POVESTEA MEA

Proiect finantat de

UNIUNEA EUROPEANA

Facilitatea de tranzitie 2007/19343.03.03

Integrarea in societate a tinerilor apartinand minoritatilor si grupurilor dezavantajate

Brosura editata de Fundatia Inima de Copil

Data publicarii: 10.11.2010

“Continutul acestui material nu reprezinta in mod necesar pozitia oficiala a Uniunii Europene”

Adresa de sesizari: cfcu.phare@mfinante.ro

Povestea mea

In paginile acestei brosuri veti descoperi povesti de viata ale

tinerilor din centre de plasament si tineri cu boli cronice care au

avut timp de multi ani, nevoie de asistenta din partea statului,

Fundatiei Inima de Copil si a celor din comunitate.

Brosura este realizata in cadrul proiectului “Povestea mea ma

ajuta” derulat in colaborare de Fundatia Inima de Copil si

D.G.A.S.P.C. Galati.

“Cel ce a avut copilarie luminoasa si

fericita si-a adunat comoara nesecata in

care-si gaseste mangaiere si in cele mai

dureroase clipe ale vietii.”

Wilhelm Wundt

Ma numesc Roman Stefan si nascut la data de

24 ianuarie 1988. Am fost parasit la 10 luni in

maternitatea ”Buna Vestire” dupa care am fost

repartizat la un centru maternal. Aici am stat pana la

varsta de 3 ani cand am fost mutat in alt centru de

plasament din Tecuci. Gradinita am facut-o in cadrul

centrului de plasament “Ion Creanga”, am urmat

clasele I-V la Scoala Speciala Nr.2 din judetul Galati

dupa care am urmat gimnaziu la fosta Scoala

Gimnaziala “Nicolae Iorga” nr.27.

In clasa a V-a la Scoala Speciala m-a observat

profesorul de matematica ca ma descurc foarte bine

totodata punandu-si intrebarea ce caut la o Scoala

Speciala. Acesta a cerut intocmirea (instituirea) unei

comisii pentru o noua evaluare, in urma careia am fost

scos din Scoala Speciala si transferat intr-o scoala

normala. Am terminat clasele V-VIII cu promovarea

testarii nationale, functie de care am fost repartizat la

Grupul Scolar Industrial de Marina din Galati.

Crescut la camin, nu mi-am cunoscut mama

decat abia in adolescenta, la 17 ani. Am dorit cu

ardoare s-o cunosc pe cea care mi-a dat viata. Am rugat

pe cineva sa afle cine este, am gasit-o si am implorat-o

sa vina la mine, la orfelinat. Ea era foarte prezentabila,

am simtit ca este mama mea. Am aflat de la ea ca mai

am doi frati si un tata vitreg, dar ca nu pot sa-i vizitez

deoarece sotul ei nu ma accepta. Am suferit mult, dar

cateodata ma gandesc ca o asemenea soarta este o dura

si folositoare lectie de viata.

Dupa aceasta intalnire am mai vazut-o pe mama

de 3 ori numai atunci cand a fost chemata in comisie.

Am urmat liceul, in toata aceasta perioada m-am

confruntat cu multe nevoi care nu au putut fi acoperite

de catre centru. Cu toate nevoile pe care le-am

intampinat pe toata aceasta perioada, am reusit sa

termin liceul si sa promovez examenul de bacalaureat

cu media 7,34. Am reusit sa-mi intocmesc dosarul

pentru inscriere la facultate si m-am inscris la

Facultatea de Automatica si Calculatoare din cadrul

Universitatii Tehnice “Gheorghe Asachi” din Iasi.

Consider ca la cei 22 de ani pe care ii am, stiu ce

imi doresc de la viata. Sunt pasionat de calculatoare si

imi doresc ca dupa ce voi deveni inginer, sa profesez pe

taram american. Vreau sa ma mut definitiv acolo, sa-mi

intemeiez o familie si sa am copii pe care sa nu-i

abandonez niciodata.

Desi am crescut la centrul de plasament, nu am

considerat niciodata ca as fi mai prejos decat alti tineri

care au familie si nu am suportat sa fiu compatimit.

Pentru mine toti oamenii sunt egali. Nu conteaza ca

unul este blond, tigan, sarac, slab, urat sau gras. La

centrul de plasament am invatat sa apreciez oamenii

dupa calitatea lor morala si nu dupa aspect sau dupa

prejudecatile mele.

Dupa ce am reusit inscrierea a urmat o

perioada de vacanta timp in care a trebuit sa ma

pregatesc pentru a merge pe un nou drum. Nu va pot

spune de cate nevoi m-am lovit. Imi trebuiau rechizite,

nu putine de cumparat, geamantan pentru bagaje, bani

de deplasare, bani pentru imbracaminte si multe alte

nevoi. In primul semestru de facultate m-am descurcat

datorita unor oameni buni la care am cerut ajutorul si

m-au sustinut, dar in semestrul II mi-a fost foarte greu

sa ajung la final pentru ca nu puteam sa apelez tot

timpul la acesti oameni pentru ca au si ei copiii lor si

multe alte probleme familiale, de aceea am cautat sa

gasesc ajutor si sustinere la alte persoane, organizatii,

pentru a reusi sa-mi realizez visul. Acum sunt deja in

anul II de facultate si chiar daca stiu ca nu va fi usor nu

sunt descurajat, merg inainte increzator.

In general sunt multumit si incerc sa ma descurc

cu banii pe care ii primesc lunar de la DGASPC. Nu

fumez, nu consum alcool, mananc la cantina si viata pe

care am dus-o m-a invatat sa fiu chibzuit si sa ma

multumesc cu putin, ramanand acelasi tanar luptator.

Am invatat ca si atunci cand pierzi poate un razboi, nu

inseamna ca esti infrant.

◊◊◊◊◊

Ma numesc M.C. si as vrea sa povestesc cum in

viata mea, la un moment dat, am trecut printr-o stare

de teama foarte puternica. Nu am stiut multa vreme ce

se intampla cu mine dar eram destul de speriat, tocmai

pentru ca, pe langa faptul ca nu ma simteam bine, nici

nu intelegeam de ce mi se intampla toate acestea.

Intr-o zi, in timp ce jucam fotbal, aveam aprinsa o tigara

si fiind transpirat de la joc, deodata nu am mai putut sa

respir, am simtit ca ma sufoc si am cazut la pamant. M-

am speriat atat de tare si am inceput sa tremur in acel

moment si chiar dupa ce asta a trecut, am ramas cu o

teama foarte mare si oriunde mergeam eram ingrozit de

gandul ca ar putea din nou sa mi se faca rau si sa cad

pe jos. Am mers la medic si mi-au spus sa nu mai

fumez si ca trec printr-o stare de depresie. Zi de zi eram

coplesit de gandul acesta, renuntand la tigara pentru o

vreme. Plangeam aproape mereu fara sa stiu de ce

anume. Ma gandeam ca sunt atat de tanar si sa nu mai

pot respira, sa fiu coplesit de tot felul de ganduri si stari

deprimante. Doamnele din centru nu ma credeau ca ma

simteam rau cu adevarat.

Ceea ce m-a ajutat foarte mult a fost mutarea intr-un

alt centru unde am cunoscut oameni noi care m-au

ajutat si m-au sprijinit sa reusesc sa-mi depasesc

starile de depresie si teama. Am cunoscut-o pe doamna

Aurica care lucreaza la bucatarie si aceasta m-a ajutat

foarte mult, m-am atasat de ea gasind in ea un adevarat

sprijin. Mergand in fiecare zi aproape la bucatarie a

inceput sa-mi placa sa gatesc si doamna Aurica m-a

intrebat daca nu as vrea sa invat sa gatesc. Mi-a cautat

un sponsor, astfel incat m-am inscris la un curs de

bucatar. Sunt foarte multumit de acest lucru pentru ca

acum, dupa ce am terminat cursul, consider ca am mai

multe sanse sa imi gasesc ceva de lucru, chiar daca stiu

ca nu va fi usor. Tot doamna Aurica m-a invatat tot felul

de lucruri bune: cum sa respect pe toata lumea, sa

invat bine la scoala, sa am grija de mine si de cei din

jurul meu. Am ajuns sa-i spun “mama” acestei doamne,

pentru ca intotdeauna m-a tratat ca si cand as fi copilul

ei.

In centrul in care sunt acum este atat de bine, sunt

multumit de doamnele care sunt aici, de faptul ca am

prieteni buni pe care mi i-am facut, cu care ma inteleg

bine si ma bucur ca am putut trece cu bine peste toate

intamplarile din viata mea, fie bune, fie rele, invatand

din toate. Teama mi-a disparut pentru ca ma simt

ocrotit si in siguranta, am prieteni cu care ma inteleg

bine. Asta imi da curaj sa merg mai departe si sa

privesc cu speranta in viitor.

Ma numesc Cristian – Neculai si m-am

nascut in ianuarie 1991, impreuna cu fratele meu

geaman, Auras.

Am dus o viata atat de grea incat nu doresc

nimanui sa traiasca ceva asemanator. Am fost dat,

impreuna cu fratele meu, la leagan, inca de la varsta de

2 luni, fiind mutat apoi prin mai multe centre pana la

14 ani cand am fost luat de un asistent maternal. In tot

acest timp am avut o viata foarte grea, plina de durere

si chin, fiind tratat rau de catre colegii din centru, batut

aproape zilnic, invinetit si chiar am fost internat in

spital pentru rani grave. Nu am simtit niciodata

apropiere si nici macar vreun semn de bunavointa din

partea personalului din centru. Toate astea m-au facut

sa sufar foarte mult, sa devin foarte inchis si

necomunicativ, fiindu-mi foarte greu sa ma

imprietenesc cu alti copii. Intr-una din perioadele in

care am stat internat in spital, mi-a fost descoperita o

hepatita cronica virala B.

Aici, traind intr-o familie, am inceput sa vad

lumea asa cum este ea si cum nu avusesem ocazia s-o

descopar pana atunci, am invatat foarte multe lucruri

de la acesti oameni, cum sa ma comport cu alti copii si

cum sa relationez cu adultii, cum sa depasesc

problemele de vocabular si de comportament. Am primit

multe lectii de viata, realizand ca viata este cu mult mai

mult decat ceea ce traisem eu pana atunci; mi-a placut

sa fiu in aceasta familie pentru ca am invatat sa

comunic. Chiar si dupa ce au aflat ca sunt bolnav,

comportamentul lor fata de mine nu s-a schimbat,

tratandu-ma ca si pe copilul lor, mergand cu mine prin

mai multe spitale din oras si din alte orase. M-am

atasat de ei si am inceput sa-i iubesc pentru ca tot ceea

ce faceau fata de mine merita iubirea mea. La varsta de

18 ani totusi, pentru ca cei din familia de plasament au

avut ceva probleme de sanatate, m-au lasat sa ma

intorc in centrul de plasament.

Aici am revenit la viata de care scapasem pentru

cativa ani, viata plina de nefericire. Aici este greu sa imi

pot implini visele, sperantele, dorintele... nici macar

medicamentele si hrana de regim nu sunt asa cum ar

trebui, conform cu boala mea. Dar in ciuda tuturor

acestor dificultati, continui sa cred ca pot merge mai

departe, incercand sa aplic tot ceea ce am invatat in

acei ani frumosi petrecuti in mijlocul familiei de

plasament.

Nu mi-am vazut niciodata familia naturala, nici

eu si nici fratii mei, desi ne dorim foarte mult sa avem

parte de asta, ne gandim zi de zi la ei si la cat de placut

ar fi sa-i cunoastem... cine stie, poate ca intr-o zi

aceasta dorinta a noastra se va implini.

Imi place sa fiu vesel cu cei care sunt veseli, sa ies

cu prietenii si sa ne plimbam, sa ma distrez, sa merg la

spectacole, cluburi, restaurante, sa ascult muzica... dar

mai ales sa conduc masina.....incercand sa ma bucur de

viata in ciuda piedicilor intalnite pana acum.

◊◊◊◊◊

Poveste de dragoste

Salut!

Ma numesc Florin si vreau sa scriu ca am avut

parte de o iubire frumoasa dar care s-a terminat cu

multe lacrimi.

Nu am intentia de a incepe asemenea unui basm

caci un basm se sfarseste mereu prin invingerea raului,

iar cei doi isi traiesc viata fericiti! Am sa incep simplu,

fara nici o introducere.

Era undeva prin luna noiembrie-decembrie (2008)

cand am cunoscut-o pe ea. Totul a fost o intamplare

fericita , la inceput nu eram atras de ea doar imi placea

cum arata si vroiam sa o am, ca orice baiat. Am avut-o

si la scurt timp m-am indragostit de ea fara sa vreau.

Era un sentiment frumos ce toata lumea ar vrea sa il

simta. Eram de nedespartit, stateam toata ziua numai

cu ea si imi dedicam tot timpul meu liber numai ei.

Timpul trecea si parca tot mai mult ma atasam de ea si

parca tot mai mult o iubeam, simteam ca mi-am gasit

jumatatea si parca viata mea a capatat culoare din alb-

negru cum era inainte.

La sfarsitul clasei a XI-a am hotarat sa plec in

Spania la munca pe perioada vacantei de vara. Mi se

facuse dor de ea la numai 3 ore de la plecare, nu imi

puteam lua gandul de la ea. Timpul trecea iar eu

simteam ca ma sufoc de dorul ei si abia asteptam sa vin

acasa sa fiu langa ea. Cand am ajuns acasa ea mi-a

sarit in brate si nu imi mai dadea drumul, repetandu-mi

intruna in lacrimi “Promit sa nu iti mai dau drumul”.

Era atat de bine sa ii pot vedea chipul, sa ii simt

sarutul, sa o am din nou langa mine. Simteam cu

adevarat ca mi-am gasit jumatatea inimii mele si ca

nimic pe lumea asta nu ne poate desparti. Ne iubeam

enorm de mult.

Dupa un timp mai lung a urmat dezastrul. Eu am

plecat la munca in Italia doar pentru noi, sa avem casa

noastra, sa intemeiem o familie, sa o fac fericita, sa

poata visa cu ochii deschisi, dar n-a fost asa.

Imi era foarte greu pentru ca ea nu era langa

mine si pe zi ce trecea tot mai tare imi era dor de ea.

Doar visele nu mi le putea lua nimeni, adormeam cu ea

in gand si ma trezeam cu ea in gand. Intr-o seara am

visat-o cu un baiat si m-am trezit plangand si razand in

acelasi timp, bucuros ca a fost doar un vis.

La cateva saptamani de la plecarea mea, distanta

si-a spus cuvantul. Avea pe altcineva iar eu nu stiam.

N-am rezistat mai mult de 2 luni fara ea si m-am intors

acasa. Cand am vazut-o am strans-o la piept si i-am zis

lacrimand: ”Iarta-ma….Promit sa nu te mai parasesc

niciodata” dar ea nu parea asa incantata precum eram

eu si am realizat ca ceva s-a intamplat. La scurt timp

am aflat ca ea m-a inselat, iar baiatul de care ea s-a

indragostit era chiar baiatul din visul meu.

Viata mea parca se terminase atunci, ea iubea pe

altcineva iar eu….legat la ochi de dragostea mea ce i-o

purtam, am trecut peste si parca tot mai mult o vroiam.

Pentru mine au urmat zile, poate chiar saptamani in

care nu mai aveam nici un chef de a-mi trai viata in

continuare. Zile in care imi doream sa mor, poate ca

eram prea drastic dar asta simteam.

A urmat o perioada plina de certuri in care ne

faceam gelosi unu pe altul. Intr-un final ne-am

despartit. Mi s-a rupt sufletul in acea zi dar nu aveam

ce face. Acum ne intelegem binisor ca amici dar mi-am

pierdut orice speranta pe care o mai aveam ca noi sa

fim din nou impreuna chiar daca inca o mai iubesc.

Aceasta a fost povestea mea de dragoste, din

pacate are un final trist, dar asa a fost sa fie. Nu regret

faptul ca am cunoscut-o pentru ca alaturi de ea am

invatat ce inseamna sa iubesti cu toata fiinta, dar am

cunoscut si adevaratul sens al cuvantului “Suferinta”.

◊◊◊◊◊

Sunt Nedy si am 17 ani. Locuiesc intr-

un centru de plasament impreuna cu unul din fratii mei

de aproape trei ani. Am ajuns aici atunci cand am intrat

la liceu si am fost nevoit sa vin la oras pentru a-mi

continua studiile.

Viata nu a fost blanda cu mine, am trait fericit

pana pe la 12 ani cand o mare nenorocire s-a abatut

asupra mea si a fratilor mei. Tatal meu a murit in mod

nesteptat pentru noi, luandu-si viata. Pentru ca mama

era plecata in strainatate la munca, au venit cei de la

Protectia Copilului pentru a vedea care va fi soarta

noastra. Au hotarat ca e mai bine pentru noi sa

ramanem la bunicii dupa tata, pentru ca locuiau in

aceeasi comuna cu noi si aveau posibilitati sa ne tina.

Doar ca noi eram copii, plini de energie, galagiosi, ne

mai certam, ne mai bateam si noi ca orice copil. Dupa o

vreme, bunicii au hotarat ca este prea greu pentru ei sa

aiba grija de noi toti si au vorbit cu o alta familie, din

aceeasi comuna cu ei sa ne ia ei in grija, in asistenta

maternala. Au fost aranjate toate lucrurile si am mers

in acea familie pentru o vreme. A fost bine acolo si as

mai fi ramas, doar ca timpul a trecut si m-am facut

mare, a fost nevoie sa-mi continui scoala asa ca am

venit la oras.

Am ajuns prima data la centrul de minori si apoi

intr-un centru de plasament. Pot spune ca este bine

aici, chiar mai bine decat la familia la care am fost in

asistenta maternala. Poate parea ciudat, dare eu asa

consider. La centru am mancare cat sa ma satur, mai

multa libertate, chiar ma simt mai bine.

Cat despre familia mea, mama nu s-a mai intors

din strainatate (nu a fost nici macar la inmormantarea

tatalui), s-a recasatorit acolo, mai are un copil. Moartea

tatalui m-a afectat desigur, doar ca atunci cand s-a

intamplat nu am realizat eu prea multe; dupa aceea, in

timp, i-am simtit lipsa din viata mea. Dar merg mai

departe pentru ca nu am alta solutie.

Privind spre viitor, imi doresc sa termin liceul cu

bine (chiar daca am pierdut un an din prostia mea), sa

iau bacalaureatul si sa dau chiar la facultate. Stiu ca

nu va fi usor, iar daca totusi nu voi reusi asta, voi

incerca sa invat o meserie si sa imi fac un viitor, sa

muncesc, sa-mi iau o gazda in oras si sa-mi vad de viata

in continuare. Sunt constient ca la tara nu mai vreau,

nu exista nici un viitor acolo, asa ca voi face tot ce tine

de mine pentru a reusi sa imi fac propriul drum in

viata.

◊◊◊◊◊

Ma numesc Mity si am 17 ani. Am venit in Galati,

la centru de plasament anul trecut, atunci cand am

intrat la liceu, plecand dintr-o familie unde am fost

pentru mai multi ani in asitenta maternala, familie pe

care o pot numi familia mea adevarata. Acolo am trait

alaturi de surorile mele mai mari ca intr- o adevarata

familie.

La varsta de 2 ani am fost dat la centru de plasament

impreuna cu surorile mele, iar la varsta de 8 ani am fost

luati de o familie in asistenta maternala unde am stat

pana cand am intrat la liceu. Perioada petrecuta in

mijlocul acelei familii a fost una fericita de care imi

amintesc cu placere, traind clipe minunate acolo.

Consider ca am avut o copilarie fericita invatand atatea

lucruri care imi vor folosi in viata. Aici, in aceasta

familie, mi-am descoperit placerea si pasiunea de a

“mesteri” tot felul de lucruri, de a le inventa, de a le

repara diverse obiecte si mecanisme. Imi doresc ca pe

viitor sa-mi dezvolt aceasta pasiune, facand din ea o

meserie care sa ma ajute sa-mi castig existenta. Un

moment fericit de care imi amintesc a fost acela cand, la

14 ani, am avut prima mea motoreta. Ce “tare” m-am

simtit, eram stapanul acelor locuri pe motoreta mea.

La 16 ani am fost nevoit sa ma mut in oras pentru a-mi

continua scoala, intrand la liceu. Despartirea de

“parintii mei” a fost grea. Chiar daca si acum merg sa-i

vizitez in vacante, mi-a fost greu atunci cand m-am

mutat in oras. Ceea ce m-a ajutat foarte mult a fost

faptul ca le aveam pe surorile mele alaturi, ele fiind in

acelasi centru cu mine.

Sunt abia in clasa a X-a de liceu si inca nu ma gandesc

la viitorul indepartat si la ce va fi cu viata mea dupa ce

voi termina scoala. Sunt constient ca am nevoie sa invat

o meserie, sa-mi fac un viitor si sa invat sa ma descurc

singur in viata asta. Inca nu sunt pregatit, dar am timp

sa o fac, cu ajutorul celor din jurul meu.

◊◊◊◊◊

Sunt P.C. si am 17 ani. De cand ma stiu am trait

la centrul de plasament… de parca m-as fi nascut acolo.

Am descoperit mult mai tarziu ca am parinti, frati si

surori dar ca acestia nu m-au vrut alaturi de ei.

Am trait o viata fericita intr-un centru de plasament

unde m-am simtit iubita si apreciata, unde cei din jur

ma tratau bine, se purtau frumos cu mine si cu ceilalti

copii care erau acolo. In urma cu 6 ani am fost data in

grija unei familii, in asistenta maternala. Pot spune ca a

fost cea mai frumoasa perioada din viata mea. Nu am

cuvinte sa pot spune cat de fericita am fost in mijlocul

acelei familii care ma trata ca pe propriul lor copil, fara

sa faca diferente. M-am inteles bine atat cu “mama” si

cu “tata”, cat si cu “surorile” si “fratele” meu, atat de

bine ca si acum pastram legatura, vorbim la telefon, ii

vizitez ori de cate ori am posibilitatea. Mi-ar fi placut sa

raman mereu la ei, inca imi doresc sa ma intorc in

mijlocul lor dar stiu ca acum nu mai este posibil pentru

ca familia aceea are alti doi copii in asistenta maternala.

Viata mea ar fi continuat inca in mijlocul acelei familii

care ma iubea daca anul trecut familia mea naturala

nu ar fi cerut sa merg in familia mea de origine, sa ma

intorc adica printre cei care alta data nu m-au vrut. I-

am cunoscut acum 2 ani la comisie la DGASPC. Nu pot

spune ca m-am bucurat sa ii cunosc pe cei care mi-au

dat viata dar care nu au vrut sa ma cunoasca atatia ani,

nu au vrut sa stie nimic de mine, dupa ce m-au aruncat

in strada ca pe un caine. Nu pot sa-i iert pentru ce mi-

au facut!

Poate totusi as fi incercat sa uit ca m-au parasit si sa

incerc sa-i iert, dar dupa ceea ce mi-au facut anul

trecut, chiar ca nu-i mai pot ierta. Daca nu ar fi fost ei

as fi fost in continuare la familia aceea minunata care a

avut grija atatia ani de mine si care s-a purtat bine cu

mine. Dar pentru ca anul trecut ei au facut cerere sa

ma ia in familia lor am fost data “acasa”. Ce zi

groaznica…..cand a inceput cosmarul pentru mine. Am

mers cu ei, dar cat de urat s-au purtat cu mine, m-au

lovit, mi-au vorbit urat, m-au jignit si m-au pus la

munci grele. Am reusit sa rezist trei saptamani,

saptamani de cosmar pentru mine, dar a fost prea mult.

Asa ca intr-o zi am fugit de la ei si am mers la politie sa

le spun despre asta.

Astfel am ajuns in centrul de minori, apoi intr-un

centru de plasament, dupa care, am venit aici unde

sunt si azi…..au fost experiente grele pentru mine, dar

incerc sa merg mai departe.

Tot ceea ce imi doresc este sa ajung din nou la o familie

in asistenta maternala, o familie care sa se poarte

frumos cu mine, sa-mi continui scoala, sa invat o

meserie si sa-mi fac viata mea. Stiu ca este foarte greu,

sunt constienta de asta, dar ce va fi va fi.

◊◊◊◊◊

Am 20 de ani si am fost prin centre de plasament

de la varsta de 10 ani. Aveam prieteni cu care sa ma joc,

aveam cu cine sa vorbesc si eram ajutat de ei in

momentele grele. Cu toate acestea, baietii mai mari

decat mine ma bateau si ma jigneau in mod constant.

Acest tratament din partea lor m-a facut sa ma simt

desconsiderat, ca nu am valoare si ca nu contez pentru

nimeni.

Crescand, imi traiam viata in centru incercand sa

fac fata, dorindu-mi sa reusesc sa ma adaptez, sa urmez

o scoala, sa-mi gasesc un loc de munca pentru a ma

descurca singur cand voi iesi din centru.

Pentru asta, cautam impreuna cu alti baieti din

centru sa mai gasim cate ceva de munca in timpul liber,

cate un “ciubuc” cum spunem noi. As putea spune ca in

oras se stie ca cine are nevoie de “mana de lucru ieftina”

gaseste intotdeaune printre tinerii din centrele de

plasament. De aceea, eram “racolati” chiar din curtea

centrului de anumite persoane, pentru diverse munci

fizice. Acestia veneau la sigur, stiind ca eram doritori sa

castigam ceva banuti pentru nevoile noastre. Mergeam

si munceam din greu, dar din pacate munca nu ne era

rasplatita pe masura efortului facut. Niciodata nu am

primit banii promisi, ba mai mult, deseori eram jigniti,

ni se vorbea urat si chiar au fost momente in care nu

ne-am mai primit banii pentru munca facuta. Auzeam

spunandu-ni-se: “Taci din gura mai, tu care esti de la

camin. Pune mana si munceste si apoi vorbim de bani”

Aceste experiente m-au intristat si m-au

dezamagit, neintelegand de ce oamenii ne privesc de

sus si ne trateaza ca pe “gunoaie”, doar pentru ca

suntem din centru.

Viata traita in afara familiei a fost si este destul de

grea oricum, nu avem nevoie sa ni se aminteasca mereu

ca am fost abandonati si ca nimanui nu-i pasa de noi.

Vreau sa stiti ca suntem si noi fiinte umane care avem

nevoie ca si voi de incurajare din partea voastra, avem

nevoie sa fim laudati, apreciati pentru ceea ce suntem,

pentru a capata incredere in noi insine si a reusi sa

mergem mai departe in aceasta viata.

Fundatia Inima de Copil Str. Furnalistilor, nr. 24 Galati, 800663

Tel/Fax: 0236-312199 E-mail: office@inimadecopil.ro

www.inimadecopil.ro

Brosura editata in cadrul proiectului “Povestea mea ma ajuta”,

implementat in parteneriat cu Directia de Asistenta Sociala si

Protectia Copilului Galati