CRITICA PRINCIPIILOR ECONOMICE. NOI ABORDĂRI

I. MUNCAII.1. ORGANIZAREA MUNCIIII.2. PROTECTIA MUNCII NAȚIONALEIII. LEGEA RARITĂȚIIIV. PROBLEMA PIEȚEIV. MONEDA

Pentru a înțelege noile abordări ale categoriilor fundamentale ale economiei trebuie pornit de la definirea științei economice.

În concepția tradițională: Știința economică se referă la studiul modalităților

în care societățile folosesc resurse limitate pentru a produce bunuri și a le distribui;

În viziune modernă: Economia nu este altceva decât o formă de

acțiune socială, un proces de relaționare între indivizi, grupuri, mentalități și determinată de acestea (orientarea conduitei în funcție de celălalt).

I. . Munca. Pentru a se pune în acord cu realitatea socială, știința economică trebuie să-și recentreze discursul teoretic în noțiunea de muncă.

Integrarea științei economice în realitatea socialului presupune mutarea centrului cunoașterii dinspre profit, valoare, satisfacție individuală etc. către muncă (întemeietoare a economiilor).

Situarea muncii la baza explicației economice descoperă caracterul social al acțiunii economice în sensul că economia este o specie a acțiunii sociale.

Munca se referă astfel la ansamblul relațiilor sociale care permit individului accesul la resurse (limitate).

Munca nu este posibilă în afara colectivității, a integrării individului într-un efort colectiv (existența socială, matură a individului devine posibilă numai prin integrarea lui grup lucrativ).

Legea socială care definește integrarea normală a indivizilor în societate este legea compensației (raportul optim între ,,proporția muncilor” și ,,structura trebuințelor”).

Structura trebuințelor trebuie să urmeze procesul natural de diversificare a structurii și funcțiilor comunității economice (altfel, trebuințele formulate peste structura și funcțiile comunității productive vor căpăta caracter parazitar, de cheltuieli necompensate.

Cu cercetarea raportului dintre puterea de muncă a unei națiuni și evoluția trebuințelor, teoria socială merge într-o direcție nouă.

Ex. Germania după al doilea război mondial.

II.1. Munca, fiind un fenomen social, conduce la ideea potrivit căreia eficiența sa devine o problemă de organizare (eficiența economiilor este în modul cel mai direct o problemă de organizare a muncii).

Manoilescu: Deviza noastră nu trebuie să fie muncă cu orice preț ci muncă individual inteligentă și colectiv organizată.

Soluția lui Manoilescu: organizarea vieții economice pe baza principiilor productivității muncii și ale corporatismului profesional (distribuirea și ierarhizarea funcțiilor în societate);

Relevarea importanței activității elitelor pentru progresul social.

II.2. La baza organizării economiei naționale trebuie să stea următoarele principii:

Organizarea muncii presupune protecția muncii naționale;

Rezultatul protecției muncii naționale este competitivitatea națională ridicată;

Consumatorul este (după Manoilescu) cel ce constituie capitalul fabricilor prin consumul mărfurilor naționale și nu al mărfurilor străine.

Organizarea muncii, pe ansamblul economiei mondiale, este un fapt de geopolitica economilor, de distribuirea sarcinilor și a remunerațiilor la scară mondială.

Fiind o problemă de distribuție a intereselor și eforturilor productive subordonate acestora, problema economică devine o problemă de promovare și protecție a muncii naționale.

Cel mai bun indicator al protecției muncii naționale este productivitatea muncii (raportul dintre valoare și munca aferentă valorii).

Schimbul de mărfuri se face după cantitățile de muncă încorporate în ele și după mărimea respectivelor productivități ale muncii aferente acestora.

III. Legea rarității. În sens clasic, legea rarității stipulează că bunurile

sunt rare întrucât nu există suficiente resurse pentru a produce toate bunurile pe care oamenii doresc să le consume.

Astfel formulată, legea rarității poate conduce la concluzia eronată portivit căreia nevoile materiale ale societăților depind numai de distribuția naturală a resurselor.

Bunurile pot fi rare și când resursele sunt în cantități satisfăcătoare.

Factorul perturbator care interferează circuitul resurse-bunuri este comportamentul.

Resursele sunt bunuri potențiale; ele se tranformă în bunuri efective în virturea unui anumit comportament (nu atât comportamentul personalului direct productiv ci, mai ales, al celor ce decid transformarea resurselor în bunuri).

Așa se explică de ce regiuni cu resurse naturale limitate au devenit modele de dezvoltare economică, iar altele cu resurse abundente sunt încadrate într-o ordine a dependeței și servituții.

Factorul conduită implică generarea unor lanțuri de creștere productivă numite efecte de relație. (Ex. Japonia)

Legea rarității: puținătatea bunurilor este semnificativ dependentă de adecvarea comportamentului grupărilor sociale ce au controlul asupra resurselor față de necesitățile gestionării raționale a acestora.

IV. Abordarea în știința economică tradițională a problemei pieței se bazează pe jocul cererii și ofertei, neintervenție pe piață, schimbul intermediar de monedă, și prețuri formate în mod liber.

În societățile guvernate de structuri demagogice, în statele oligarhice, legile raționalității economice nu funcționează.

În capitalismul politic, accesul la resurse este o problemă de status sau de ocupație;

Profitul reflectă interesele organizațiilor politice, pozițiile de forță garantate de autoritate politică.

Abordarea corectă a problemei pieței: Nu toate bunurile și serviciile pot fi corect

exprimate prin preț (problema valorii); Valoarea unor bunuri și servicii nu este

echivalentă cu prețuirea lor conjuncturală; Există situații în care oferta de bunuri de pe piață

este controlată politic iar cererea este constrânsă de mizerie (condiția statului demagogic).

În general, știința economică nu se poate limita la problematica pieței.

V. Moneda. Definiția tradițională a monedei (mijloc de plată

sau mediu de schimb standardizat al economiei) nu este acoperitoare întrucât există economii în care moneda este instrument de plată și ,în același timp, instrument de blocaj economic și subdezvoltare.

Blocajul economic este fenomenul care promovează, prin mijlocirea monedei, schimburi economice necompensatorii (unul din parteneri nu-și onorează obligațiile printr-un schimb echivalent din unct de vedere valoric).

Efecte ale blocajului economic: Prin intermediul banilor (dobânzi, subvenții întârziate

etc) întreprinderile sunt presate să-și direcționeze efortul financiar în stingerea datoriilor și nu în direcția investițiilor.

Circuitul monetar este structurat de așa manieră încât întrerupe cooperarea productivă (blocaj financiar).

Funcția monedei este străină de interesele producției. Moneda își realizează menirea atunci când circulația

sa în societate este nediscrimatorie.