcţie de coordonata obiectivă (loc, timp)şi subiectivă (starea, pregătirea martorului); - memorizarea fidelă (influenţată de timpul scurs de la data producerii evenimentului relatat); - reproducerea exactă a celor perceputeşi memorizate presupune abilităţi de relatareşi interogare. Puterea doveditoare

Depoziţia martorilor are o putere mai scăzută decât înscrisurile, deoarece declaraţiile martorilor sunt subiective. Ea este lăsată la libera apreciere a instanţei, care va motiva reţinerea sau înlăturarea depoziţiei martorului.

2.4. Mărturisirea (recunoaşterea) Noţiune

Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţieşi care este de natură să producă efecte contra autorului ei.

Caractere juridice - este un act unilateral de voinţă care trebuie să exprime un consimţământ valabil, fără a fi necesar să fie acceptată de partea adversă;

- constituie un mijloc de probă ce produce consecinţe grave celui care o face, având valoarea unui act de dispoziţie, astfel că autorul ei trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu;

- este un act personal, în caz de reprezentare, procura trebuie să fie specială; Clasificare După cum este făcută sau nu în cursul procesului în care se foloseşte, poate fi: - mărturisirea judiciară - se face înaintea judecătorului competent să soluţioneze litigiul;

- mărturisirea extrajudiciară – se face în alt cadru decât cea judiciară, cum ar fi cea dată în faţa procurorului, într-un testament. Poate fi făcută nu doar în scris, cişi oral, caz în care nu va putea servi ca mijloc de probă pentru dovedirea actelor juridice pentru care nu este admisă proba testimonială. Dacă este făcută în scris, are puterea doveditoare a înscrisului în care este cuprinsă.

După modul de exprimare: - expresă; - tacită (art.174 Codul civil; 225 C pro.civ.)

De regulă mărturisirea este un act expres, numai excepţional tăcerea părţii care refuză să se prezinte la interogatoriu poate fi apreciată de instanţă ca reprezentând o mărturisire deplină.

După structură:

- mărturisirea simplă - recunoaşterea pretenţiei reclamantului, făcută de către pârât, fără rezerve sau adaosuri la faptul pretins: «recunosc că am împrumutat de la reclamant 100 leişi nu i-am restituit».

- mărturisirea calificată - recunoaşterea de către pârât a pretenţiei reclamantului darşi a altor împrejurări, strâns legate de faptul invocat, anterioare ori concomitente cu acesta, de natură a-i schimba consecinţele juridice, răspunsul devenind unul negativ: « recunosc că am primit de la reclamant 100 de lei, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al bicicletei pe care i- am vândut-o ».

- mărturisirea complexă - recunoaşterea de către pârât a pretenţiei reclamantului darşi a altei împrejurări ulterioare, care o anihilează pe prima: «recunosc că am împrumutat de la reclamant 100 de lei dar i-am restituit». Interogatoriul

Este mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii (este reglementat în art.218-225 - Cod proced.civilă). Mărturisirea poate fi : - spontană - fără interogator; - provocată - realizată pe calea interogatorului. Interogatoriul trebuie să constea în întrebări referitoare la fapte personale,

pertinenteşi concludente.AdmisibilitateSe admite în orice materie, cu anumite excepţii:

- când este expres prohibită de lege: era interzis în vechea reglementarepentru dovedirea motivelor de divorţ; dacă prin aceasta s-ar eluda dispoziţii legale imperative; - dacă ar duce la pierderea totală sau parţială a unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiectul unei tranzacţii; - dacă legea impune pentru anumite fapte juridice un anumit mijloc de probă. Indivizibilitatea mărturisirii judiciare

Mărturisirea este indivizibilă: potrivit art.1206 alin.2 “Mărturisirea nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit”. Într-o opinie dominantă însă: “după cum se coroborează cu alte probe administrate în cauză, judecătorul poate diviza mărturisirea calificată ori complexă, luând numai o parte a ei, care poate fi în favoarea ” ori “împotriva ”autorului ei.

Irevocabilitatea mărturisirii Fiind un act unilateral, este irevocabilă, cu excepţia erorii de fapt, în măsura în care eroarea este dovedită. Forţa probantă Este lăsată la aprecierea instanţei, putând fi combătută cu orice mijloc de probă.