„Primul zbor“, - Traian Vuia

18

Transcript of „Primul zbor“, - Traian Vuia

Page 1: „Primul zbor“, - Traian Vuia
Page 2: „Primul zbor“, - Traian Vuia

2

„Primul zbor“, nr. 26 / 2010 Revista Liceului de Metrologie „Traian Vuia“, Bucureşti

Colectivul de redacţie:

Corina CRIVĂŢ, prof. Mihai FLOAREA (coordonator), Daniela Viorica LAZĂR, prof. Monica PATRICHE, Marian Silviu PĂDURARIU (redactor- şef), prof. Simona PORUMBEL, Alina

SAVA, Costin SIMION, prof. Marius-Daniel STAN

Altfel de cuvînt de învăţătură

Mulţumiri!

Fiindcă acest număr al revistei liceului nostru este dedicat personalităţii de excepţie care este

Dumitru Dan Lucinescu, înaintea articolelor consacrate evenimentului din 29 septembrie 2010, publicăm

următorul schimb letric:

Domnule Dan Lucinescu,

În numele doamnei directoare dr. ing. Dorina Dragomir, al cadrelor didactice din Liceul de

Metrologie „Traian Vuia“, al celor patruzeci şi cinci de elevi ai mei şi al invitaţilor participanţi miercuri,

29 septembrie 2010, la evenimentul unic prilejuit de înălţătoarea dumneavoastră lecţie de patriotism şi de

atitudine civic-mărturisitoare, vă mulţumesc din toată inima.

Întrucît valurile obligaţiilor profesionale cotidiene, ca şi frămîntările sociale actuale tind să ne

poarte mereu în straturile inferioare ale existenţei, vă mărturisim că privilegiul de a vă avea în mijlocul

nostru două ore şi jumătate ne-a înălţat spiritual, ne-a rupt de turpitudinile acestui secol hedonist-

consumist.

Dumneavoastră şi oamenii de care Dumnezeu are grijă să vă înconjuraţi constituie argumente vii că

în România nu e încă totul pierdut, că modelele autentice pot contrabalansa cu succes maleficitatea

programată mediatic zi şi noapte de neprieteni.

Ca autori, o parte dintre noi, ai unei publicaţii şcolare intitulate „Primul zbor“, ce-şi propune

ilustrarea trecerii noastre active, ca fiinţe spirituale, prin această lume plină de contradicţii, vă dezvăluim

intenţia de a vă dedica un număr special. Nu sîntem sponsorizaţi, căci nicio organizaţie ori vreo instituţie

serioasă nu ne-a luat în seamă eforturile de pînă acum şi nici nu avem naivitatea de a ne lăsa antrenaţi în

feluritele hăţişuri financiar-ideologice menite a ne îndatora aiurea (am ajuns însă la numărul 26, în zece ani

de neobosite strădanii). De aceea, paginile de revistă pe care le avem în lucru nu vor apărea în condiţiile

grafice pe care ni le-am dori. Totuşi, avem speranţa că, alături de filmuleţul pe care l-am înregistrat cu

acest prilej şi de setul de fotografii făcute cu modestele noastre posibilităţi, aceste pagini de revistă vor

constitui pentru dumneavoastră şi pentru toţi participanţii la eveniment o bucurie.

Dumnezeu să vă aibă permanent în pază, să vă dea sănătate şi energia de a scrie noi cărţi necesare

culturii României profunde – Grădina Maicii Domnului.

Cu toată dragostea şi admiraţia,

Prof. Mihai FLOAREA

(15 octombrie 2010).

Page 3: „Primul zbor“, - Traian Vuia

3

Domnule Profesor,

Doresc să vă mulţumesc în mod deosebit pentru atitudinea Dv. de înaltă conduită naţională,

de asemeni colegelor Dv. angajate în aceeaşi acţiune, cerându-mi scuze că am întârziat cu

răspunsul. Cauza principală a fost deranjamentul tehnic la computer-ul meu, după o întrerupere de

aproximativ 6 luni, la care se adaugă şi efortul meu de demarare a celei de a 20-a cărţi, referitoare

la voievodul Mircea cel Mare, cunoscut greşit „Mircea cel Bătrân“.

Vă doresc succes în tot ce faceţi, rugându-vă să transmiteţi colegilor Dv. salutul şi respectul

meu faţă de tot ce faceţi.

Cu prietenie,

Dan L. (23 octombrie 2010)

Dedicînd acest număr ilustrului oaspete al Liceului de Metrologie „Traian Vuia“ din Bucureşti, redacţia

mulţumeşte „Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca“ pentru facilitarea publicării următoarelor date

biografice:

Dumitru Dan Lucinescu

S-a născut la 21 mai 1927 în Botoşani, în familia magistratului Teodor

Lucinescu şi a Alexandrinei.

Absolvent al Colegiul Naţional Militar „N. Filipescu“ şi „Ştefan Cel Mare“ din

Cernăuţi. Absolvent al unor şcoli de zbor cu brevetele A, B şi C luate la Braşov

la vârsta de 16 ani. Demisionează din Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie şi se

înscrie la Facultăţile de Matematică şi de Fizică la Iaşi. Protestează pe cale

intelectuală împotriva doctrinei comuniste din România.

Student în anul III la Iaşi, este arestat la 24 aprilie 1948 şi condamnat de

Tribunalul Militar Iaşi ca şef de lot la:

15 ani de muncă silnică pentru crimă împotriva ordinii sociale; 10 ani de muncă silnică pentru delict de uneltire; 8 ani de muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale; 5 ani de muncă silnică pentru colportare de materiale interzise.

A executat o detenţie de 15 ani la Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti,

Gherla, Aiud. A fost coleg de celulă în închisoarea Suceava (azi, sediul

Prefecturii) cu părintele Iustin Pârvu. A trecut prin „reeducarea“ de la Piteşti, fiind martor şi victimă a torturilor

inumane din această închisoare. A fost torturat timp de aproape 6 luni între decembrie 1950-mai 1951. Parte din

această experienţă este împărtăşită în documentarul Lupta şi jertfa lui Dan Lucinescu…

În perioada detenţiei sale:

Tatăl a lucrat ca muncitor cu domiciliu obligatoriu la Roman, cu confiscarea averii; Mama a fost condamnată politic; O soră, studenta în anul 5 la arhitectură, a fost condamnată politic 3 ani; Altă soră, studentă la medicină, abandonează şcoala şi este adoptată de o mătuşă pentru a putea lucra ca

asistentă medicală.

Page 4: „Primul zbor“, - Traian Vuia

4

După eliberarea deţinuţilor politici, Dan Lucinescu se angajează ca sudor în 1963 la Şantierul Energo Montaj

Bucureşti. Lucrează succesiv ca operator ultrasunete şi tehnician la trustul Energomontaj.

Activitate ştiinţifică:

autor al volumelor Tehnologii ultrasonice, magnetoscopice şi de analiză spectrală (1968); devine cercetător la centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române (1969); absolvent cu nota maximă al Facultăţii de Mecanică Bucureşti, al cursului de Pedagogie şi cursului post-

universitar de Energie Nucleară (1975); lector pentru cursurile post-universitare la Politehnica Bucureşti şi pe platforma Măgurele; autor a patru invenţii brevetate în ţară şi în străinătate, cea mai importantă fiind focalizarea fascicolului de

ultrasunete, care a permis apariţia aparaturii şi tehnicilor medicale bazate pe ultrasunete (determinarea

sexului fătului, chirurgia bazată pe ultrasunete etc.); publică peste 300 de lucrări tehnice; a elaborat tehnologiile de control nedistructiv (NDT) pentru grupul nr. 1 de la Centrala Nucleară Cernavodă

şi indicatorii de calitate a imaginii (ICI); a deţinut timp de mai mulţi ani funcţia de şef al Laboratorului Central din Institutul Naţional de Motoare

Termice din cadrul Ministerului Energiei; anul 1992 îl găseşte în fruntea Serviciului Investiţii Nucleare, de unde se pensionează şi părăseşte ţara

pentru a se stabili în Suedia.

Sursa: Site „Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca“.

Întîlnire cu dl. Dan Lucinescu

În 29 septembrie 2010, am avut onoarea de a-l primi în Liceul de Metrologie „Traian Vuia“, pe domnul Dan

Lucinescu pentru a ne vorbi despre viaţa sa, cu ani buni petrecuţi în închisoare, despre studiile sale, despre credinţa sa

puternica în Dumnezeu şi despre cum a suportat toate acele torturi în închisoare.

Un elev deosebit, la vîrsta de numai opt ani si jumătate avea propriul său laborator de chimie, unde realiza

experimente de a „arunca geamurile în aer“. Studiază la Facultatea de Matematică şi la Facultatea de Fizică. La vîrsta de 16

ani avea toate brevetele de zbor, începînd cu planorul (care nu are motor) şi terminînd cu o serie de avioane pe care ştia să le

conducă.

În decurs de cinci ani devine membru al Academiei Române. Realizează invenţii între care una datorită căreia astăzi

este posibilă stabilirea sexului copiilor la femeile însărcinate. Face studii în domeniul nuclear şi reuşeşte să pornească Centrala

Nucleară de la Cernavodă. Am reţinut, din zbuciumata d-sale vieţi că în anul 1948 este arestat şi întemniţat de comunişti. Este supus unor torturi

greu de suportat: bătaia la temperaturi de – 150 C, era înfometat, la picioare şi la mîini avea lanţuri de 4-5 kilograme fiecare,

iar mîncarea sa pentru 14 zile era o bucată de mămăligă tare şi trei cartofi fierţi. De fiecare dată cînd era torturat striga

călăilor: „criminali ordinari!“. Medicul evreu al închisorii încerca să-l convingă să renunţe şi să treacă de partea comuniştilor

pentru a scăpa, dar d-sa mereu refuza şi afirma că nu vrea să ia parte la acel joc al torţionarilor! Sănătatea i-a fost pusă în

pericol urmînd să i se taie piciorul, deoarece i se cangrenase, dar Dan Lucinescu refuză şi peste două luni cangrena cedează

fără nici un tratament, doar prin rugăciuni permanente, iar tînărul devine din nou un om ca toţi ceilalţi. Primul proces de condamnare are loc la Suceava. Procesul a 2500 de deţinuţi are loc în trei zile, iar avocatul apărării,

care era procuror, în loc să-l apere pe Dan Lucinescu, îl condamnă. Astfel, a primit de ispăşit ani grei de închisoare. Ajuns în

acest punct al povestirii sale, Dan Lucinescu a subliniat că aceia care au intrat pe mîna comuniştilor nu au mai ieşit oameni! După eliberare, este obligat să părăsească ţara. Scrie 19 cărţi de atunci printre care şi Jertfa, Lupta, Suferinţele din

Ardeal. Mai scrie, de asemenea, şi despre voievozii poporului român Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare şi Sfînt. Abordează în

aceste cărţi, pe lîngă temele istorice, şi teme filosofice. Dan Lucinescu ne-a vorbit atît despre istorie, cît şi despre credinţa sa în Dumnezeu, care i-a dat putere pentru a înainta

prin încercările vieţii, mai ales pentru a putea supravieţui torturilor aplicate de comunişti. Pentru mine, ca elevă a liceului, a fost o plăcere şi o onoare că am asistat la această întîlnire cu scriitorul Dan

Lucinescu. Georgiana Rănghiuc Clasa a X-a A

Page 5: „Primul zbor“, - Traian Vuia

5

ÎNTÂLNIRE CU DAN LUCINESCU…

Vă mărturisesc, eram încredinţată până de curând, că scriitorii nu sunt nişte

ambasadori grozavi pentru propriile scrieri – eram poate influenţată de percepţia

poeţilor care, de cele mai multe ori, îşi recită prost creaţiile. Eram cufundată în

fantezia că, uneori, cărţile se descurcă mai bine decât oamenii în a se prezenta

singure... Evident, greşeam grav şi întâlnirea cu Dan Lucinescu avea să mă scape, din

fericire, de această prejudecată... Am fost atât de marcată de întâlnirea cu un caracter

aşa de puternic şi acesta a produs o impresie atât de vie asupra mea, încât de fiecare

dată când vreau să scriu despre carte mă trezesc vorbind despre omul Dan Lucinescu...

Ceea ce m-a uimit a fost modestia sa ieşită din comun şi faptul că, în ciuda

ororilor îndurate, nu şi-a pierdut compasiunea şi capacitatea de a zâmbi. Ascultam

înfiorată şi captivată deopotrivă, amintiri şocante despre fapte abominabile, povestite

pe un ton egal şi chiar bonom. Nu-mi venea să cred: nici urmă de ură sau încrâncenare,

omul acesta extraordinar putea privi înapoi, împăcat cu sine şi

cu Dumnezeu! Coborâse în Infernul atâtor închisori – Piteşti,

Gherla, Aiud, trăise şi îndurase chinuri de neimaginat şi totuşi

rămăsese, în mod esenţial şi profund, un OM. Singura sa

apărare, şi de aceea cu atât mai puternică, a fost credinţa în

Dumnezeu şi în propriile valori morale. Nu numai că a

supravieţuit reeducării de la Piteşti, dar şi-a păstrat umanitatea

şi căldura, echilibrul şi simţul umorului, lucru la fel de uimitor

ca supravieţuirea în sine. Cât de rar e un astfel de om în

societatea de azi, afectată de o profundă criză a valorilor

morale, confruntată cu o lipsă de modele, atât în plan

profesional, cât şi personal, nu mai e nevoie să spun! Nu ţi-e

dat de prea multe ori să auzi pe cineva, care nu vrea să-şi aroge niciun merit, dintr-o

modestie excesivă,că nimic din ce a făcut nu i se datorează exclusiv, că el însuşi e

rezultatul unui sistem de educaţie. Suntem mult mai obişnuiţi astăzi să învinuim un

sistem sau altul, de educaţie, de sănătate ş.a.m.d. şi să ne simţim astfel, mai împăcaţi

cu noi înşine. Dacă sistemul nu merge, cum să fim noi foarte vinovaţi?!

Întâlnirea cu Dan Lucinescu a fost pentru mine o bucurie şi un privilegiu,mi-

am dat seama că apelativul erou, pe care i-l dădeau ceilalţi şi de care se ferea fără falsă

modestie, îi venea ca o mănuşă. Şi atunci am înţeles cu adevărat că nicicând cartea

Jertfa nu va avea un ambasador mai minunat,un promotor mai inspirat şi mai

captivant decât omul Dan Lucinescu.

Prof. Simona Porumbel

Page 6: „Primul zbor“, - Traian Vuia

6

Marele Ştefan din nou în actualitate

– o lansare de carte – În temeiul invitaţiei Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca“,

recent înfiinţate, am participat în seara zilei de miercuri 8 iulie 2009, la

sediul din Calea Victoriei nr. 115 al Uniunii Scriitorilor din România, la

un eveniment notabil: lansarea cărţii Ştefan cel Mare şi Sfînt a domnului

Dan Lucinescu.

Din prezentarea făcută de Cristian Filip, preşedintele fundaţiei, am

reţinut că „scriitorul Dan Lucinescu a crescut în Moldova în preajma

vestigiilor marelui voievod, absolvind un colegiu militar care-i poartă

numele şi petrecîndu-şi copilăria în preajma urmaşilor hatmanilor,

plăieşilor şi a vitejilor ţărani, deveniţi răzeşi, fiind puternic marcat de

viaţa şi de realizările eroului“ […]

La eveniment au participat, pe lîngă autor, specialistul în istorie

contemporană profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, fost senator

şi Rodica Vulcănescu, critic de teatru şi film. Mi-am notat

1 cîte ceva din intervenţiile protagoniştilor:

Rodica Vulcănescu: Mulţumirile mele, domnule Lucinescu, pentru

invitaţia de a lua parte la această nouă lansare de carte – căci am fost

prezentă şi la altele, după cum ştiţi – le adresez deopotrivă şi doamnei

Lucinescu, soţia dv. Se ştie că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o

femeie puternică, iar doamna Lucinescu este o astfel de fire! Extraordinara dv. energie depusă pentru scrierea

cărţilor constituie mărturia idealurilor unei generaţii, ale unui popor animat de patriotism… Cartea pe care ne-o

oferiţi are în spatele ei o documentare excepţională. În arta cinematografică, procedeul pe care îl aplicaţi a fost

deja utilizat, fiecare scenă narată fiind însoţită de reprezentări cu costume de epocă, imagini ale naturii, castele

etc. care s-au regăsit ulterior în toate emisiunile de-atunci încoace; astăzi se foloseşte curent […]. La fel, în cartea

d-lui Lucinescu există descrieri de natură2 şi mai ales e ilustrată sinergia umano-divină încarnată de Daniil

Sihastrul, adevărat înger păzitor (sic!) al voievodului, care l-a însoţit în toate expediţiile sale. De aceea, tot ce-şi

propunea voievodul, şi împlinea, iar din acest punct de vedere poate fi comparat cu Alexandru Macedon –

bineînţeles la o scară geografică mult mai mică. Am întrebat pe cercetătorii unguri care cunosc Cronica anonimă

dar prezintă altfel realităţile istorice de ce se întîmplă asta şi mi-au răspuns că pur şi simplu nu vor să ţină seama

de acest document! Dar există, din fericire, acte papale şi alte documente, toate probînd latinitatea şi continuitatea

noastră (e mai bine spus misterul latinităţii, de fapt, căci se ştie că mult mai mult din ţinutul cucerit de romani s-a

latinizat – dar asta comportă o altă discuţie şi nu intrăm acum în amănunte). În aceste documente este vorba

despre „Capitulaţiuni“ – un termen care nu-i place d-lui Lucinescu – dar aceste „Capitulaţiuni“ există şi este de

mirare că turcii au putut semna aşa ceva. Închinarea Moldovei turcilor nu reprezenta conform acestor

„Capitulaţiuni“ decît o anumită sumă de plătit şi atît. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare a avut iniţiativa

înnobilării ţăranilor participanţi, fapt pentru care poate fi comparat cu Napoleon. De aici, un dinamism al armatei

ieşit din comun. E o lecţie pentru toţi. Goma observa că românii au fost biruitori, mobilizîndu-se exemplar, cînd s-

au luptat cu tătarii, cu turcii, cu ruşii, dar că, deîndată ce-au fost ocupaţi chiar de români, lucrurile s-au complicat

foarte tare… Amintesc în încheiere despre ceea ce, într-un document secret, sfătuia Beria: dacă distrugi

patriotismul unei generaţii, distrugi ţara care poate fi astfel uşor învinsă… Valabil pentru noi este ceea ce spunea

acelaşi despre economie: în acest domeniu, lipsurile pot genera o anume isterie foarte folositoare celor ce vor să

domine o anumită naţiune mică…

Gheorghe Buzatu: Statutul istoriei astăzi în şcoala românească este de numai o oră pe săptămînă, cu un

manual de 100 de pagini pe care scrie doar „Istorie“! Dacă am intrat în UE, ar trebui să avem însă un statut egal

în această privinţă, la fel ca Belgia, Franţa, Italia, cu trei ore săptămînal de istorie la nivelul şcolii generale şi al

1 De bună seamă, aici am stilizat discursurile, aşa încît am… „trădat“, într-o oarecare măsură, litera dar, sper, nu şi spiritul cuvîntărilor!

[…] 2 Iată un exemplu: Tînărul fiu de domn nu mai văzuse pînă atunci miracolul coloristic oferit de pădurile de foioase din jur, care-şi virau

coloritul frunzelor în cele mai subtile nuanţe, ajungîndu-se în final spre roşul straniu al focului în apus. Razele de soare, filtrate prin

frunzişul de culori incendiare, realizau prin multiple interferenţe un halou care fascina, creînd în acelaşi timp senzaţia de levitaţie spre o

lume nevăzută de basm. (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfînt, ediţia a III-a, Editura Siaj, 2009, p. 20).

Page 7: „Primul zbor“, - Traian Vuia

7

liceului, cu istoria ca disciplină obligatorie la bacalaureat! Istoria noastră este însă lungă şi plină de experienţe

nefavorabile. Am fost sub ocupaţie rusească, acum americană. România a fost mereu la graniţa dintre imperii – un

stat sandwich! A îndurat 13 ocupaţii ruseşti în 200-250 de ani! A fost mereu prea aproape de Rusia şi prea departe

de Dumnezeu! Exemplul martirilor din închisori a produs pînă acum florilegii, sau cîte o carte… Dar am avut,

totuşi, prea puţin grijă de ai noştri… S-a spus, pe bună dreptate, că marile puteri n-au sentimente, ci numai

interese!... Despre Ştefan cel Mare s-au scris foarte multe. Profesorii noştri, şi înaintea lor Nicolae Iorga, la 1904,

Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, au scris despre voievod. Ioan Ursu are o biografie, Ilie Minea, ca profesor, a

format pe Alexandru Boldur, care a scris, la rîndul său despre Ştefan cel Mare, însă publicîndu-şi cartea în

Spania… Şi Constantin Ciodaru, profesorul meu, a scris, la fel ca Sorin Gorovei, despre Ştefan cel Mare… Toţi

aceştia au subliniat că Ştefan cutreiera Ţara des. Mereu se simţea bine între oamenii simpli şi era iubit de ei. Cînd

mergea prin Ţară, spunea că se duce la ai săi… Nu există, în ştiinţă, „raport final“, aşa cum vedem astăzi că se

obişnuieşte: se înfiinţează o comisie de „specialişti“, apoi aceşti aşa-zişi oameni de ştiinţă produc un „raport

final“! Or, în ştiinţă nu poate fi vorba niciodată despre aşa ceva! Oricînd se poate adăuga ceva!... Noi n-am avut

un 1956, ca ungurii; am avut în schimb un 12 aprilie 1957, cînd a fost aniversată urcarea pe tron a lui Ştefan cel

Mare! Destui au avut de suferit în acele împrejurări; pentru Al. Zub, de pildă, atunci a început prigoana şi a fost la

scurt timp arestat… Ştefan a urcat pe tron, se pare, la 17 ani (nu se ştie exact data naşterii sale) şi, la 67 de ani a

murit, de pe urma unei răni căpătate în luptă… Sub toate raporturile, Ştefan este un învingător! La sfinţirea sa au

fost discuţii (acum sînt pe aceeaşi temă a sfinţirii discuţii şi în privinţa lui Mihai Viteazul)… […] Istoria e

încălcată, ignorată… Am fost o ţară ocupată, preferăm să rămînem aidoma… Ana Pauker purta umbrelă cînd

ploua acasă, la Moscova, chiar dacă în România era soare!... Acum se întîmplă la fel în raporturile cu America…

Holocaustul roşu a fost cu adevărat holocaust, Basarabia şi Bucovina nu sînt încă acasă, iar istoria ne ajută să

ajungem la Adevăr… De aceea salut reeditarea acestei cărţi scrise de domnul Dan Lucinescu.

Dan Lucinescu: Pe lîngă mulţumirile mele pentru doamna Rodica Vulcănescu şi pen

tru domnul profesor Gheorghe Buzatu, vreau să fac cîteva precizări despre carte. Pentru Ştefan, cu tatăl

asasinat sub ochii săi, în copilărie, trauma nefiind niciodată vindecată, Daniil Sihastrul, care a stat mereu lîngă

el, a fost divinitatea încarantă. M-am mirat, de aceea că acest mare duhovnic nu este încă sfînt, dar denumirea

actuală a Sinodului cuprinde acest cuvînt, „sfînt“… Moldovenismul este spiritul creştin al românilor şi-mi

amintesc de Mircea Eliade care scria în jurnalul său: „Trebuie să scap de moldovenismul din mine“. Daniil

Sihastrul care a întemeiat sihăstria la noi şi nu este încă socotit sfînt a ales locul Putnei (e o legendă cu trasul

săgeţii). Ţinîndu-l de mînă, el l-a pus pe Ştefan să vizualizeze, prin concentrare, un flux superior, îndreptîndu-i

degetul către o masă de lumini, mici, pîlpîinde. I-a spus: „Vezi? Acestea sînt spiritele sutelor de sihaştri neştiuţi

care au sfinţit locul unde vei construi Putna.“ Ştefan a ridicat ori reclădit o cantitate foarte mare de mănăstiri şi

de biserici pentru un spaţiu atît de restrîns ca Moldova. Ţărănimea moldovenească pe care o folosea voievodul

avea un regim special; aceşti luptători-ţărani constituie ceea ce un polonez, Douglasz, numea „mister“. E vorba

despre cea mai rapidă adunare de oşti cunoscută, ceea ce se explică prin afecţiunea faţă de voievod. Tot istoricul

polonez scrie despre lenevia prinţilor molatici occidentali, în contrast cu viaţa aspră a voievodului român, care

dormea pe pămîntul ud sau pe zăpadă. Ordinele erau transmise prin călăreţi – o fugă de cal era de circa 40-50

km străbătuţi în galop –, faptul fiind posibil prin crescătoriile de lipiţani. Nimeni nu putea spune unde se află

voievodul. Într-o fugă de cal se străbăteau distanţe lungi de la o herghelie la alta. Călăreţul descăleca, bea un

pahar de vin de cel bun şi încăleca pe alt cal!... Stadiul economic avansat al Moldovei este altă circumstanţă a

domniei lui Ştefan cel Mare. Chilia şi Cetatea Albă, pînă la 1453, au fost porţi de transport maritim sigur al

Europei. Cei care îndrăzneau să atace pe via Moldavia erau căsăpiţi. Ocuparea Constantinopolului a făcut ca

via Moldavia să continue fluvial. Marile facilităţi acordate comercianţilor – reducerea impozitelor, în special –

au dus la o dezvoltare economică puternică. S-au format meseriaşi renumiţi, cum a fost cazul acelora de lîngă

Văratic, care aparţineau breslei curelarilor, şi constituiau o burghezie (cu sensul locuitori ai burgurilor) pe via

Moldavia. La Valea Albă bătălia a fost iniţial pierdută fiindcă ţăranii-oşteni au cerut voievodului voie să plece la

casele lor să-şi apere nevestele şi copiii, aflaţi la cheremul turcilor. La cîteva zile însă, „arma secretă“ a

voievodului, adică oastea adunată la sunetul cornului de argint al domnitorului, la sfatul lui Daniil Sihastrul, a

fost o armată fantastică, invincibilă…

Evenimentul s-a încheiat cu autografe din partea autorului şi discuţii particulare între participanţi. […]

Prof. Mihai Floarea

Am reprodus aici ample fragmente din articolul publicat în revista „Ecclesia euxina“, nr. 30 / august 2009.

Page 8: „Primul zbor“, - Traian Vuia

8

CULTURĂ GENERALĂ ARGUMENT

Conştiinţa istorică a românilor începe să se exprime odată cu scrierea istoriei lor. Vîrsta eroică a

feudalităţii româneşti este dominată de figurile emblematice ale voievozilor glorioşi.

Despre faptele de arme ale lui Ştefan cel Mare şi Sfînt ori Mihai Viteazu povestesc cronicarii.

În scrierile timpului este consemnată însă şi cealaltă faţă a istoriei, legată de luptele lipsite de glorie,

în care se înfruntă oamenii de acelaşi neam şi de aceeaşi lege.

Vă propunem, dragi cititori, deocamdată doar despre celebrul domnitor al Moldovei evocat şi de

oaspetele nostru din 29 septembrie 2010 un:

CHESTIONAR

1. Cîţi ani a domnit Ştefan cel Mare şi Sfînt în Moldova?

a. 46 de ani;

b. 47 de ani;

c. 46 de ani şi doua luni;

d. 48 de ani.

2. În ce perioadă domneşte Ştefan cel Mare şi Sfînt?

a. între anii 1457-1504;

b. între anii 1455-1502;

c. între anii 1900-1947;

d. între anii 1914-1918.

3. În anul 1504 Ştefan s-a stins din viaţă ca urmare a unei vechi răni din tinereţe, rană care nu i s-a

vindecat toată viaţa. Mormîntul marelui voievod se află la:

a. mînăstireaVoroneţ;

b. mînăstirea Suceviţa;

c. mînăstirea Putna;

d. mînăstirea Moldoviţa;

e. în alt loc din Moldova.

4. Cine a scris cronica de pe poziţia marii boierimi, care a glorificat eroica luptă antiotomană a

moldovenilor pentru neatîrnarea ţării, iar în politica externă a promovat cu perseverenţă ideea polonofilă –

izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia şi a scris despre Ştefan cel Mare şi Sfînt?

a. Ion Neculce;

b. Constantin Brâncoveanu;

c. Stolnicul Cantacuzino;

d. Grigore Ureche;

e. Miron Costin.

5. După douăzeci de ani de lupte, Ştefan şi-a dat seama că nu poate să mai ducă singur politica de

rezistenţă în faţa turcilor fără să-şi pună în primejdie ţara. Cărui sultan îi plătea tribut Moldova în anul

1492?

a. Mehmed al II –lea ;

b. Baiazid al II-lea;

6. Cine a fost, aşadar, Ştefan cel Mare şi Sfînt şi ce a construit el în Moldova?

7. De ce domnitorul român este supranumit astăzi „cel Sfînt“?

8. Credeţi că lui Ştefan cel Mare şi Sfînt i se mai spunea şi Ştefan al III-lea? Argumentaţi.

9. Cu cine s-a bătut Ştefan cel Mare şi Sfînt şi pentru ce?

10. Cum i se mai zicea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan Cel Mare şi Sfînt, care a domnit 17 ani şi

s-a închinat turcilor?

(Răspunsurile în numărul viitor al revistei).

Roxana-Cristina Marin

Clasa a XI-a A

Page 9: „Primul zbor“, - Traian Vuia

9

PREGĂTIREA PENTRU BACALAUREAT:

Limba şi literatura română Eseul argumentativ:

Despre conştiinţă Când conştiinţa proprie este de partea ta, greul ce survine curge fără să

lovească, asemănător picăturii de ploaie pe o manta impermeabilă. Dan Lucinescu

Dumitru Dan Lucinescu s-a născut la 21 mai 1927 în Botoşani, în familia magistratului Tudor Lucinescu şi a Alexandrinei. Este absolvent al Colegiului Naţional Militar „N. Filipescu“ şi „Ştefan cel Mare“ din Cernăuţi şi de asemenea, absolvent al unor şcoli de zbor cu brevetele A, B şi C luate la Braşov la vârsta de 16 ani. Demisioneaza din Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie şi se înscrie la Facultăţile de Matematică şi de Fizică la Iaşi. În afirmaţia reprodusă la începutul acestui eseu argumentativ, Dan Lucinescu este de părere că, dacă eşti optimist în ceea ce faci, va fi bine şi nimic rău nu se poate întâmpla. Când eşti optimist şi ai ţeluri suficient de înalte, răul se poate transforma într-un bine necesar. Conştiinţa proprie te va face să consideri greutăţile curgând fără să te afecteze prin viaţa ta. După părerea mea, i s-a întâmplat oricărui om – cel puţin o dată în viaţă – să fie în situaţia în care inima i-a spus ceva, iar conştiinţa – altceva. Cu ajutorul conştiinţei a putut face alegerea corectă. După opinia mea, Dan Lucinescu are dreptate afirmând că de cel mai mare preţ pentru un om este armonia dintre propria conştiinţă şi fapte sale. Numai ascultând glasul conştiinţei în viaţă poţi să iei decizii corecte. Când ai un ţel superior, trebuie să te implici în atingerea lui cu trupul şi cu sufletul. Dacă eşti complet implicat în ceea ce faci, şi greul te va ocoli. Astfel, vei avea şanse mari de reuşită. De exemplu, când scrii o carte sau doar o poezie, cititorul simte în spatele cuvintelor tale glasul conştiinţei tale. Atunci ajungi la inima şi la mintea lui. Aşa cred că s-a întâmplat cu Mihai Eminescu în creaţia Luceafărul, când dorea să ne imaginăm iubirea absolută cu ajutorul imaginilor vizuale precum: „Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.“; sau cu acela al imaginii olfactive din strofa: „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie. “ De aceea, cred că greul poate fi depăşit cu ajutorul conştiinţei proprii în acord cu morala creştină şi cu sensul istoriei poporului din care faci parte.

Bianca Ene Clasa a XII-a A

Page 10: „Primul zbor“, - Traian Vuia

10

Eseul:

Câteva simboluri şi concepte din poezia lui Ion Barbu

- nunta, soarele, cercul, apa -

Adept al poeziei „pure”şi al unei concepţii artistice a jocului adresat iniţiaţilor, Ion Barbu

propune în peisajul poeziei moderniste româneşti o sinteză originală între matematică şi poezie,

o reîntoarcere la începuturi, când artele şi stiinţa făceau parte din acelaşi trunchi comun.În

umbra unei estetici elitiste, prea teatrală ca să fie spontană, Ion Barbu respinge vehement poezia

descriptivă şi sentimental-explicită, într-o atitudine polemică specifică mentalităţii moderniste-

să nu uităm că încă de la Baudelaire, şocul devine o atitudine estetică asumată în poezie.

Simbolurile şi intelectualizarea expresiei artistice vor deveni preocupări fireşti ale liricii

sale, ce aspiră la eleganţa unei geometrii a ideilor, la care nu se ajunge decât prin purificare-

intrarea în „mîntuit azur” şi sacificarea locurilor comune-„înecarea cirezilor agreste”, aşa cum

ne dezvăluie într-una dintre cele mai interesante arte poetice, „Din ceas dedus...” .

Conceptele şi simbolurile sale vor îmbrăca adesea hainele unui limbaj ştiinţific, presărat cu

termeni matematici, sensul poemelor îmbogăţindu-se prin tensiunea dintre specializarea acestor

termeni şi universalitatea ideilor la care aspiră. Poezia nu trebuie să-şi dezvăluie sensurile unei

prime lecturi, conform acestei poetici barbiene,ea se adresează intelectului şi presupune un

limbaj diferit de cel comun.De aici, încifrarea poemelor lui Barbu, pentru care poezia include

ideea ludicului artistic- un „joc secund mai pur”.

Unul dintre cele mai generoase motive pe care poetul l-a transformat în simbol este „nunta“,

redată pe deplin în ciclul ermetic şi ciclul baladic-oriental-potrivit etapelor poeziei barbiene în

viziunea lui Tudor Vianu-şi anticipată de cel parnasian. Criticul M. Papahagi expune câteva idei

atractive legate de acest motiv în lucrarea Exerciţii de lectură, Ion Barbu Editura Dacia, Cluj,

1977. Cea mai pertinentă dintre ele este aceea că nunta ar reprezenta o sinteză superioară între

apolinic şi dionisiac, adică o reunire a laturii „senzuale, având rezultat fecunditatea şi cea

spirituala, aspirând spre înalt“ (pagina 56). Ideea nunţii ca „unitate şi sinteză a principiilor

parţiale“ (pagina 62-63) trebuie să recunoaştem că are eleganţă, mai ales legată de imaginea

soarelui-„nun şi stea“-sub semnul căruia criticul aşează desăvârşirea nunţii şi toată mitopoetica

barbiană.

Pornind de la aceste aprecieri juste, cred că se poate merge mai departe, prin a identifica

două ipostaze asociate „nunţii“, prezente în poemul Riga Crypto şi Lapona Enigel-înflorirea şi

nunta burlescă din final. Înflorirea, ce se refuză regelui ciupercă, este mai aproape de

potenţialitate, de setea de înalt şi apolinic, reprezentând o etapă superioară în devenirea fiinţei.

Ea apare ca o „nuntă“ a spiritului, o desăvârşire a energiilor superioare la care „bietul rigă

Crypto“ poate doar visa. Nunta burlescă din finalul poemului- „Cu măselariţa mireasă / Să-i fie

de împărăteasă“ înclină balanţa spre dionisiac şi senzual, depăşindu-le doar prin forţa magică a

descântecului. E o nuntă à l`envers în interiorul propriei condiţii, cu ciuperca şi măselariţa-

plantă otrăvitoare ca simboluri ale unor fiinţe primitive, reunite de celebrarea unor energii

vitaliste. Această nuntă reprezintă alături de înflorire, două etape ale aceluiaşi concept

unificator, ce transcende regnurile-vegetalul şi umanul, aşezându-se natural în aceeaşi categorie.

Firescul aspiraţiei spre desăvârşire a ciupercii şi iubirea sa imposibilă vine din magie şi mit şi

are o interpretare simbolică.

Nunta apare în Oul dogmatic precum o încununare solemnă a misterului creaţiei, celebrare

a potenţialităţii şi fecundităţii deopotrivă- „palat de nuntă şi cavou“. Soarele devine aici „nun şi

stea” şi oficiază în dubla sa calitate ritualul magic al facerii, dar şi implacabila trecere a timpului

şi apropierea de moarte- „ceasornic fără minutar“. Unificarea celor două trepte, fecunditatea şi

Page 11: „Primul zbor“, - Traian Vuia

11

moartea, este realizată de trupul fragil al oului-simbol, ce include în el viaţa şi moartea unui

întreg univers: „A morţii frunte-acolo-i toată / În gălbenuş, / Să roadă spornicul albuş, / Durata-

nscrie-n noi o roată.“ (Ion Barbu, Oul Dogmatic).

Tot sub semnul aspiraţiei spre unitate şi absolut stă şi reunirea sub pecetea nunţii a celor

două principii, masculin şi feminin, incluse de oul – simbol în magicul proces al creaţiei.

Ca o apoteoză a conceptului nunţii, I. Barbu îl aşează într-un titlu celebru cu un epitet interesant

şi grăitor în acelaşi timp-„Ritmuri pentru nunţile necesare”.Creaţia, fie că se referă la facerea

universului, fie că e vorba de procesul artistic, dobândeşte sacralitate prin pecetea nunţii,

rezumă poetul matematician în finalul Oului Dogmatic: „Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar

nunta, începutul“. Este o binecuvântare a potenţialităţii, pe care poezia şi orice altă formă de

creaţie o capătă prin sinteza nunţii.

Tudor Vianu remarcă în Scriitori Români din Secolul XX, Editura Minerva, Bucureşti,

1979, (pagina 94) o semnificaţie nouă a nunţii – aceea a confundării cu misterul universului,

foarte aproape de „corola de minuni a lumii“din poezia lui Lucian Blaga. De altfel, criticul

vorbeşte şi despre influenţa lui Nietzsche şi a „Greciei tragice şi agoniste“ asupra unor poeţi

precum Barbu şi Blaga (pagina 93). Barbu subliniază în Pentru Marile Eleusinii neliniştea

iniţiatului în faţa desăvârşirii şi a tainei universului, văzută ca o celebrare prin nuntă: „Mă vei

urma... Cuvântul va depăna domol / Povestea fără nume a Nunţii Subterane; / Uimit, îţi vei

cuprinde supremele arcane / Din culmi nebănuite şi limpezi de simbol“.

Conceptul nunţii pare a avea ca reprezentare în plan matematic imaginea cercului,

simbol al perfecţiunii, dar şi al începutului ce se confundă cu sfârşitul. Cercul este „tradus“ într-

o imagine poetică având largi semnificaţii, dincolo de figura geometrică-roata. În Ritmuri

pentru nunţile necesare cercul marchează o iniţiere în misterul universal- „cercuri de mister“,

iar „roţile“ lui Mercur, Venus şi a Soarelui reprezintă, evident, treptele acestei iniţieri în

cunoaşterea absolută. Roata lui „Mercur / Frate pur“ este asociată intelectului, aspiraţiei spre

înalt, apolinicului, drept urmare nunta este sugerată, dar nu sărbătorită – „O select / Intelect /

Nunta n-am sărbătorit... “. Roata Venerei aparţine inimii, adică sentimentelor şi senzualităţii,

elanurilor dionisiace. Adevărata cunoaştere va avea loc în „...cămara Soarelui / Marelui / Nun şi

stea“, sub semnul căruia sinteza nunţii este completă şi cunoaşterea atinsă. Ca într-o alchimie

secretă, aurul Soarelui e destinat doar celor care caută în transformările succesive adevărul

absolut, iar „aburul verde“ aminteşte de smaraldul lui Hermes şi uimitoarele sale capacităţi

metamorfice. În Riga Crypto şi lapona Enigel, apare sub forma unui „taler scump cu margini

verzi ⁄ De aur... “, păstrând aceeaşi combinaţie aur-verde şi simbolistica amintită mai sus. De

altfel, gestul ritualic din Oul Dogmatic adevereşte capacităţile soarelui de a simboliza accederea

la cunoaştere şi la absolut – „Un ou cu plod / Îţi vreau, plocon, acum de Paşte; / Îl urcă-n soare

şi cunoaşte!“. Soarele se suprapune natural peste imaginea cercului- „aprins inel“ „roată albă“,

semnificând perfecţiunea şi aspiraţia spre infinit, ca în Riga Crypto şi lapona Enigel. Cercul

mai anunţă contragerea unor energii reţinute, marchează o latenţă în poeziile de inspiraţie

parnasiană, ca în „Panteism- „Smulgându-ne din cercul puterilor latente, ⁄ Vieţii universale,

adânci, ne vom reda“.

Cercul e completat de imagini ce joacă rolul variaţiilor pe aceeaşi temă- ovalul oului sau

„ovalurile de var“ ale capetelor din poezia Grup, ca o metaforă a superficialităţii.

Barbu va păstra din prima perioadă a poeziei sale, cea parnasiană, conform împărţirii

făcute de T.Vianu, unul dintre elementele primordiale ce-i populau versurile-apa. Doar că

primordialităţii i se adaugă, pe rând, alte atribute, ce vor face din acest element unul dintre cele

mai complexe şi complete simboluri din poezia moderna românească, aş îndrăzni să afirm. Apa

va deveni nu numai o suprafaţă de reflexie, o oglindă, dar şi simbolul unei realităţi paralele şi

superioare, a unei virtualităţi purificatoare, ce va înghiţi locurile comune, de aici „înecarea

Page 12: „Primul zbor“, - Traian Vuia

12

cirezilor agreste“ din poemul Din ceas dedus... Capacităţii de reflexie a apei i se adaugă un alt

atribut ce vine din sfera matematicii, elementul simetrizabil, deci capacitatea de proiecţie,

reunită de un termen matematic ce potenţează complexitatea simbolului- „grupurile apei“ din

acelaşi poem. Doar prin proiecţie,creasta devine adânc, doar prin complexul joc de reflexii al

apei se poate intra în realitatea paralelă a poeziei adevărate, adresate intelectului.

Interesant este şi faptul că o altă faţetă a simbolului apei, marea, păstrează aceeaşi

semnificaţie din poezia eminesciană-metaforă a absolutului, la care se adaugă încifrarea :

„Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea ⁄ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi“ din

Joc secund. De asemenea, asocierea meduze-clopote dă naştere unei duble încifrări, iar clopotul

e o inspirată imagine auditivă asociată cu solemnitatea mării.

În Timbru apar atât „unda logodită sub cer“ ca imagine a elementului primordial ce

participă la formarea poeziei, cât şi o altă imagine sinestezică a mării – „foşnirea mătăsoasă a

mărilor cu sare“. Dar apa capătă şi alte valenţe, o clocotire frenetică de energie şi elan vitalist

exuberant şi descătuşat, aşa cum reiese dintr-o poezie de inspiraţie parnasiană, Râul:

„Te prăvăleai, gigant clocotitor, ⁄ Cât zarea-ntins, haotic ca neantul“.

Simbolurile şi conceptele enunţate mai sus traversează întreaga poezie barbiană, de la

perioada parnasiană şi energiile ei dezlănţuite, până la eleganţa poeziei ermetice, o geometrie a

purităţii şi încifrării. Chiar şi etapa baladică şi orientală are ţesută în structura ei pitorească şi

cosmopolită simbolurile folosite constant-apa,soarele,cercul sau nunta. Cetatea Isarlîk e aşezată,

ca spaţiu ipotetic şi virtual „La dunga unde cerul şi apele se-ngână“ în Nastratin Hogea La

Isarlîk, mai exact – „La mijloc de Rău şi Bun / Pîn’ la cer frângându-şi treapta / Trebuie să

înflorească:/ Alba, / Dreapta / Isarlîk“, aşa cum reiese din poemul cu acelaşi nume ca şi cetatea.

Înflorirea este, evident, o latură a sintezei pe care o reprezintă nunta, sinteză desăvârşită de

soare, pentru că Isarlîk e „Ruptă din coastă de soare“. Dar Isarlîkul lui Barbu va purta pecetea

balcanismului, venit deopotrivă din lumea lui Anton Pann şi Mateiu Caragiale ׃„-Raiul meu,

rămâi aşa! / Fii un târg temut, ilar / Şi balcan-peninsular“. Simbolurile se împletesc în această

etapă cu jocul ludic al sonorităţilor- „Cir-li-lai,cir-li-lai / Precum stropi de apă rece/În copaie

când te lai“ –In Memoriam sau cu virtuţile magice ale descântecului din Domnişoara Hus-

„Buhuhu la luna şuie,/Pe gutuie să mi-l suie, / Ori de-o fi pe rodie׃/ Buhuhu la Zodie.“ sau

Cântec de ruşine- „Huu...miul biul giu / Miul biure doldu / – Hananâma mu... – Gură bună / S-o

dezumfli, de nebună.../ Gură strâmbă care sună / Pe-nserat, când îi căşună, / Cu tulumbele la

lună“.

Dincolo de specificitatea poeziei barbiene şi sonorităţile sale, principala realizare este că,

odată cu Ion Barbu, poezia modernistă românească ajunge la conştiinţa de sine. Poetul nu mai

mizează pe inspiraţia facilă şi este pe deplin conştient de mijloacele artei sale. De asemenea, îşi

asumă lucid sursele de inspiraţie, anunţate sau nu, pregătind ceea ce postmodernismul avea să

numească metaliteratură şi autoreferenţialitate.

Prof. Simona Porumbel

Alexandru Lăpuşneanul – nuvelă romantică Costache (Constantin) Negruzzi, autorul nuvelei Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569) este o personalitate complexă a perioadei paşoptiste, creator în toate cele trei genuri literare. C. Negruzzi este recunoscut drept creatorul nuvelei istorice.

Alexandru Lăpuşneanul este o operă clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor. Totodată, prin anumite trăsături pe care le vom evidenţia în cele ce urmează, este o nuvelă romantică. Romantismul este un curent cultural şi literar care acordă o mare importanţă trecutului înţeles

Page 13: „Primul zbor“, - Traian Vuia

13

în diferenţa lui faţă de prezent, adică în istoricitatea lui. Astfel, în nuvela apărută în primul număr al „Daciei literare” (1840) este prezentat un moment din istoria poporului roman, anume cînd domnitorul a fost alungat de pe tronul Moldovei. De data aceasta, Lăpuşneanu vine cu oştiri turceşti gata să izgonească pe „răpitorul Tomşa". Alexandru Lăpuşneanu este un personaj romantic. El are atribute excepţionale, iar tăria lui de caracter este impresionantă. În ciuda faptului că boierii îi spun că ţara nu-l vrea şi poporul nu-l doreşte, el rosteşte celebra replică: „Dacă nu mă vreţi, eu vă vreu", care este aşezată ca motto al primului capitol. Hotărîrea sa se vedea în ochii lui, cînd vorbea cu Moţoc: „ochii îi scînteiară ca un fulger". Reţinem caracterizarea directă făcută de prozator cu valoare anticipativă. Din punct de vedere social, domnitorul era un om de care mulţi se temeau, inspira frică prin atitudinea lui superioară. Boierii nu îl iubeau, deoarece începuse a-i ucide pe mulţi dintre ei. Femeile acestora îl blestemau, căci le lăsase fără soţi. Fiindcă promite doamnei Ruxanda să nu mai omoare, cînd mai prindea pe cîte unul, îl ciuntea, astfel cruzimea să ajunsese vestită.

Cu cei mulţi se purta însă diferit. Aceasta reiese din capitolul al treilea, cu motto-ul: „Capul lui Moţoc vrem!". Pentru a linişti mulţimea nemulţumită de biruri, după ce îi omorî pe cei patruzeci şi şapte de boieri, îi dădu permisiunea să-l ucidă şi pe Moţoc. Portretul colectiv este remarcabil, fiind primul din literatura română: „Prostimea rămasă cu gura căscată... Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea…” Alexandru Lăpuşneanu este deci personajul principal şi eponim al nuvelei. Din punct de vedere psihologic, Alexandru Lăpuşneanu, ca personaj excepţional romantic, este alcătuit din lumini şi umbre, fiind întîi de toate un om foarte hotărît şi inteligent, apreciind, de pildă, că nu trebuie să-l omoare pe trădătorul Moţoc, căci avea nevoie de un „şarpe" ca el să recucerească ţara. Domnitorul avea o fixaţie în a omorî boieri, pentru a nu mai unelti împotriva lui. De aceea, cînd îl roagă Ruxanda să nu mai omoare boieri, că visează noaptea capete tăiate, iar femeile i se plîng, acesta îi promite un „leac de frică”. „Leacul" nu e ceva liniştitor, ci dimpotrivă, constituie crima cea mare, punctul culminant al naraţiunii: alţi patruzeci şi şapte de boieri ucişi. Din capetele lor, crudul domn a alcătuit pe masa din sala de ospeţe, cu un soi de cinism estetic, o piramidă urmînd criteriul ierarhic: „pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a[le] celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri…” Doamna leşină la această privelişte groaznică, iar soţul ei, comentînd mereu cinic („femeia tot femeie”), îşi va respecta totuşi angajamentul de a nu mai ucide. Dar după aceasta, cînd mai prindea pe vreunul ce i se părea în neregulă, îl mai ciuntea, îi scotea cîte un ochi ori îi tăia vreo mînă. Din toate acestea tragem concluzia că sufleteşte era un om foarte rece, chiar şi faţă de soţia lui. Cînd se îmbolnăvi de lingoare, se călugări, pentru că aşa era obiceiul, dar probabil şi pentru a-i ierta Dumnezeu păcatele.

Deşi personal mă aşteptam ca personajul să se liniştească, am fost surprinsă de atitudinea lui în ultimul capitol. Astfel, cînd se trezi, tot voia să omoare, şi nu pe oricine, ci şi pe soţia şi chiar pe fiul lui şi al Ruxandei, spunînd că au uneltit un plan împotriva lui. Domnitorul sfîrşeşte tragic, otrăvit, privindu-şi neputincios duşmanii Spancioc şi Stroici, reîntorşi după exilul autoimpus, cum îi rînjeau în faţă. Curentul literar ilustrat de această nuvelă este romantismul care propune revolta împotriva convenţiilor sociale, aşa cum Lăpuşneanu nu a ţinut cont de opiniile societăţii feudale cînd i-a omorît pe boieri. În romantism se cultivă, de asemenea, sentimentul; în cazul lui Lăpuşneanu răzbunarea. Portretul doamnei Ruxanda, în comparaţie cu cel al lui Lăpuşneanu, este mai bogat: „ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unei soţii, fiice şi surori de domn. / Peste zobonul de stofă aurită, purta un benişel de felendreş albastru blănit cu samur a cărui mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii atîrna o salbă de margaritar...". Observăm numeroasele arhaisme şi regionalisme lexicale şi fonetice sporind autenticitatea portretului fizic. Lăpuşneanu „purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţă turcească"... Aceste elemente portretistice conturează culoarea locală necesară unei nuvele istorice. Doamna Ruxanda pare o femeie delicată, cu mult mai mult suflet decît Alexandru Lăpuşneanu. Conştiinţa o chinuie şi vede noaptea oamenii ucişi, inima i se înmoaie cînd femeile i se plîng, pe cînd Alexandru decide să-i dea „un leac” demn de gîndirea unui om cu sînge rece, căci se spune că pînă şi

Page 14: „Primul zbor“, - Traian Vuia

14

Sfîntul Ioan Cel Nou s-a cutremurat în raclă cînd acesta s-a apropiat de moaştele sale. Este vorba, aşadar, de o antiteză specific romantică şi în portretizarea acestor personaje. Liviu Papadima comentează în Literatură şi comunicare: „scena măcelului, momentul cel mai proeminent al nuvelei, debutează cu o deschidere panoramică [...] Abia schiţate însă liniile generale ale tabloului, atenţia este însă deviată spre două personaje lăturalnice, care asistă la ce se întîmplă: Lăpuşneanu şi Moţoc." La rîndul său, I. D. Bălan apreciase: „Costache Negruzzi insuflă nuvelei sale un profund caracter umanist şi democratic, chiar dacă hiperbolizarea romantică a figurii lui Lăpuşneanu stinghereşte pe alocuri adevărul istoric. (Postfaţă, la vol. editat de „Minerva”, în 1979, p. 181). În concluzie, consider că excesul de zel răzbunător al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu i-a dăunat, aducîndu-i moartea. Recitită, nuvela îmi apare plină de conflicte, ambiţii, manipulare… Nu lipsesc antitezele atît de dragi romanticilor: bunătatea şi răutatea, încrederea şi dezamăgirea, iubirea şi ura...

Daniela Viorica Lazăr Clasa a XII-a A

ÎNCERCĂRI LITERARE Glose la „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“

Trăiesc într-o lume pentru unii bună, pentru unii rea dar pentru mine aşa cum este ea cu o diversitate aparte, cu o splendoare tainică,cu un veşmânt protector dar uneori ucigător. Nici „eu nu strivesc corola de minuni a lumii“, nu calc în picioare frumuseţile vieţii, nu urăsc binele; dar nici răul nu-l dispreţuiesc; nici urîtul, nici frumosul. Eu iubesc tot ceea ce mă înconjoară, iubesc apa, iubesc pământul, iubesc cerul... iubesc... iubesc chiar si mormântul – mormântul rece ce mă aşteaptă, dar îmi va fi ca o casă…

Viaţa este înconjurată de lucruri minunate, lucruri de unii doar imaginate, de alţii trăite, de puţini iubite şi de mine preţuite. Apa ce-mi curge printre degete, îmi mângâie simţurile şi-mi alintă sufletul, vântul ce bate îmi leagănă gândurile până în orizonturi neînchipuite (poate doar de mintea mea), ploaia îmi spală păcatele, soarele îmi aduce lumina – lumina ce poate face parte din lumina din „ziua cea dintâi“, iar pământul îmi poartă tălpile arse de nisipul fierbinte şi îngheţate de zăpada iernii, îmi poartaă trupul plăpând, îmi poartă visul cel flămând…

Respect şi protejez, ascult şi nu cedez, respect pământul şi marea, ascult vântul şi ploaia, protejez un trandafir, iubesc un martir, mă uit la stele şi mă afund în ele, mă pierd în întunericul nopţii şi în adâncimea bolţii cereşti, dar mă regăsesc în zorii zilei, în razele de soare, în roua dimineţii, în splendoarea vieţii, în frumuseţea lumii – a lumii de aici şi a celei de dincolo.

Când totul este atât de curat, doar omul pare a fi o pată în lumea pură şi catifelată, o pată pe care unii o accentuează, dar eu o diminuez, o fac să pară mai neînsemnată, pentru că nu vreau să distrug „corola de minuni a lumii“, trăiesc printre ele, sunt una…

Andrei Munteanu

Clasa a XII-a A

Page 15: „Primul zbor“, - Traian Vuia

15

Anotimpurile pădurii Primăvara înmugureşte Ghiocei veseli primeşte Răspândind mireasma lor Sus, deasupra norilor. Vară, eşti plină de viaţă Totul e numai verdeaţă, Peste tot e larmă mare Parcă este sărbătoare. Toamnă, tu îngălbeneşti Crengile îţi dezveleşti, Cântăreţii îşi iau zborul, Iar tu le vei duce dorul. Iarna-ţi schimbi iarăşi culoarea Şi devii albă ca zarea Viscolul te biciuieşte Zăpada te troieneşte. Pădure, eu te iubesc, Şi din suflet îmi doresc Să ne aduci neîncetat Aer proaspăt şi curat. Corina Crivăţ

Clasa a IX-a B

Prostia

Din câte ştiu eu, prostia Parcă îi ca datoria, Ea e făcută-îndată, Unde pui că-i fără plată! Când o colivă am făcut, Scriu: „La mulţi ani şi la mai mult!" Chiar dacă omul a murit, Vor... să trăiască fericit! Prostia se răspândeşte, Parcă tot mai mare creşte, După cum ştim noi, prostia, E soră cu fudulia.

Când prostul ţi-a dat bătaie, N-o să scapi c-o vânătaie: Prostul întâi loveşte Şi pe urmă se gândeşte. Tu să nu te pui cu prostul, Are mintea odihnită, Nu merită să rişti totul, Cu-o decizie pripită. Prostia se răspândeşte Fără ca să prinzi de veste, Ca un virus se iveşte, Şi pe oricine loveşte.

Daniela Viorica Lazăr

Clasa a XII-a A

Page 16: „Primul zbor“, - Traian Vuia

16

POVEŞTI CU TÎLC

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat.

Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse: – Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor

răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?

– Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine! L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus: – Vezi acest vlăstar, ştii ce este? – Da, părinte, un puiet de brad. – Smulge-l! Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un

brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om. – Acum, scoate-l pe acesta. S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l

scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus: – Smulge-l acum pe acela. – Dar e destul de mare, nu pot singur. – Du-te şi mai cheamă pe cineva. Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă

greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată. – Acum scoateţi bradul falnic de acolo. – Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l

smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni. – Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu

sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu. „Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.“

Repovestită de

Prof. Marius Stan

Page 17: „Primul zbor“, - Traian Vuia

17

Cuprins: Prof. Mihai FLOAREA, Altfel de cuvînt de învăţătură 2

Georgiana Rănghiuc, Întîlnire cu dl. Dan Lucinescu 4

Prof. Simona Porumbel, Întîlnire cu Dan Lucinescu 5

Prof. Mihai Floarea, Marele Ştefan din nou în actualitate– o lansare de carte 6

Cultură generală:

Chestionar, Roxana-Cristina Marin 8

Pregătirea pentru bacalaureat. Limba şi literatura română:

Eseul argumentativ:

Bianca Ene, Despre conştiinţă 9

Eseul:

Prof. Simona Porumbel, Câteva simboluri şi concepte din poezia lui Ion Barbu 10

Daniela Viorica Lazăr, „Alexandru Lăpuşneanul“ – nuvelă romantică 12

Încercari literare:

Andrei Munteanu, Glose la „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ 14

Corina Crivăţ, Anotimpurile pădurii 15

Daniela Viorica Lazăr, Prostia 15

Prof. Marius Stan, Poveşti cu tîlc 16

Page 18: „Primul zbor“, - Traian Vuia

18