PRELUNGIRI ALE CLASICISMULUI SI ROMANTISMULUI

Periodizarea prelungirilor clasicismului şi romantismului are loc ca eveniment între moartea lui Mihai Eminescu, în 1889 şi până la apariţia volumului “Plumb” a lui George Bacovia în anul 1916.

Se manifestă ca o epocă de căutări literare. Are loc un fenomen de criză a literaturii care nu se poate regăsi după perioada de glorie a lui Eminescu.

În proză s-a remarcat Duiliu Zamfirescu, cu scrierea sa “Viaţa la ţara”, iar în teatru Barbu Ştefănescu Delavrancea cu “Apus de soare”.

În poezie, cei mai importanti reprezentanţi sunt George Coşbuc, participant activ al revistei “Sămănătorul” şi deci reprezentant al sămănătorismului şi Octavian Goga, cu revista “Viaţa romaneasca” şi curentul său numit “poporanism”.

Sursa de inspiraţie a acestor două curente este satul. Satul este depozitar al valorilor, contrar oraşului care este considerat un loc al pierzaniei. Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților, fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Goga și-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităților tuturor românilor, idealul unirii într-un stat național, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Și revista Țara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și materiale.

În opera lui Octavian Goga se promovează valorile satului, cu toate că percepţia asupra acestuia este înnegurată. Ţăranul este marginalizat, asuprit, sărac şi nu are posibilitatea de a-şi depăşi condiţia.

Poetul apare ca un misionar, vizionar, ce trebuie să îndeplinească o anumită sarcină, aceea de a izbăvi comunitatea rurală de rele.

Poezia lui Octavian Goga, “Rugăciune”, este de fapt un monolog adresat către o divinitate. Se remarcă o revoltă : “seamăna furtună” şi asumarea durerii tuturor “umiliţilor”.

Al doilea curent al vremii este sămănătorismul.

Sursa de inspiraţie a sămănătorismului este satul. Satul lui Coşbuc este idilizat, proiectat într-un univers armonios. Este cuprins de voie bună, cântec şi astfel se formează un ritm al vieţii şi al morţii care rămâne constant. Poetul se simte parte a acestei armonii : “Sunt suflet în sufletul neamului meu”.

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, azi Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud; d. 9 mai 1918,București) a fost un poet și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și, deși este considerat un poet care a scris poezii care se recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvarșit și un autor canonic.

A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea(Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.

Poezia “Nunta Zamfirei” apare în anul 1889. Tema principală a scrierii este nunta ca mare eveniment în viaţa satului.

Sentimentele transmise sunt de bucurie, armonie, bucurie, voioşie. Apare motivul fetei unice, ca şi în “Luceafărul”. Dacă la Eminescu se face comparaţie cu Fecioara, aici fata apare sub forma unei icoane : “Icoană într-un altar s-o pui/La închinat”.

Fata de împărat este asemănată cu “un trandafir în văi” atunci când se îndrepta spre mirele ei, Viorel, ceea ce aduce în discuţie natura incomunicabilă a fetei: “preafrumoasa ca să pot spune”-greu de exprimat în cuvinte. Natura cosmică eminesciană invocată în portretul fetei (“ca luna între stele”) coboară pe pământ şi devine “trandafir în văi” la Coşbuc.

Motivul peţitului prezent în text trimite cu gândul la basm, unde fata alege cu cine să se mărite aruncând un măr de aur. Este de asemenea şi un moment însemnat al nunţii rurale, iar invitaţii care apar ca împăraţi, prinţi, feţi-frumoşi sunt în realitate oamenii din sat.

Pe lângă motivul peţitului, apare şi motivul botezului ca următorul eveniment în viaţa mirilor şi a satului.

Poezia apare ca o poezie epică. În incipit se prezintă aparent locul întâmplărilor, adică pământul. Lucian Blaga spunea despre satul românesc în “Discurs de recepţie la Academia Română că , “crede despre sine că e centrul lumii şi îşi prelungeşte existenţa în mit”.

Intriga este reprezentată de procesul peţitului, iar scenariul este unul bine pus la punct: anunţarea nunţii, pregătirea şi sosirea nuntaşilor, venirea mirelui, plecarea la cununie, jocul şi mai apoi ospăţul. Nunta în sine respectă scenariul unei nunţi reale, autentice.

Scenariul are atmosferă de vis şi de basm. Îşi fac apariţia feţi-frumoşi, feţi voinici, prinţi care se luptă cu zmei. Şi durata nunţii este de basm ; aceasta durează 40 de zile.

Nunta are loc primavera, în luna mai, drept pentru care mirii păşesc în drumul lor spre cununie pe un covor de flori de mai. Primăvara reprezintă timpul începutului, începutul anului pentru comunităţile rurale-atunci încep muncile câmpului.

Făcând comparaţie între nunta lui Coşbuc şi nunta lui Ion Barbu, în cea din urmă timpul este privilegiat şi sfânt. Ospăţul are loc cu râul de vin, cu hotarul plin de mese, cu mirarea soarelui.

Roger Caillois spune că sărbătoarea e un timp al abundenţei cu mâncare şi băutură peste măsură. Prin asocierea cu sărbătoarea, se deduce că nunta suspendă timpul profane şi transferă satul într-un timp sacru. Nunta este urmată de botez, ceea ce asigură ciclicitatea sărbătorii. Botezul reprezintă tot un început, şi anume intrarea în comunitatea creştină.

Figura de stil centrală este hiperbola : nunta e manifestată ca o sărbătoare generală, de mare amploare. “Pe lângă hiperbolă, procedeele cele mai caracteristice sunt elipsa şi repetiţia.” ( Alexandru Piru). Textul e gândit ca un spectacol coregrafic ; pe lângă muzicalitate şi muzică, importantă e mişcarea: “Voinicii cai spumau în salt”, “De-ai fi văzut cum au jucat/Copilele de împărat.”

Muzicalitatea este dată şi de o combinaţia meşteşugită de picioare metrice în care găsim iambi, dactili, anapeşti. De asemenea, se asociază şi pauze.

Textul face parte din curentul romantismului. Motivele romantice eminesciene apar şi la Coşbuc, chiar dacă el mai atenuează din tensiunea lor :

În primul rând, nunta este un element central, care pare să cuprindă tot pământul, creându-se o armonie cosmică. În “Călin (file de poveste)”, nunta umană este dublată de natură gâzelor, care pune ambele lumi într-o legătură strânsă. Elementul comun al celor două opere este faptul că “invitaţii” sunt veniţi din toată lumea şi sunt doar împăraţi şi feţi-frumoşi.

În al doilea rând, comportamentul mirilor este asemănător. În ambele poezii, cei doi îşi ţin miresele de mână, doar că Viorel iese “din afund de răsărit”, iar Călin “iese din codru” ceea ce sugerează că cei doi fac parte din lumi diferite. Viorel are o oarecare natură cosmică, în timp ce Călin este pământean.

Imaginea miresei denotă aceeaşi frumuseţe de nedescris în ambele opere. Apare şi soarele, dar şi luna, care ori sunt spectatori ai nunţii, ori nuntaşi.

Pe lângă elementele romantice, ne aflăm şi în sfera clasicului, ai cărui precursori sunt Horaţiu, care scrie “Arta poetică” (clasicism greco-latin), N. Boileau, tot cu “Arta poetică” (clasicism francez) şi G. Coşbuc, mare traducător de opere antice ca “Iliada” sau “Divina comedie”.

Printre elementele clasiciste la Coşbuc se regăseşte, de exemplu, timpul evenimentelor care este ziua şi care invocă de fapt priviliegierea soarelui, adică a naturii solare.

Totuşi, elementele clasiciste sunt bine reprezentate în cadrul jocului din timpul nunţii. Jocul trimite cu gândul la peren, adică este un element apărut dinaintea

culturii. Totdata, în cadrul jocului există anumite reguli care cer a fi respectate. În textul nostru observăm că cei participanţi la horă se prind şi se desprind constant de mâini într-un anumit ritm. Această mişcare sugerează reconfigurarea destinelor şi a întregii lumi.

Tropotul este un cult al fertilităţii- pământul este răsucit continuu- iar jocul este cel care trezeşte energia.

Pompiliu Constantinescu spune despre Coşbuc că este un poet care s-a exprimat exclusiv prin simţuri ; “văzul şi auzul ne sunt tot atât de ascuţite ca şi în creaţia anonimă”.

Balada “Nunta Zamfirei” impresionează prin mişcarea ei vie, ingenioasă, nu prin subiect sau viziunea ei de basm. Coşbuc reuşeşte totuşi să îmbine senzaţiile acestor 2 simţuri, de-aici rezultând şi caracterul său savant, complex.

Are loc valorizarea datinilor, obiceiurilor într-o povestire veselă, cu ritm alert. Se pune în scenă ritualul nunţii, stilul lui Coşbuc fiind original chiar şi în structura versificaţiei : sextină cu un vers scurt. Strofa are măsura de 8 silabe, cu ultimul vers de 4 silabe.

Petru Poanta vorbeste de “Nunta Zamfirei” ca “o feerie nupţială în care se întrevede o întreagă mitologie din care mai lămurit transpar dionisiacul si panismul”.

Coşbuc nu are rolul de a reface doar ceremonialul, ci şi nişte epoci culturale : strofa XII aminteşte de un turnir cavaleresc :

“Voinicii cai spumau în salt;Şi-n creasta coifului înaltPrin vulturi vântul viu vuia,Vrun prinţ mai tânăr când trecea

C-un braţ în şold şi pe prăseaCu celălalt.”

Motivul urării lui Mugur-împarat trimite cu gândul la cultul fecunditaţii :

“…Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,Să crească mare şi voinic, -Iar noi să mai jucăm un picŞi la botez!”

Tot Petru Poantă afirmă că cei doi miri fac parte din lumi diferite : Viorel e solar, “vine dintr-un afund de răsărit”, iar Zamfira e elementul terestru, vegetal. Cele două principii apar şi la Eminescu, unde Luceafărul este cosmic, iar Cătălina e pământeană, dar şi la Ion Barbu : Lapona este terestră şi se îndreaptă către soare.

Prin acest poem, Coşbuc a reuşit să le arate contemporanilor cum mitologia naţională opusă lui Eminescu poate fi reinvocată.

“Scapaţi de imitaţia marelui poet (Eminescu), Coşbuc, Goga şi Iosif şi-au regăsit fibra personală în contact cu poezia populară, s-au refugiat în natură, în zarea satului natal şi în copilărie ca într-un univers poetic închis.” (Pompiliu Constantinescu).

BIBLIOGRAFIE

Date despre autori- Wikipedia Petru Poantă Pompiliu Constantinescu Alexandru Piru

SAVIN FLAVIA

XII E