1

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

Noţiuni introductive. Importanţă

Dreptul procesual civil este constituit pe baza unor principii sau reguli esenţiale, care

determină structura internă a procesului civil şi în temeiul cărora se stabilesc raporturile

procesuale între părţi pe de-o parte şi între părţi şi instanţă pe de altă parte.

Principiile fundamentale reprezintă acele reguli care guvernează procesul civil.

Ele definesc procesul civil şi sunt importante prin aceea că stabilesc trăsăturile

caracteristice întregului sistem procesual.

Importanţa lor rezidă în următoarele aspecte:

- asigură realizarea funcţiilor procesului civil şi sarcinilor justiţiei;

- unele dintre ele (cum sunt cele prevăzute în Constituţie) au valoare generică

şi o deosebită importanţă teoretică;

- altele sunt importante în opere de legiferare, prezentând o însemnătate

practică;

- ajută la activitatea de judecată, permiţând judecătorului să aplice principiile

procesuale acolo unde legea tace, făcând astfel o operă de interpretare prin analogia

dreptului.

Principiile fundamentale ale procesului civil constituie un tot închegat, se interferează

şi se completează armonios. Ele pot fi regăsite în Constituţie, în Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi în

Codul de procedură civilă.

Noul Cod de procedură civilă consacră un capitol principiilor fundamentale ale

procesului civil, tratându-le unitar şi integrându-le pe cele cuprinse în Constituţie, în alte acte

normative sau consacrate doctrinar.

1. Principiul liberului acces la justiţie. Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea

cererilor (art. 5)

Potrivit art.21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea

drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea

acestui drept.

Accesul la justiţie este consacrat şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor

omului, precum şi de art. 6 din Legea nr. 304/2004.

Nu poate fi considerat îngrădit accesul la justiţie prin prevederea unor proceduri

prealabile ori prin instituirea taxelor de timbru.

Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 5 NCPC, judecătorii au îndatorirea să primească

şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.

Reluând ceea ce în Codul civil de la 1865 era sancţionat ca denegare de dreptate, în

noua reglementare se prevede că judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă.

Dacă reglementarea legală lipseşte, este neclară sau incompletă, judecătorul recurge la

regulile de interpretare, la analogia legii ori la analogia dreptului (aplicarea principiilor). El va

folosi izvoarele dreptului, conform art. 1 din Codul civil: legea, uzanţele şi principiile generale

ale dreptului.

Este ceea ce dispoziţiile legale prevăd în continuare: în cazul în care o pricină nu poate

fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza

dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza

principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând

seama de cerinţele echităţii.

Judecătorul, prin hotărârea pe care o va pronunţa va decide numai în cazul concret dedus

judecăţii, fără a stabili reguli cu caracter general, ceea ce ar însemna depăşirea artibuţiilor

2

puterii judecătoreşti (motiv de recurs - art. 488 NCPC). Astfel, este interzis judecătorului să

stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi

sunt supuse judecăţii.

2. Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil (art. 6)

Corespunzător art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 21 din

Constituţie şi art. 6 din Legea nr. 304/2004, prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 6 NCPC se

instituie, pentru orice persoană, dreptul:

- la judecarea cauzei sale în mod echitabil

- la judecarea cauzei sale în termen optim şi previzibil

- la judecarea cauzei sale de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de

lege.

Soluţionarea cauzei în mod echitabil înseamnă respectarea unor principii fundamentale

ale procesului cum ar fi, contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, dreptul la apărare,

dreptul la egalitatea armelor, precum şi instituirea unor garanţii procesuale apte să asigure

protecţia drepturilor.

Termenul optim, înlocuieşte termenul rezonabil prevăzut în actele normative

menţionate, tocmai pentru a-i amplifica semnificaţia. Presupune ca actul de justiţie să fie

caracterizat de eficacitate, promptitudine, raportat însă la circumstanţele cazului dedus

judecăţii (natura sa, complexitatea procesului, aglomerarea instanţei ş.a.).

Soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzelor este prevăzută de Constituţie (art.

21), Legea nr. 303/2004 (art. 91), Regulamentul de ordine interioară al instanţelor şi art. 6 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Termenul rezonabil se apreciază conform

jurisprudenţei CEDO în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

În acest scop, legea instituie garanţii şi mijloace procesuale:

- estimarea duratei procesului - art. 238 (la primul termen de judecată la care părţile

sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru

cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie

soluţionat într-un termen optim şi previzibil)

- împărţirea fazei judecăţii în două etape, cercetarea procesului şi dezbaterea în fond

- asigurarea celerităţii - art. 241

- stabilirea unor termene şi a sancţiunii decăderii pentru neexercitarea drepturilor

procesuale în cadrul acestora.

Instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege pentru asigurarea

exigenţelor impuse de judecarea echitabilă a cauzei şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a

judecăţii.

Independenţa şi imparţialitatea instanţei sunt asigurate de principii cum ar fi separaţia

puterilor, inamovibilitatea şi independenţa judecătorului.

Conform art. 174 din Constituţie judecătorii sunt independenţi. Independenţa poate fi

funcţională (independenţa justiţiei, principiul separaţiei puterilor în stat) şi independenţă

personală care implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă.

Independenţa judecătorului asigură imparţialitatea.

Independenţa este asigurată de publicitatea dezbaterilor, secretul deliberării şi de

inamovibilitate.

Independenţa judecătorului este consacrată de art. 124 din Constituţie şi art. 1 şi 3 din

Legea nr. 303/2004.

În activitatea lui judecătorul se supune numai legii. Sunt categoric interzise imixtiuni

din partea altor organe ale statului sau altor persoane, indiferent de funcţia deţinută.

Exercitarea căilor de atac legale nu afectează independenţa judecătorului care a

pronunţat deja hotărârea atacată pentru că controlul judiciar are ca obiect modul de rezolvare

a unor probleme de drept, iar nu persoana judecătorului.

Nici posibila sancţionare disciplinară a judecătorului nu afectează acest principiu

deoarece procedura disciplinară se desfăşoară de organul profesional competent, şi nu de alte

3

organe ale statului, iar obiectul ei nu-l constituie de regulă modul de soluţionare a proceselor,

ci abaterile disciplinare şi deontologice, care nu pot rămâne nesancţionate în nici un stat de

drept.

În plus, verificarea soluţiilor în cauzele cercetate se face numai după ce hotărârile au

rămas definitive, controlul neputând afecta activitatea de judecată şi de pronunţare a hotărârii.

Cu alte cuvinte, independenţa judecătorilor nu este una absolută, nelimitată, ci se

conturează strict la activitatea lor profesională, apărând limitări fireşti în celelalte aspecte ale

comportamentului lor.

Garantarea independenţei magistratului se realizează mai ales prin inamovibilitatea sa,

dar şi prin secretul deliberării. Independenţa mai trebuie asigurată şi printr-un nivel

corespunzător al retribuţiei.

Inamovibilitatea judecătorului reprezintă un drept, dar şi o garanţei a independenţei.

Inamovibilitatea judecătorilor este prevăzută în art. 125 din Constituţie şi în art. 2

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare

numai cu acordul lor şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile legii.

Esenţa principiului inamovibilităţii o constituie faptul că împotriva judecătorului nu

se pot lua nici un fel de măsuri de genul celor menţionate şi nici nu se pot aplica sancţiuni

pentru modul în care a soluţionat o cauză.

Imparţialitatea are sensul de nepărtinire, de obiectivitate şi reprezintă o condiţie

fundamentală a existenţei magistratului. Ea este asigurată de condiţiile generale pentru

dobândirea calităţii de magistrat, de existenţa incompatibilităţilor, de asigurarea unor drepturi

băneşti rezonabile, dar şi de principiul inamovibilităţii.

Imparţialitatea este prevăzută de art. 125 din Constituţie, art. 2 din Legea nr.

303/2004 şi în Cartea Europeană a Statutului Judecătorului.

Pentru preîntâmpinarea situaţiilor de incompatibilitate legea prevede căi specifice de

înlăturarea magistraţilor de la judecarea unei cauze: abţinerea, recuzarea şi strămutarea.

Instanţele sunt stabilite prin lege, după cum tot legea este cea care stabileşte

competenţa şi procedura după care se desfăşoară procesul.

Principiul realizării justiţiei prin organele judecătoreşti este prevăzut în art. 126 din

Constituţie şi art. 1 din Legea nr. 304/2004.

Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe

judecătoreşti stabilite de lege.

Procedura specială a arbitrajului introdusă de Legea nr. 59/1993 de modificare a

Codului de procedură civilă, constituie numai o aparentă excepţie de la acest principiu.

Mai trebuie precizat că activitatea de judecată a instanţelor este diferită de activitatea

jurisdicţională a organelor administrative.

Colegialitatea instanţei

Colegialitatea instanţei este reglementată de art. 54-55 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară.

Acest principiu este valabil numai pentru instanţele care judecă în căile de atac,

deoarece procesele în primă instanţă sunt soluţionate de un complet format dintr-un singur

judecător. În apel procesele se judecă de un complet de doi judecători, iar în recurs de un

complet din trei judecători.

Principiul are la bază ideea multitudinii şi a eventualei confruntări de opinii pentru ca

cea mai pertinentă să ducă la o soluţie dreaptă. Hotărârea se adoptă în unanimitate sau

majoritate de opinii. Judecătorul rămas în minoritate are dreptul să-şi exprime opinia separat

şi motivat. În cazul completului de apel este posibilă întrunirea a două puncte de vedere

contrare, situaţie în care se va forma un complet de divergenţă care va decide. Aceste ipoteze

atipice vor fi detaliate în analiza hotărârii judecătoreşti.

3. Principiul legalităț ii (art. 7)

Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii.

4

Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind

realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

Acest principiu este asigurat - de respectarea normelor de drept material şi de drept

procesual, de posibilitatea exercitării controlului judiciar prin căile de atac prevăzute de lege

şi de legalitate a instanţei.

Instanţa este legal constituită când îndeplineşte următoarele condiţii cumulative:

a) este creată prin lege;

b) are o organizare permanentă şi un sediu stabil;

c) este competentă să judece pricina, respectându-se şi principiul succesiunii ierarhice

a gradelor de jurisdicţie;

d) instanţa să judece în compunerea prevăzută de lege, adică într-un complet legal

constituit.

Nerespectarea oricăreia dintre aceste cerinţe atrage nulitatea hotărârii astfel

pronunţate.

4. Principiul egalităţii. Înfăptuirea justiţiei în mod egal pentru fiecare parte (art.

8)

În procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod

egal şi fără discriminări.

Înfăptuirea justiţiei în mod egal pentru fiecare parte este prevăzută şi în art. 7 din

Legea nr. 304/2004.

Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine

ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

Acest principiu se impune a fi privit cu atenţie specială mai ales atunci când între părţi

apare o disproporţie vădită datorată posibilităţilor materiale şi intelectuale, a statului social

s.a.

Instanţa trebuie să explice părţilor care sunt drepturile şi interesele lor legale, astfel

încât procesul să aibă premize de egalitate încă de la început.

Realizarea acestui principiu procesual acoperă şi esenţa raportului juridic civil -

egalitatea părţilor.

Principiul consacră ceea ce în jurisprudenţa CEDO este desemnat prin egalitatea

armelor.

5. Principiul disponibilităţii (art. 9)

Este unul din cele mai importante principii ale dreptului procesual civil, cel care face

diferenţa specifică faţă de dreptul procesual penal, în care se aplică principiul oficialităţii.

Principiul disponibilităţii conferă părţilor puterea de a dispune de obiectul procesului

şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

Această capacitate majoră a părţilor şi mai ales a reclamantului face să se spună că ele

sunt adevărate stăpâne ale procesului. Instanţa nu poate depăşi limitele disponibilităţii, sub

sancţiunea nulităţii hotărârii.

Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele categorii de drepturi procesuale:

a) dreptul părţii de a porni sau nu procesul civil

Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume

prevăzute de lege, la cererea altei persoane ori a unei autorităţi sau instituţii publice.

Instanţa nu se învesteşte din oficiu, ci doar la sesizarea reclamantului - titularul

dreptului ce face obiectul procesului. Numai acesta va decide dacă va iniţia sau nu procesul.

Pe cale de excepţie, legea legitimează şi alţi subiecţi de drept procesual să declanşeze

un proces în numele adevăratului titular al dreptului:

- procurorul poate introduce o acţiune civilă (art. 92), în anumite cazuri

- art 37: în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri

sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a

justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime

5

ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de

grup ori general

- art. 49 C.civ - orice persoană poate introduce cerere pentru declararea morţii

În unele cazuri legea acordă legitimitate procesuală activă autorităț ii tutelare.

În fine, instanţa civilă va putea acţiona din oficiu:

- instanţa se pronunţă din oficiu în procesele de divorţ şi cu privire exercitarea

autorităţii părinteşti şi stabilirea obligaţiilor de întreţinere a lor, chiar dacă părţile nu au făcut

o cerere expresă în această privinţă;

b) dreptul părţilor de a determina limitele acţiunii sau apărărilor lor

Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Reclamantul este acela care fixează limitele cererii de chemare în judecată cu care

sesizează instanţa, stabilind astfel cadrul procesual, persoanele chemate în proces şi obiectul

pretenţiilor, cât şi cauza acţiunii.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii instanţa nu este ţinută de cel stabilit de

reclamant.

Conform rolului său aciv, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor

şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le au dat o altă denumire. În acest caz

judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Cu toate

acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în

virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit

calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă

astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Cadrul procesual poate fi lărgit tot de părţi prin chemarea în judecată a altor persoane

sau prin felurite forme de cereri de intervenţie ale terţilor.

Excepţie prevăzută de NCPC: în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în

procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor

persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 78).

În baza rolului ei activ, instanţa poate pune în discuţie din oficiu fie extinderea

cadrului procesual iniţial asupra părţilor, fie schimbarea încadrării juridice a acţiunii sau a

celorlalte cereri procedurale, dar acest lucru se va realiza numai dacă părţile sunt de acord.

Altfel, propunerea instanţei va rămâne fără efecte, părţile dispunând după voinţa lor, fără ca

instanţa să-şi poată impune punctul ei de vedere.

c) dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de a recunoaşte

pretenţiile (dreptul de achiesare) şi dreptul de a stinge litigiul prin tranzacţie, fără ca instanţa

să se poată opune voinţei lor

În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în

judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate

învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului. De asemenea, partea

poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.

Renunţarea reclamantului, făcută în termenul procedural, este necenzurabilă de către

instanţă, cu excepţia drepturilor copilului minor la care părintele nu poate renunţa.

Achiesarea totală sau parţială, expresă sau tacită, nu poate fi cenzurată de instanţă.

Tranzacţia este totuşi verificabilă în sensul de a se evite posibile eludări ale legii sau

fraude. Instanţa nu poate decât preveni părţile asupra consecinţelor actelor lor de dispoziţie,

dar va trebui să accepte manifestarea lor de voinţă valabil exprimată.

d) dreptul de a ataca sau nu hotărârea judecătorească prin căile de atac prevăzute de

lege

Opţiunea lor nu este cenzurabilă de instanţă. În acelaşi context se plasează şi

procurorul.

Numai partea poate renunţa la exercitarea căilor de atac.

Părţile pot achiesa la o hotărâre, pot să renunţe la calea de atac, conform voinţei lor.

e) dreptul de a cere sau nu executarea silită a unei hotărâri

6

Numai partea poate renunţa la executarea unei hotărâri.

Dreptul aparţine tot părţii interesate şi numai prin excepţie, creditorului sau

procurorului.

Partea care a câştigat procesul poate opta pentru neexecutarea hotărârii sau poate

renunţa la executarea începută.

Excepţie: în materia pensiei de întreţinere pentru copilul minor sau pentru sumele

datorate cu despăgubiri în cazuri speciale instanţa poate din oficiu să dispună înfiinţarea

popririi.

6. Părţilor le revin obligaţii în desfăşurarea procesului (art. 10)

Părţile au obligaţia:

- să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de

lege sau de judecător

- să-şi probeze pretenţiile şi apărările

- să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel,

finalizarea acestuia.

Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau

din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile (art. 187 şi

art. 293).

7. Terţilor le revin obligaţii în desfăsurarea procesului (art. 11)

Orice persoană este obligată să sprijine realizarea justiţiei.

Persoana care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate

fi constrâns să o execute sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor

daune-interese.

8. Principiul bunei-credinţe (art. 12) Drepturile procesuale trebuie exercitate:

- cu bună-credinţă

- potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege

- fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

Partea care exercită un drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului său sau

încălcând drepturile celeilalte părţi săvârşeşte un abuz de drept.

Partea care îşi exercită drepturile sale în mod abuziv răspunde pentru pagubele

cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi.

De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale

răspunde în acelaşi mod.

9. Principiul dreptului la apărare (art. 13)

Dreptul la apărare este un principiu fundamental al procesului civil reglementat de art.

24 din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 304/2004 ș i este garantat de lege.

Dreptul la apărare are două accepţiuni - una în sens material, alta în sens formal.

În sens material, apărarea este un complex de drepturi şi garanţii procesuale stabilite

prin lege pentru a da posibilitatea părţilor de a-şi expune personal susţinerile. În această

accepţiune, dreptul la apărare permite părţilor să formuleze cereri, să ia cunoştinţă de lucrările

dosarului, să propună probe, să recuze judecătorii, de a exercita căile de atac, să ceară

încuviinţarea executării silite etc.

Conform art. 13: părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de

desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe,

să-şi facă apărări şi să-şi prezinte susţinerile în scris şi oral, să exercite căile legale de atac.

Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt

reprezentate.

Pentru a nu încălca acest drept, instanţa este obligată să dea cuvântul părţilor înainte

de închiderea dezbaterilor, în caz contrar hotărârea fiind nulă. De asemenea, instanţa nu poate

preschimba termenul fixat iniţial decât cu înştiinţarea părţilor prin citaţie, tot sub sancţiunea

nulităţii hotărârii. În fine, pentru a nu afecta dreptul de apărare, nu se va judeca procesul peste

7

ordinea din lista de şedinţă în absenţa părţilor sau a reprezentanţilor lor.

În sens formal, apărarea se poate asigura printr-un avocat sau consilier juridic.

Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate

în condiţiile legii.

NCPC aduce o noutate majoră: în faţa instanţei de recurs, cererile şi concluziile

părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic.

Amânarea judecaţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate,

numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau

reprezentantului ei.

Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea

părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În timpul dezbaterilor, instanţa are dreptul de a limita timpul de expunere al unui

apărător pentru a se evita abuzuri nejustificate. În această ipoteză limitarea duratei pledoariei

se va face în mod egal pentru fiecare parte şi în funcţie de importanţa procesului raportată la

limitele unei apărări normale.

Legea permite şi asistenţa juridică gratuită, sub forma ajutorului public judiciar, la

cererea persoanelor fără posibilităţi materiale suficiente (O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul

public judiciar).

Poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condiţiile legii, orice persoană

fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le

implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în

justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale.

Importanţa dreptului la apărare este indiscutabilă. Acest principiu este consacrat în

toate sistemele de drept moderne ale statelor civilizate.

El trebuie întărit continuu şi în dreptul nostru, ca o garanţie a liberului exerciţiu al

drepturilor omului. Dreptul la apărare este reglementat şi de Convenţia Drepturilor Omului

(art. 6).

10. Principiul contradictorialităţii (art. 14)

Procesul civil contencios este prin esenţa lui contradictoriu. Aceasta oferă posibilitatea

părţilor să discute şi să facă cereri în contradictoriu (cereri procedurale specifice calităţii

procesuale a părţilor - acţiunea reclamantului, întâmpinarea sau cererea reconvenţională a

pârâtului, cerere de intervenţie a terţilor), să ceară probele necesare, să pună concluzii

conform poziţiilor lor antagonice.

Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi

apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt

cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile

părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

Pentru a respecta acest principiu, instanţa nu va încheia dezbaterile decât după ce

ascultă toate părţile prezente.

Acest principiu se regăseşte în procesul civil în toate fazele şi etapele lui, mai puţin în

deliberarea şi pronunţarea hotărârii şi crează un dublu raport: atât contradictarialitate între

părţi, cât şi între părţi şi instanţă. În acest fel fiecare parte îşi poate argumenta şi susţinerile

proprii şi poate răspunde motivat şi la susţinerile părţii adverse sau la problemele puse în

discuţie de instanţă.

Pentru a asigura viabilitatea acestui principiu se iau toate măsurile necesare:

- se dispune citarea corectă a tuturor părţilor pentru a le da posibilitatea să-şi facă

apărarea în contradictoriu. La nevoie se ordonă refacerea procedurii de citare sau se acordă

termen pentru pregătirea apărării.

Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea

părţilor, dacă legea nu prevede altfel.

Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin

intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile

8

şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât

fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

- se verifică întregul dosar, inclusiv susţinerile scrise şi argumentele părţii absente la

dezbateri, pentru ca hotărârea să cumpănească între argumentele ambelor părţi, iar nu să

ignore pe cele ale părţii lipsă.

- se oferă posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu, de a prezenta şi

argumenta propria susţinere, cât şi de a o combate pe cea a adversarului în toate problemele

incidentale sau de fond. Aceeaşi posibilitate o au părţile şi în privinţa problemelor puse în

discuţie de instanţa de oficiu. Părţile iau contactul pe rând, eventual şi în replică şi în duplică.

- instanţa este obligată să soluţioneze (motivat) toate capetele de cerere;

- în cazul lipsei de stăruinţă în judecată (absenţa nemotivată), cauza se va suspenda,

pentru a nu dispune măsuri în afara cadrului contradictorialităţii procedurale.

De esenţa principiului contradictorialităţii sunt dipoziţiile legale cuprinse în art. 14:

- părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept

invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă

din oficiu

- instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile,

excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate

- instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii

sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiul contradictorialităţii se întâlneşte şi în faza executării silite, în care debitorul

urmărit sau terţii interesaţi pot face contestaţie la executare. Aceasta se judecă de instanţa de

executare după procedura de drept comun - în contradictoriu cu toate părţile ce prezintă

drepturi şi interese legitime.

11. Principiul oralităţii dezbaterilor (art. 15)

În noul cod principiul este reglementat distinct: procesele se dezbat verbal, cu excepţia

cazului in care legea dispune altfel sau când părţile solicita expres instanţei ca judecata sa se

facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

Principiul oralităţii dezbaterilor este prevăzut, în principal, de art. 15, dar referiri

găsim şi în alte texte ale codului: art. 43 alin. 3, art. 47 alin. 1, art. 85, art. 126, art. 148.

Principiul oralităţii întregeşte principiul publicităţii procesului şi asigură

contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor, precum şi manifestarea plenară a dreptului de

apărare. În plus, oralitatea dă posibilitatea judecătorului să-şi exercite direct rolul său activ,

putând recurge la ordonarea de noi probe sau la confruntări imediat cum acestea apar

necesare, înlesnind astfel contactul nemijlocit al completului la lucrările dosarului şi putinţa

de a-i influenţa cursul. În acest mod se facilitează şi stabilirea adevărului. În fine, prin punerea

în operă a dezbaterilor orale, se realizează un schimb rapid de idei de la o parte la alta, prin

filtrul completului de judecată, determinând un caracter dinamic pentru proces. Astfel se

accelerează atât accesul părţilor la instanţă, cât şi convingerea initimă a instanţei asupra

cauzei.

De obicei, oralitatea presupune dezbateri contradictorii directe, fiecare parte având

cuvântul pe rând pantru a-şi susţine poziţia, întreaga procedură fiind controlată de instanţă. În

această conjunctură se realizează şi rolul educativ al procesului civil.

Numai în mod excepţional, judecarea procesului se va face fără dezbateri orale, când

legea prevede expres sau atunci când părţile absentează şi au cerut judecarea lor în lipsă,

numai în temeiul înscrisurilor depuse odată cu acţiunea.

Dezavantajul major al acestui principiu este acela că susţinerile părţilor devin greu sau

imposibil de controlat şi de reţinut de instanţă. Ameliorarea acestui dezavantaj se obţine prin

obligaţia grefierului de a consemna în caietul său de şedinţă toate susţinerile, astfel încât ele

să poată fi reconstituite sau verificate de completul de judecată.

Pentru a compensa această latură negativă, procedura civilă română a adoptat sistemul

mixt, scris şi oral. Astfel, oralitatea se realizează prin susţinerea excepţiilor, a cererilor de

9

probatorii, prin administrarea probei cu martori, prin punerea de concluzii şi prin pronunţarea

publică a hotărârii.

Procedura scrisă acoperă redactarea şi depunerea cererilor procedurale ale părţilor

(acţiunea, întâmpinarea, reconvenţionala, cererea de intervenţie), unele cereri de probe,

citarea, obiectivele şi obiecţiunile la expertiză, concluziile în formă scrisă, redactarea hotărârii

şi ale încheierilor de şedinţă, repunerea pe rol a procesului.

Modificările aduse vechiului Cod de prodecură civilă încă din anul 2000, prin O.U.G.

nr. 138/2000, au accentuat etapa pregătitoare, scrisă, diminuând mult rolul principiului

oralităţii în favoarea procedurii scrise, eliminând o serie de dispoziţii care permiteau

efectuarea unor acte de procedură oral sau impunând o mai mare rigurozitate în depunerea, în

scris, a altora. Noul cod prevede o întreagă procedură de depunere şi regularizare a cererilor

procedurale scrise.

12. Principiul nemijlocirii (art. 16)

Principiul nemijlocirii constă în modalitatea directă, nemediată în care instanţa

cercetează elementele cauzei. Nu trebuie să existe verigi intermediare între instanţa

competentă şi dosarul ce trebuie soluţionat.

În noul cod principiul se referă strict la administrarea probelor: probele se

administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea

stabileşte altfel.

Judecătorul va face tot ce-i stă în putinţă pentru a cerceta el însuşi, direct, datele

pricinii: va verifica originalul înscrisurilor depuse la dosar, se va convinge dacă martorii

cunosc personal împrejurările relatate sau din informaţiile altora, va face o cercetare locală

pentru a examina nemijlocit elementele conflictuale. Dacă probele indirecte sau extrajudiciare

prezentate nu sunt convingătoare, instanţa va ordona administrarea unor noi probe - directe -

nemijlocit în faţa completului. Şi dezbaterile - prin esenţa lor - se desfăşoară nemijlocit în faţa

instanţei, care va asista direct la lupta juridică dintre părţi, receptând argumentele lor, pe care

le va analiza cu ocazia deliberării.

Există însă câteva derogări de la acest principiu:

- ascultarea martorilor sau administrarea altei dovezi prin comisie rogatorie;

- probele administrate prin procedura asigurării probelor;

- dovezile administrate de o instanţă necompetentă sau într-un dosar perimat, pot fi

folosite ca probe valabile de instanţa competentă de trimitere sau într-un nou proces dacă nu

va fi necesară refacerea lor.

13. Principiul publicităţii dezbaterilor (art. 17)

Principiul publicităţii dezbaterilor este consacrat şi în art. 127 din Constituţie, precum

şi în art. 12 din Legea nr. 304/2004, fiind consacrat expres şi de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului.

O cerinţă a principiului este şi aceea că pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică.

Procesele se desfăşoară la sediul permanent al instanţei într-o sală declarată în şedinţă

publică. La dezbateri poate asista oricine, accesul fiind liber. Principiul nu presupune prezenţa

efectivă a publicului în sală, ci doar posibilitatea de a asista la proces.

Publicitatea caracterizează faza orală a procesului, marcată de cererea de probatorii, de

administrarea dovezilor, de dezbaterile pe fond şi de pronunţarea hotărârii.

NCPC prevede ca prima etapă a procesului - cercetarea procesului - să se desfăşoare,

ca regulă, în camera de consiliu (aplicarea aceastei dispoziţii a fost amânată până la

1.01.2016). De asemenea, anumite proceduri se desfăşoară în camera de consiliu (strămutarea,

asigurarea probelor, etc.), după cum legea prevede, uneori, ca judecata să se facă fără citarea

părţilor (la soluţionarea conflictelor de competenţă, în materie de incompatibilitate ş.a.).

Numai în mod excepţional judecata se va face în secret (în camere de consiliu sau în

sala de şedinţă evacuată), în situaţia în care dezbaterea publică ar putea afecta ordinea sau

moralitatea publică sau pe părţi.

Conform art. 213, în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce

10

atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori

intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se

desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului. În acest caz, au acces în camera

de consiliu ori în sala de şedinţă părţile, reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori,

apărătorii părţilor, martorii, experţii, traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora

instanţa, pentru motive temeinice, le admite să asiste la proces.

Părţile pot fi înlăturate din sală dacă tulbură ordinea de şedinţă. Procesul continuă în

prezenţa avocaţilor sau reprezentantului, iar după încheierea activităţii părţile sunt rechemate

în sala de şedinţă pentru a fi informate asupra celor întâmplate şi pentru a fi de faţă la

dezbaterile în fond. Această informare este facultativă dacă părţile au avocat.

Principiul nu se aplică şi asupra conţinutului şi motivării hotărârii - care este destinat

părţilor şi instanţelor superioare de control judiciar. Cu alte cuvinte, publicitatea se rezumă la

dezbateri, nu se extinde şi la conţinutul dosarului.

Publicitatea, pe de o parte, garantează imparţialitatea judecătorului şi asigură

independenţa acestuia, iar, pe de altă parte, are rolul de a proteja părţile, asigurând încrederea

în actul de justiţie.

Publicitatea procesului îmbracă două laturi: publicitate pentru părţi şi avocaţii lor, ceea

ce asigură contradictorialitatea dezbaterilor şi realizarea dreptului de apărare precum şi

publicitate pentru public, pentru persoanele străine de proces. La desfăşurarea procesului

poate asista şi presa, care poate înregistra, cu aprobarea preşedintelui instanţei.

Rolul acestui principiu este dublu: pe de-o parte asigură calitatea şi obiectivitatea

hotărârii pronunţate sub influenţa opiniei publice, iar pe de altă parte produce un efect

educativ în public.

14. Dreptul de a folosi limba maternă (art. 18)

Dreptul de a folosi limba maternă este recunoscut în art. 128 din Constituţie şi art. 14

din Legea nr. 304/2004.

Noul cod reia dispoziţiile Legii nr. 304/2004:

- procesul civil se desfăşoară în limba română

- cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în

limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii

- cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul

de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune

concluzii, prin interpret

- cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

Procedura în activitatea jurisdicţională se va desfăşura în limba română - singura limbă

oficială în stat.

Textul constituţional a suferit o modificare importantă în urma revizuirii din 2003.

Astfel, conform art. 128 alin. 2 şi 3, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au

dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile ce vor fi

stabilite pri lege organică. Modalităţile de exercitate a dreptului menţionat, inclusiv prin

folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu implice cheltuieli

suplimentare pentru cei interesaţi.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 304/2004, procedura judiciară se desfăşoară în limba

română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au, însă, dreptul să se exprime în

limba maternă.

In cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime in limba maternă,

instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător

autorizat. În cazul în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba

maternă, instanţa de judecată trebuie sa asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna

administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii.

În toate cazurile, cererile si actele procedurale se întocmesc numai in limba română,

iar dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în limba

11

română. Obiecţiunile cu privire la traduceri si consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de

judecată, până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheierea de

şedinţă.

Pentru cetăţenii străini şi apatrizii care nu cunosc limba română se asigură participarea

la dezbateri şi înţelegerea lor prin folosirea unui translator autorizat. Cu ajutorul acestuia,

partea de altă cetăţenie ar putea studia actele dosarului, participa la dezbateri, comunica cu

avocatul, exercita toate drepturile procesuale în deplină cunoştiinţă de cauză.

În acest fel se asigură respectarea principiilor publicităţii, contradicţionalităţii şi al

dreptului la apărare.

Încălcarea acestui principiu poate duce la nulitatea hotărârii pronunţate.

15. Principiul continuităţii (art. 19)

În noul cod principiul continuităţii este reglementat într-o manieră mai largă:

judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât

pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Principiul continuităţii este conex cu principiul nemijlocirii.

Acest principiu cere ca procesul să fie judecat de acelaşi complet de judecată de la

început până la sfârşit şi - de preferat - într-o singură şedinţă de judecată. În acest fel s-ar

amplifica rolul educativ cu efect imediat, analiza dovezilor s-ar face mai eficient, iar hotărârea

ar fi promptă.

Atât dispoziţiile procedurale, cât şi celelalte principii fundamentale determină

prelungirea judecăţii pe mai multe termene, iar nu într-o singură şedinţă de judecată. Esenţială

este aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice cu respectarea tuturor

garanţiilor procesuale, iar nu pronunţarea unei hotărâri pripite, cu risc crescut de eroare.

S-a stabilit că pentru împlinirea principiului continuităţii este necesar numai ca

judecătorii care pronunţă hotărârea să fie aceiaşi cu aceia în faţa cărora s-au desfăşurat

dezbaterile şi s-au pus concluziile. În acest fel, judecătorii vor avea o imagine închegată a

argumentelor părţilor şi le vor putea fructifica în hotărârea pronunţată într-o unitate logică.

Încălcarea acestei cerinţe duce la nulitatea hotărârii. De altfel, această încălcare se

constituie şi în motiv de recurs: dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel

care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât

cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu

încălcarea legii.

Evident că este preferabil ca acelaşi complet să conducă dosarul de la primul termen

până la pronunţarea hotărârii, toate probele şi susţinerile să se facă în faţa lui, astfel că

viziunea judecătorilor asupra cauzei să fie cât mai fidelă şi eficientă.

Problemele practice de aplicare a justiţiei fac însă dificilă adeseori îndeplinirea acestui

deziderat. De aceea, conţinutul principiului s-a restrâns la identitatea judecătorilor în faţa

cărora s-au pus concluziile părţilor şi cei care pronunţă hotărârea.

Conform Legii de organizare judiciară activitatea de judecată se desfăşoară cu

respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor

în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

16. Obligaţia respectarea principiilor fundamentale (art. 20)

Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile

procesului civil.

17. Încercarea de împăcare a părţilor (art. 21)

În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le

îndrumările necesare, potrivit legii.

De asemenea, se va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere.

Medierea reprezintă un mijloc alternativ de soluţionarea a litigiilor, reglementarea

acesteia fiind cuprinsă în Legea nr. 192/2006 privind medierea.

Conform art. 2 din Legea nr. 192/1996, instanţa va respinge cererea de chemare în

judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa

12

la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemeare în judecată.

18. Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22)

Noul Cod de procedură civilă acordă o importanţă deosebită principiului rolului activ,

reglementându-l mult mai amănunţit.

Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le

invocă, judecătorul este în drept:

- să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris

- să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept

- să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi să

dispună alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Dacă probele propuse de părţi nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a

procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul

poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le

poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 254).

În acest caz, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din

oficiu probe pe care ele nu le au propus şi administrat în condiţiile legii.

Faţă de vechea reglementare, care prevede doar puterea judecătorului de a ordona

probe, noua reglementare instituie, cu caracter de noutate, posibilitatea judecătorului de a

dispune introducerea în cauză a altor persoane.

Judecătorul poate da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse

judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul

în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot

dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să

limiteze dezbaterile.

Principiul exprimă cerinţa ca în toate pricinile judecate să fie stabilită realitatea

obiectivă a faptelor, aşa cum ele s-au petrecut. Principiul tinde spre găsirea adevărului

obiectiv, complet, iar nu numai spre stabilirea unor situaţii aparente, formale.

Prima condiţie a realizării dreptăţii este stabilirea adevărului în cauză, sarcină dificilă

datorită poziţiei contradictorii şi subiective a părţilor, a timpului scurs între actul sau faptul

juridic care a declanşat litigiul şi momentul judecării procesului, dificultăţii de percepţie sau

reproducere a martorilor, etc.

De aceea, judecătorul trebuie să aibă o atitudine şi un rol activ, cercetător, să

dovedească chiar curiozitate profesională. De asemenea el trebuie să se bazeze pe sistemul

probator român, să cunoască foarte bine dosarul şi să folosească permanent regulile logicii.

Pentru a se ajunge la stabilirea adevărului în cauză, se recurge la acoperirea

următoarelor direcţii:

a) să se dea atenţie fondului procesului, limitându-se formalismul excesiv, folosindu-

se mai ales acele reguli procesuale care asigură o mai bună administrare a justiţiei;

b) probele să fie apreciate liber de judecător, conform convingerii lui intime. Sistemul

probator român nu are o ierarhie formală prestabilită, cu o valoare şi forţă probatorie apreciată

abstract de legiuitor. Astfel judecătorul se poate mişca liber, dinamic şi coerent prin hăţişul

probelor unui dosar, căutând filonul realităţii;

c) judecătorul să aibă un rol activ, să ordone chiar el probe pertinente şi concludente,

să pună în discuţia părţilor probleme procedurale în vederea aflării adevărului, să invoce din

oficiu încălcarea normelor imperative;

d) stimularea judecătorului prin sistemul controlului judiciar complet care cenzurează

prin exercitarea căilor de atac nu numai forma, ci şi fondul litigiului.

Faţă de rolul activ al judecătorului, instanţa nu poate respinge acţiunea ca

13

nedovedită, ci numai ca nefondată (netemeinică), după ce a administrat toate mijloacele

de probă legale. Rolul activ al judecătorului se opune unei poziţii strict pasive, contemplative.

Judecătorul trebuie să contribuie el însuşi la lămurirea tuturor aspectelor cauzei şi de aceea

poate încerca să caute şi dincolo de graniţele la care părţile se opresc.

Totuşi, acest principiu nu se poate manifesta decât în limitele învestirii instanţei,

respectând şi principiul disponibilităţii.

Rolul activ asigură echilibrul procesual între părţi şi se manifestă prin atenţionarea

părţilor asupra drepturilor şi intereselor lor legale, cât şi a lipsurilor din cererile proprii, cât şi

prin încercarea de împăcare a părţilor (art. 131 C. proc. civ.).

Această nu înseamnă că judecătorul poate încălca drepturile procesuale ale părţilor,

instanţa neputând depăşi limitele legii, ci doar să lămurească părţile asupra aspectelor cauzei,

fără a favoriza vreo parte.

Rolul activ se manifestă în următoarele direcţii:

a) judecătorul conduce procesul, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi a

principiilor procesului civil, fixează termenele şi ordonă măsurile necesare judecării;

b) dacă părţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat judecătorul le va da

îndrumări cu privire la drepturile şi obligaţiile lor procesuale;

c) judecătorul să se folosescă de dispoziţiile legale pentru a limita prevederile

restrictive (de exemplu - limitele impuse pentru admiterea probei cu martori sau prezumţii în

cazul începutului de dovadă scrisă);

d) judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor din oficiu toate împrejurările de

fapt şi de drept pentru corecta rezolvare a pricinii, dincolo de problemele ridicate de părţi prin

cererile lor procedurale specifice (exemplu - prescripţia extinctivă, chemarea în judecată a

altor persoane, schimbarea temeiului de drept al acţiunii, modificarea naturii acţiunii,

autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale, etc.);

e) judecătorul poate cere părţilor explicaţii, oral sau scris, cu privire la situaţiile de fapt

şi de drept pe care acestea le invocă;

f) judecătorul poate ordona din oficiu probe noi, peste cele cerute de părţi sau chiar

peste voinţa părţilor în încercarea de a afla adevărul;

g) judecătorii au obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea

oricărei greşeli privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Se observă aici îmbinarea celor două importante principii: principiul aflării adevărului

şi principiul rolului activ;

h) în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecăţii;

i) judecătorul va verifica dacă actele procedurale de dispoziţie ale părţilor (renunţarea,

tranzacţia) nu ascund scopuri ilicite ce urmăresc o fraudă.

În acelaș i sens, judecătorii căilor de atac vor face un control total asupra hotărârii

anterioare, încercând să găsească şi să pună în discuţia părţilor şi alte motive de apel sau de

recurs - de ordine publică, decât cele prezentate de părţi. O dispoziţie specială există în

materia apelului. Astfel, instanţa de apel poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanţă sau administrarea de probe noi, dacă le consideră necesare.

19. Respectul cuvenit justiţiei (art. 23)

Părţile şi ceilalţi participanţi la şedinţa de judecată sunt datori să arate respectul

cuvenit judecătorului şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată.

Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate, putând lua

în acest scop orice măsură permisă de lege.