1

ECULTURA

CULTURA PRIN CUNOAŞTERE TIC

Studiu realizat de echipa formată din Apreutesei Radu, Nistor Alexandra, Ion Alexandra, Hrenciuc Pinto,

Manolache Mădălina (elevi), Cozlac Mihai, Hrenciuc Ionut Mugurel (tineri) sub îndrumarea domnului Ciondolea

Niculai - bibliotecar Cândeşti.

Studiu privind prelucrarea materialelor textile in gospodăria ţăranului din Cândeşti

Ţesutul

Îmbrăcămintea a apărut şi ca o condiţie a supravieţuirii. Dacă primele piese vestimentare

sunt improvizaţii din piei de animale, în timp, perfecţionarea tehnică a permis prelucrarea

fibrelor vegetale şi animale, prin împletire sau chiar ţesere în război vertical sau orizontal.

Răsucirea fibrelor (torsul) pare să fi fost procedeul revoluţionar care a stat la baza

confecţionării îmbrăcămintei, întrucât a permis realizarea continuităţii fibrelor prin formarea

firului, a cărui dimensiune putea fi ajustată. Dar nu mai puţin importante sunt evoluţia tehnicii,

apariţia şi răspândirea pe scară largă a războaielor de ţesut.

Ţesutul ocupă un loc important între meşteşuguri - se făcea în gospodărie şi răspundea

nevoilor membrilor familiei. De la piesele de port cotidian la cele de sărbătoare şi până la

textilele care îmbrăca locuinţa, totul era lucrat manual. Săpăturile arheologice arată că ţesutul

este o îndeletnicire veche. Pe teritoriul Moldovei s-au găsit amprente de ţesături pe fundul

vaselor de lut din neolitic. Pe baza săpăturilor s-a stabilit că din acele timpuri ţesutul se efectua

pe războiul de ţesut vertical. Având mărimea corespunzătoare înălţimii unui om, războiul vertical

primitiv putea fi folosit numai pentru obţinerea unor ţesături destul de mici ca lungime şi din

pricină că urzeala nu era bine întinsă, neuniforme ca aspect. Treptat însă, războiul vertical a

început să fie înlocuit cu cel orizontal, la care urzeala se înfăşoară de pe primul sul pe un altul,

aflat la o oarecare distanţă, pe care se forma ţesătura. Treptat părţile componente ale războiului

de ţesut orizontal au fost completate cu diferite dispozitive ce asigură obţinerea de ţesături

corespunzătoare destinaţiilor prevăzute.

Abia în secolul X s-a trecut la războiul de ţesut orizontal. Evoluţia meşteşugului ţesutului

în perioada medievală identificată în documentele păstrate indică faptul că pe lângă curţile

domneşti şi boiereşti sau pe domenii mănăstireşti se organizează ateliere în care se ţes stofe,

pânze şi covoare. În secolul al XV-lea, meşteşugul era atât de răspândit, încât Anton-Maria del

Chiaro Fiorentino în lucrarea „ Revoluţiile Valahiei” publicată la Iaşi în 1929, remarca faptul că

în Ţările Române ,,era o adevărată fabrică de ţesut în fiecare casă''. În afara de materialele scrise,

tehnica de lucru, compoziţiile ornamentale, cromatica rafinată precum şi gama bogată şi variată a

categoriilor de ţesături indica o îndelungă tradiţie în domeniul ţesutului şi a folosirii textilelor în

cadrul portului popular, cât şi în cadrul ţesăturilor de interior ţărănesc.

Domeniul ţesăturilor este alcătuit din cel mai mare număr de piese, dar şi de cunoştinţe

cerute celui ce practică acest meşteşug. Pe teritoriul ţării noastre, fragmente de ţesături au fost

descoperite datând încă din epoca bronzului. Acest meşteşug a fost practicat de femei. Ele erau

cele care cultivau, pe suprafeţe mici de pământ, inul şi cânepa. De la semănat până la recoltat,

ţărăncile erau acelea care îngrijeau aceste culturi. O altă materie prima era lâna, care odată tunsă

era toarsă şi colorată .

Ţesătura, aşa cum a fost ea prezentată în capitolul anterior, este un produs textil realizat

din două sisteme de fire: unul dispus longitudinal denumit urzeala şi celălalt dispus transversal

2

denumit bătătura. Regula după care se îmbină firele acestor două sisteme se numeşte legătură.

Legătura pânză este legătura cu cea mai mare frecvenţă de utilizare, are cea mai buna stabilitate

poziţională a firelor, este echilibrată, faţa şi reversul ţesăturii fiind identice. Datorita fermităţii

de legare a firelor, legătura pânză conferă ţesăturilor proprietăţi fizico-mecanice foarte bune.

Materiile prime utilizate în meşteşugul ţesutului au fost inul, cânepa şi lâna, materii prime

prelucrate în gospodăriile proprii. Din in şi cânepă se ţesea pânză din care se confecţionau

diferite piese de port (cămăşi bărbăteşti şi femeieşti, ştergare de pus pe cap) şi piese pentru

împodobit interiorul casei (ştergare, prostiri de pus la marginea patului şi pentru acoperit hainele

de pe culme), feţe de pernă, feţe de masă, perdele. Lâna era folosită la ţesutul textilelor de

interior (lăicere, scoarţe, păretare ş.a.) şi la confecţionarea obiectelor de port (sumane, catrinţe,

brâie, bârneţe, traiste ş.a.)

De amintit faptul că în sec. al XIX-lea, la ţesutul scoarţelor, urzeala era din păr extras din

lână, care prezenta anumite calităţi: rezistent, elastic, se torcea cu multă uşurinţă. Se acordă mare

atenţie firului de urzeală, acesta reprezentând "scheletul" oricărei ţesături. Ca bătătură se folosea

pănura, lână moale care se torcea în furcă, mai groasă, mai puţin răsucită, ceea ce permitea şi o

vopsire mai uşoară. Din sec. al XX-lea părul a fost înlocuit cu bumbac sau cânepă. Meşteşugul

propriu-zis al ţesutului - încrucişarea urzelii cu băteală - s-a păstrat până în zilele noastre.

În funcţie de materia primă folosită, corelat cu destinaţia produsului, firele de urzeală şi

de bătătură suportau un lung proces de prelucrare. Astfel, pentru realizarea produselor din lână,

după tunderea oilor, urmează spălatul lânii, scărmănatul, dărăcitul, pieptănatul prin fuşalăi şi

torsul. Se foloseau în acest scop unelte cunoscute: piepteni, fuşalăi, fus, răşchitor, vârtelniţă şi

altele. Astfel pregătită lâna se trecea la ţesut.

Cel mai vechi document grafic care atestă existenţa războiului de ţesut orizontal, întâlnit

astăzi în Europa, se află într-un manuscris care se găseşte la Cambridge, datând din secolul al

XVIII-lea.

Pentru ţesutul propriu-zis în zona Cândeşti s-a folosit şi se foloseşte încă războiul

orizontal care permite alegerea unei game diversificate de ţesut, în funcţie de obiectul ce

urmează a se realiza ulterior din ţesătură.

Acest război arhaic apare în diferite părţi ale globului, în două variante. La prima variantă

folosită de egipteni şi de romani, firele de urzeală erau prinse la partea de jos pe o vergea

orizontală, iar la cea de-a doua, urzeala era întinsă cu ajutorul greutăţilor de lut.

Pentru a începe ţesutul propriu-zis, sunt necesare două operaţii premergătoare: urzitul şi

năvăditul.

Prin urzit firele de pe mosoare

sunt aşezate pe o lungime stabilită, care

va fi lungimea ţesăturii, iar numărul

firelor va da lăţimea viitoarei ţesături.

Năvăditul reprezintă stabilirea

numărului de iţe şi ordinea în care

acestea sunt ridicate sau coborâte.

Ţesătura se bate cu furculiţa în războiul

vertical sau cu spata în războiul pe

orizontală. După ce s-a realizat ţesut, se

taie firele de urzeală şi se trece la

finisarea ţesăturii (se leagă nodurile

firelor de urzeală, se curăţă ţesătura de

eventualele impurităţi şi se calcă).

3

Instrumentele folosite la prelucrarea – confecţionarea ţesăturilor sunt prezente în fiecare

gospodărie - dăracul cu piepteni, furca şi fusul, vârtelniţa, sucala, uneori maşina de tors, războiul

vertical sau orizontal.

De-a lungul mai multor epoci istorice meşteşugul ţesutului a cunoscut pe teritoriul

României şi implicit în judeţul Botoşani o permanentă evoluţie fiind practicat, mai întâi, în

gospodăria ţărănească şi apoi în

cadrul unor ateliere specializate care

au funcţionat la curţile boiereşti şi

pe lângă mănăstiri.

Toate operaţiile tehnologice

- cultivarea plantelor şi creşterea

animalelor, sortarea categoriilor de

fibre, filarea, vopsirea, ţesutul şi

finisarea suprafeţelor textile sunt

executate manual în cadrul familial.

Referitor la vopsire, Simion

Florea Marian, în lucrarea Tradiţii

poporane române din Bucovina

publicată în 1895 la Bucureşti,

cercetând culorile cunoscute de ţărani şi denumirile acestora, înregistrează incredibilul număr de

230. Vopsirea se făcea pe ţesătura finită sau pe tort.

Pentru colorarea ţesăturilor se folosea: menta, anin, urzica pentru culoarea negru; coji de zarzăr

şi nuc pentru maro; vine de salcie pentru vişiniu închis; coji de vişin şi de dud pentru vernil;

rădăcina de păducel pentru albastru închis; nalba pentru gri deschis; foi de ceapă pentru galben

şi crem; crin pentru violet; sunătoare pentru culoarea nisipului etc.

Tehnic vorbind - operaţia tehnologică de ţesere se face pe războiul de ţesut orizontal

numit şi stative. Acesta are ca principale părţi componente: sulul de urzeală, fusceii, iţe, spată,

vătală, sulul de ţesătură, călcătorii, scripeţi, lopăţică, slobozitorul. Fiecare din aceste piese

componente au un rol bine definit şi nu poate fi înlocuit indiferent de destinaţia ţesăturii ce

urmează a se realiza.

Ca operaţii pregătitoare ţesutului propriu zis sunt: urzitul - pe urzitor, învelitul - pe sulul

de urzeală, năvăditul - prin iţe, spată şi prinderea de sulul de ţesătură. Firele de bătătură sunt

pregătite în funcţie de materia primă şi destinaţia produsului, pe formate cu ajutorul cărora se

inserează în urzeală, conform dispoziţiei date de operaţia de năvădit.

În imaginile prezentate identificăm părţile componente ale războiului de ţesut manual.

4

Vom explica în cele ce urmează rolul fiecărui element component al războiului de ţesut şi

vom descrie procesul de ţesere.

Rostul se formează prin apăsarea cu piciorul a călcătorilor care sunt legaţi de iţe şi de scripeţi.

Apăsarea unui călcător înseamnă ridicarea celuilalt, firele fiind trecute după o anumită regulă

prin cocleţii iţelor iar printre cele două plane de fire de urzeală ce formează rostul se inserează

bătătura cu ajutorul suveicii în care se află ţeava cu fir de bătătură.

5

După inserare, se loveşte cu vătala în care se află spata , pentru a presa firele de bătătură şi se

schimbă poziţia firelor de urzeală în rost prin apăsarea celuilalt călcător. Se formează un rând de

ţesătură. Operaţia se repetă până la terminarea ţesăturii.

Reglarea tensiunii în urzeală se cu ajutorul componentei – lopăţică – legată de cadrul

războiului şi elementul introdus în sulul de urzeală (amnar de strâns sulul) prin schimbarea

poziţiei elementului de legătură – beţişor în găurile de pe lopăţică.

După realizarea unei porţiuni de ţesătură se eliberează urzeala de pe sul cu ajutorul

slobozitorului. Fusceii de pe sulul de urzeală au rolul de a preveni încâlceala urzelii pe sul iar cei

doi de pe spaţiul dintre zona de formare a rostului şi sul de urzeală separă cele două sisteme de

fire de urzeală – fiecare corespunzând unei iţe sau fiind trecut prin cocleţii unei iţe.

Ţesăturile de casă sunt purtătoarele unei arte de o mare

diversitate şi bogăţie ce compun un decor caracteristic şi

încântător. Modalităţile de prelucrare a materiilor prime (lâna,

cânepa şi inul), a firelor şi chiar ţesăturilor până la starea lor

finită sunt diferenţiate după natura materiei prime, genul de

ţesătură şi destinaţia acesteia.

Ţesăturile sunt folosite pentru confecţionarea costumelor

populare, ţesături de uz gospodăresc şi decorative.

http://www.romanianmuseum.com/Romania/BotosaniBarbat.jpg

Ştergarele.

Dintre ţesăturile din pânză, ştergarele prezintă o funcţionalitate multiplă decorativă, utilitară,

ceremoniale şi rituală, fiind în acelaşi timp marca zonală şi etnică.

6

Ştergarele decorative au fost folosite la împodobirea pereţilor albi ai încăperilor, formând un

registru aproape continuu pe treimea superioară a încăperilor prin dispunerea lor pe culme sau

grindă, în jurul ferestrelor, icoanelor, oglinzilor.

Tehnicile de confecţionare şi decorare a ştergarelor constituie însemne ale zonelor etnografice.

Majoritatea pieselor erau confecţionate din pânză de bumbac (cele mai vechi din in şi cânepă),

ţesută în două iţe având marginile decorate prin alesături dispuse în registre geometrice.

Ştergarele cu caracter ceremonial au pe toată suprafaţa benzi decorate sau vergi simple, iar la

capete au registre compacte de alesătură. Ştergarele cu caracter ceremonial au pe toată suprafaţa

benzi decorate sau vergi simple, iar la capete registre compacte de alesătură .

Ştergarele de uz casnic sunt lucrate în două iţe, cu urzeala şi bătaie din bumbac subţire.

Ştergarele de botez sunt ţesute în două, trei sau patru iţe şi sunt dimensionate aproape ca cele de

uz casnic. Repartizarea structurilor decorative se face în raport cu importanţa participanţilor la

ceremonie (naşi, rude apropiate şi invitaţi obişnuiţi).

Motivele cele mai des folosite sunt cele geometrice, urmate de cele vegetale, zoomorfe şi

mai puţin antropomorfe. Cei care primesc ştergare la botez, le folosesc apoi în interiorul

locuinţei, pentru ornamentarea icoanelor sau a ferestrelor.

Ştergarele de nuntă prezintă un mare interes pentru mame şi fiice, deoarece amploarea

ceremonialului şi diversele sale aspecte, precum şi participarea numeroasă a obştii, impun

necesitatea confecţionării unui număr mare de ştergare, ce trebuie ornamentate diferit după rolul

fiecăruia în desfăşurarea ceremoniei. Materialele folosite sunt de cea mai mare calitate, capetele

ornamentate cu motive executate cu arnici în tehnica muştei duble.

O categorie aparte din ştergarele de nuntă o constituie aşa zisele „legătoare", pe care le întâlnim

pe tot cuprinsul ţării. Conform ritualului, ele erau oferite naşei, când se leagă mireasa la cap cu

basmaua, dimineaţa după nuntă.

Ştergarele pentru căruţe şi sănii au dimensiuni de peste 3 metri lungime şi 0,60 m lăţime. Ele

sunt înfăşurate în jurul gâtului celor doi cai, aşa încât să le atârne capetele.

În general sunt realizate în două iţe. Caroiajul realizat din grosimea firelor şi din albul său

puternic, soluţionează problema ornamenticii pe întreaga suprafaţă a piesei .

La începutul secolului al XX-lea au apărut ştergarele decorate prin broderie, după caiete cu

modele, la care decorul este liber desenat, în motive zoomorfe. Dimensiunile reduse ale

7

locuinţei tradiţionale, mobilierul fără piese masive din lemn, dispoziţia ferestrelor, au fost

hotărâtoare pentru utilizarea ştergarului în ansamblul locuinţei.

Deasupra patului se aşezau ştergare mici, încreţite la mijloc (fluture), iar pe scoarţele în culori

mai închise, ştergarele lucrate erau aşezate pliate sub forma unei „păpuşi".

Scoarţele sunt ţesute în două iţe, iar lăicerele în două sau patru iţe. Sistemul cel mai

simplu de ţesut, cel în două iţe, s-a complicat prin alesătura care oferă posibilităţi mai mari de

ornamentaţie a ţesăturii. Motivul de alesătură este izolat şi apare distanţat pe suprafaţa fondului

sau poate fi îmbinat cu alte motive. Ţesătura prin alesătură se realizează prin trei sisteme:

ţesătura în găurele, ţesătura legată şi

ţesătura „prin şi peste fire".

Scoarţa moldovenească se remarca

printr-o forma specifică (mai mult lungă

decât lată, prin ţesătura mai deasă şi

prin varietatea motivelor. Ea a dezvoltat

atât decorul geometric, cât şi decorul

vegetal caracteristic, ce stilizează

vechile motive simbolice ale pomului

vieţii şi ale vasului cu flori. Dintre

motivele figurale, cel mai frecvent

folosit este pasărea, legată, de obicei, de

pomul vieţii. De o surprinzătoare

modernitate, creată prin stilizarea

unghiulară a motivelor, scoarţa

moldovenească se remarca şi prin

originalitatea culorilor (azuriu, galben,

trandafiriu, brun şi verde).

8

Privind ornamentaţia, cel mai simplu ornament îl constituie dunga (vrâsta), simple dungi

în culori diferite care străbat suprafaţa lăicerului de la o margine la alta. Prin alesătură se ajunge

treptat la motive mai complicate ca rombul, steaua. Aşa au apărut scoarţele cu "rombul", rombul

reprezentând motivul solar, motiv îndrăgit de ţesătoarele din întreaga Moldovă şi nu numai.

Deosebit de valoroase sunt şi scoarţele în decorul cărora apare motivul "pomul vieţii" sub forma

ramurii de brad stilizată - tipar traco-getic .

Încheiem cu remarca poetului filosof Lucian Blaga, în Trilogia culturii,

„ […] în asemănare cu cromatica altor popoare, cea românească reprezintă cazul rar al

unei arte populare de natură clasică, în sensul că e măsurată discret... Prin funcţia pozitivă a

golului, a câmpului ca factor ritmic prin acest mod degajat, arta populară românească

reprezintă în răsărit o insulă de duh european... duh al măsurii.”

Bibliografie:

1. Stoica, G, , Horsia, O. , Meşteşuguri artistice şi tradiţionale, Editura enciclopedică,

Bucureşti, 2001;

2. Iosif, E., Tehnologii textile si de confecţii - manual pentru licee industriale cu profil de

industrie uşoară, clasele a IX-a si a X-a, E.D.P. 1981;

3. Nistoroaia , G. H., Ştergare populare. Bucureşti, 1975;

4. Marinescu, M., Arta populară românească. Ţesături decorative. Cluj-Napoca, 1975;

5. Simion, F. M., Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895;

6. Blaga, L., Trilogia culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005;

7. http://www.qualitativeschool.ro/ro/Enciclopedie%20final/Locuri%20culturale.html