John S Searle 1. Locutionarul si ilocutionarul dupaSearleSearle (1968) a criticat distinctia lui Austin dintre locutionar si ilocutionar incercand sa arate ca nu se poate distinge , in maniera lui Austin , intre actele retice si actele ilocutionare , ci ca trebuie sa se distinga intre actele ilocutionare si actele propozitionale (din care fac parte) . Ideea lui Austin pare a fi ca este perfect posibil sa se stie ce cuvinte au fost pronuntate de locutor si cu ce semnificatie , fara sa fie necesar sa se cunoasca forta enuntului sau . Astfel spus , aceeasi fraza , cu aceeasi semnificatie , poate fi aparent enuntata in diferite circumstante pentru a indeplini niste acte ilocutionare distincte , fapt ce ar justifica , dupa Austin , distinctia dintre actul locutionar si actul ilocutionar . In analiza lui Austin , forta ilocutionara nu face parte din semnificatia enuntului , ci ea i se adauga . Insa Searle remarca faptul ca nu toate frazele pot fi enuntate cu aceeasi semnificatie pentru a indeplini niste acte ilocutionare diferite . In particular , este vorba de performativele explicite , pentru care , dupa Searle , actul retic este un act ilocutionar . De aceea , actele locutionare si actele ilocutionare nu sunt niste clase de acte mutual exclusive . Nu exista o distinctie intre actul retic si cel ilocutionar in cazul unui performativ explicit , deoarece semnificatia unui performativ explicit este un act ilocutionar . Or , actul retic consta in utilizarea unei fraze careia i se atribuie o anumita semnificatie .

Intr-o a doua faza , Searle tinde sa arate ca semnificatia tuturor enunturilor este un act ilocutionar si ca , in consecinta , toate actele retice sunt niste acte ilocutionare . Pentru a demonstra acest lucru el recurge la faptul ca este aparent imposibil sa se raporteze un act retic in discurs indirect fara sa se utilizeze un verb ilocutionar , adica un verb cu care se pot construi performativele explicite . De indata ce incercam sa raportam ceea ce un locutor spune printr-un discurs indirect nu putem evita , subliniaza Searle , utilizarea unui verb ilocutionar si , implicit , indicarea fortei ilocutionare a enuntului sau . Searle ajunge la concluzia ca actul retic nu este , in mod real , distinct de actele ilocutionare . Insa , daca a indeplini un act retic inseamna a enunta o fraza imprumutandu-i o anumita semnificatie (literala) si daca orice act retic este un act ilocutionar , atunci semnificatia oricarei fraze ( in context ) este un act ilocutionar . Mai exact , Searle sustine ca semnificatia literala a unei fraze determina mereu o forta ilocutionara mai mult sau mai putin specifica , astfel incat forta locutionara , departe de a se adauga (cum crede Austin ) semnificatiei , face parte din aceasta . Pozitia lui Searle pare a avea drept consecinta ca oricine anunta o fraza atribuindu-i un sens , adica facand-o sa exprime un anumit act ilocutionar indeplineste ipso facto acest act ilocutionar , insa acest lucru nu este in intregime just , intrucat de fiecare data cand un locutor utilizeaza o fraza el cauta sa indeplineasca unul / mai multe act(e) ilocutionar(e) care constituie semnificatia intentionala a enuntarii sale . Dar acest(e) acte ilocutionar(e) pot sau nu sa fie exprimate , in contextul dat , de fraza utilizata , adica ele pot sau nu sa fie , in mod conventional , semnificate de locutor . De exemplu , un locutor care utilizeaza enuntul : " Poti sa-mi dai sarea ? " , in contextul unei cine , cere auditorului sau sa-i dea sarea , insa acest act ilocutionar nu este deloc cel exprimat de enuntul sau , intrucat acesta exprima actul de a cere auditorului sau daca este capabil sa-i dea sarea . De aceea , in acest caz , locutorul incearca sa indeplineasca doua acte ilocutionare : unul conventional si intentional semnificat si altul intentional , nu si conventional , semnificat . Totusi , chiar daca admitem , ca Searle , ca sensul unei fraze , intrun context dat , este mereu un act ilocutionar nu inseamna ca a utiliza o fraza care sa exprime un anumit act ilocutionar ( adica a indeplini un

act retic ) se confunda cu indeplinirea acestui act ilocutionar . Daca Searle pare tentat de aceasta concluzie este pentru ca isi concentreaza atentia asupra enuntarilor serioase si literale , asupra cazurilor in care locutorul are efectiv intentia sa indeplineasca actul ilocutionar care este conventional exprimat de enuntul sau . Atitudinea lui Searle este aparent motivata de adeziunea sa la ceva de el numeste principiul exprimabilitatii , conform caruia tot ce poate fi exprimat ( semnificat ) intentional poate , in principiu , sa fie exprimat ( semnificat ) literal . Fiind data ipoteza ca sensul literal al unui enunt este un act ilocutionar , a accepta acest principiu revine la a afirma ca pentru orice act ilocutionar ce poate fi exprimat intentional , este posibil (teoretic) sa existe o fraza care sa exprime literal , conventional , acest act . Searle acorda o mare importanta principiului exprimabilitatii , caci el ii permite sa sustina ca studiul actelor ilocutionare se reduce la studiul semnificatiei ( conventionale ) a enunturilor . Am vazut ca , pentru Searle , orice enuntare serioasa si literala a unei fraze constituie indeplinirea unui act ilocutionar exprimat conventional de aceasta fraza in contextul dat. Aceasta ii permite sa ajunga la concluzia ca regulile care guverneaza utilizarea , serioasa si literala , a unei fraze se confunda cu regulile de indeplinire a actului ilocutionar pe care ea il exprima . Insa , daca ar fi ramas ceva , ar fi trebuit sa admita ca studiul actelor ilocutionare excede studiul semnificatiilor enunturilor , intrucat exista acte ilocutionare care sunt indeplinite fara a fi semnificate conventional . Or principiul exprimabilitatii garanteaza tocmai ca orice act ilocutionar ce poate fi indeplinit pronuntand , serios si literal , o fraza care exprima acest act ilocutionar , ceea ce permite sa se sustina ca regulile de indeplinire a oricarui act ilocutionar nu sunt altele decat regulile de utilizare , serioase si literale , a frazelor care-l exprima sau care l-ar putea exprima . Teoria actelor ilocutionare se gaseste astfel identificata cu teoria semnificatiei conventionale . Searle vede in acest fapt avantajul ca nu mai este necesat , pentru a da seama de actele ilocutionare , sa se invoce alte conventii decat conventiile lingvistice , care fixeaza semnificatia enunturilor . La Austin , actele ilocutionare erau calificate drept "conventionale" , insa ele sunt , in acelasi timp , separate de semnificatia lingvistica a enuntarii , ceea ce lasa sa se inteleaga ca ar exista reguli conventionale care ar

guverna indeplinirea actelor ilocutionare si care ar fi distincte de regulile lingvistice . Insa este dificil sa se stie de ce tip de conventii anume este vorba . Punctul de vedere a lui Searle are , in mod cert , meritul de a disipa acest mister , insa nu este un merit decat in masura in care este just sa se afirme ca actele ilocutionare sunt niste acte conventionale . Simplul fapt ca semnificatia conventionala a unui enunt ar fi un act ilocutionar nu pare totusi sa fie un motiv suficient pentru a afirma ca actele locutionare sunt niste acte ilocutionare , daca se intelege prin aceasta ca trebuie sa existe niste reguli conventionale generale a caror aplicare constituie indeplinirea unui act ilocutoriu . Posibilitatea savarsirii sau incercarea de a savarsi un act ilocutionar diferit de cel care este conventional exprimat de enuntul sau indica , dimpotriva , destul de clar faptul ca actele ilocutionare tin macar in egala masura de intentiile locutorului si de conventiile lingvistice generale => Opozitia austiniana dintre actul retic si actul ilocutionar este , asadar de acelasi ordin ca opozitia lui Grice dintre semnificatia intentionala si semnificatia conventionala ( a frazelor in context ) . Criticele pe care Searle le-a formulat la adresa lui Austin , ca si celor adresate lui Grice par , de altfel , sa porneasca din aceeasi prejudecata dupa care nu s-ar putea sa existe acte de semnificare fara mijloace conventionale de a le indeplini .

Searle nu reuseste sa arate ca toate actele retice sunt niste acte ilocutionare si , prin urmare , sa aboleasca distinctia lui Austin , insa acest lucru nu inseamna ca ideea conform careia semnificatia unui enunt este un act ilocutionar ar fi eronata . Din contra , ideea ca modurile gramaticale si prefixele performative ( " iti promit ca " , " afirm ca " etc . ) functioneaza ca niste indicatori de forta ilocutionara este , macar la prima vedere, intuitiv plauzibila .

2 . Analiza actelor ilocutionareAm putea rezuma punctul de vedere expus anterior afirmand ca orice enuntare serioasa si literala a unei fraze revine la a incerca sa se indeplineasca actul ilocutionar exprimat de aceasta fraza in contextul repectiv si ca orice enuntare a unei fraze de catre un locutor competent revine la a exprima / semnifica in mod conventional un anumit act ilocutionar si la a incerca , daca enuntarea este serioasa , sa se indeplineasca un anumit act locutionar care poate diferi de primul . Actele ilocutionare apar in aceasta perspectiva ca niste unitati de baza ale comunicarii si ca niste obiecte privilegiate ale semnificatiei . Orice act ilocutionar comporta un aspect , numit forta ilocutionara care poate fi comun mai multor acte ilocutionare foarte diferite . De

exemplu , toate actele ilocutionare exprimate de urmatoarele fraze au aceeasi forta ilocutionara : aceea a unui ordin : - Iti ordon sa deschizi fereastra - Iti ordon sa ramai aici ; Un act ilocutionar nu se reduce , in general , la forta sa , el avand , de asemenea , un anumit continut la care aceasta forta este aplicata , ceea ce Searle exprima spunand ca un act alocutionar are , de obicei , forma F ( p ) , unde F este o forta ilocutionara si p un continut propozitional sau , mai simplu , o propozitie . In vreme ce forta F este exprimata de indicatorul de forta ilocutionara ( modul gramatical sau prefixul performativ ) , propozitia este exprimata de restul enuntului . Notiunea de propozitie are o lunga istorie in filosofie . In prezentul context , ea corespunde la ceea ce ar fi fost sensul unui enunt pur constatativ , daca s-ar fi mentinut opozitia performativ / constatativ . Propozitia exprimata de un enunt este acea parte a sensului sau susceptibila de a fi adevarata sau falsa , adica de a reprezenta o situatie sau o stare de lucruri . Daca este adevarat ca orice enunt exprima un act ilocutionar , atunci nu este posibil , asa cum o subliniaza Searle , sa se exprime o propozitie in afara contextului unui act ilocutionar ( sau , mai exact , a unui act retic ) , caci propozitia este ilocutionar neutra . Altfel spus , notiunea de propozitie nu trimite la nimic altceva decat la continutul unui act ilocutionar , indiferent de modul in care acesta este exprimat . Undeva intre semnificatia / semnificatiile frazei scoase din context si semnificatia intentionala a unei enuntari se afla semnificatia (conventionala ) a enuntului , adica a frazei in context . Aceasta semnificatie , ca si semnificatia (intentionala) a enuntarii sunt acte ilocutionare compuse , in general , dintr-o forta ilocutionara si o propozitie . Insa semnificatia unei fraze scoase din context este ceva mai abstracta si nu determina un act alocutionar particular decat intrun context de enuntare .

Actele de limbaj in versiunea lui Searle1 Principiul de EXPRIMABILITATESearle incepe prin a adauga la teoria austiana a actelor de limbaj un principiu puternic , principiul de exprimabilitate , conform caruia tot ceea ce vrem sa spunem poate fi spus .

Pentru orice semnificatie X si pentru orice locutor L , de fiecare data cand L doreste sa semnifice ( are intentia de a transmite , doreste sa comunice etc . ) X , este posibil sa existe o expresie E astfel incat E sa fie exprimarea exacta sau formularea exacta a lui X .

Acest principiu implica o viziune a teoriei actelor de limbaj conform caruia cele doua notiuni centrale sunt intentia si conventia : locutorul care se adreseaza interlocutorului sau are intentia sa-i comunice un anumit continut , pe care i-l transmite gratie semnificatiei conventionale asociate expresiilor lingvistice enuntate in acest scop . Centralitatea notiunilor de intentie si conventie nu constituie totusi o ruptura prin raportare la teoria austiana a actelor de limbaj , ci , mai degraba , Searle se multumeste sa indice explicit notiunile care erau , la Austin , implicite . Originalitatea lui Searle consta in a distinge existenta a doua parti intr-un enunt : marcatorul de continut propozitional si marcatorul de forta ilocutionara .

2 Clasificarea actelor de limbaj la Searle

Searle a oferit propria versiune a regulilor ce se aplica diferitelor tipuri de acte de limbaj si propria sa clasificare a diferitelor tipuri de acte de limbaj . Criteriile pe care se bazeaza taxonomia sunt urmatoarele : (1). (2).

SCOPUL

actului ilocutionar de ajustare intre cuvinte si lume : - fie cuvintele " se ajusteaza " lumii , ca intr-o

DIRECTIA

asertiune ; - fie lumea " se ajusteaza " cuvintelor , ca intro promisiune . (3).

STARILE PSIHOLOGICE exprimate

( 4 ) DIFERENTELE privind continutul propozitional , care sunt determinate de anumite mecanisme legate de forta ilocutionara si care pot fi ilustrate , de exemplu , de diferenta dintre povestirea unui eveniment trecut si o predictie asupra viitorului . ( 5 ) . FORTA cu care scopul ilocutionar este reprezentat , care depinde de gradul de explicitare a actului . ( 6 ).STATUTUL locutorului si interlocutorului si influenta lor asupra fortei ilocutionare a enuntului . ( 7 ) . RELATIILE interlocutorului . (8). enuntului cu interesele locutorului si

RELATIILE cu restul discursului .

( 9 ) . DIFERENTELE dintre actele ce trec , in mod necesar , prin limbaj ( a jura ceva) si cele ce se pot indeplini cu sau fara limbaj (a

decide ) . ( 10 ) . DIFERENTA dintre actele institutionale si cele non institutionale . ( 11 ) . EXISTENTA sau nu a unui verb performativ corespunzator actului ilocutionar . ( 12 ) .

STILUL

indeplinirii actului .

Acest ansamblu un pic heteroclit de criterii ii permite lui Searle sa degajeze 5 clase majore de acte de limbaj , clasificarea bazandu-se , in mod esential , pe primele 4 criterii : - reprezentativele ( asertiune , afirmatie , etc . ) - directivele ( ordin , cerere , sfat , etc . ) - promisivele ( promisiune , oferta , invitatie , etc . ) - expresivele ( felicitare , multumire , etc . ) - declarativele ( declaratie de razboi , nominalizare , etc . )