Povestea coloniei de 1.000 de elvetieni care au trait in Galati. Cum s-au stabilit la malul Dunarii si de ce li s-au sters mai toate urmele

Costel Crangan,

Incepand cu anul 1854 si pana in 1940, Galatiul a fost caminul a numeroase familii de elvetieni care s-au stabilit in tara noastra. Destinul acestei comunitati este subiectul tezei de doctorat a unui tanar sociolog roman, Aurelian Mihalache, care incearca sa readuca in prim-plan modul in care acesti oameni s-au integrat si au participat la viata sociala a orasului.

 

In zilele noastre pare o gluma proasta sa vorbesti despre o comunitate puternica de elvetieni stabiliti intr-o asezare romaneasca de provincie. La urma-urmelor, ce-ar cauta aici, intr-o tara saraca si macinata de coruptie, reprezentantii celei mai bogate natii (ca venit pe cap de locuitor) din lume? Ei bine, in urma cu cateva decenii lucrurile stateau cu totul altfel.

Potrivit documentelor istorice, la Galati traiau, pana la inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, circa 1.000 de elvetieni, care formau o comunitate prospera din care faceau parte oameni de afaceri, diplomati, artisti si numerosi ingineri.

Cum au ajuns sa se stabileasca elevetienii la Galati

Cand si de ce a sosit si s-a stabilit la Galati primul elvetian nu-i deloc clar, insa exista dovezi ca reprezentantii acestui popor cu origini germanice existau aici inca de acum cateva secole. Sunt amintiti, este drept doar pasager, in mai multe documente, inca din secolul al XVIII-lea.

Este vorba despre negustori si clerici care au venit in orasul de la malul Dunarii, fie pentru a incerca sa faca bani din comertul infloritor cu tarile rasaritene - portul Galati fiind un punct strategic al acestui comert, fie pentru a propavadui aici crestinismul de tip protestant sau catolic.

Prima atestare serioasa a comunitatii elvetiene din Galati apare de-abia in anul 1854, atunci cand 20 de ingineri si maistri francezi, germani si elvetieni sunt angajati sa lucreze la linia telegrafica Galati-Iasi. Referirea apare in lucrarea istoricului Paul Paltanea ,,Istoria  orasului Galati, de la origini si pana la 1918" si este nedezvoltata, poate si pentru ca avem de-a face cu o informatie colaterala. 

Lucrurile iau insa o turnura interesanta incepand cu 1856, an in care Galatiul devine sediu al Comisiei Europene a Dunarii, dupa Razboiul Crimeei, decizie luata de marile puteri ale vremii. Sediul institutiei era in actuala cladire a Bibliotecii ,,V.A. Urechia", un imobil impozant, cu o valoare arhitecturala deosebita.

Grup de elvetieni in Galati, la 1912. Foto: Colectia BVAU

La 4 noiembrie, Comisia isi incepe activitatea cu delegati ai Angliei, Austriei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei, Frantei si Turciei. Tot in acest an, se deschide la Galati o sucursala a Bancii Otomane, prima sucursala a unei banci straine din Moldova, iar in oras incep sa apara, pe banda rulanta consulate si case de comert straine.

Intr-un document demografic al primariei din 1856, act pastrat la Arhivele Statului, se consemneaza faptul ca la Galati traiesc ,,11 familii de elvetieni, in total 35 de suflete, care se indeletnicesc cu lucrul la telegraf, caile ferate si comerciu".

Informatiile sunt reluate de istoricul galatean Paul Paltanea in volumul ,,Comertul Moldovei cu apusul Europei

prin Galati", in care face referiri (este drept, de tip addenda, neavand legatura decat tangentiala cu subectul volumului) la comunitatea elvetiana din Galati, care pana in 1932 reusise sa ajunga la aproape 1.000 de membri.

Biserica Catolica era unul dintre locurile unde se intalneau elvetienii din Galati. Foto: colectia Maksay MIPP Galati

,,Era o comunitate unita si prospera. Se ajutau unii pe altii si organizau numeroase evenimente comune, incepand de la mersul impreuna la slujbele de la Biserica Catolica de pe strada Domneasca si pana la balurile de caritate", consemneaza istoricul.

Elvetienii de altadata mai sunt doar in poze si-n cimitir In vremurile noastre, la Galati nu mai traieste niciun elvetian. Exista, stabiliti la malul Dunarii, nemti, englezi, rusi, francezi, italieni, americani, indieni, chinezi si arabi. Ba chiar, ca efect al globalizarii fotbalului, pe aici au trecut si reprezantantii unor tari absolut exotice, de genul Burkina Faso si Togo.

Insa elvetieni nu mai sunt. Au plecat toti, intre 1940 si 1948, mai intai sub amenintarea bombelor. Galatiul a fost al treilea cel mai avariat oras romanesc, dupa Ploiesti si Bucuresti, de raidurile Aliatilor. Apoi, ca urmare a ocupatiei rusesti si a instalarii la putere a bolsevicilor.

Ruina consulatului elvetian din Galati. Foto: casecareplang.ro

Din frumoasa comunitate de elvetieni de altadata n-au mai ramas decat cateva poze sterse, neclare, aflate in colectia Bibliotecii ,,V.A. Urechia" si cateva morminte in sectorul catolic din cimitirul ,,Eternitatea" din Galati. Pana si cladirea care adapostea consulatul lor a disparut, caci buldozerul tranzitiei n-a iertat nici macar cladirile cu pedigree istoric.

Doctorat in romana, germana si franceza Memoria coloniei elvetiene nu piere, insa. Are grija de aceasta tanarul galatean Aurelian Mihalache (26 de ani) doctorand la prestigioasa Universitate din Bordeaux, cu o cercetare care vizeaza tocmai migratia elvetienilor, de-a lungul istoriei, catre estul Europei, capitol la care Galatiul, a fost unul dintre punctele importante pana la inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

,,Am considerat ca este necesar sa-mi port pasii mintii pe aceasta pista demografica si sociologica neumblata pentru ca, in vremurile moderne, pare aproape de neconceput ca membrii unei natiuni atat de stabile si de mandre cum este cea helveta sa emigreze din frumoasa lor tara pentru a se stabili in tarile estice, dominate de o mentalitate alambicata, aflata in antagonism cu conceptiile lor solide, cu inflexiuni germane. Sper sa iasa o lucrare de referinta", ne-a marturisit Aurelian Mihalache, care a mai precizat ca lucrarea sa va fi publicata anul viitor, in editie trilingva: romana, germana si franceza.

Amintirile unui elvetian care a locuit la Galati peste un sfert de secol Poate ca povestea comunitatii elvetiene din Galati ar fi ramas in uitare pentru vesnicie daca n-ar fi fost Mircea Werner Kaeser (1920-2012). Elvetian prin nastere, el a devenit roman prin educatie, chiar daca vartejul istoriei l-a alungat de la malul Dunarii dupa ce a implinit 17 ani.

Mircea Werner Kaesar. Sursa foto: ziarul Actiunea

Despre el au ramas cateva marturii interesante, consemnate in presa locala galateana de dupa 1989 (in special in ziarul ,,Actiunea" - disparut si el in urma cu aproape doua decenii). De altfel, in perioada 1991-2000, elvetianul a fost destul de prezent la Galati, deoarece a adus aici mari cantitati de ajutoare umanitare, pe care le-a distribuit in orfelinate si camine de batrani. 

Trebuie remarcat insa ca demersurile lui  Mircea Werner Kaeser n-au reprezentat un simplu act de caritate (din uriasa lista a transporturilor umanitare dinspre Vest spre Est), ci au avut o puternica incarcatura emotionala, caci el se socotea in mare parte roman, iar amintirile sale despre copilaria si adolescenta de la malul Dunarii ii erau inca foarte proaspete, in ciuda trecerii timpului.

Nascut la Basel, educat la Galati Nascut in 1920 la Basel (Elvetia), intr-o familie cu afinitati romanesti (vizitau des tara noastra si aveau multi prieteni romani), Kaeser a ajuns in Romania, la Galati, pe cand avea doar cateva luni. Interesant este ca mama lui se nascuse in Romania, intr-o familie de elvetieni care, pentru cativa ani, lucrase la construirea primelor cai ferate romanesti.

,,Eram foarte mic cand ne-am mutat aici. Nu-mi amintesc nimic despre Elvetia decat prin prisma a ceea ce am cunoscut dupa ce m-am mutat acolo, in 1937. Restul amintirilor mele din copilarie si din adolescenta - baza oricarei memorii, caci acestea nu se pierd nicicand! - sunt romanesti, de aici, de la Galati", avea sa povesteasca el in anul 1991. 

Sosirea la Galati a familiei Kaesar nu era, insa, ca-n celelalte dati, pentru scopuri turistice, ci avea un scop precis: acela de a prinde radacini la malul Dunarii, intr-un teritoriu (pe atunci) civilizat si plin de oportunitati importante. De altfel, bunicul din partea mamei lui Mircea inca mai era consultant, ca inginer, pentru Societatea de Cai Ferate a Romaniei. 

,,Bunicul meu era indragostit de Romania, pe care o asemana des cu Elvetia, mai ales cand vorbea despre Sinaia si Brasov. Insa si el a fost fascinat de Galati, poate pentru ca aici gasea ceea ce nu putea gasi in Elvetia: un climat aproape mediteraneean, apa multa - caci era un pescar impatimit -, o dinamica extraordinara a lucrurilor", povestea, in 1991, Mircea Kaeser. 

,,Ma socoteam roman, nu elevetian" La decizia de mutare in Romania a contribuit foarte mult si faptul ca tatal lui Mircea Werner Kaeser lucra pentru o firma franceza profilata pe exportul de cherestea si care isi dorea ca el sa se ocupe de intreaga afacere  din portul Galati.

,,Nu ne-a fost deloc greu sa ne adaptam aici. Mama mea si bunicul stiau multe cuvinte romanesti, iar eu si surorile mele mai mari am prins repede limba. Aveam o viata aproape dubla, intr-un fel. Pe de o parte, erau intalnirile comunitatii elvetiene - ai mei tineau foarte mult la aceste intalniri, ce aveau loc aproape saptamanal, sub forma unor receptii sau simple picnicuri - iar pe de alta parte, era viata obisnuita, de roman. In acea vreme, nicio secunda nu ma socoteam elvetian, ci roman, la fel ca toti prietenii mei din cartier, care ma numeau Cezar, printr-o simplificare delicioasa a numelui meu de familie"

Mircea Werner Kaesar 

(1994, ziarul ,,Actiunea")

Atunci cand Mircea Kaesar avea 5 ani, tatal sau, care suferea de o boala cumplita, a murit. A urmat o perioada mai grea pentru familie. Mama lui Mircea, Barbara, ramasa cu trei copii de crescut, a fost nevoita sa predea lectii de franceza si germana pentru a-si putea intretine familia. 

,,Duceam o viata placuta. Elvetienii din Galati erau oameni de vaza ai orasului. Nu erau in politica sau alte treburi publice, dar erau multi ingineri destoinici, diplomati, sefi ai unor case de comert, armatori, bancheri si profesori de germana si franceza. Eram foarte bine asimilati, ca si cum am fi fost de-ai locului", isi amintea Mircea Werner Kaesar in 1991.

,,Cat am stat in Romania, Securitatea a fost permanent pe urmele mele" In anul 1937, proaspat absolvent de liceu, Mircea Kaesar a plecat in Elvetia pentru studii si pentru stagiul militar obligatoriu, iar izbucnirea razboiului l-a tinut departe de Romania. Pana in 1948, cand si mama lui, si cele doua surori s-au intors in Elvetia, Mircea a mai ajuns la Galati doar in doua randuri, de fiecare data in mare fuga.

Cumva paradoxal, elvetianul s-a simtit o lunga perioada exilat in propria tara, dupa cum avea sa declare ulterior: ,,Imi era dor de Romania, caci acolo ma simteam de fapt acasa, nu in Elvetia. Asta m-a si facut sa fiu foarte apropiat de romanii din Elvetia, printre care se numara si Alteta Sa Regala, Regele Mihai".

A mai revenit in orasul de la malul Dunarii in anii '70, pentru a ingriji mormantul tatalui sau si pentru a-si revedea prietenii din copilarie, insa vizita l-a dezamagit, dupa cum avea sa marturiseasca, caci lucrurile nu mai erau cum le stia. 

,,Am gasit un oras schimbat, in care arhitectura deosebita fusese inlocuita cu cladiri patrate, cenusii. Dar si oamenii erau altii: tematori, speriati, ingandurati. Am inteles mai tarziu ca eu eram pentru ei ceea ce le bagase in cap propaganda: eram dusmanul din Vest, nu mai eram camaradul de altadata. Plus de asta, cat am stat in Romania, Securitatea a fost permanent pe urmele mele. A fost foarte obositor si deranjant".

Mircea Werner Kaesar

(1994, ziarul ,,Actiunea")

Dezamagit, dar si frustrat, s-a mai intors in Romania de-abia dupa 1990, iar pana in 2001 cand avea deja 81 de ani, a facut zeci de transporturi cu ajutoare din strainatate pentru oamenii in suferinta din Galati.

A surprins pe toata lumea prin faptul ca vorbea fluent romaneste, chiar daca parasise aceste locuri de cinci decenii. A fondat Asociatia Helveto-Romana si a fost un apropiat al Casei Regale a Romaniei. A murit in 2012, la 92 de ani.

Va mai recomandam si: Povestea Elisei Leonida, prima femeie inginer din lume. A studiat in Germania dupa ce in Romania a fost respinsa pe criteriul ,,locul femeii este la cratita!"

De unde vine expresia ,,Vacs Albina". A intrat in folclor pornind de la un produs romanesc care a cucerit lumea in secolul trecut

Legendele Dunarii: misterul tunelurilor stravechi care impanzesc Galatiul si traverseaza fluviul catre Dobrogea