sarabanda

mi-ai spus că ştii sarabande, cu paşii mici trecând prin mine destule chestii masculine am pus pe masa cu glicine la tine în balcon o piatră mică balcon, terasă, galben nor plonjat în vidul ascensor o dâră de parfum lăsată în viaţa mea neterminată simţi? oraşul ăsta cu muzee cu trenuri mari, cale lactee neîncăpătoare pentru noi visam visări cu întâmplări în doi lămpi cu cristale, clinchet de sărut desculţă tu, aveai în cap şampanie Brut şi ai plecat la ora cinci, aşa ai vrut sarabanda este un dans al plecării un haiku despre freamătul mării o carte, un cuţit, o stare şi dacă gem şi strig, te doare? e ora cinci, se zbate geana avei o lacrimă dar nu plângeai doar aşteptai să plec, dansai...

un singur nor cerşeam dacă ne-am fi putut întoarce la perechea de pinguini care s-au găsit prin bătăi de aripi plonjând cu ciocurile unite pe o insulă uitată născută din telurice mişcări care mută încet glia spre mare în pantă dulce, molcomul ei verde şi toată împărăţia cerului ne era în albul gurii ca un vis plăcut de spumă rămas în urma vaporului ah.. dacă ar fi fost posibil să împietrească timpul măcar un singur nor..

albul japonez al revanşei

ecoute

e 7.07 cocoşii îşi muşcă penele îmbibate de somn pisica mea epuizată cât Kant a citit pe acoperiş la lumina stelelor spun NU inundaţiei morale spun NU refrenului alintat e nevoie de altă metodă de ceas, de lupă , de bunică , de aventură , de revoluţie la interior nodul se face cu foarfeca împăratul e gol pe oliţa de cristal ghiozdanele ticsite de taxe mamele atrase de caracatiţe opulente Vuitton Louis îţi spuneam, nu mai plânge, războiul s-a sfârşit Louis, acum e vreme

de iubire îmbracă-te hexagonal în albul japonez al revanşei desfă desaga cu trăiri patetice, cu amintiri condamnate la execuţie,

vremea noastră trece Louis, se stinge ca o lumânare la sfântul Apollinaire gornistul şi nu mai e timp de

regrete recursive, ai devenit o scoarţă, o umbră, un ştergător de picioare la ieşirea din viaţă.. PS Tu nu mă mai iubeşti..

Anul viitor la Marienbad

Oare devin un Arlechin? Lucruri ciudate înconjoară cuvintele. Un arlechin se-aşează pe zodie, devine crab şi dispare. Femeile strâng aburii trezirii lor în cutii, aranjate după principii. Cercul concentric face grimase dar nu poate scăpa din perimetrul sau

cotropit. Din mine ţâşnesc fântâni cu susur echidistant, apa lor îmbie curajul reflectat al corăbiilor de hârtie efemeră. Îţi scriu pentru că nu am alte gânduri sau scamatorii de făcut. Himerele devin durere şi pleacă, eu rămân singur la oglindă, duşmănit de

axiome. Trecătorii merg pe muchia străzii agăţaţi de realitate şi teama de abject. Sistemul dirijează trupul întâmplărilor. Şi nu, nu la Marienbad te-am

cunoscut dantelă şi feerie, trenuri trenuri spintecând ecoul, îmi citeai din Dante fermecaţi de nepăsare, paradisurile cădeau ca muştele lângă noi, ceaţa

avea textură de steag bizantin, ascultăm paşii tăi în nisip, în băltoace, emulsia

fotografiilor se înfiora atinsă de buze, de atâta nesperată frumuseţe, clipele

ireversibile, noaptea se scutura ca un prunc şi timpul se contracta în braţele tale, devenisem eu,

bătrân şi uitat.

dulcele imposibil al mugurelui de magnolie

dulcele imposibil al mugurelui de magnolie mantaua ta presărată cu stele de tablă tăiate cu acetilenă kub un fluture îndoit în poziţia prizonierului caucazian deci neliber în mişcarea gaussiană Le adevăr sans Doute, parcele montate cu scotch pe tavanul graţios pete ude pe pereţi, decor decadent cu dialog a la cappella : - ai udat sicomorul Laura? - desigur, am hrănit şi zeii captivi - cu jar şi pucioasă? - cu muştar şi biscuiţi înmuiaţi că Apollo ăla, nu are dinţi - drace, dentistul nostru e în călătorie de nuntă.. - şi eu am nevoie de o plombă - tu? mai rabdă, femeile au rezistenţă sporită la durere - eu nu am - ba ai, şi Vladimir a zis că ai - dar asta era într-o carte omule - ei şi? noi unde trăim? în cărţi, hai du-te fă-mi un ceai cu litere albastre..

Blândul Rinocer

am rămas suspendaţi o clipă sau alta mai ales că bufniţele se aşezau pe cuib nebăgându-ne în seamă parcă un dezgust amorf prelungea privirea rinocerului fixă cu care circula cu lipsă de tact prin intimitatea tatourilor noastre zăbovind alene pe trupul nostru dezgolit de rupt în dorinţa de a ne înveli în şoapte şi pene în tranziţii şi scheme proiectate pe cortex dar vai, cormoranii imenşi nu ne dădeau pace sfâşiind straturi straturi iubirile suprapuse ca foile cepei de ne usturau ochii, ne trăzneau lacrimile umezind goblenul la care lucrai lucea deja arhaic, decrepit cu literele patriarhului patinate de intemperii sărmana de tine, tu îmbrăţişai copacii, stâlpii electrici, umbrelele de soare rugându-te la totemuri să nu moară in grădina albastră clocotind, rinocerul, doldora de noi...

lectură

lectura ne propulsează în viaţa altora multe zile am tot citit acum ridic ochii nu ştiu nimic despre omul care scrie o carte ce ruşine, să recunosc limpezimea ideilor lui emoţia din spatele foilor parcă mă priveşte port ochelari mari ca o insectă exotică fără aripi ce minuni se întâmplă în obscurul conştiinţei azurul cerului rece găzduieşte dragoste singura bogăţie e pacea sufletească uneori ne simţim mai bogaţi când se discută în tăcere timpul oprit pe loc e pură încântare între noi doar dumnezeu care râde.

Papuci roz

Uneori trupul refuză să mă asculte

Se clatină, nu urcă scări

Îmi bat joc de el

De lenea lui abisală, picioarele tărâte

În papuci roz

Din vată de zahăr..

Şi nu, nu bătrâneţea mă cuprinde

Sau doamne fereşte vreun deochi păgân

Ci o continuare a nopţii fără tine

Când mă joc cu literele

Când pot descifra în ele viaţa mea

Şi cu viclenie le aranjez

Ca să iasă iubeşte-mă sau

Caută-mă sau

Sărută-mă..

Litere mari, cât neonul corăbiilor care pleacă

Din mine dimineaţa..