CONSTANTIN TOMŞA

ÎMPĂTIMIT DE LECTURĂ

CĂRŢI ŞI AUTORI

IV

Editura Virtual

2011

-II-

ISBN(e): 978-606-599-516-1 978-606-599-490-4

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului,

sub orice formă; este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

-III-

Cuprins

I CRONICI LITERARE. RECENZII. NOTE SEMNAL .................................................................... 3

ANTOLOGIE ÎN PRAG DE JUBILEU .............................................................................................. 4

A DOUA CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ................................................................................................ 7

DOUĂ ROMANE SEMNATE LAURIAN ANTE ............................................................................. 9

ULTIMUL HAIDUC DIN ŢINUTUL NEAMŢ............................................................................... 12

ELOGIUL INTELECTUALILOR RURALI ..................................................................................... 15

DEBUT EDITORIAL ........................................................................................................................ 19

O RESTITUIRE NECESARĂ .......................................................................................................... 21

O CARTE DESPRE MUNTELE COZLA ........................................................................................ 23

PICTURA PENTRU AMATORI ...................................................................................................... 25

POSTUME (EDITURA VENUS) ..................................................................................................... 27

DRAGOSTEA ESTE MAI VECHE DECÂT FILOSOFIA .............................................................. 30

TESTELE OLIMPICULUI ................................................................................................................ 32

UN MARTIR AL CREŞTINISMULUI ............................................................................................ 33

DE CE IUBIM FEMEILE ................................................................................................................. 34

INDECENŢE – FABULE ŞI PAMFLETE ........................................................................................ 37

DOUĂ CĂRŢI SEMNATE NICOLAE CĂRUCERU ....................................................................... 39

PROZĂ ŞI POEZIE DE NICOLAE CĂRUCERU ............................................................................. 42

«MIORIŢA» – MIT TRIADIC .......................................................................................................... 44

«MIORIŢA» – CEL MAI MÂNDRU MIT AL LUMII .................................................................... 46

ÎN APĂRAREA LIMBII NOASTRE SFINTE ................................................................................. 49

PERENITATEA ŞI ACTUALITATEA LUI HOGAŞ ....................................................................... 51

CORTUL ROŞU ................................................................................................................................ 54

UN NOU ÎNDEMN LA DRUMEŢIE ............................................................................................... 56

MIRAJUL IUBIRII ........................................................................................................................... 58

CARNETE MARO IV ....................................................................................................................... 61

POEME INEDITE ............................................................................................................................. 63

O MONOGRAFIE ELABORATĂ ŞTIINŢIFIC ............................................................................... 65

-IV-

PREFAŢĂ........................................................................................................................................... 67

VIAŢA E FRUMOASĂ, MERITĂ SĂ O TRĂIEŞTI ....................................................................... 69

VACANŢE RATATE ......................................................................................................................... 71

VACANŢE RECUPERATE .............................................................................................................. 73

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU ............................................................................................................ 75

AM PRIMIT DE LA CHIŞINĂU: ..................................................................................................... 77

APA REGALĂ .................................................................................................................................. 79

FRACTALIA ..................................................................................................................................... 81

CONSTELAŢIA DESTINELOR ....................................................................................................... 83

TEATRUL DE JOACĂ SERIO(A)S(Ă) ............................................................................................. 85

ARTA DE A FI TU ÎNSUŢI .............................................................................................................. 87

O NOUĂ APARIŢIE EDITORIALĂ – DANIELA IACOB ............................................................. 88

PIANISTA (EDITURA POLIROM, IAŞI, 2004) .............................................................................. 91

ALB-ALBASTRU ............................................................................................................................. 94

PLEDOARIE PENTRU SĂNĂTATE MORALĂ ............................................................................. 95

MAGIŞTRI & HERMENEUŢI ......................................................................................................... 98

MONUMENTE ŞI ÎNSEMNE MEMORIALE ............................................................................... 100

IMPERIUL LUPULUI .................................................................................................................... 102

A PREFERAT CORABIA LUI PETRARCA ................................................................................. 104

METROUL MEU ............................................................................................................................ 106

ATITUDINI PRO ŞI CONTRA ...................................................................................................... 108

PIRAMIDA ......................................................................................................................................110

A TREIA CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ............................................................................................113

IUBIRE ŞI CREDINŢĂ ...................................................................................................................115

OAMENII AU NEVOIE DE POVESTE ..........................................................................................117

O LUCRARE DE GRADUL I, .......................................................................................................119

DESPRE CATOLICII DIN JUDEŢUL NEAMŢ .............................................................................121

PRIN VĂMILE VIEŢII ................................................................................................................... 124

BUCURII SPULBERATE ............................................................................................................... 127

CALEA ROBILOR .......................................................................................................................... 129

UN ROMAN DE DRAGOSTE ŞI NU NUMAI ..............................................................................132

-V-

APUSUL UNEI LUMI .....................................................................................................................135

ULTIMUL MARE POET SUPRAREALIST ................................................................................. 138

TEATRU .......................................................................................................................................... 140

PUTEREA ASCUNSĂ A CUVÂNTULUI .....................................................................................142

DIN NOU DESPRE BLESTEME ŞI SCRISORI DESCHISE * ..................................................... 144

PARADISUL PAPAGALILOR ........................................................................................................147

PENTAGRAMA SAU IRONIA SORŢII ..........................................................................................149

MUZEUL DE ARTĂ DIN ROMAN. 50 DE ANI ............................................................................151

DUREREA SOMNULUI – POEME & ESEURI ............................................................................153

Constantin Tomşa (n. 3 noiembrie 1939, satul Ghelăeşti, com. Bălăneşti – azi, Bârgăoani, jud.

Neamţ) este fiul Elvirei (n. Ciurdea) şi al lui Constantin Tomşa, ţărani. A urmat cursurile Şcolii Medii

Nr. 1 din Piatra-Neamţ (în prezent Colegiul Naţional Petru Rareş) (1953-1956). A absolvit, în 1960,

cursurile Institutul Pedagogic de Învăţători din Iaşi şi Bârlad, iar în anul 1970, cursurile Facultăţii

de Limba şi Literatura Română (fără frecvenţă) a Universităţii Alexandru I. Cuza din Iaşi. Carieră

didactică de învăţător, institutor şi profesor gradul I: în comuna Calu-Iapa (azi Piatra Şoimului), judeţul

Neamţ, ca profesor şi director de şcoală, în perioada 1960-1969, apoi la Şcoala Nr. 1 (1983-1990) şi la

Grupul Şcolar Gheorghe Cartianu (în prezent Colegiul Tehnic) din Piatra-Neamţ (1990-2002).

În perioada 15 septembrie 1969 – 1 iulie 1970, a fost director al Casei de Cultură a Sindicatelor

din Piatra-Neamţ, iar de la 1 septembrie 1970 pînă la 15 noiembrie 1983, inspector la Comitetul de

Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ (Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă), funcţie în care a

contribuit la iniţierea şi organizarea primelor ediţii ale unor manifestări care s-au perpetuat pînă astăzi

în judeţul Neamţ: Festivalul Spectacoleleor de Teatru pentru Copii şi Tineret de la Piatra-Neamţ,

Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ, Bienala de Artă Plastică Lascăr Vorel, Şezătoare la Humuleşti,

Sărbătoarea Muntelui Ceahlău, Sadoveniana, Salonul de carte «Libris» ş. a., precum şi la editareaa

revistei Petrodava culturală, serie nouă, număr unic, martie 1980 (împreună cu Marius Alexianu,

Valentin Ciucă, Emil Nicolae şi George Podani). A debutat publicistic (1970) în ziarul local Ceahlăul

din Piatra-Neamţ şi a colaborat la publicaţiile: Albina, Contemporanul, Îndrumătorul cultural. Debut

editorial (1980): monografiei Pedrodava 2000. Tradiţie şi continuitate (în colaborare cu Gheorghe

Bunghez şi Marcel Drăgotescu).

După 1989, a colaborat la ziarele Acţiunea, Ceahlăul şi Realitatea media (nemţeană), Monitorul

de Neamţ (suplimentul literar şi artistic), revistele de cultură Asachi, Antiteze, Apostolul, La Tazlău,

Ţara Hangului, toate din judeţul Neamţ. A publicat, în Convorbiri literare un interviu cu scriitorul

Cristian Livescu.

Din 1998, este redactor coordonator al revistelor Anotimpuri (de şase ori laureată la concursul

revistelor şcolare) şi Anuar ale Colegiului Tehnic Gheorghe Cartianu; din septembrie 2000, este

director executiv al revistei Apostolul, editată lunar de Sindicatul din Învăţământ şi Cercetare

Ştiinţifică Neamţ; din 2002, a devenit membru în colectivul de redacţie al revistei La Tazlău, iar de

la nr. 1, ianuarie 2008 (seria a III), este membru în colegiul redacţional al revistei de cultură Asachi

din Piatra-Neamţ.

Constantin TOMŞA

-2-

Dedic această carte autorilor

care mi-au oferit cărţile lor

cu autograf şi ale căror

recenzii se regăsesc în

cele patru volume ale cărţii

«Împătimit de lectură.

Cărţi şi autori»

(2002-2008)

-3-

I CRONICI LITERARE. RECENZII. NOTE SEMNAL

ANTOLOGIE ÎN PRAG DE JUBILEU

Vine o vreme când fiecare om îşi face bilanţul activităţii pentru o anumită perioadă, mai

mare sau mai mică, de timp parcurs până la un moment dat. Unii fac acest lucru aproape de final,

alţii îl fac periodic, dar sunt şi dintre acei care nu-l fac niciodată. La fel se întâmplă şi cu scriitorul,

conştient de valoarea operei sale, cu o anumită doză de modestie dar şi cu obiectivitate, atât cât poate

fi obiectivă o fiinţă umană cu sine şi cu ceea ce lasă în urma sa, se gândeşte să şi chiar îşi adună în

volum majoritatea scrierilor sale. Am ajuns la această constatare, aflându-mă de curând în faţa unui

volum antologic de versuri – «Pagini alese» semnat Adrian Alui Gheorghe (Editura Conta, Piatra-

Neamţ, 2006).

Poetul, care, în ziua de 6 iulie 2008, îşi va sărbători jubileul, este de mult timp un nume cunoscut

şi apreciat în lumea literară, şi nu numai. Aducem în sprijinul acestei afirmaţii câteva argumente: un

număr mare de exegeţi ai operei sale scriitoriceşti (aproape cincizeci); acordarea de către Uniunea

Scriitorilor din România a Premiului pentru Poezie (pentru volumul de versuri «Îngerul căzut»,

2001); alte cinci premii acordate de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor: în 1993 (pentru volumul de

poeme «Cântece de îngropat pe cei vii»), în 1994 (pentru volumul de proză «Titanic şvaiţer. Momente

şi schiţe»), în 1998 (pentru volumul de poezie «Complicitate»), în 1999 (pentru volumul de proză

scurtă Goliath»), în 2001 (pentru volumul de proză politică «România pe înţelesul tuturor»); distincţia

Meritul Cultural în grad de cavaler primită din partea Preşedinţiei României, în anul 2004.

Volumul «Poezii alese» îşi justifică într-o oarecare măsură titlul, dacă avem în vedere că

autorul a revăzut, fără să facă modificări esenţiale în text, poemele din cele nouă volume publicate, de

la debutul editorial din 1985 («Ceremonii insidioase», Editura Junimea, Iaşi), la cea mai recentă carte

de versuri («Gloria milei», Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003), renunţând la unele poezii

(ex. «Mica apocalipsă», «Poem aproape patetic» şi «În ceainăria de demult» din vol. «Complicitate»,

Editura Libra, Bucureşti, 1998; Cum asudă cuvântul în poem din ed. I a vol. «Îngerul căzut», Editura

Timpul, Iaşi, 2001; Moartea e cea mai ieftină călătorie, din ed. a II-a a aceluiaşi volum; alte poeme

din volumul «Supravieţuitorul şi alte poeme», Editura Axa, Botoşani, 1997).

Demn de menţionat este modul de alcătuire a acestui volum antologic. Ne referim la elementele

care alcătuiesc aparatul critic al cărţii: Cuvântul înainte «Iluminare şi melancolie» semnat de Al.

Cistelecan, Fişa de dicţionar semnată de Vasile Spiridon, Nota autorului şi o selecţie din notele

critice, de la cele semnate în anii ’90 de Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, la aprecieri recente

făcute de Mircea A. Diaconu.

Ca un semn al exigenţei cu care şi-a alcătuit Adrian Alui Gheorghe acest volum antologic

este şi ordinea în care a aşezat poemele din cele nouă cărţi de poezie antologate. Volumul se deschide

cu poemele din «Gloria milei» (Editura Cartea Românească, 2003) şi se încheie cu doar şase poezii

(!) din volumul de debut («Ceremonii insidioase», Editura Junimea, 1985), urmate de patru poeme

inedite («Ispita», «Durerea ca un animal mare», «Cârtiţa», «epilog»). Aşadar, o ordine inversă a

volumelor publicate în aproape două decenii scurse de la debutul editorial şi până la cel mai recent

volum publicat.

Adunate laolaltă, poemele din volumele apărute în timp dau o imagine de întreg operei poetice

a lui Adrian Alui Gheorghe, constant purtătoare, ca o amprentă, a stării de nostalgie, de melancolie,

dar şi de ironie tragică, uneori chiar de sarcasm – o trăsătură caracteristică a liricii celui care, pe bună

dreptate, a fost considerat unul dintre reprezentanţii importanţi ai generaţiei optzeciste din poezia

română, o caracteristică subliniată aproape în unanimitate de exegeţii operei sale şi, încă o dată,

menţionată în densul şi consistentul cuvânt înainte al prefaţatorului cărţii de acum.

Poezia lui Adrian Alui Gheorghe, în întregul ei, se vrea şi este un strigăt de revoltă împotriva

contemporanilor nevrednici pe care-i consideră suflete care îşi cară în spate / trupurile schiloade şi

care nu ajung nicăieri, niciodată. Este un semnal de alarmă adresat contemporanilor, dar, vai, oare

contemporanii, care ar trebui să ţină seama de sfatul poetului, au citit vreo poezie în viaţa lor?!

Poetul rămâne însă acelaşi temerar întreprinzător, pe cont propriu, în numele său şi al nostru,

al fiinţei umane, întreprinzător preocupat de descoperirea, de găsirea răspunsurilor la marile dileme

existenţiale prin intermediul literaturii de bună calitate, chiar dacă uneori poezia sa are cadenţe ale

prozei şi invers. În fond, nu întotdeauna eticheta primează în faţa conţinutului.

Imaginea oferită în această carte de întregul opere poetice de până acum a lui Adrian Alui

Gheorghe confirmă aprecierile noastre exprimate în recenziile referitoare la fiecare din volumele sale

luate separat şi ne întăreşte convingerea că nu am greşit atunci când am afirmat că poetul, care în

acest an îşi va sărbători jubileul, a scris o poezie care, indiferent la ce conexiuni predispune, impresia

obsedantă care pune stăpânire pe cititor este aceea că are privilegiul de a se delecta artistic şi

intelectual cu o poezie autentică şi originală, în care diferitele influenţe livreşti au fost asimilate total.

Chiar dacă poziţia sa faţă de Divinitate aminteşte de Arghezi, Philippide sau Voiculescu şi cititorul ar

putea descoperi câte ceva din fiecare, poezia lui Adrian Alui Gheorghe are nota ei de originalitate,

este inconfundabilă ca idee, ca atitudine, dar, mai ales, ca mijloace artistice folosite, care sunt numai

ale lui.

Şi încă ceva: Adrian Alui Gheorghe crede în puterea poetului, a poeziei – aceasta este ideea

centrală a cărţilor sale de poezie, a cărţii de acum – în puterea creaţiei asupra semenilor săi, chiar

şi atunci când pe fiinţa sa a pus stăpânire frica pentru că se simte, se consideră animalul dresat de

poezie ce trebuie să îndrepte, să vindece toate relele lumii. El consideră că misiunea sa este aceea de

a crea o lume mai bună: eu urlu // sânt purtat din casă în casă / urletul meu – să-l audă gângavii / să

vorbească / şchiopii să meargă / orbii să vadă / poezia mi-a dat putere să urlu. (Revista Asachi, seria

a III-a, nr. 3 [239], mai-iunie 2008)

Notă: După apariţia prezentei recenzii în Revista Asachi, acest volum a fost reeditat sub titlul

«O dramă la vânătoare», Editura Paralela 45, 2008

A DOUA CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ

În mai puţin de un an, scriitorul Adrian Alui Gheorghe aduce în librării, pentru credincioşi,

dar nu numai, o a doua carte alcătuită despre şi cu ajutorul părintelui Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril de la Petru-Vodă.

Prezentăm, aşadar, cititorilor noştri, o a doua carte – «Cu părintele Iustin Pârvu despre

moarte, jertfă şi iubire» (Editura Conta, Piatra-Neamţ, 2006), după prima – «Părintele Iustin Pârvu

şi morala unei vieţi câştigate» (2005), cea care s-a bucurat de un succes aparte, cele două tiraje

succesive epuizându-se rapid din librării.

De data aceasta nu ne vom mai referi la unele momente din viaţa părintelui Iustin Pârvu,

pentru că cititorilor le sunt cunoscute din cartea precedentă şi din recenzia noastră asupra acesteia

(v. revista Asachi nr. 200, decembrie 2005, pp.11-12). Mai mult, numele părintelui duhovnic, care a

ctitorit aşezământul monahal de la Petru-Vodă, este unul deja foarte cunoscut.

Întregul discurs al cărţii este ancorat în realitatea noastră imediată, la zi, am putea spune,

Adrian Alui Gheorghe având grijă de acest lucru, iar cititorul va putea constata că nu puţine sunt

pasajele ce seamănă, unele fiind aproape identice, cu texte cuprinse în tableta cronica de cinci secunde,

pe care a susţinut-o poetul zilnic în ziarul Ceahlăul din Piatra-Neamţ.

După o prefaţă inedit alcătuită, cu 12 capitole şi încă două, numerotate 11, respectiv 12 (de ce

12?!), intitulate sugestiv («Când te caută Iisus, trebuie să fii acasă, să-i deschizi»; «Numai credinţa şi

rugăciunea văd cu adevărat» ş. a.) şi dintre care o notă aparte are capitolul IX («La Aiud, voluntari în

slujba neamului»), în care sunt cuprinse mărturii ale celor care l-au cunoscut şi au pătimit alături de

părintele Iustin Pârvu, în anii de puşcărie (preotul Vasile Pătraşcu, Grigore Caraza şi preotul Mihai

Lungeanu), urmează cartea propriu-zisă, ce este alcătuită din cinci părţi, fiecare dintre ele contribuind

la susţinerea temei expuse în titlu – despre moarte, jertfă, iubire: I. – «Moartea, jertfa, iubirea»;

II: – «Păcatul»; III. – «Ispitele»; IV. – «Biserica vie»; V. – «Aforisme, pilde, sfaturi... Alfabetar

duhovnicesc». Capitolul din urmă, după mărturia lui Adrian Alui Gheorghe, a fost realizat în mare

parte prin decantarea textului din cartea precedentă.

Merită subliniat faptul că cele peste două sute de aforisme, pilde, sfaturi, aşezate în ordinea

alfabetică a titlurilor, de la primele («Acasă» şi «Acasă e întoarcerea la Dumnezeu») la «Biserica»,

«Creaţia», «Credinţa» şi până la ultimele două («Vrăjmaşul»; «Ziarul»), se constituie într-o învăţătură

pe care părintele Iustin Pârvu a adunat-o cu înţelepciunea-i bine cunoscută şi ne împărtăşeşte nouă

celor cei am citit prima şi vom citi şi această a doua carte. Cităm câteva fragmente: Acum, când au

trecut atâţia ani de la moartea lui Ceauşescu, noi putem zice că am scăpat de un om, dar n-am scăpat

de o concepţie; Copiii noştri cunosc toţi fotbaliştii noştri pe de rost, dar nu ştiu numele sfântului pe

care îl poartă...; Pe Eminescu l-am iubit, poeziile lui sunt ca rugăciune.; Mama este numele sfinţiei pe

lumea asta şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei.;

Raiul se cumpără cu credinţă multă şi nu cu saci de bani., iar în încheiere, un text demn de ţinut minte

mai ales de către fiecare român care hălăduieşte prin Europa şi, mai ales, de către cei care se află

la porţile ei, un text intitulat Românul de azi: Am ajuns cerşetorii Europei şi ai lumii întregi. Braţul

cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc...

Oare toată frământarea şi durerea aceasta nu ne fac să-l comparăm cu poporul iudeu care merge

în Pământul Făgăduinţei? Eu cred că da. Dar în Pământul Făgăduinţei n-au intrat decât cei întâi-

născuţi, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi

vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă în urmă vor trece în România Făgăduinţei şi se vor

salva. Şi poate că aceste câteva rânduri ale noastre ar trebui să se încheie cu o concluzie. Iată-o: Cartea

alcătuită de scriitorul Adrian Alui Gheorghe, despre şi cu ajutorul părintelui Iustin Pârvu, stareţul

Mănăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril de la Petru-Vodă, este una pe care toţi ar trebui să o

citim şi să medităm asupra învăţăturii / învăţăturilor pe care o / le cuprinde şi, poate, aşa vom deveni

mai credincioşi, cu suflet mai curat, mai buni cu noi înşine şi cu cei din preajma noastră.

Ajunşi la ultima pagină a acestei cărţi, involuntar, ne vin în minte cuvintele cronicarului,

care se potrivesc atât de bine pentru o apreciere la superlativ: Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

(Revista Apostolul, anul VIII, nr. 87, noiembrie 2007)

DOUĂ ROMANE SEMNATE LAURIAN ANTE

La 28 decembrie 2006 se împlinesc doi ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Laurian

Ante, doi ani în care, prin grija Editura Crigarux (director executiv, Cristian Livescu) şi cu sprijinul

unor oameni care-i preţuiesc opera, au fost editate două romane rămase în manuscris: «Capriciile

doamnei M» (2005) şi «Maimuţele roşii» (2006). Ca şi precedentele, tipărite sub auspiciile aceleiaşi

edituri («Singur», 2001; «Taifunul îşi ascute dinţii», 2002; «Alba-neagra», 2003; «Cain şi Abel», 2004,

toate comentate de noi la timpul respectiv), şi acesta de acum a fost elaborată de autor la aceleaşi

dimensiuni, format carte de buzunar şi cu un număr de pagini ce nu depăşeşte 150.

Naraţiunea din romanul «Capriciile doamnei M» prezintă un amestec de trecut şi prezent,

realizat într-un fel ştiut numai de Laurian Ante.

Mircea, personajul principal al romanului, un alter ego al autorului, ajuns la vârsta senectuţii,

cu zăpezile ei siberiene, încă nu a reuşit să dezlege o enigmă, pe care o vizualizează acum de pe

pelicula memoriei. Este vorba despre atitudinea unei doamne – idolul băieţilor din mahalaua Mărăţei

– a cărei vârstă este cu trei ani mai mare decât a adolescentului, licean în clasa a X-a, faţă de care

manifestă un interes deosebit, tulburându-l erotic înainte, în timpul şi după nunta ei cu căpitanul

Laiu, tânărul devenind o victimă a unei inginerii sentimentale pe care nu o înţelege şi o compară cu

dragostea, ce i se pare la fel de ciudată, dintre Moş Crăiţă, un infirm cu picioarele amputate, şi tânăra

şi frumoasa lui soţie Zâna.

Dacă avem în vedere doar partea referitoare la relaţia dintre Mircea şi doamna M. (Mia),

romanul poate fi încadrat în categoria de dragoste, un cântec de lebădă al autorului înainte de trecerea

sa în lumea umbrelor.

Dar Laurian Ante proiectează această ciudată poveste de iubire pe un fundal istoric –

începuturile perioadei de dictatură comunistă în România, care a produs o răsturnare a valorilor,

începând din a doua jumătate a deceniului al cincilea din secolul trecut şi care i-a marcat întreaga

viaţă.

În relatarea despre acea perioadă, sarcasmul autorului atinge cele mai înalte culmi, mai ales

când aduce în prim-plan binefacerile produse de tăvălucul roşu: Mai era puţină vreme şi toate sfintele

taine vor fi dezavuate de comunişti şi aruncate în derizoriu. Crăciunul, Paştele şi celelalte sărbători

ale neamului nostru vor fi fiind deasemeni desfiinţate în dispreţ total faţă de rădăcinile ortodoxiei şi

ale celorlalte religii. Mai era puţină vreme până la instaurarea forţată a unei republici nedorite de

nimeni, odată cu înlăturarea monarhiei. Şi vor lua sfârşit şi drepturile fireşti ale cetăţenilor asupra

proprietăţii, dreptul la libertatea de asociere, dreptul la libera exprimare şi, vai!, chiar dreptul de a

dispune în cunoştinţă de cauză de propria persoană.

În contrast cu această atitudine, cititorul va constata, pe pagini întregi, şi gingăşia, nostalgia

autorului pentru oraşul său natal – Piatra-Neamţ – dragoste constantă, pe durata întregii sale vieţi.

Ca şi în romanele publicate anterior, şi de această dată, Laurian Ante se dovedeşte a fi un bun,

povestaş, un excelent alcătuitor de portrete scurte dar sugestive (Baba Zâna nu era deloc babă şi, după

părerea sa, era chiar foarte frumoasă. Purta o catrinţă până-n pământ şi un cojocel înflorat, strâns

peste mijloc. O basma albă îi acoperea părul lung. Avea ochii mari, negri, cu care te privea temător.)

şi un zugrav iscusit în alcătuirea peisajelor, cele rurale, de multe ori, bucolice: …masa lungă aşezată

sub pomii în floare, râsete şi voci amestecate cu valsurile lui Strauss, sau romanţe răscolitoare, stupii

de albine răspândiţi pe dealurile din jur, siluetele cochete ale căpiţelor de fân şi florile care cădeau

parcă din cer, ca nişte confeti miraculoase, peste miri şi meseni. Dar să nu uităm paginile de fină

analiză psihologică (v. pp. 38-39), ca şi pe cele de introspecţie risipite pe tot parcursul cărţii, până la

finalul pe care îl reproducem şi noi: Poate de aceea, posibilitatea de a exista o negaţie la întrebarea

«dacă a fost doar un capriciu al Ei» îi mai înfiripa câteodată o umbră de optimism, continuând să

repete acea rugăciune tainică, dar plină de o anumită sfinţenie: «Întoarce-te, dragostea mea! Eu încă

te aştept. N-ai aflat că noi, oamenii, la fel ca şi îngerii, putem zbura unde dorim, fără a ne împiedica

de trupurile astea pământeşti? Dorinţa ne plimbă sufletele aievea prin lumea nevăzută a iubirii,

zăbovind doar acolo unde şi pasiunea celuilalt mai arde încă în sfinţenia dragostei dintâi…»

Toate aceste calităţi, şi încă multe altele, pe care, sigur, şi cititorul singur le va descoperi, sunt

condensate, fără a deranja, în mai puţin de o sută de pagini ale unei cărţi de buzunar!

Cât priveşte al doilea roman – «Maimuţele roşii» –, autorul se foloseşte de un pretext narativ

– o ciudată întâlnire dintre doi tineri –, pentru a prezenta, cu ironie, cu sarcasm chiar, imaginea

României postcomuniste cuprinse de marasmul tranziţie cunoscute şi trăite, la modul real, de noi toţi.

Cei doi protagonişti ai cărţii sunt: un moţ de pe Valea Arieşului care visează să ajungă la Paris pentru

a-şi susţine o teză de doctorat, oscilând între Balzac şi Goga, şi o tânără franţuzoaică venită în Munţii

Apuseni, care i-au ocrotit copilăria bunicii sale, pentru a investi în turismul rural.

Am putea spune că acest ultim roman publicat al lui Laurian Ante (cine ştie ce surprize pot

apărea din manuscrisele rămase?!) continuă relatarea despre evenimentele şi despre starea naţiunii în

cei cincisprezece ani de tranziţie, de după 1989, o babilonie a la Kusturica, din care nimeni nu mai

poate ieşi întreg, după cum citim în roman, autorul aşezând în pagină literară tot ce poate fi văzut

zilnic, cu ochiul liber, fie că e vorba de exodul românilor spre Vest (dar atrage atenţia: …dacă pleci

aiurea, ai grijă să-ţi marchezi bine drumurile, ca să te mai poţi întoarce.), despre faptul că tânăra

generaţie debusolată nu mai ştie să separe valoarea de nonvaloare, acesteia servindu-i-se discoteci

precare şi emisiuni copiate din Vest, fără discernământ sau despre uniunile de creaţie, un of mai vechi

al autorului care a fost ţinut la distanţă de instituţia breslei scriitoriceşti din care era îndreptăţit, mai

mult decât alţii, să facă parte. Nu sânt uitaţi, nici de această dată, cei cincizeci de ani de comunism, în

care, odată ajunşi la putere, comuniştii au dezrădăcinat oamenii de la ţară, luându-le pământurile şi

şcolindu-i rudimentar, i-au mutat la oraş, adunându-i între pereţii blocurilor cenuşii…

La cumpăna cărţii, Laurian Ante face un realist şi aspru rechizitoriu asupra situaţiei din lumea

contemporană, punând degetul pe rana deschisă a intrării noastre în structurile trans-statale: Oamenii

simpli […] vor în Europa, imaginându-şi-o ca pe o vacă de muls […]. În grava lor eroare indusă de

cei aflaţi la putere, ei nu realizează însă că vom fi siliţi să îmbrăcăm o haină prea lungă pentru noi,

în care, bineînţeles, nu ne vom simţi în deplină libertate. Am scăpat de influenţa marilor imperii, apoi

de cea a Rusiei Sovietice şi ne băgăm slugă la bătrâna doamnă. Europa n-o să ne izbăvească nici de

sărăcie, nici de blestemul unor instituţii corupte, nici de lichelismul unei clase politice care nu mai

dă semne de însănătoşire.

Ca stil, descoperim şi în această carte, Laurian Ante stăpâneşte meşteşugul de a parcurge

etape lungi, ca timp, în câteva fraze, eliminând aspectele nesemnificative şi punctând doar momentele

importante ale naraţiunii, grăbindu-se să dea frâu liber dialogului, căci, aşa cum am mai afirmat şi

în alte recenzii, cărţile sale de proză împrumută mult din structura scenariului cinematografic şi

au un ritm alert, ajungând uneori să conţină o învălmăşeală de date, nume, lucruri importante sau

nesemnificative, toate contribuind la crearea atmosferei (v. descrierea vieţii pariziene, pp. 71-72).

Demne de menţionat sunt şi citatele din diferiţi autori incluse în canavaua naraţiunii (v. pp.

58-59) pentru a sprijini meditaţia şi a contura mai bine portretul personajului principal.

Cartea lui Lucian Ante nu este un text în care eroul se află în contradicţie cu toată lumea de la

noi sau de aiurea. Ea conţine şi o anumită notă optimistă, fără de care am fi condamnaţi la dispariţie

(Important e să luăm de la viaţă tot ceea ce ni se oferă, lăsând duşmanilor încrâncenarea cunoaşterii.),

în ciuda faptului că autorul face un portret al neamului nostru în culori nu prea strălucite, dar de un

realism aparte: Ca neam cu adânci influenţe bizantine, suntem dispuşi să acceptăm «fantasticul» lui

Eliade, dar nu punem prea mare preţ pe «absurdul» din piesele lui Ionesco. Îl simţim mai aproape pe

Gorki sau Kusturica decât pe Becket. Românul e mai mult ispitit de aerul vicios al unei cârciumi cu

lăutari, decât de salturile acrobatice ale navelor cosmice în spaţiu.

Aşadar, recomandăm cititorilor revistei noastre două romane scrise fluent, cu talent, în care

fiecare se poate regăsi pe sine, cu sentimentele, mai vechi sau mai noi, cu ofurile, dar şi cu satisfacţiile,

aspiraţiile şi cu speranţele sale. (Revista La Tazlău nr. 43, 2006)

ULTIMUL HAIDUC DIN ŢINUTUL NEAMŢ

După ani buni, în care Constantin Ardeleanu a exersat în domeniul prozei scurte, publicând

mai multe volume, de la «Tragerea de timp» (1996) la «Timpuri interesante» (2005) şi culminând, după

părerea noastră, cu «Hâtrii Tazlăului» (volumele I, II, III – 1998, 1999, 2001), carte care s-a bucurat, pe

bună dreptate, de aprecieri pozitive, din partea unor confraţi de condei (amintim doar pe criticul literar

Radu Voinescu), era timpul ca scriitorul, născut pe meleagurile satului – comună Tazlău, nume intrat

în istoria literară, de-ar fi să-l amintim fie şi numai pe scriitorul-doctor I. I. Mironescu, să abordeze

cea mai completă specie a prozei literare, romanul, lucru de altfel previzibil pentru cei care i-au citit

volumele amintite deja , în care nu puţine sunt semnele ce au îndreptăţit asemenea presupuneri pe

care noi le-am menţionat într-o recenzie dedicată volumului publicat în 2005 (v. nr. 39 din 2005 al

Revistei La Tazlău sau cartea noastră «Împătimit de lectură», III, Editura Crigarux, 2005, pp.77-85).

Aşa că, tot în 2005, mai precis în septembrie, Constantin Ardeleanu încredinţează tiparului un roman

– Chetronia (Editura Societatea Scriitorilor Militari) – pe care îi place să îl numească interogativ (v.

Postfaţa cărţii): «Life story» sau «love story»? Mai degrabă povestea unei vieţi ca o iubire.

Fiind născut la munte, crescut şi apoi revenind des în acest spaţiu mirific al Tazlăului, convins

că Dincolo de munţi începe basmul, după cum citim în motoul primului capitol al cărţii, desprins din

zicerile lui Lucian Blaga, Constantin Ardeleanu nu putea să nu abordeze şi o frumoasă poveste ca

aceea a haiducului Baltă, pe care îl găsim pretutindeni şi nicăieri, cel care ţine să precizeze, conform

unui cod etic propriu, trăim ca fiarele dar nu suntem fiare. Subiectul abordat este unul care surprinde

cititorul de romane apărute la cumpăna dintre ultimele două secole, romane născute parcă dintr-o

dorinţă expresă de maculare cu orice preţ a prozei prin folosirea unui limbaj pe care oamenii cu bună

educaţie, deşi consideraţi anacronici, se miră cum de-l suportă hârtia. Am exemplifica transcriind şi

câteva titluri numai, dar bunul simţ (ca paradox sau nu) nu ne permite reproducerea acestora.

Subiectul: viaţa (mai precis, ultimii şase ani din cei zece) a ultimului haiduc de la mijlocul

secolului al XX-lea din judeţul Neamţ, Dumitru Negrescu zis Baltă şi a Mariei Cozma, devenită soţia

acestuia, după ce au trăit mai mulţi ani în concubinaj, prin cununia religioasă oficiată într-o zi de

mai 1944, de către apropiatul părintelui Cleopa, stareţul de la Sihăstrie, Ioil, în mijlocul naturii şi

folosindu-se de coroniţele şi verighetele confecţionate din flori de câmp chiar de către mireasă.

Aşa cum am prezentat noi subiectul – la modul prozaic – ar putea să deruteze pe cititorul

acestor rânduri. De altfel, chiar autorul ţine să facă, în postfaţă, următoarea precizare: …această

carte este «povestea mea», despre Maria lu’ Baltă-Pâsoi (cine va citi romanul va găsi şi răspunsul

la o eventuală nedumerire: de ce şi Pâsoi? – n. n.), un subiect ce poate fi expediat într-o cronică de

jurnalism senzaţional (incluzând riscul unei imagini edulcolore (sic!), numai bune pentru «Cântarea

Haiduciei», vezi «Păuniţa Codrilor») sau eternizat într-un roman de mare impact literar...

Intr-adevăr, povestea unei vieţi ca o iubire din acest roman al lui Constantin Ardeleanu este

captivantă ca toate prozele despre haiduci din literatura română, nu puţine la număr, de-ar fi să-l

amintim fie şi numai pe Mihail Sadoveanu care, dacă dăm crezare cărţii de faţă, …a avut privilegiul

de a se întâlni cu Baltă şi Maria, dar ori a tras o sperietură soră cu moartea, care i-a alungat orice

dorinţă de abordare epică, ori n-a vrut să o trădeze pe o altă moldoveancă puternică de la munte,

Vitoria Lipan. Numai că autorul nostru nu inventariază întâmplări haiduceşti, ci creează o lume

românească autentică a mijlocului de secol XX, o lume în pragul unor schimbări profunde ce aveau

să modifice destinul unui popor condamnat să suporte şi să supravieţuiască celei mai negre dictaturi

din istoria sa.

Şi de această dată, Constantin Ardeleanu dovedeşte o remarcabilă capacitate de a sintetiza

fapte, întâmplări, evenimente, realizând, în mai puţin de două sute de pagini, o frescă a societăţii

româneşti, o radiografie a vieţii celor mulţi, din timpul dictaturii legionare până în primii ani ai

dictaturii comuniste, cu trecere prin anii celui de Al Doilea Război Mondial, multe din ororile acestuia

fiind prezentate succint dar convingător: …războiul cu taxele lui teribile (numai văduvele citeau în

telegramele îndoliate cu ce preţ crunt fusese plătit triumful asupra Crimeii, ca să nu mai pomenim

de nenorocirea de la Cotul Donului; ce bântuia visele norocoşilor care au scăpat din infern, şi la

douăzeci de ani după aceea), cu avalanşa de lipsuri de toate genurile în spatele frontului, cu jafurile

pe care disperarea le suplimenta peste infracţionalitatea obişnuită…

Modul, numai de el ştiut, de a amalgama limbajul argotic cu arhaismul, regionalismul şi

neologismul, dă naştere, în romanul Chetronia, unei naraţiuni suculente, pline de umor, păstrând un

aer de autenticitate în acelaşi timp, atât în scenele de prânz haiducesc, care la Constantin Ardeleanu

sunt lipsite de aerul bucolic al literaturii de început de secol XX, sau în scena întâlnirii lui Sadoveanu

cu Baltă, aproape totul are amprenta verosimilităţii, însuşi autorul, parcă mirându-se, precizează

că, în ultimul caz, şi marele scriitor recunoaşte …nevenindu-i a crede că realitatea i-o luase pentru

prima dată înaintea fabuloasei sale imaginaţii.

Tot la capitolul virtuţi literare consemnăm priceperea autorului în alcătuirea unui dialog

natural şi veridic, bine condus, dar, mai ales, ferit de lungimi discursive, prolixe, folosind limbajul

specific fiecărui participant la discuţie, regionalismul fiind elementul familiar autorului care îl

utilizează benefic în caracterizarea eroilor precum şi în localizarea acţiunii:

– Ce faceţi, baragladinelor, de răscoliţi pământul în jurul cioatei?

– Apăi, conaşule, căutăm bureţi.

– Dar de când lumea bureţii cresc pe padini, la margine de izvoare, prin brădete, nu sub

cioate.

– Apăi, viteazule, mânca-ţi-aş musteaţa ta, că tare-i faină, nu mai îndrepta chistolul spre noi,

că de frică spunem tot. Nouă, haiducule, ne plac bureţii de lemn?!

– Duceţi-vă mă la furat prin Transnistria. Pe haiducul Baltă v-aţi găsit voi să-l ciordiţi? Să

nu vă mai prind pe aici, că dracu’ vă ia.

Mai putem adăuga: priceperea în a alcătui tablouri de natură, fără

încărcătură bucolică (Ieşiseră dintr-o iarnă grea […]. Pe munte, câteva postate de zăpadă

se păstrau ca petecele pe sumanul ponosit al unui sărăntoc. Curând neaua se va preface în firavi

ghiocei. În retortele primăverii tocmai se amestecau sute de nuanţe de verde cu care natura îşi va

colora simeza de peisagii.), cu preponderenţă în acele momente ale anului când au loc schimbări ale

anotimpurilor: bocetul ploios al toamnei; crivăţul străveziu al iernii; năvălirea verdelui primăvăratic

şi arşiţa verii potolită de repezi furtuni; realizarea unor portrete care nu de puţine ori ating cotele

poematicului, ca în cel dedicat Mariei, în fragmentul care descrie acea insolită logodnă sub valurile

cascadei, când fata lui Cozma, lepădându-şi pantofii, intră ca o nălucă albă sub jetul de apă care

cădea din cer. […] Desfăcu mâinile în cruce, fără nimic regizat, dintr-o pornire ancestrală de femeie.

Apele repezi îi despletiră cozile, materialul greu de paraşută se lipi de trup. Se abandonă iureşului

cu totul, ar fi vrut să se schimbe într-o lostriţă, ca să scape de murdăriile Pământului acesta, pe

care nici oceanele lumii nu au cum să le mai spele. Se simţea şi plesnită, şi mângâiată de valuri, iar

carnea, în loc să se răcorească, mai rău se înfierbânta.

Referindu-ne la vocabularul folosit de Constantin Ardeleanu, considerăm că ar fi fost cazul,

pentru cititorul netrăitor în Moldova, să se alcătuiască un glosar, aşa cum a făcut G. T. Kirileanu

când a editat opera lui Ion Creangă, mai ales că avem de-a face cu moldovenisme neaoşe (padină,

azimioară, clad, smidă, tăfâlcă, chiaun, santimă) sau ca rezultat al palatalizării (a stuchi, copchii,

chiatră, lupochiţa, a chiti ş. a.).

Cartea lui Constantin Ardeleanu este o naraţiune limpede, curgătoare, nu are nimic sofisticat

nici în construcţia sa epică, nici în ceea ce priveşte limbajul. Putem spune că este o oază de normalitate

într-un deşert al experimentelor de tot felul care au invadat literatura ultimilor 15-20 de ani, de la noi

sau de aiurea. Este o carte care se citeşte uşor, pe nerăsuflate şi îi oferă cititorului posibilitatea de

a constata că despre literatura lui Constantin Ardeleanu se poate spune: nu comicul acestui autor,

structura piesei sau concreteţea personajelor sunt de remarcat, chiar dacă noi în rândurile de faţă

am făcut-o, ci acel fenomen fundamental pe care piesa îl indică: precaritatea noastră ontologică,

provincialismul nostru cultural. Citindu-l pe Constantin Ardeleanu, ne înţelegem pe noi înşine.

(Revista La Tazlău nr. 40, 2006)