Povestea Micului Ponei care nu stia cum sa se poarte cu FericireaFericirea nu este nici un drept, nici o obligatie. Este o stare provizorie, adesea efemera, care isi are radacinile in cateva ancore sacre:a trai in prezent, a accepta sa te iubesti, a-l primi pe celalalt ca pe un cadou, a intampina miracolele imprevizibilului.A fost odata un pui de ponei, care inca de cand era foarte mic a inceput sa maltrateze fericirea.Sa nu credeti ca a fost un lucru usor pentru el, deoarece fericirea iubeste copiii, se apropie de ei fara precautii si chiar incearca sa ramana putin alaturi de cei care ii zambesc, lucru foarte frecvent in tara poneilor.Insa, puiul despre care vorbeam avea detestabilul obicei de a nu trai in prezent. Era tot timpul inaintea prezentului si se repezea asupra momentului care venea cu viteza unui fulger.Astfel incat, fericirea, care asa cum stie toata lumea, vrea sa fie recunoscuta, mangaiata, alintata, nu avea nici o sansa sa fie primita de catre acel pui de ponei, pe care il chema, am uitat sa vaspun, Ilfoke.Mai tarziu, devenit un frumos ponei adolescent, facea in asa fel incat sa descalifice orice moment de fericire posibila cultivand insatisfactia, amaraciunea si resentimentele si, mai ales atribuindu-si injunctii: Trebuie sa fac asta, trebuie sa fac aiaViata nu era niciodata asa cum ar fi trebuit sa fie, ceilalti nu se comportau cu el asa cum ar fi trebuit, tot ceea ce i se intampla avea un gust de ceva insuficient si deja cunoscut. Pe scurt, fericirea, imediat ce il zarea pe Ilfoke, se abatea din drum, fiindca trebuie sa stiti ca fericirile, oricare ar fi varsta si calitatile lor, nu suporta violenta si devalorizarile.

Astfel, de-a lungul vietii lui de adult, poneiul care traia intr-o superba crescatorie de cai, pe un platou inalt, inconjurat de multa dragoste si atentie, bucurandu-se de o mare libertate, avea o serie de atitudini si de comportamente care descurajau orice fericire ce trecea pe langa el, oricat de perseverenta ar fi fost. Era ca si cum Ilfoke ii interzicea fericirii sa se apropie de el, ca si cumi-ar fi spus: Nu am incredere in tine.Poate o sa imi spuneti ca, privind in jurul lui si-a dat seama cat de diferiti sunt ceilalti, simtea cand mergeau pe pasune, la plimbare, alaturi de ceilalti ponei masculi sau femele sau pui, faptul ca ei stiau sa primeasca fericirea.Nu era deloc asa. El credea pur si simplu ca exista noroc, care vine la anumiti privilegiati, dar el, oricum nu putea conta pe asa ceva. Eu nu ma bazeze pe noroc, ca si altii, ma bazez doarpe mine insumi!, ii placea lui sa le spuna tuturor.Printre altele, nu stia ca, mai tarziu, partenera lui si copiii pe care i-au avut, il numeau intre ei Domnul Singur. Astfel Ilfoke, sau Domnul Singur isi petrecu viata cultivandu-si insatisfactia cu perseverenta. Dificultatile, spunea el, le cunosc, nu ma deranjeaza, am trait cu ele toata viata, doar nu o sa ma paraseasca acum! Ar fi putut sa spuna altfel: Am o mare abilitate in a-mi activa si a intretine dificultatile, cred ca imi este foarte greu sa renunt la aceasta abilitate, sa nu ma mai plang mereu, sa nu mai cred ca sunt un persecutat al vietii.Nu stia inca faptul ca era posibil sa se schimbe, sa vada altfel lucrurile, sa fie mai deschis in fata imprevizibilului intalnirilor, sa primeasca prezentul, ca pe un dar ca pe un cadou. Pentru ca prezentul poate fi un cadou, daca stim cum sa il primim!Nu, nu stia deocamdata cum sa faca acest lucru, iar povestea aceasta ii este dedicata lui.Poate o va citi. In limba poneilor, bineinteles!Sursa: Povesti despre sperante Jacques Salome