Disclaimer: pentru a proteja identitatea persoanelor aflate în grija GSK și Salvați Copiii, numele folosite în materialele de comunicare sunt fictive.

Povestea Elenei Text de Andrei Crăciun

Elena, zece ani, nu aude. Transplantul de timpan îi poate încă schimba viața

Elena n-a auzit bine niciodată. Așa s-a născut. Trece de un deceniu prin viață beneficiind doar de frânturi

de cuvinte. Ar trebui să poarte un aparat auditiv în fiecare ureche. Fără să poată da o explicație coerentă

pentru această situație, părinții, deși au la dispoziție două astfel de aparate, i le pun Elenei pe rând. Când

am ajuns noi, ne auzea puțin cu dreapta. Doctorii spun că implantul de timpan ar putea fi o soluție

definitivă de rezolvare a problemelor acestui copil. Elena merge la școală, dar prea puțin înțelege.

Copiază însă cuvintele scrise pe tablă. Are o caligrafie rezonabilă în condițiile date.

Elena, alaturi de mama, sora si fiul surorii sale ( foto: Andrei Pungovschi)

Mama ei, Geta, are patruzeci de ani. Tatăl ei, Silviu, are doar treizeci și doi. I-a plăcut lui să ia femeie cu

opt ani mai mare. Silviu mai are cinci frați. Nu știe să spună câți nepoți are în total, le-a pierdut șirul. Silviu

are brațul stâng tăiat la fiecare doi centimetri cu lama, cu un briceag sau chiar cu cuțitul cel mare.

- De ce, Silviu?, de ce faci așa?, îl întreb.

- De supărare. Nu vedeți ce viață avem?, îmi răspunde.

Îi tac. Când se supără pe viața pe care o are, Silviu pune mâna pe o armă albă și se automutilează. Iese

la iveală că, da, dacă are ce, mai bea, dar, per total, de unde bani de băut? Concluzia este că atunci când au băutură, romii de la marginea asta de sat și de lume o împart totuși unii cu alții. Pe de altă parte,

casa în care ne aflăm e ridicată de Silviu cu mâna lui. El și Geta mai au o fiică – Ioana, în vârstă de

optsprezece ani. Fiica lor cea mare are doi copii – Andrei, de doi ani, și o fetiță, Alexandra, de trei luni.

Andrei, care e un grăsun, a căzut de curând și s-a lovit rău la ochiul stâng. N-au mers să-l vadă un doctor,

deși e limpede că nu e deloc bine. Nimeni nu are – în această familie - loc de muncă. Au fost la vot și au

votat.

Disclaimer: pentru a proteja identitatea persoanelor aflate în grija GSK și Salvați Copiii, numele folosite în materialele de comunicare sunt fictive.

Trăiesc toți din ajutorul social și alocațiile copiilor într-o casă fără curent electric. E adevărat, mai iau

uneori curent de la niște vecini binevoitori. Când au curent se uită la televizor- prind exclusiv TVR 1. Sunt

la curent, așadar, cu faptul că a început Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia, ba chiar și cu unele

dintre rezultate. E ceva cu sportul ăsta, te gândești, dacă evenimente petrecute în jungla amazoniană, la

Manaus, de pildă, au rezonanță până la Gulia, după dealurile Sucevei. E ceva.

Pe noptieră se află mai multe jucării, printre care un Moș Crăciun, obez cum îl știm, cu o față obosită,

abandonat de la sărbătorile trecute lângă perete, și un clovn cu însemnele unei cunoscute rețele de

restaurante fast-food, adus de cineva cândva de la oraș. Nu se mai știe nici de către cine, nici când, nici

măcar de unde. Clovnul afișează un rânjet incurabil. Jucăria preferată a Elenei este o păpușă cu ochii

foarte albaștri, pe care o îmbracă și o dezbracă, de care are grijă întocmai ca o fetiță de vârsta ei de la

oraș. N-a știut însă că ar fi trebuit să îi pună un nume, așa că nu i-a pus.

În casă mai există și un calculator, vechi, probabil un Pentium 6, dar nu mai merge de ani buni. Există și o

combină muzicală, care conferă posibilitatea de a asculta casete audio, dar și CD-uri, dar care, tot așa,

ține de decor. Un telefon mobil foarte vechi este pus în priză la încărcat, deși curentul să încăpățânează

să nu existe. Telefonul mobil este în grija Getei.

Mama Elenei a absolvit șapte clase. Tatăl Elenei niciuna – n-a trecut deloc, dar deloc!, pe la școală.

Dacă împărțim totalul sumelor primite de stat de membrii acestei familiei la numărul lor rezultă un total de

douăzeci de lei pentru fiecare om. Trăiesc din 20 de lei pe lună fiecare. Au câteva găini. E tot ce au. Mai muncesc cu ziua pe la cei mai bogați. Câteodată, fac măturoaie și le vând la oraș - de obicei, cu doi lei

măturoaia.

Elena e un copil foarte frumos. Îi spunem că e foarte frumoasă și ea nu ne aude.

Reporter: Cât costă, doamnă, un implant de timpan?

Mama Elenei: Doctorii de la oraș ziceau ceva de treizeci de milioane (n.m. – de lei vechi).

Reporter: Pentru amândouă urechile?

Mama Elenei: Pentru una singură. Măcar una să aibă și ea, dacă ne ajută bunul Dumnezeu.

Elena continuă să nu ne audă. Andrei Pungovschi o fotografiază în dreptul ferestrei. Lumina cade peste

Elena ca și cum ar fi o lumină cu sens. Mă îndrept către ea. Îngenunchez și ajung la înălțimea ei.

Fotograful ne imortalizează.

CIFRĂ

20 de lei pe lună este venitul pe cap de locuitor în familia Elenei.

Povestea Elenei Text de Andrei Crăciun

Disclaimer: pentru a proteja identitatea persoanelor aflate în grija GSK și Salvați Copiii, numele folosite în materialele de comunicare sunt fictive.

Povestea familiei Șandru

Text de Cristian China Birta

„Ştiţi cât este de important să ştii că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?”

Satul Hilieşeu Horia din judeţul Botoşani este chiar pe graniţa cu Ucraina. Aşa că nu ni s-a părut nimic nefiresc atunci când am aflat că trebuie să ajungem la „Pichet”. Credeam că este vorba doar despre o denumire populară a locului, încetăţenită în limbajul comun tocmai pentru că este aproape de graniţă. Dar nu, când am ajuns acolo ne-am dat seama că este chiar un pichet. Adică fosta clădire a grănicerilor români. Acum aflată într-o stare deplorabilă. Dar în care trăiesc 9 familii. Cu 27 de copii.

Din depărtare, de pe drumul de ţară care duce la Pichet, ai zice că vezi o zonă militarizată. Căci, văzută de la distanţă, clădirea arată ca o unitate militară, iar antena înaltă de vreo 20 de m din faţa clădirii îţi aduce aminte de filmele vechi româneşti de război, în care transmisioniştii noştri se străduiau să ofere informaţii ostaşilor despre mişcările trupelor germane. Aşa că surpriza pe care o ai atunci când te apropii şi vezi o gloată de copii jucându-se pe lângă antenă este mare. Căci nu se potriveşte deloc jocul copiilor cu impresia „militarizată” pe care ţi-ai făcut-o până atunci.

O întreb pe o femeie ieşită în întâmpinarea noastră câţi copii sunt acolo. „Nu ştiu să vă spun, că nu ne-am numărat”, râde ea. O altă femeie, cu un sugar în braţe, ne spune că sunt vreo 30. Dar nici ea nu ştie

exact. Asistenta comunală care ne însoţeşte zâmbeşte şi ne spune că sunt 27 de copii, din 9 familii.

Intrăm în clădire. Senzaţia de deplorabil se înteţeşte. Pentru că din exterior nu avem cum să vedem holurile învechite, murdare, cu pereţii decojiţi şi cu tavanul crăpat. Ne mai revenim un pic atunci când

intrăm în prima cameră. Unde stă familia Șandru. Au trei copii. Băieţi. Cel mai mic 2 luni, cel mai mare 5

ani. Camera este foarte curată. Sărăcăcioasă, dar curată. Cu lucrurile aranjate frumos, totul transmiţându-ţi o impresie de îngrijit. Le-am întrebat pe doamnele de la Salvaţi Copiii care erau cu noi dacă familiile acestea ştiau că venim şi s-au pregătit special. Nu, nu ştiau. Aşa era rânduiala lor.

Baietii familiei Şandru ( foto: Bogdan Baraghin)

Disclaimer: pentru a proteja identitatea persoanelor aflate în grija GSK și Salvați Copiii, numele folosite în materialele de comunicare sunt fictive.

Povestea familiei Șandru

Text de Cristian China Birta

„Vreo 3.000 de euro. Nu mai mult”

Mihai, tatăl, ne spune că cel mai greu este iarna. Pentru că ferestrele sunt putrede şi frigul intră prin toate părţile, iar micuţa sobă de lut nu face faţă. În rest, se descurcă. „E pădurea aproape, mai aducem nişte lemne, ne ajung ca să ne încălzim şi să facem de mâncare”, mai spune el.

Îl întreb cum se descurcă pe partea financiară, de unde câştigă bani. Mă roagă să aştept un pic şi iese din cameră. Revine după două minute cu un coş de răchită. Mi-l arată mândru şi îmi spune „asta ştiu eu să fac”. Îmi povesteşte că face mai multe tipuri de coşuri, pe care le vinde prin sat sau pe la târg pe la Dorohoi. „Vreo 1000 de coşuri împletesc pe an, mai mult nu am cum, nici material de lucru nu găsesc tot timpul anului şi nici nu pot să îl pregătesc cum trebuie”, adaugă. Ne explică faptul că ar avea nevoie de nişte utilaje care să „înmoaie” răchita şi să o facă mai flexibilă, mai uşor de lucrat. Îl întreb cât ar costa aceste utilaje.

Îşi îndreaptă spatele, ridică privirea înspre tavan, face nişte calcule în minte şi îmi spune: „Vreo 3.000 de euro. Nu mai mult. Dacă aş avea eu banii ăştia, ce atelier de împletit coşuri aş face...”. Încerc să îl întărât şi îi spun că nu cred că, dacă ar avea acum în mână 3.000 de euro, nu ar cheltui măcar o parte din ei pe alte lucruri. Se uită fix în ochii mei şi îmi spune hotărât: „Nu, nici un leu nu aş cheltui! Pentru atelier mi-ar trebui. Că din ăla aş scoate bani mai mulţi”.

Îmi spune că a vorbit cu primarul despre acest subiect şi că acesta i-a promis că o să îl ajute să obţină o finanţare europeană. Este optimist şi începe, ca vorbind pentru el, să facă nişte calcule, cam câte coşuri ar putea împleti aşa, „o să am nevoie de vreo 3 oameni, care să mă ajute”, „dacă dăm la 10 lei coşul şi

facem vreo 2500 pe an, facem bani să mai luăm nişte utilaje”.

„Cât trăiesc eu, asta o să facă, şcoală!”

Arată către băiatul lui cel mare, de 5 ani: „Vă dau în scris, dacă vreţi: când face 7 ani îl iau cu mine să îl învăţ meseria asta. Ca să ştie de mic să muncească”. Îmi spune că e obişnuit să îi înveţe pe cei mici, pentru că a fost la şcoala din sat de mai multe ori şi le-a arătat copiilor cum să împletească. „E la opţionale sau cum li se zice”, spune Mihai şi adaugă pe un ton care nu admite replic: „Nu am primit nici un ban pentru asta. M-am dus că aşa am zis că trebe, să le arăt copiilor că şi asta este o meserie bună, din care pot să trăiască”.

L-am întrebat dacă o să îşi dea copiii la şcoală şi mai departe, la liceu. Se uită mirat la mine, de parcă nu ar fi înţeles întrebarea. „Păi cum să nu facă şcoală? Cât trăiesc eu, asta o să facă, şcoală!”. O să fie greu cu banii, zice, dar o să se descurce cumva. Pentru că trebuie să le ofere un viitor copiilor, să aibă altă viaţă decât a avut el.

Îl rog să îmi spună ce crede despre faptul că cei de la Salvaţi Copiii vin pe la ei. Răspunsul: „Ştiţi cât este de important să ştii că există cineva în lumea asta care se gândeşte la tine?”.

La plecare, Mihai ne conduce înspre maşină. Cineva face o glumă despre bere. Mihai zâmbeşte trist şi zice: „Ce bere? Eu nu beau, nu fumez şi tot sărac sunt...”. Şi îmi dau seama că sărăcia pentru el este tristă pentru că nu îşi poate ajuta mai mult copiii. Îi strâng mâna, mă uit în ochii lui şi îi spun „mulţumesc”.

Îl las nedumerit în urmă. Şi zâmbesc...