Romanul "Povara bunatatii noastre", în doua volume, este redactat la Chisinau si la Moscova în anii 1961,1967 si 1984. Apare în mai multe variante, cea mai completa fiind varianta Editurii Minerva, editata în 1992, cu prefata semnata de criticul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Asemeni altor scriei ale sale, cu deosebire "Clopotnita" si "Biserica alba", romanul "Povara bunatatii noastre" este o carte a locului, care consacra un topos miraculos în constiinta universalitatii. Perspectiva acestei predestinari este afirmata programatic de autor într-un interviu din 1981 ,unde spune: "cel mai greu lucru în arta: a porni de la un petec de cer concret, cunoscut tie, si apoi a vedea cerul în întregime". Idealul de a legitima "ceea ce ai mai sfânt", îl conduce la poemul întoarcerii si regasirii esentiale în spatiul copilariei, al marilor traditii istorice nationale. Pentru Ion Druta acest spatiu este Câmpia Sorocii, leganata de dealurile alunecând printre padurile Basarabiei lui Stefan cel Mare, din apele Nistrului pâna în apele Prutului. Ridicat la valoarea unui spatiu sacru, potrivit definitiei lui Mihai Cimpoi, acest univers de vitalitate are în centru câteva simboluri energice ale locului: biserica alba de pe deal, veghind la rascrucea vânturilor apele Nistrului, prin vremile "mâncate de gargarita rautatii", clopotnita de pe vremea lui Stefan cel Mare si Sfânt - adevarat altar al rezistentei neamului, iar pentru cazul romanului "Povara bunatatii noastre" - o vatra de sat, care are mai degraba aspectul unui leagan imemorial, decât o identitate istorica absoluta. Satul "Ciutura" este plasat undeva, în apropiere de o asezare mai mare - oraselul "Pamânturi", de care este legat printr-o cararuta batuta cu pasul taranilor de veacuri, taiata cu gard de sârma ghimpata de stapânul pravoslavnic rus de la începutul veacului, veghiata de jandarmul regal român, care se amesteca cu obiceiurile locului si este suspendat, în cele din urma sfârtecata cu tractoarele colhoznice, dar niciodata spulberata din memoria taranilor, care o refac necontenit, cu o îndaratnicie la fel de sugestiva cum este si numele satului, ca o moara a vremilor învalmasite.

Perceptia acestui spatiu este trasata în câteva graniti istorice vagi: delamarearevolutieruseasca.prinrazboiul mondial care-i surprinde pe moldoveni în situatia de gubernie, ca cea mai de vest gubernie a Imperiului tarist, din care trec la statutul de stat independent, ca sa sfârseasca razboiul ca provincie, ca cea mai de est provincie a României. Câteva repere istorice tot atât de vagi (prezenta învatatorului Micu Miculescu din România, învatarea imnului despre un rege iubitor si aparator de tara) trec povestirea prin spatiul istoriei europene dintre cele doua razboaie mondiale, pentru ca drama Pactului Ribbentrop-Molotov sa-l surprinda pe eroul romanului pe podul dintre Iasi si Ungheni, cu spatele la granicerul român si cu fata la granicerul rus, ca urmare a obligatiei, decurse din Pact, ca toti ostasii moldoveni din armata româna sa fie predati armatei sovietice. Limita cea mai apropiata a timpului narativ este trasata în anii marilor mutatii colhoznice, când prietenii din copilarie, tractoristul din Ciutura si rivalul pribegit în România se întâlnesc la culesul rasaritei, se omenesc frateste cu saracia care este si fumeaza împreuna mahorca amara din punga de piele. Timpul psihologic al naratiunii condenseaza asemenea referinte istorizate în ordinul estetic al povestirii. Romanul începe într-o iarna grea, cu fulgii mascati ca un potop de ninsoare, cu casele si gradinile troienite, cu haitele de lupi adulmecând pasul drumetului peste câmp, dând târcoale gospodariilor de sub fuioarele de fum. Sfârsitul romanului readuce câmpurile sub depozitele de zapada, într-o ninsoare de Craciun si într-un alb imaculat, ca cel de la început, cufundat într-un imperiu al linistii desavârsite.

Dimensiunea transistorica a spatiului este tradusa si în retorica textului. Compozitia frazei, cu virtuti

simfonice neîndoielnice, dar si maniera de a evoca întâmplarile, nu de a le descrie, ci de a le povesti, fara ca naratiunea sa se miste dupa regulile autenticitatii, antreneaza romanul lui Ion Druta spre categoriile prozei poetice, atât de bine evidentiata într-o anumita etapa a prozei rusesti si ucrainiene din epoca. Maniera aceasta de evocare, cu accent pe povara bunatatii sufletesti, elimina experientele raului, stinge conflictele si dilueaza densitatea, ajungând sa fie, în regimul estetic al imaginii, o povara a romanului însusi. Scoasa de sub regulile jocului tensional, regiunea imaginii nu mai este nici diurna si nici nocturna. Ea apare spalata de nervozitati si angoase, devine neutra în raport cu miscarile psihologice, si adera la un regim auroral, la un regim crepuscular, cu identitate estetica particulara. In acest cadru întâmplarea este decupata din fluxul real si trecuta într-un registru al imaginarului, nu este documentata ci povestita, este evocata dupa regulile povestii. Haitele de lupi naimite în calea matusii plecate în padure dupa vreascuri sau în calea nuielusenilor aburiti de parfumul vinului sunt înblânzite de duhul povestii, care le scoate în fata o vietate nemaivazuta, pe "Marele Aparator al Câmpiei", fiara cea buna, ivita în ajutorul bietului om ajuns la ananghie, în acelasi regim al imaginii este evocata Molda, cateaua legendara a pamântului, dar si lupul ce intra la prada în casa omului cu spatele înainte, iar gospodarul îl prinde zdravan de coada si trage: trage el, trage si lupul, pâna ce coada se disloca din radacina. Descrierea cadrului si a personajelor este proiectata din acelasi unghi usor disimulat. "Doua casute înghesuite într-o ograda, ce se asemanau între ele: aceleasi usi, aceleasi ferestre. Seamana între ei si stapânii caselor: acelasi umblet, aceeasi vorba,aceeasi cautatura. Singurul lucru care-i desparte este felul cum îsi purtau ei palariile: Niculae abia o prinde pe ceafa, Grigore o coboara pe frunte, pâna aproape de sprâncene". Dominte Secara este "un razes zdravan cât un munte si smecher cât patru vulpi prinse coada la coada". Ciutura este "o adunatura de oameni buni si rai", care plecau de acasa "sa mai petreaca, sa-si mai sporeasca neamurile, sa cumpere ori sa vânda, dar principalul e ca se duceau sa se mai laude si ei un pic, pentru ca altminteri nici iarba, daca n-o lauzi din când în când, nu mai creste".

Cât se risipeste în fluxul narativ prin asemenea procedee metaforice se recupereaza în bogatia expresiei, în frumusetea spunerii si în farmecul graiului, unde Ion Druta se îndeparteaza de Dostoievschi si de Rebreanu dar se contopeste cu Ion Creanga si cu Mihail Sadoveanu. Textul câstiga o însufletire de povestitor hâtru, cu vorba înflorita, ca un fagure de miere. Un studiu calificat al vocabularului, în aspectele sale variate, de la arhaismele pline de miez, la rusismele de nedigerat, de la formele populare ale sintaxei, cu întorsaturile ei neasteptate, pâna la formele gnomice ale expresiei, Ion Druta practica o limba de mare bogatie, cu virtuti exemplare în realitatea scrisului românesc de azi. Afara, spune autorul, vremea pare molosag (moina), javrele sunt pâclisite, seara oamenii spun ocinasul (Tatal nostru); un titlu de capitol se numeste Mituire, altul Seminte de voie buna; omului, daca scris îi este s-o traga, are s-o traga pâna la urma, n-are încotro. Nu numai matusa sparieta de lupi este aici poeta (autorul spune "matusa este poeta si ea"), dar toti eroii romanului sunt poeti în felul lor, într-o limba poetica distincta, care este proprie autorului si este o categorie estetica a prozei românesti, foarte bine reprezentata mai ales la scriitorii din Moldova de dincolo si de dincoace de Prut.

In acest spatiu al povestirii, cu puternice virtuti orale, personajele au mai degraba o identitate simbolica. Onache Carabus, figura centrala a romanului traieste într-un univers compact mitologic, în care ecourile istoriei patrund cu dificultate, fara a clatina structurile spiritualitatii: temeinice, îndaratnice, traditionalizate, imposibil de dislocat. De la înaltimea acestei filosofii este construita natura disimulatorie

a personajului central, dupa un model aplicat si celorlalte personaje, cu deosebire ginerelui sau, Mircea. Aceasta natura disimulatorie, de un tip aparte, alta decât disimularea morometiana, traduce drama omului situat de istorie între lumea ruseasca si lumea europeana, drama pe care omul o depaseste în universul spiritual, în mit "Povestit" de lautarii satului pentru numele sau de domnitor si pentru ca ba se întoarce din armata româna caporal, ba se întoarce din armata sovietica sergent, eroul romanului aduce în constiinta literara mesajul unei personalitati imposibil de sfarâmat prin morile timpului istoric vremuitor si vremelnic, el este purtatorul unui "suflet blând, împovarat de propria sa bunatate", ramas în câmpia Sorocii dintr-o "mare limpede si blânda", ce va fi fost aici cu mii si mii de ani în urma si care va dainui în eternitate, aparata de profunzimea filosofiei sale existentiale, prin care "nici mai mult nu a avut, dar nici mai putin n-a vrut sa aiba".

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR    Onache Cărăbuş

 

Ocupă locul principal în operă .Onache Cărăbuş realizează imaginea generalizată a omului din spatiul mioritic,al omului car întruchipează în timp şi în spaţiu concepţia şi destinul poporului nostru.Personaj exponenţial al cărui destin simbolizează soarta unui întreg sat..

La prima vedere este un ţăran obişnuit, harnic,vesel avînd darul de a povesti frumosul legat de comunitatea satului său.La începutul operei el este considerat un nebun care vrea să împartă satul în doua parţi.Dar totuşi îşi atinge scopul de aşi construi casă pe deal cu gîndul ca consatenii îşi vor cere iertare şi-i vor urma calea.Era un om norocos,braţele lui au fost cele mai căutatea printre Ciutureni,era mindru cînd era rugat sau satul cereau sfaturi de la el.

 Înainte de moarte bătrînul nu înţelege de ce s-a schimbat străvechea relaţie dintre popor şi pămînt.

Privit în profunzime Onache are relaţii cu Sacrul.

In opinia ciuturenilor a fost „miruit „ de Dumnezeu,bagloslovit sa aibă noroc.Înainte de moarte bătrînul „aude”clopote a treizeci de biserici şi îsi aminteşte de nunţile la care fusese.

 

 

 

 

 

 

2.      Nuţa

 

Nuţa deţine locul de bază în operă.Este vocaţia nobleţei şi a frumuseţei.

 După caracterizarea autorului,Nuţa este o fată plină de viaţă,gingaşă,care pastrează demnitatea familiei..Este un personaj sentimental căsătorită cu Mircea Moraru,cu care trăieşte toată viaţa.La un moment dat între Nuţa şi tatăl ei apare o răceală din cauza neînţelegerilor dintre socru şi ginere.

Nuţa va realiza cu perseverenţă menirea femeii pe pămînt,avînd curajul şi înţelepciunea să-i zică ritualic lui Mircea:”cîntă amu cît ţi-i a cînta,pe urmă,cine ştie...”

Nuţa este un chip monumental,edificat de popor de-a lungul secolelor în existenţa sa spirituală.

Nuta poartă o veneraţie constantă care la bază stă ordinea familiei.

 

3.      Mircea Moraru

 

Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutură,o anumită tendinţă din viaţa ei.El este exponentul luptei intre statornicie şi degradearea spirituală prin care a trecut satul în anii de după război.El refuză spaţiul sacru „costruindu-si” casă în vale,ceea ce ne arată ca relaţiile mui Onache cu Mircea sunt de altă natură.

La fel refuză să vadă „fata” esenţială a socrului său,pe care îl aduce la condiţia slăbiciunii umane.Intrat în vîrtejul schimbărilor sociale,Mircea suporta robia fierului şi apoi robia politicului,devenind un înstrăinat.

Moraru face parte din generaţia celor care şi-au „lasat semanaturile” neculese,adica un lăsat sacru să se piardă.

După părerea mea Mircea era сel mai harnic сel mai bun ginere,stătea ca un munte,ca un destin era barbatul ideal pentru Nuţa.

4.      Satul Ciutura

 

Satul ciutura este locul unde se petrec evenimentele din operă.Satul era vesel şi plin de voie bună.Ciutura este un sat cu multe case învechite,care stau grămăjoară.. Oamenii din acest sat erau mncitori, ocupaţia de bază fiind pămîntul care le oferea hrana de toate zilele. Satul era vechi, de răzeşti, se afla la încheietura a două dealuri:dealul mic si dealul mare.

Casele sunt facute din lut şi văruite,acoperite cu paie şi stuf semănînd toate una cu altaEra un sat frumos şi vrednic sa poarte acest nume doarece ciutura semnifică veşnicia de la ţara.