Vara iar…Fiica cea mai stralucitoare cu gene firave de mărar,ochi de mărgăritar şi cercei de cireşe,a revenit pe minunata scenă a naturii cu alaiul său de flori şi fluturi multicolori. Cu multă măiestrie ea pluteşte între cer şi pământ într-un joc copilăresc ,în tăcerea blajină a nopţii ,spre nemurire…Aşa o vedeam eu în anii copilăriei mele,când priveam prin geamurile albăstrii ale căsuţei bunicilor,ca pe un joc.Atâtea dimineţi!Atâtea dimineţi copilăreşti!Şi într-o clipă toţi anii din urmă s-au acoperit de lanul de aur al florilor.

Îmi aduc aminte de o fetiţă mică,gingaşă,cu părul cârlionţat ce i se prelingea pe umerii acoperiţi cu bretelele unei rochiţe vaporoase.Alerga fericită toată ziua prin grădina bunicilor ei,dornică de a cunoaşte sub răsfăţul naturii! Am rămas singură lângă băncuţa de lemn care se odihneşte la umbra unui nuc falnic,cocoşat de încercările mele de a ajunge în vârf. M-am aşezat ghemuită,cu bărbia sprijinită de genunchi.Adia un vânt potolit care a adus o frunză călătoare de stejar.Obosită se aşeză be băncuţă.Pe frunză văd o picătură firavă de roua care parcă sălta de bucurie, nerăbdătoare sa îşi spună povestea.

Am luat frunza în mână privind picătura de rouă care deja își începuse povestea.Cu vocea ca un clinchet de clopoței , mica picătura incerca să-mi descrie cum s-a creat. Noaptea, pe cand licuricii iși începeau parada de lumini, lacrimile norilor au inceput sa cadă din cerul întunecat.Așa a apărut mica picatura de rouă, din magia licuricilor și blândețea serii. Își începuse viața pe o frunză de arțar calatorind prin lumea întreagă, aventurându-se în necunoscut.A inceput sa imi mai povesteasca despre un curcubeu magic:

„Oricine ar privi curcubeul s-ar intreba unde duce calea de lumina multicolora arcuindu-se delicat peste mare ca o tandra amintire a ploii abia duse… Oare ce-o fi la capatul ei?… Poate ca nimeni n-a plecat vreodata intr-acolo… sau poate ca nimeni nu s-a intors, fiindca marginea acestui briu de lumina se afla pe tarimul unde se-mplinesc cele mai dragi si mai tainice visuri si unde fiecare din cei plecati va fi gasit iubirea sau uitare”...acolo se afla taramul picaturilor de apa, „casa lor” .

Pe cand sa termine fascinanta poveste, o adiere usoara de vand, a ridicat picatura ducand-o spre asfintit... Iar sufletul meu a zburat departe sa-si caute lumina pierduta in indepartatele insule ale paradisului. Insa oricit a ratacit pe nestiutele plaji salbatice, oricit l-au nins florile inmiresmate de portocal nu si-a regasit linistea. Si intr-o zi a zburat sus de tot, pana la Dumnezeu si l-a rugat sa o lase sa se-ntoarca sa traiasca mai departe nedespartita de ceea ce a iubit atat. Si-atunci din mainile lui Dumnezeu a zburat inapoi spre lume o picatura de roua.