E.....

Demult, tare demult, trăia la marginea unui sat, într-o colibă părăsită, un biet orfan pe nume Emil.

Toată averea lui era formată din cele trei oi pe care le scotea zilnic la păscut.Dar, bietul Emil, din pricina unor emoţii puternice îşi pierduse graiul. La ce

să-i mai folosească vocea? Oricum, oile îl înţelegeau după privire... Aşa gândea Emil în timp ce privea oile care păşteau liniştite...

Trecuse o bună bucată de vreme de când nu mai văzuse nici ţipenie de om în apropierea colibei sale.

Într-o zi însorită de vară, Emil lăsă oile la păscut pe deal şi el plecă puţin mai departe să cosească nişte fân. Pentru că era foarte cald, oilor li se făcu sete şi se duseră să bea apă de la jgheabul pe care-l pusese Emil special pentru ele. Băiatul privea cum beau oile apă, jgheabul fiind în stânga, iar ele, parcă aliniate în dreptul jgheabului....

Tocmai atunci a venit în goană un trimis al boierului care, văzând oile aşa frumoase şi îngrijite, s-a gândit să le ducă la curtea stăpânului său. Mai ales că nu se vedea nici ţipenie de om prin preajmă!

Totuşi, se gândi să întrebe, doar – doar nu va primi nici un răspuns:- Ale cui sunt oile acestea?Cum să răspundă bietul băiat, dacă el nu putea nici să vorbească? Îşi agita

mâinile şi reuşi să scoată următoarele sunete: E...E...E..., vrând parcă să-şi spună numele.

Sluga boierului îl auzi şi-l văzu apoi, privi oile care beau nestingherite apă din jgheab, se gândi că este un copil prea amărât pentru a-i aduce o suferinţă aşa de mare luându-i oile, aşa că întoarse calul şi se îndreptă spre sat.

De la această întâmplare, datorită noii emoţii, lui Emil îi reveni graiul. În semn de mulţumire, când vroia să-şi scrie numele, Emil desena semnul oilor care beau apă din jgheab, deoarece ele îi aduseseră din nou graiul.

Şi-aşa s-a născut litera E....