MINISTERUL APĂRĂRII

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE “Nicolae Bălcescu” Sibiu

Student fruntaş

NĂSTASE Bogdan Ionuţ

Student

BUŞILĂ Neculai

Grupa 11 A

- SIBIU 2007 -

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL

- Principiul cooperării internaţionale -

Formularea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional rezultă din cuprinsul unor

documente politico-juridice de prim rang ale vieţii internaţionale, cu deosebire din Carta ONU, din unele

tratate multilaterale generale şi din anumite declaraţii ale Adunării Generale a ONU cu intenţii de

codificare a principiilor fundamentale ale raporturilor dintre state, între care cea mai importantă este

„Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperare dintre

state, în conformitate cu Carta ONU”, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale nr.2625 din 14

octombrie 1970. Art.2 al Cartei ONU prevede că, în urmărirea scopurilor organizaţiei, membrii acesteia

trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: egalitatea suverană a statelor; îndeplinirea

cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei; rezolvarea diferendelor internaţionale prin

mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în

primejdie; abţinerea în relaţiile internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei

împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod

incompatibil cu scopurile naţiunilor unite; neamestecul în treburile interne ale altor state.

Exprimând evoluţiile dreptului internaţional în acest domeniu după 25 de ani de la înfiinţarea

ONU, declaraţia din 1970, menţionată, formulează următoarele 7 principii ale dreptului internaţional

contemporan:

a) principul egalităţii suverane a statelor;

b) principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a decide de ele însele;

c) principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;

d) principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei;

e) principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;

f) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda);

g) principiul cooperării internaţionale.

1

În Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în

1975, mai sunt menţionate, însă în cadru european, regional, şi nu universal, alte 3 principii fundamentale,

care exprimă procesul de evoluţie a dreptului internaţional contemporan şi anume: inviolabilitatea

frontierelor, integritatea teritorială şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Principiul cooperării internaţionale

Principiul cooperării internaţionale este un principiu fundamental al dreptului internaţional, de

dată recentă, consacrat după cel de-al doilea război mondial. După cum precizează savanţii O.Balan şi

E.Serbenco, acesta este un rezultat al accentuării interdependenţelor existente în societatea internaţională

sub diferite aspecte: politic, economic şi social, al dezvoltării largi a relaţiilor internaţionale, în special a

celor economice, precum şi a aprofundării diviziunii internaţionale a muncii. Imperativele economic şi

politic ale cooperării statelor în vederea asigurării păcii şi securităţii internaţionale, creşterii bunăstării

popoarelor, dezvoltării culturii, protecţiei mediului etc. au fost premisele consacrării juridice a acestui

principiu. Spre deosebire de alte principii fundamentale, principiul cooperării internaţionale este relativ

nou. Reglementarea formală a acestuia debutează odată cu semnarea Cartei O.N.U., care prevede printre

scopurile Naţiunilor Unite „realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale

cu caracter economic, social sasu umanitar (...)”. Principiul a fost dezvoltat în Declaraţia asupra

principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei

Naţiunilor Unite, potrivit căreia statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice,

economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor

internaţionale, pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea

economică internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor (...). Reglementări similare întâlnim

şi în Actul final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1 august 1975.

Criminalitatea, prin pericolele pe care le implică asupra dezvoltăţii societăţii unui stat şi a umanităţii în

general, se înscrie şi ea în lista premiselor de consacrare a principiului cooperării internaţionale. Fiind un

principiu fundamental el presupune în mod cert o obligaţie – cea de colaborare într-un domeniu concret

pentru evitarea, prevenirea sau soluţionarea discrepanţelor apărute în ordinea juridică internaţională,

statele fiind totuşi libere să-şi aleagă formele de cooperare la care vor recurge şi care vor fi cele mai

eficiente în contextul geopolitic şi conflictologic creat. Tocmai pentru aceste motive O.N.U. preocupată

de această problematică în Declaraţia Mileniului reconfirmă principiul cooperării internaţionale şi la

capitolul II, întitulat „Pace, securitate şi dezarmare” enunţă clar decizia statelor de „a intensifica lupta

contra criminalităţii transnaţionale în toate dimensiunile sale, inclusiv traficul de fiinţe umane, traversarea

clandestină a frontierele de către ele şi spălarea banilor”. În plus, Declaraţia prevede că realizarea

obiectivului de creare a unui climat propice pentru dezvoltare presupune o bună guvernare în fiecare stat,

dar şi pe plan internaţional, şi o transparenţă a sistemelor financiar, monetar şi commercial. Colaborarea

2

statelor în domeniul luptei contra criminalităţii are o bază obiectivă, condiţionată de modificările

calitative a acesteia în special în tendinţa sa de internaţionalizare. Prin noţiunea de “luptă contra

criminalităţii” se înţelege un ansamblu de preocupări: începând cu prevenirea infracţiunilor până la

aplicarea sancţiunilor penale şi a asistenţei care trebuie acordată deţinutului după eliberarea lui şi

ispăşirea pedepsei.

Devreme ce relaţiile economice internaţionale se diversifică, devine din ce în ce mai complexă

şi lupta cu toate formele de infracţiuni, nu numai în ordinea juridică internă, ci mai ales în realizarea

colaborării internaţionale.

Problema infracţionalităţii capată pe zi ce trece caracter global. În primul rând pentru că

infracţionalitatea, practic în toate statele lumii, îmbracă forme tot mai diferite şi mai acute, devenind

deosebit de periculoasă din toate punctele de vedere: social-economic, politic, cultural, ş.a., reducând

nivelul şi calitatea vieţii. În al doilea rând pentru că, diversificându-se, formele infracţiunii cuprind noi

sfere ale activităţii umane şi ale statelor şi prezintă un pericol pentru întreaga umanitate.

În teoria şi practica dreptului internaţional cu referire la formele şi direcţiile de cooperare dintre state în

lupta contra criminalităţii se recurge la următoarele sintagme:

- cooperarea internaţională în lupta contra infracţionalităţii penale;

- lupta la nivel internaţional cu fenomenul infracţional;

- asistenţa juridică în materie penală;

Formele juridice de organizare a colaborării internaţionale cu privire la lupta contra

criminalităţii pot fi:

- acorduri multilaterale de reglementare a unor ramuri sau instituţii de drept internaţional în care există

norme cu privire la anumite infracţiuni;

-acorduri multilaterale referitoare la lupta contra unor infracţiuni internaţionale concrete. De exemplu,

Convenţia Consiliului Europei asupra cybercriminalităţii din 23 noiembrie 2001;

-acorduri bilaterale de luptă împotriva infracţionalităţii, care de regulă sunt acorduri de acordare a

asistenţei juridice şi de extradare a infractorilor.

Analizând o multitudine de acorduri multilaterale şi bilaterale se pot evidenţia tendinţele de

bază ale colaborării statelor în lupta contra criminalităţii:

- acordarea asistenţei juridice în materie penală, inclusiv extrădarea infractorilor;

- încheierea şi realizarea acordurilor referitoare la lupta contra infracţiunilor, care prezintă pericol

internaţional;

- recunoaşterea şi executarea sentinţelor organelor străine pe cauzele penale (de exemplu, extrădarea

infractorului, judecat şi condamnat, spre a-şi ispăşi pedeapsa în ţara de origine sau în ţara în care îşi are

domiciliul permanent; transmiterea cercetării penale altui stat sau organului internaţional);

- reglementarea chestiunilor de jurisdicţie penală şi a celor legate de respectarea drepturilor omului;

- studierea în comun a problemelor legate de lupta contra criminalităţii, schimbul de experienţă şi soluţiile

adoptate;

3

- acordarea ajutorului material şi a consultaţiilor în pregătirea cadrelor, acordarea serviciilor de expertiză,

livrarea de materiale specifice, tehnică ş.a.;

La acordurile internaţionale multilaterale referitoare la asistenţa juridică se atribuie Convenţia

europeană cu privire la transmiterea procedurilor represive din 15 mai 1972, Convenţia europeană asupra

valorii internaţionale a hotărârilor judecătoreşti represive din 28 mai 1970, Convenţia europeană pentru

supravegherea persoanelor condamnate sau eliberate condiţionat din 30 noiembrie 1964, Convenţia

europeană cu privire la asistenţă judiciară în materie penală din 24 aprilie 1959, Convenţia europeană cu

privire la extrădare din 13 decembrie 1957. Chiar dacă acestea se înscriu într-un cadru de cooperare

regională, importanţa lor este inedită în dreptul internaţional, accentuându-i rolul de realizare a colaborării

statelor în lupta contra criminalităţii economice.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost înfiinţată prin actul final al

Conferinţei de la Helsinki prin care se constituia Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa

(C.S.C.E.), actuala denumire, O.S.C.E., datând din 1994. Scopurile organizaţiei sunt complexe şi se referă

la cooperarea în domeniul politic, militar şi de securitate, economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului

înconjurător, probleme umanitare. Din organizaţie fac parte toate statele Europei, SUA, Canada şi toate

statele care s-au desprins din fosta URSS.

Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este rezultatul unei evoluţii în construcţia europeană care a început în

1951 cu scopul de a se crea o piaţă economică unică a Europei occidentale, care să asigure totodată libera

circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă, iar în ultimele decenii a evoluat spre o Uniune Europeană

integrată şi lărgită, cu competenţe suprastatale în domenii foarte diverse, politic, economic, financiar,

monetar, legislativ şi judiciar, de securitate şi militar.

Consiliul Europei

Consiliul Europei a fost creat în 1949, având drept scop promovarea unităţii europene în

domenii cum sunt democraţia pluralistă, garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, social şi cultural. În

prezent grupează aproape toate statele europene. S-a remarcat îndeosebi prin acţiunea sa în favoarea

drepturilor omului, atât în plan legislativ, cât şi în plan judiciar prin Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Organizaţia Statelor Americane

Organizaţia Statelor Americane a fost înfiinţată în 1948 prin Carta de la Bogota, care

constituia un sistem regional de securitate colectivă a statelor de pe continentul american. Activitatea sa

se manifestă atât în domeniul politic, ca o organizaţie de securitate regională şi de promovare a înţelegerii

şi cooperării dintre statele membre, cât şi în alte domenii ale colaborării, cum sunt cel economic şi social

sau promovarea respectului drepturilor omului. Are în prezent 41 de state membre.

4

Organizaţia Unităţii Africane

Organizaţia Unităţii Africane a fost înfiinţată în 1963 prin Carta Organizaţiei Unităţii

Africane, ca o organizaţie de promovare a cooperării regionale şi a solidarităţii tuturor statelor africane.

Cooperarea regională priveşte domenii foarte variate, politic, economic, financiar, educaţie, ştiinţă şi

cultură, aplanarea conflictelor.

Liga Statelor Arabe (Liga Arabă)

Liga Arabă a fost înfiinţată în 1945, actul constitutiv fiind Pactul Ligii Statelor Arabe. Scopul

organizaţiei este de a coordona eforturile statelor arabe spre prosperitate şi afirmarea valorilor proprii şi

de a promova cooperarea în domeniul politic al dezvoltării econo-mice şi sociale, financiar, tehnic şi

cultural. Din Liga Arabă fac parte astăzi 21 de state.

Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei

Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei este o organizaţie de cooperare regională politică şi

economică, înfiinţată în 1967, care grupează 5 state din zona geografică respectivă.

Organizaţiile internaţionale subregionale

Apariţia unor organizaţii interguvernamentale de cooperare în diferite zone geografice este

determinată de posibilităţile pe care amplificarea relaţiilor internaţionale şi revoluţia tehnologică le

deschid statelor de a-şi uni eforturile pentru valorificarea resurselor economice locale şi promovarea unor

interese zonale. Numărul organizaţiilor internaţionale de acest gen este în continuă creştere. Dintre

acestea pot fi menţionate: Comisia Dunării, care include toate statele riverane fluviului, Consiliul Nordic,

creat de unele state din nordul Europei, Cooperarea Economică a Mării Negre, formă de colaborare

multilaterală care grupează statele înconjurătoare, precum şi numeroasele organizaţii de colaborare în

variate domenii în sud-estul Europei, înfiinţate în ultimele decenii.

5

Bibliografie

1. CREŢU Vasile, „Drept internaţional public”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

2006

2. Teză de doctorat în drept, Tema: Rolul dreptului internaţional în realizarea cooperării statelor,

Conducător ştiinţific: Doctor în drept, coferenţiar universitar OLEG Bălan, Autor: MÂNZALĂ

Traian

6