Printesa_fluture

5/10/2018 Printesa_fluture - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/printesafluture 1/15

IULIA HAŞDEU

PRINŢESA FLUTURE

Basme, legende şi povestiri culese din publicaţii şi manuscrise,iar unele traduse din limba franceză şi prezentate copiilor de Crina Decusară

EDITURA ION CREANGĂ- 1972 -



CĂTRE CITITORI

Un copil spune poveşti altor copii... Este Iulia Haşdeu care, fiind bolnavă într-o cameră mobilată din Paris, încerca să-şi depene firul unor basmenepovestite încă nimănui. Se gîndea la Cosînzeana, la un trandafir vrăjit

înzestrat cu glas omenesc care-i răsplătea pe cei buni, la păstoriţa orfană care îngîna vîntul cu cântecele ei triste, la fata de împărat preschimbată în fluture şila curajosul ghiocel atît de timid. Iulia Haşdeu le povesteşte copiilor cu aceeaşivoce caldă cu care ar fi recitat «Cîntec de leagăn» sau «Poveşti bleu» în care îşi

însemna:

Tout pour moi prend âme et parole

Je me forge un monde meilleur Un arbre se plaint au vent qui voie

La papillon parl e ă le fleur.

Et je le declare sans honteCela m'amuse enormement

De broder l ă dedans un conteUn conte naif et charmant.

(Les contes bleues)

Pentru mine toate prind viaţă,

cuvînt;

Eu îmi clădesc altă lume subsoar e;

Copacii se tînguie jalnic în vînt,Fluturele şuşoteşte c-o floare,

Şi recunosc, fără să-mi pese Este o mare încîntare

Să ţes din ele o poveste Naivă şi fermecătoare

Autoarea poveştilor din acest volum s-a născut în Bucureşti, într-o zi detoamnă tîrzie, la 14 noiembrie 1869, în casa profesorului Haşdeu, ca primul şisingurul său copil. Urmărindu-i primii paşi, răspunzîndu-i la primele «de ce»-uri,

frunţile celor din jur se descreţeau, fiindcă toţi vedeau în Lilica (aşa o alintau)un copil precoce.Străbunica îi povestea basme, pe care adesea le lăsa neterminate într-un oftat

obosit; nepoţica le continua urzeala şoptindu-le florilor, pisicilor şi căţeilor, fiinţe îndrăgite, de care va întreba şi mai tîrziu în scrisori, îngrijorată cînd afla că li s-a întîmplat ceva.

La vîrsta de 4 ani Iulia Haşdeu citea şi scria corect, cunoştea limbagermană şi franceză, datorită excepţionalei uşurinţe de a memora totul.Evoluţia ei rapidă face paşi din ce în ce mai mari, căci spiritului de observaţie ise adaugă — odată cu vîrsta — şi o înţelegere precoce. Nu avea decît 7 ani cînd— după ce parcursese cărţile de citire, de geografie şi de istorie pentru cursul

elementar — putea susţine o discuţie în contradictoriu şi formula răspunsuriargumentate, aşa cum s-a întîmplat la examenul pentru cursul elementar, înanul 1877. în timp ce copiii de vîrsta ei se pregăteau pentru examenele de cl. Isau a II-a, eleva Iulia Haşdeu, înainte de a împlini 9 ani (în 1878), îşi treceaexamenele de cl. a V-a cu media 9. Cu succese şi mai mari termină clasele a Vl-a şi a VH-a, obţinînd premiul I cu cunună.

Îşi drămuia ziua împărţind-o între învăţătură, plimbări şi joacă, lecţii decanto şi desen — pentru că fetiţa dovedise aptitudini deosebite şi la arteplastice. Fără să ştie nimeni însă, Iulia Haşdeu mai găsea timp în care scriapovestiri scurte, schiţa portrete şi încerca rime — toate acestea fiind rămaseprintre notiţele din maculatoare sau pe marginea albă a filelor de manual.

Iulia Haşdeu citea foarte mult, analizînd operele literare cu atenţie;cunoştea lucrările lui Alecsandri, Eliade Rădulescu, V. Hugo, La-martine,Shakespeare şi ale altor scriitori. Cînd se ducea în vacanţe la Braşov, reuşea să



pună în valiză — fără ştirea mamei — cărţi de lectură. A procedat la fel şiatunci cînd a plecat la Paris. Acolo a urmat liceul «SeVign6> după ce reuşise laexamenele de diferenţă.

Profesorul de literatură o aprecia în mod deosebit nu numai pentru faptulcă scria şi vorbea perfect franţuzeşte, ci şi pentru că compunerile ei nu erausimple teme şcolare care ar fi meritat nota maximă; Iulia Haşdeu transformasubiectul dat într-o dizer taţie, care datorită talentului şi argumentării se apropia

de valoarea unei lucrări literare, în caiete, nota 9 sau 10 pusă de profesor estemereu însoţită de comentarii elogioase: «subiectul este bine ales», «argumentareacorectă», «bon devoir, complet, soigne, intelligent», «citations bien choisies»!

Studentă la cincisprezece ani, Iulia Haşdeu îşi pregătea teza de doctoratdiscutînd liber pe teme literare, filologice şi istorice, dar continua să seintereseze de cei lăsaţi departe la Bucureşti: începînd cu prietene şi colege, cuoameni de serviciu şi încheind cu întrebări despre pisicile, cî inii şi găinile dincurte.

Fără să-şi destăinuiască preocupările sale intime, Iulia Haşdeu acopereapagini întregi cu versuri. Printre ele găsim şi două poezii despre frumuseţeabasmului românesc. La 14 ani, despăr ţindu-se de copilărie, Iulia îşi mărturisea

în poezia «Encore Ies contes» dorinţa de a continua să rămînă în lumea poveştilorduioase şi naive; «Je retourne d mes pauvres contes naifs et doux consolateurs». Iar într-unadintre scrisorile către tatăl ei Iulia Haşdeu îi scria: “ J'aurai quatorze ans dans quinze

jours, mais je veux etre encore enfant, et le plus long-temps possible” — “voi avea 14 ani peste

cincispre zece zile, însă vreau să mai fiu copil încă, şi asta cît mai mult timp posibil”.

După moartea atît de timpurie, la 18 ani, a Iuliei Haşdeu, părinţii ei augăsit în caietele de însemnări, poeziile şi povestirile la care ea lucrase în ultimaperioadă. Lilica scrisese în nuvele şi în piese de teatru despre copiii îndărătnici,despre Sanda - orfana cu ochi albaştri, şi despre alte î ntîmplări cu tî lc. Acestea

şi încă multe altele reprezentînd file acoperite cu un scris neformat, aşteptauca Iulia Haşdeu să le răsfoiască din nou şi să le strîngă într-un volum pentrucopii.

În întîmpinarea acestei intenţii, paginile volumului de faţă cheamă pefiecare cititor să păşească în lumea poveştilor înfiripate în frageda copilărie aaceleia care a fost Iulia Haşdeu.

CRINA DECUSARA

Pag. 3 din 15



FLUIERAŞUL DE OSLegendă românească

A fost odată o fetiţă de zece ani care avea cosiţe lungi şi galbene ca spicul

griului şi ochii ca albăstrelele. Gura ei era roşie ca o cireaşă coaptă iar dinţ ii maialbi decît mărgăritărelul de pădure. Această fetiţă era orfană şi păzea o turmă deoi pe o colină din munţii Carpaţi. O chema Păuna.

Păuna nu-şi cunoscuse tatăl şi nici mama şi invidia copiii pe care-i vedeacă-şi îmbrăţişează părinţii şi că-i drăgosteau cu alintări dulci, pe care ea nu lerostise niciodată. însă Păuna îl iubea mult pe câinele ei. Negru, ţinea la berbecii şila oiţele sale şi cînd era în vîrful colinei, în colibă, ea nu se simţea nefericită.

Ceea ce o necăjea pe Păuna era că nu avea un fluier, un fluieraş drăguţ detrestie, aşa cum văzuse la păstorii vecini. I-ar fî plăcut mult să cânte şi ea dupăureche melodiile pe care le auzise, sau cântece compuse de ea fără să-şi deaseama, murmurînd tînguiri monotone ca să-şi adoarmă mioarele. încercase de

nenumărate ori să-şi facă singură un cimpoi sau un fluier, însă n-a ştiut cumtrebuie să se apuce şi nu-i reuşea. Biata Păuna era tristă şi în serile lungi deiunie cînta cu glasul limpede romanţe de-ale ei reluînd mereu acelaşi motivtrist.

Într-o seară, pe cînd ea cînta astfel, aşezată în pragul colibei şi privindstelele, cu câinele culcat la picioare, a văzut deodată o femeie îmbrăcată toată

în alb, cu un văl enorm brodat cu aur şi şiraguri aurite la gît. Femeia s-aapropiat de mica păstoriţă şi s-a aşezat lîngă ea pe iarbă. Păunei i-a fost teamăla început, dar frumoasa femeie a-vea aerul blajin şi privirea ei era mai caldăca lumina lunii care arginta colina. în mîna dreaptă ţinea un fluieraş de os.

- Sînt zîna ta ocrotitoare, spuse femeia. Eu sunt Cosînzeana, zîna munţilor. Toţi păstoriimă iubesc şi pe mine mă roagă să le îndeplinesc dorinţele lor. De ce n-ai făcutşi tu ca ei?

Vocea zînei i se părea Păunei mai melodioasă decît murmurul izvoruluicare şerpuia la picioarele colinei, mai proaspătă decît adierea zefirului printretrestiile ce se apleacă deasupra nuferilor de apă. Părul şi răsuflarea eirăspîndeau în văzduh un parfum suav ca cel al trandafirilor albi, ca de violete şide ghiocei.

Păuna îi răspunse:- Cum te-aş f i putut chema cînd nici nu te cunoşteam ?- Ei bine! de aceea am venit eu la tine. Ţi-am auzit cântecele şi mi-au mers la

inimă. Iată-mă! Am impresia că nu eşti fericită. Ce-ţi lipseşte? Spune-mi!Păunei nu-i mai era teamă de loc de Cosînzeana. îi spuse:- Mi-ar lipsi destule lucruri. În primul rînd, eu nu am mamă! Şi tare mi-aş dori să

am. Şi apoi, nu am nici o soră sau un frate care să-mi spună “surioară” şi pe



care să-1 pot îndrăgi.Dar m-aş împăca cu toate, dac-aş avea măcar un fluieraş simplu de os, aşa

ca acela pe care-1 ţii în m înă, ca să pot cînta cu el toate melodiile care-mi placşi care îmi umplu inima.

Atunci zîna se aplecă spre mica păstoriţă şi buzele ei minunate atinserăuşor fruntea micuţă şi cosiţele blonde ale Păunei.

- Ia fluierul meu - îi spuse - ţi-1 dau ţie. Şi dacă vreodată vei avea nevoie de

ceva, aminteşte-ţi de Cosînzeana.Rostind ultimele cuvinte, zîna îşi trase vălul peste faţă şi dispăru ca un abur alb,

uşor.Păstoriţa rămase singură. Pî nă în ziua aceea nimeni n-o îmbrăţişase pe

Păuna; sărutul zînei trezi în fetiţă un dor adînc, arzător, nedesluşit. Micuţa, simţi în m înă fluierul de os. Fără să-şi dea seama, îl duse la buze.

Şi izvorîră sunete atît de dulci, atît de calde, atît de pline de o armoniedivină, încît parcă şi stelele de pe cer se apro piară de păm înt să le asculte;greierii din fin şi privighetoarea însăşi cocoţată pe marginea cuibului ei au tăcuttrăgî nd cu urechea, încîntaţi şi puşi parcă în încurcătură; florile demuşeţel,gălbinelele şi brebeneii se î nălţară pe tulpinele lor ca să audă mai bine;Negru, bătrînul câine, îşi aţinti asupra stăpînei ochii miraţi şi încîntaţi totodată,iar mieii şi oiţele treziţi din primul somn se aşează în jurul păstoriţei într-oreculegere liniştită. Şi Păuna cîntă, cîntă mereu în vreme ce pămîntul şi întregvăzduhul amuţiseră pentru a o asculta. Ea uită de minute si ore, iar fluierul eimodula melodii necunoscute şi tînguiri ce trebuie să fi fost plînsetele zînelorcărora le era milă de nefericirile oamenilor. Curînd păstorii şi păstoriţele dincătunele vecine, treziţi de cântecele minunate, veniră în grabă în jurul Păunei.Alte daţi ei îşi bătuseră joc de sărmana orfană, o dispreţuiseră. Dar acumnimănui nu-i venea să rîdă, fiecare era uluit de această muzică cerească. Copiiide prin sate veniră, de asemenea, cu cîrdul, apoi ţărani şi ţărance. Şi toată

lumea tăcea şi asculta cu sufletul la gură.Păuna nu vedea şi nu auzea nimic din ceea ce se petrecea în jurul ei, căciea cînta, cînta într-una.

Zorile înroşiră în sf îrşit cerul spre răsărit. Dintr-o ogradă se înălţă cucurigulunui cocoş răguşit şi acoperi sunetele fluierului de os, care căzu pe neaşteptatedin mî inile fetiţei şi se sfărîmă de pămînt.

Păuna nu a scos nici un ţipăt, dar strîngî ndu-şi mîinile la piept începu săplîngă. Şi a plîns, atît a plîns încît tuturora li s-a făcut milă de ea şi fiecăruia îi eraciudă pe cocoş, căci numai pe el dintre toate vieţuitoarele nu-1 emoţionasecântecul fluieraşului şi îndrăznise să întrerupă acea muzică divină.

Dar sosise timpul lucrului; au mîngîiat pe fetiţă cu cuvinte banale ce se folosescde obicei în asemenea împrejurări şi apoi fiecare se întoarse la treburile lui. întăcere, cu capul plecat, Păuna plîngea într-una. Atunci apăru Cosînzeana, oapucă pe păstoriţă de mînă, se uită la ea cu milă şi înţelegere şi îi spuse:

- Cocoşul te-a întrerupt pentru că el nu ştie iubi şi admira decît pe el. Vinoacum cu mine căci ţi-a sosit ceasul.

Şi zîna a răpit-o pe Păuna de pe pămînt şi a dus-o într-un loc plin delumină, unde zînele i-au şters cu buzele lor lacrimile ce-i picurau din ochiialbaştri şi-i puseră pe cap o coroniţă din flori necunoscute pe pămînt. AcoloPăuna călca pe stele, iar vîrfurile înzăpezite ale munţilor erau jos, jos de tot subea. Şi zînele i-au dat un fluieraş de cristal din care a început să cânte. Cît e ziua

şi noaptea de lungă, Păuna cînta melodii pe care auzindu-le, zînele văr-saulacrimi binecuvîntate.Şi cînd păstorii au venit a doua zi s-o vadă pe Păuna, nu au găsit pe colină

decît oile şi pe câinele Negru. în locul unde căzuse fluieraşul spart se înălţau acum

Pag. 5 din 15



doi plopi împletindu-şi ramurile verzi.Şi în serile lungi de iunie, cînd vîntul face să foşnească frunzişul celor doi

copaci, parcă se aude ca un suspin, ca un ecou îndepărtat cântecul minunat alfluieraşului de os.



GHIOCELUL

Legendă

Intr-o zi, o rază de soare zburda pe cerul limpede le-găn îndu-se în luminadimineţii. Se oprea în fiecare stea şi culegea o floare, la întîmplare. Şi după ce acules cîte una din fiecare lume a universului, f acîndu-şi astfel pe braţe unbuchet enorm, a coborît pe Pămînt, şi tot aşa a cules şi de aici o floare, la

întîmplare. Apoi a zburat din nou la cer şi a dispărut sub bolta de azur. Florilede pe pămînt, care văzuseră raza strălucitoare, f ară să vadă însă. şi floarea pecare o luase cu ea, se întrebau geloase care o f î fost prea fericita lor soră pecare o culesese şi o luase cu sine raza.

- Este un trandafir, spuneau trandafirii.- Este un crin alb ca şi ea, spuneau superbii crini.- Nu, este o floare de portocal cu parfum divin, asigurau portocalii.- Vă spun eu, surioarelor dragi, că nu putea fi decît o lalea, a strigat

legănîndu-se laleaua cea splendidă.Chiar şi violeta, atît de modestă de obicei, năzuia la cinstea de-a avea osoră în Soare şi susţinea că raza luase o violetă.

Numai ghiocelul singur stătea mai la o parte, în tăcere. Celelalte flori îluitaseră.

Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci peghiocelul a cărui codiţă o rupsese.

Raza nu mai apăru; dar o voce cerească străbătu văzduhul înmiresmat, cao rugă duioasă şi nedesluşită:

- Biată floare, rosti, floricică într-adevăr modestă; pentru că te-am lovit, cere-mi orice; spune-mi, ce doreşti?

- Aproape nimic, răspunse ghiocelul.- Oare vrei parfumul trandafirului ?- Nu.- Strălucirea lalelei?- Nu.- Albastrul brebenelului ?- Nu.- Frunza aromată a lămîiului ?- Nu.- Ce doreşti, atunci ?

- Pentru că ţii neapărat să-mi faci un dar, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă, şi fă ca la parfumul meu abia simţit,la ivirea mea binecu-vîntată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vî ntur i şi viscole,să se simtă încălziţi şi îmbărbătaţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui

Pag. 7 din 15



de foc cu razele calde.Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zîmbeşte

după urîcioasa iarnă, alb ca şi cum încă ar mai păstra urma lacrimii cereşti.

LĂCOMIA

Lina era o fetiţă frumuşică, cu ochi mari căprui, cu părul negru, buclat;buzele ei erau roşii ca mărgeanul şi pielea albă ca zăpada. Era drăguţă dar era

şi deşteaptă, vioaie, veselă şi silitoare. învăţa bine şi profesoara era totdeaunamulţumită de dînsa. însă, avea un cusur: Lina era grozav de lacomă. Lăcomia oducea chiar, cîteodată, la furt. Mama sa o pedepsea foarte aspru, însă Lina nu seîndrepta.

Într-o frumoasă zi de iulie, Lina, care dăduse examen de clasa a IlI-a şi reuşisefoarte bine, şedea în odaia ei, singură, cînd intră mama ţinînd un plic în mînă.

- Dragă fetiţo, zise ea, iată, unchiul tău mi-a trimis o scrisoare în care neroagă să ne ducem la el la ţară, la moşia sa şi să stăm pînă la sf îrşitul vacanţei.

- O, mamă dragă, ce bine-mi pare! strigă Lina arun-cîndu-se în braţelemamei sale; o să ne ducem, nu-i aşa?

- Da, fetiţa mea, o să plecăm mîine de dimineaţă. Lina nu mai putea de

bucurie şi sărea prin casă bătînd din palme şi cîntînd.A doua zi se trezi de dimineaţă, se îmbrăcă foarte repede şi merse la

mama ei care era deja gata de plecare.- Haidem, copila mea, urcă-te-n trăsură.Lina sări în trăsură şi se aşeză l îngă mama sa. Peste două ore ajunseră la

casa unchiului. Doi copii foarte drăgălaşi ieşiră în prag şi le poftiră înăuntr u; erauverii Linei, Radu si Sofia.

- Lino! verişoară! vere! aceste exclamaţii şi sărutările care le însoţeau levestiră unchiului şi mătuşii sosirea celor aşteptaţi.

După îmbrăţişări şi sărutări, părinţii intrară în casă, iar copiii merseră în

grădină.- Ei, Lino, eşti obosită ?- De loc! Două ceasuri de drum!- Vino să ne vezi grădina, zise Sofia luînd-o de m înă. Şi Lina îşi urmă

verişoară prin grădină.- Iată florile noastre, iată legumele şi, în fine, iată poamele.- Ce fructe aveţi ? întrebă Lina cu lăcomie.- Pere văratice, prune, cireşe şi piersici. Dincoace sunt căpşuni, fragi şi

smeură.- O, ce bune poame! mai exclamă Lina; pot lua una?- Nu, Lino, o să te îmbolnăveşti. Nu m înca înainte de masă; după aceea ne

întoarcem aici şi vom mînca cu toţii.“Ce păcat! se gîndi Lina; ce folos de fructele astea că-s asa frumoase si nu

le mănîncă nimeni. Ce-are a face! O să răm în mai în urmă. Ah! ce noroc căgrădinarul i-a chemat pe verii mei; pînă se întorc eu voi gusta ceva.” Şi ea



întinse m îna, rupse o prună necoaptă, pe urmă nişte cireşe, o piersică camcrudă, o pară şi le m încă foarte repede, de frică ca verii ei să nu vină şi s-oprindă; însă, din fericitei nu veniră. Văzînd că n-are de ce se teme, mai rupse oprună şi vreo cîteva cireşe şi le m încă în grabă.

De-abia înghiţi ultima cireaşă şi verii ei veniră alergînd. Lina se înroşi; eramurdară la gură de zeama de la piersică şi de la pară; pe jos erau sîmburiifructelor pe care le furase. Radu se uită la Sof ia, Sofia se uită la Radu şi

amîndoi înţeleseră despre ce era vorba.- Lino, zise Sofia, auzi că ne cheamă la dejun ? Vino iute, hai.Lina cam înţelese că verii ei au ghicit-o, însă vrînd să pară nevinovată,

începu a alerga. Ajunşi sub umbrar, unde era întinsă masa pe iarbă, se tr întirăcu toţii pe covorul verde şi toţi m încară cu poftă mămăligă cu unt proaspăt,iaurt, sarmale; Lina însă nu mînca nimic.

- Lino, vrei puţină mămăligă cu lapte dulce? E foarte bună! îi zise mama sa.- Nu mănînc, nu mi-e foame, răspunse mica lacomă.- Cum se poate? Doar n-ai mîncat nimic de azi-dimi-neaţă!- Nu, mamă, nu, desigur, răspunse Lina repede. Lina era jenată. Simţi o

durere de stomac teribilă. Vru să se ridice să plece, dar mama sa o opri.- Unde te duci, copilă? Eşti bolnavă? ce ai?- Nu am nimic; nu mă simt bine, răspunse Lina şi începu a plînge.- Dar pentru Dumnezeu, ce te doare? întrebă mama îngrijorată şi o mîngîie pe cap.- Mamă, sunt asa de bolnavă! Aş vrea să mă culc, zise Lina şi se duse în odaie,

iar mama o aşeză în pat, stătu l îngă ea, îi luă mîinile cu bunătate şi-i zise b lînd:- Fetiţa mea, aici eşti singură cu mine, mama ta, care te iubeşte, o ştii

bine; vorbeşte dară, defectul tău a izbucnit iarăşi?- Da, răspunse foarte încet Lina, ascunzîndu-şi capul în pătură.- De ce te ascunzi? Ţi-e frică de mine? urmă mama, sărutînd-o cu dragoste; nu Lino,

nu te teme. Vorbeşte-mi simplu, cum se cuvine să vorbească un copil cu mama

lui, ai... furat ceva?- Da, răspunse Lina şi ochii i se umplură de lacrimi. Am furat!Mama îşi ascunse capul în mîini.- Lino, zise ea cu o voce tremurătoare, Lino, faci rău! Gîndeşte-te bine.Nu pot să spun exact dacă Lina s-a gîndit sau nu, dar ce ştiu foarte bine este că,

din acea zi nu a mai fost Lina cea lacomă de altădată.

Pag. 9 din 15



TRANDAFIRUL MOŞULUI

A fost odată un moş numit Moş Stan; el era foarte bătrîn, dar părea fericit;

avea o căsuţă cu o grădiniţă minunată. Dar, minune mare! Moşul nu lucraniciodată, nu f ăcea niciodată nimic; sta, se plimba sau dormea, dar nu-1 vedeailucrând deloc.

Ţăranii se gîndeau, se socoteau: ce-o fi asta? Nu ştia nimeni. într-o ziveniră doi băieţi - fiii arendaşului - Ion şi Vlad şi intrînd în grădină îl găsiră pemoş, care se plimba fluierînd.

- Ei, bună ziua, moşule! strigară băieţii sărind şi alergînd; ce mai faci ?- Mulţumim, băieţi, dar voi ce vreţi ?- O rădăcină de mărar să ne dai, te roagă mama, răspunse Vlad.- Ei, luaţi cît vreţi, zise moşul fără a se uita la copii.- Cum cât vrem? Mama a spus: o rădăcină, noi luăm o rădăcină, mai zise Ion.

Haidem ca să căutăm, Vlade, doar om găsi-o noi.Şi căutînd, nu băgară de seamă că Moş Stan se tot învîr tea pe l îngă o floare,

pe lîngă un trandafir alb, frumos de-ţi lua ochii. în fine, căutînd, Vlad observă cămoşul ascundea ceva; se apropie de el, se uită peste umărul lui şi începu săstrige:

- Ioane, Ioane, vino iute! Vezi ce trandafir frumos? O, e minunat!- Taci, păcătosule! răcni moşul dîndu-i brî nci; nu te uita la trandafirul meu

că o păţeşti!- Dar de ce, moşicule ? Eu nu-i fac nimic, păcatele mele! numai m-am uitat la

dînsul.- Fugi de-aci, nărodule, că-ţi dau una! mai strigă moşul înfuriat. Plecaţi, să nu

vă mai văd!- Ei, iete că plecăm! mai ziseră copiii speriaţi şi ple-cară-n fuga mare.Moşul, după ce plecară copiii, se întoarse cu jale spre frumosul trandafir:- Vai, te-au descoperit, floarea vieţii mele! zise el. Ce păcat! Dar dacă te

vor fura?- Nu, răspunse trandafirul, tu eşti un om nebun, un bătrîn răutăcios. Eu îţi

fac tot binele de care te mulţumeşti astăzi. Fără mine ai fi sărac, ai fi nenoroci t;eu îţi dau bogăţie, fericire, sănătate şi toate acestea cu condiţia să fii bun,blînd, să mă ţii la tine în grădină şi să mă uzi de douăsprezece ori pe zi. Tu nu

împlineşti nici una din aceste condiţii; mai întîi nu eşti nici bun, nici blînd. Nu

dai la săraci, nu faci milostenie; toate le dai pentru bani, cu toate că nu dai niciun ban pe nimic. Mai adineauri chiar, cum te-ai purtat cu băieţii aceia care nuţi-au făcut nimic?

- Ba, mi-au f ăcut: s-au uitat la tine!



- Ei, şi ce rău fac cu asta ?! Ei m-au privit, m-au admirat; facutu-ţi-au vreun rău?Ce adică, tu voieşti să nu mă mai vadă nimeni ? Pentru ce sunt eu aici atunci ? Numaipentru ca să-mi petrec puţinele zile pe care le am cu un bătrîn anost ca tine? Şinimeni să nu poată să mă vadă măcar?! Nu; mi s-a urît! O să plec şi o să te lassingur.

- Floare rea, tu mă urăşti! Lasă, o să te învăţ eu minte! strigă moşulsupărat. N-o să ai apă disear ă!

- Cu atît mai bine, o să mor şi o să scap de tine!- Uf! îmi vine să te tai în bucăţi!Moşul era furios; el intră în casă şi nu mai ieşi afară pînă a doua zi

dimineaţă.Se sculă cam îngrijorat, se temea ca nu cumva floarea să fi plecat. El

alergă iute în grădină. Nenorocire! Trandafirul nu mai era acolo! Căută în sus,căută în jos, în zadar! Floarea dispăruse.

Alergă moşul la arendaş, tatăl lui Ion şi al lui Vlad; intră cu o falcă în cer şicu alta în pămînt:

- Mi-aţi luat trandafirul, pungaşilor!- Ce, moşule, ai înnebunit ? Dar de unde pînă unde, că n-avem nici un

trandafir!- Cum n-aveţi? Haidem în grădină, să vezi!- Haidem!În mijlocul grădinii se înălţa mîndr u trandafirul alb al moşului. Vlad şi Ion se

jucau pe iarbă.- Scoateţi trandafirul afară şi daţi-mi-1! strigă Moş Stan.

Toţi traseră, puseră toate puterile lor spre a scoate trandafirul, pesteputinţă! Atunci, deodată trandafirul dispăru şi în locul lui apăru o frumoasăfemeie îmbrăcată în alb şi cu un baston de aur în m înă.

- Moşule, zise ea, află că sunt Zîna Florilor; mi-a fost milă de tine şi m-am

pref ăcut într-un trandafir pentru a te ajuta; da, eu te-am ajutat, însă văzîndu-te rău, zgîrcit şinemilos, iar pe urmă aşa de egoist încît nu vroiai să mă privească nimeni, m-am depărtat de tine şi am venit aici. Şi acum îţi zic adio pentru totdeauna şi îţifăgăduiesc că dacă vei fi bun, milos şi muncitor, voi continua să te protejez chiardin Ţara zînelor, unde mă duc acum.

Pag. 11 din 15



PRINŢESA FLUTURE

A fost odată un rege şi o regină, care stăpîneau două ţări, cele mai mari şimai frumoase de pe pămînt; acest rege şi această regină erau atît de buni şi

atît de iubiţi de poporul lor, încît trăiau cu toţii în fericire şi belşug.Ca o încununare a fericirii lor, regina dădu naştere unei fetiţe, la al căreibotez chemă pe cele şapte zîne ale regatului. Una dintre zîne, numită Darnica,era totodată si naşa reginei pe care o iubea nespus de mult. De aceea îi făcumicuţei prinţese un dar deosebit: îi dădu o frumuseţe fermecătoare. Cea de-adoua zînă o înzestra cu o înţelepciune neobişnuită; a treia cu bunătate; a patra cuinteligenţă deosebită şi isteţime pătrunzătoare, cea de-a cincea a înzestrat-o cutalent în toate artele; a şasea cu modestie, iar a şaptea cu gingăşie.

I-au dat numele Încântătoarea, iar regina a încredinţat-o cu bucurie îngrijirilorzînei Darnica.

Zîna a luat de îndată fetiţa în palatul ei, care era în întregime din marmură

albă, şi acolo a crescut-o cu îngrijiri deosebite, dîndu-i educaţia ce se cădeaunei prinţese.

Incîntătoarea avea 15 ani şi era de o frumuseţe ce-ţi lua ochii. Avea toatetalentele: cînta ca o privighetoare, dansa ca o zînă, cînta la toate instrumentele, înplus - era atotştiutoare.

Regele şi regina, neavînd alţi copii, o iubeau ca pe ochii din cap. Trecînd anii, părinţii ei s-au gîndit că trebuie să o mărite şi pentru aceasta

au vrut să aibă un tablou cu chipul ei, dar nici un pictor nu i-a putut face unportret care să-i semene; atunci, zîna Darnica, căreia regina îi povesti necazulcu pricina, a sf atuit-o:

- Mărită regină, fata voastră e atît de frumoasă că nu poate fi pictată denimeni; dar într ucît este tot atît de pricepută pe cît e de frumoasă, ea ar putea,uitîndu-se în oglindă, să-şi facă singură portretul; astfel, prinţii şi regii cărora leveţi trimite acest tablou, vor f i deopotrivă de încîntaţi, atît de frumuseţea, cît si detalentele ei.

- Ai dreptate, spuse regina. Şi, de îndată chemă la ea pe prinţesă şi îispuse să-şi facă portretul, ceea ce tînăra fată îndeplini imediat.

Peste două zile tabloul era gata; era de-o asemănare izbitoare, iar regele şiregina, după ce-şi îmbrăţişară fiica, trimiseră un ambasador cu portretul pe laregii vecini.

Toţi regii tineri şi prinţii, încîntaţi de farmecul şi de talentul prinţesei,

veniră imediat la curtea tatălui Încântătoarei, şi la vederea prinţesei rămîneaumuţi de admiraţie şi se îndrăgosteau nebuneşte de ea. Încîntătoarea, care erafoarte modestă, le mulţumi tuturor acestor prinţi cu graţie, dar n-a ales pe niciunul de soţ.



Dezamăgiţi, atît regele cît şi regina, nu ştiau ce să creadă despre refuzulfiicei lor şi, într-o zi, tatăl ei o zări în grădinile palatului; era îmbrăcată într-orochie largă de mătase albă ca pielea ei; părul de aur cădea în bucle pî nă lapămînt învăluind-o ca o pelerină luminoasă; se plimba visătoare pe marginealacului. Regele o admiră în tăcere, apoi, apro piindu-se de ea, îi spuse:

- Fiica mea, ştii că va trebui să te măriţi ?- Da, tată, răspunse Încântătoarea, ştiu asta; dar ce vrei, nu-mi place

niciunul din aceşti prinţi frumoşi care au venit aici anume să mă vadă.- De ce, Încântătoareo ?- Nu ştiu, tată, s-ar părea că nu am darul de-a îndrăgi vreun bărbat.Regele se îndepărtă gînditor; se duse s-o găsească pe zîna Darnica şi îi

povesti discuţia cu prinţesa. Zîna se îngrijoră.- Mărite rege, spuse ea, la naşterea fiicei tale, surorile mele şi eu i-am dat

toate calităţile pentru ca ea să fie perfectă, dar am uitat să-i dăm darul de-aiubi.

- Nu s-ar putea îndrepta această greşeală ? strigă regele. Oh, cît v-aş fi derecunoscător.

Zîna luă o carte, o deschise, citi cîteva cuvinte scrise cu litere de aur pefile de satin alb şi spuse:

- Pot îndrepta această greşeală, dar cu o condiţie.- Care ?- Timp de un an, prinţesa Încântătoarea să fie preschimbată în fluture,

simbolul sufletului. Primeşti?Regele era uimit. Zîna îi zîmbi cu bunătate.- Acceptă, îi spuse; fii liniştit; eu voi veghea asupra finei mele. Altceva nu

pot face pentru ea.- Însă regina nu se va învoi niciodată.- O voi face pe regină să înţeleagă. Să ai încredere în mine.

- Primesc, zise în sfîrşit regele; dar ce voi spune tinerilor şi mai ales prinţuluiViteaz, care o iubeşte nebuneşte pe fiica mea?- Spune-le tuturor că acum e bolnavă, dar se va însănătoşi curî nd şi... restul

mă priveşte pe mine. Du-te fără grijă, vei f i mulţumit.Regele plecă tulburat, şovăitor; Zîna Darnica se urcă într-o caleaşcă f ăurită

din azur şi aur, trasă de patru porumbei albi, şi ajunse la palat înaintea regelui;cu o lovitură de baghetă ea transformă prinţesa într-un fluture cu aripilesmălţuite în mii de culori, atît de frumos că nicicînd nu va mai fi unulasemănător. Incîntătoarea îşi păstra toată puterea de gîndire de dinainte; şi subaceastă nouă formă se înălţă în văzduh, apoi coborî şi merse de se aşeză pe untrandafir. în acest timp regina, disperată, fu mîngîiată de zîna cea bună, însăprinţul Viteaz rămase neîmpăcat. El era unicul fiu al unui rege puternic; erafrumos, îndatoritor, glumeţ, isteţ şi atît de curajos încît l-au poreclit Viteazuldatorită vitejiei sale. El se îndrăgostise de prinţesă numai la vederea portretuluiei, iar de cînd o şi cunoscuse, o auzise vorbind, cîntînd, o văzuse dansînd,dragostea lui nu mai cunoştea margini; n-o vedea decît pe ea, n-o auzea decîtpe ea, nu se gîndea decît la ea. Nu se credea iubit şi asta-l necăjea tare, dar el

încă mai spera atunci cînd regele îi anunţă aşa-zisa boală; vestea aceasta 1-a dus ladisperare:

- Voi muri, strigă el, dacă nu o văd pe prinţesă două zile. Şi ros desupărare, din glumeţ şi vesel cum era, a devenit trist, liniştit şi visător. Apoi,

văzînd c-a trecut o lună şi că frumoasa prinţesă nu mai apăruse, căzu bolnav. Tînăr ul prinţ zăcea cît era ziua de lungă. La această veste, regele, tatăl său, îladuse la el ca să poată fi îngrijit mai bine, dar prinţul era pe moarte. Bătrînulrege, disperat, scrise tatălui Încântătoarei implorîndu-1 să i-o trimită pe fiica sa,

Pag. 13 din 15



aşa bolnavă cum era, jurînd că o va îngriji ca pe propriul său copil.În acest timp, prinţesa preschimbată în fluture a ajuns la palatul tatălui lui

Viteaz şi, într-o zi cînd prinţul bolnav lua aer în grădina palatului, el zări insectagraţioasă care de departe strălucea în soare ca o piatră preţioasă. La rîndul eiÎncântătoarea îl recunoscuse pe prinţ şi începînd deja să-1 iubească, ea ar fidorit ca el s-o prindă. Prinţul porunci unui paj din suita sa să i-1 prindă. Pajul

începu să alerge după fluture. Încântătoarei îi fu teamă la început, apoi simţi o

milă adîncă pentru Viteaz care era atît de palid şi slăbit de suferinţă încîtaproape nu-1 recunoscuse. Cum ea îl iubea, se lăsă prinsă de pajul care oaduse prinţului. Acesta nu mai văzuse în viaţa lui un fluture atît de frumos şi,cum se distra să facă un insectar, îşi spuse că acest fluture va sta foarte binealături de alte rarităţi pe care le colecţionase. Luă un ac de aur şi spuse unuiadintre însoţitori :

- Adu-mi o bucată de catifea roşie, vreau să înfig acest frumos fluture încatifea, aşa va fi de un efect grozav!

Încântătoarea se înf iora; inimioara ei îngheţă; trebuia deci să moară de mînaaceluia pe care-1 iubea! N-are importanţă; ea 1-a văzut, asta-i destul. Îşi aştepta decimoartea cu resemnare. Pajul se întoarse cu o pernă frumoasă de catifea roşie.Prinţul apucă fluturele cu o m înă, iar cu cealaltă îi înf ipse acul în corp. În clipa aceeaÎncântătoarea simţi în venele ei mici un frig de gheaţă, şi apoi nu mai simţinimic. Corpul se lungi, aripile dispărură şi ea se arătă înaintea prinţului uluit,aşa cum fusese înainte de preschimbare, frumoasă ca o zi însorită. Era

îmbrăcată într-o rochie de voal alb, căptuşită cu albastru; părul de aur cădeapînă la picioarele-i micuţe; avea în cosiţe o coroniţă de “nu-mă-uita”; ochii eimai senini decît azurul cerului aveau o strălucire astrală; gîtul alb şi gingaş era

înconjurat cu un şirag de perle şi safire, iar braţele erau împodobite cu brăţări.Prinţul căzu la picioarele ei împins de iubire, iar cei din suita sa, muţi deadmiraţie, alergară să anunţe regelui această minune. Regele sosi în grabă,

urmat de întreaga curte şi la vederea frumuseţii de neînchipuit a prinţesei,rămase uluit; deodată apăru în văzduh zîna Darnica, în caleaşca sa.- Rege, spuse ea, iat-o pe prinţesa Încântătoarea cu care fiul tău va f i

căsătorit de astăzi înainte. Prinţe Viteaz, această fiinţă frumoasă, deşi înzestrată cu toate calităţile, nu te-ar fi putut face fericit pentru că ea nu puteaiubi, de aceea Zînele au hotărît să-i dea înfăţişarea de fluture, simbol alsufletului, şi să răm înă aşa timp de un an, sau pînă cînd ea va fi prinsă şi ucisăde tine. Acum ţi-o încredinţez plină de iubire pentru tine; fiţi fericiţi şi cînd veţiavea nevoie de ceva, amintiţi-vă de zîna Darnica.

La aceste cuvinte Zîna îşi luă zborul şi dispăru. Prinţul se căsători chiar înseara aceea, cu frumoasa prinţesă; serbările au ţinut mai mult de o lună dezile. Regele, văzînd calităţile fiului său şi simţindu-se bătrîn, 1-a pus rege înlocul său. Regele Viteaz şi regina Incîntătoarea domniră timp îndelungat, fericiţişi uniţi.



Pag. 15 din 15

Printesa_fluture

Documents

Transcript of Printesa_fluture