Postelnicu, Excepţia de Neconstituţionalitate

8/17/2019 Postelnicu, Excepţia de Neconstituţionalitate

1/112


2/112

1

Romeo Paul POSTELNICU este lector universitar la Facultatea de ŞtiinţePolitice și Administrative a Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi. Licenţiat în Dreptla Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu, de titlul de Doctor în Drept laniversitatea București.

Editura CantesIaşi, B-dul Copou nr. 4, P.O. BOX 266, 6600Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7© 2009 by Editura Cantes, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POSTELNICU, Romeo Paul

Excep /Romeo Paul Postelnicu. - Iaşi : Cantes, 2009.115 p.; 21 cm – (Ştiinţe juridice)ISBN 973-681-120-4

32(498)

Printed in ROMANIA


3/112

2


4/112

3

Romeo Paul POSTELNICU

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

Editura Cantes

Iași, 2009


5/112

4

Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Principiul separaţiei puterilor în stat

Teoria separa John Locke

Teoria separaţiei puterilor în stat este o teorie celebră, de largă audienţă şi

frecvent invocată1. Pierre Pactet aprecia totuşi că această teorie “a pierdutmult din semnificaţia şi din importanţa ei şi nu mai are importanţă înamenajarea actuală a puterii”.

Această teorie a apărut în secolul Luminilor ca o reacţie împotrivamonarhiei absolutiste, considerată de drept divin, formă de guvernământ încare regele concentra în mâinile sale puterea supremă, considerându-se ca opersonificare a statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic alXIV-lea “statul sunt eu” ( L’Etat c’est moi)2.

Sub impulsul luptei burgheziei pentru supremaţia politică, teoriasuveranităţii absolute a Regelui era tot mai contestată, adversarii susţinând în schimb suveranitatea puterii poporului3.

Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filosofia politică afost gânditorul englez John Locke. În lucrarea sa Essay on civilgovernment , publicată în 1960, Locke arată că singur ul remediu împotrivatiraniei este limitarea puterii monarhului şi, în ultimă instanţă, dreptul lainsurecţie al celor oprimaţi4.

Locke distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, putereaexecutivă şi puterea federativă. Între acestea, puterea supremă este puterealegislativă, întrucât adoptă norme general-obligatorii. Puterea executivă areun caracter limitat şi este încredinţată monarhului.

1 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p.256.2 Ioan Muraru, Op.cit ., p. 256.3 Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I: Teoria generală a

instituţiilor publice, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 216.4 Jean Touchard, Histoire des idées politiques, vol. 1-2, P.U.F., Paris, 1975, p. 377, apud:Cristian Ionescu, Op. cit ., p. 216.


6/112

5

Potrivit concepţiei lui Locke, puterea executivă şi cea legislativă nutrebuie să fie reunite de aceeaşi persoană, spre deosebire de putereaexecutivă şi federativă, care trebuie contopite.

Justificarea separării celor trei puteri în concepţia lui Locke constă în

faptul că datorită fragilităţii caracterului oamenilor, tentaţia acestora de aacapara puterea este prea mare, dacă aceleaşi persoane care au puterea de aface legi ar avea în acelaşi timp în mâinile lor şi puterea de a le executa,exceptându-se pe ele însele de la respectarea legilor pe care le fac.

Trebuie remarcat că Locke, deşi distinge între cele trei puteri, nuintuieşte esenţa principiului separării acestora, adică de a împiedica tirania,teoria sa reducându-se la o simplă distribuire a unor funcţii specializate alestatului şi exercitarea lor separată5.

Consacrarea principiului separaţiei puterilor în opera lui Montesquieu

Părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat este însăMontesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Bréde et deMontesquieu, născut în 1689) în celebra sa lucrare “Despre spiritul legilor”,cel care a definitivat şi explicat pe larg principiul separaţiei puterilor în stat.

Într-un context social-politic în care prindea contur tot mai mult idea potrivit căreia instituţiile politice şi sociale nu se justifică decât în măsuraîn care ele protejează interesele şi garantează drepturile individului,Montesquieu conchide că “într -un stat, adică într -o societate în care existălegi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vreişi de a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei”6. Cu alte cuvinte,aşa cum spunea şi Montesquieu, prin libertate se înţelege dreptul de a facetot ceea ce îngăduie legile. Cu o condiţie însă : legea să nu fie tiranică. Or ,

în sistemul confuziei puterilor legislativă şi executivă, legea era tiranicăfaţă de popor, care nu beneficia de libertate politică7.

În concepţia lui Montesquieu, nici democraţia, nici aristocraţia nusunt state libere, prin natural lor. Libertatea politică nu există “decât atuncicând nu se abuzează de putere; dar experienţa de totdeauna ne învaţă căorice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge

5 Cristian Ionescu, Op.cit ., p. 217.6 Montesquieu, Despre spiritul legilor , vol. 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 193.7 Barbu Berceanu, Principiul separaţiei puterilor în opera lui Montesquieu, în „Studii dedrept românesc”, nr. 1/1990.


7/112

6

mai departe aşa, până ce dă de graniţe”8. Remediul pentru o asemeneasituaţie este contraponderea la puterea tiranică.

Această soluţie dată de Montesquieu a revoluţionat gândirea şi practica politică ale statelor lumii şi a fundamentat de fapt esenţa separaţiei

celor trei puteri în stat. “Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”.9

Autorul fracez spune că “în fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin dedreptul ginţilor şi puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil”.10

Montesquieu explică în continuare că “puterea executivă privitoare lachestiunile care ţin de dreptul ginţilor” aparţine principelui (monarhului) şi

constă în dreptul acestuia de a declara război sau de a încheia pacea, de atrimite şi primi ambasadori, de a apăra teritoriul şa. Ultima putere mai estenumită şi judecătorească.

Montesquieu este interesat, îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucât de modul în care acestea sunt separate şi se exercită, se realizeazăsau nu libertatea politică.

“Atunci când în mâinile aceloraşi personae sau aceluiaşi corp dedregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu existălibertate, deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să nuîntocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, deasemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterealegislativă şi de cea executivă”.11

Montesquieu arăta că dacă ea ar fi “îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorular fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar

putea avea forţa unui opresor”.12

Într-un sistem de confuzie a puterilor, când acelaşi om sau acelaşi

corp politic, fie al unei mini elite (aristocraţia), fie al poporului, ar exercitaaceste trei puteri, libertatea politică ar fi exclusă. În concepţia luiMontesquieu, puterea executivă a statului ar trebui încredinţată monarhului,

8 Montesquieu, Op. cit ., p. 194.9 Montesquieu, Ibidem.10 Montesquieu , Op. cit ., p. 195.11 Idem, p. 195-196.12 Idem, p. 196.


8/112

7

întrucât exercitarea ei presupune acţiuni prompte13. În schimb, puterealegislativă ar trebui deţinută de către popor.

Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpuluilegiuitor şi durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu trebuie să aibă

dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă, fiindlimitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi, apoi ea se referă mereu lachestiuni care cer o rezolvare promptă. Puterea legislativă poate ancheta şi

pedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru cât priveşte pe monarh.Apoi, spune Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece. Putereaexecutivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul ei de veto.

Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format dindouă părţi, una va încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iar

amândouă camerele vor fi frânate de puterea executivă, care va fi frânată eaînsăşi de către cea legislativă.“Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la

inacţiune. Dar întrucât, datorit mersului necesar al lucrurilor ele sunt silitesă funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”.14

Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor vom putea reţine maimulte idei15. În orice societate organizată în stat există trei funcţii : deedictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia

jurisdicţională. Fiecărei funcţii îi corespunde o putere : puterea legislativă, puterea executivă, puterea jur isdicţională. Fiecare putere este conferită unor organe distincte : puterea legislativă, adunărilor reprezentative; putereaexecutivă şefului statului, eventual şefului de guvern şi miniştrilor ; puterea

judecătorească, organelor judiciare.

Fundamentul juridic al excepţiei de neconstituţionalitate

De-a lungul timpului principiul separaţiei puterilor a suferit înconţinut şi influenţa altor concepţii. Cu toate aceste influenţe aleconcepţiilor politice şi sociale, principiul separaţiei puterilor s-a impus

13 A se vedea şi Gh.Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat , Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1994, p. 11.14 Montesquieu, Op. cit , p. 204.15 Ioan Muraru, Op. cit ., p. 258.


9/112

8

totuşi în modul concret de organizare şi funcţionare al statelor, în evoluţiaacestora separaţia puterilor în stat fiind astăzi un fapt împlinit16.

Valoarea şi semnificaţia principiului separaţiei puterilor constau înaceea că puterea suverană ce caracterizează statul, adică acea putere de

voinţă de a adopta regulile obligatorii de conduită şi de a le impune,eventual, prin constrângere, atunci când este cazul, se realizează nu de unsingur organ.

Astfel, în baza acestei puteri, denumite suveranitate, statul edictează, în primul rând, legi care cuprind acele norme cu caracter general şiobligatoriu necesare convieţuirii sociale şi organizării instituţiilor politice;este chemat, în al doilea rând, să săvârşească acele acte juridice şi materialeîn scopul aplicării acestor legi sau pentru funcţionarea instituţiilor publice

create prin lege şi, în al treilea r ând, este în drept să-şi asume, în interesulordinii sociale, judecarea conflictelor care apar în societate dintre două saumai multe părţi, când una din ele pretinde că s-a săvârşit de cealaltă un actcontrar dreptului şi, ca atare, solicită restabilirea lui17.

Altfel spus, în mod logic şi necesar, suveranitatea unui stat impuneaceste trei atribuţii importante, care corespund unor funcţii reieşite dinexaminarea ştiinţifică a activităţii juridice a statului şi anume funcţia delegiferare, funcţia executivă de aplicare a legilor şi administrare a statului şifuncţia de a judeca.

Când pentru fiecare dintre cele trei funcţii ale statului se constituiecâte un organ distinct şi propriu, în acest caz organizarea constituţională aacelui stat este fundamentată pe principiul separaţiei puterilor, cuvântul

putere având semnificaţia de a desemna organele statului chemate să-iîndeplinească funcţiile.

În concluzie, fundamentul juridic al excepţiei deneconstituţionalitate îl constituie acest principiu.

Totodată, este de menţionat că în Constituţia României din 1991,

principiul separaţiei puterilor nu era formulat în mod expres, dar existenţasa neîndoielnică rezulta implicit după felul în care erau stabilite atribuţiilefiecărei “autorităţi”.

Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea derevizuire a Constituţiei României nr.429/2003, republicată de Consiliul

16 Paul Florea, Neconstituţionalitatea, Excepţia de neconstituţionalitate în procesul civil,Ed.Scripta, Bucureşti 1998, p.1117 Paul Florea, ibidem, p.11


10/112

9

Legislativ, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouănumerotare18.

Conform art.1 al.4 din textul constituţional revizuit se prevede înmod expres că “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi

echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadruldemocraţiei constituţionale”.În doctrină19 formularea a fost criticată şi s-a afirmat că s-a

redescoperit astfel, “arheologic” principiul separaţiei puterilor în stat,atribuit filosofului iluminist francez Montesquieu, care la rându-i, prinempatie l-a preluat din gândirea aristotelică, pe la mijlocul secolului alXVIII-lea.

Autorul consideră că preluarea dogmei separaţiei puterilor în stat, în

forma sa funciară – termenii “echilibru” şi “democraţie constituţională”, desorginte doctrinară şi încă insuficient determinaţi, neschimbând esenţadogmei – semnifică nu numai un regres ştiinţific, o abdicare considerabilăde la rigorile ştiinţifice, dar şi o surprinzătoare ignorare a realităţii, făcându-se trimitere la afirmaţia lui M.Troper : “Considerat în toată rigoarea lui,

principiul separaţiei puterilor în stat n-a inspirat nici una dintre constituţii,iar clasificarea constituţiilor fondată pe modalităţile diferite de separare a

puterilor este fără valoare logică şi ştiinţifică, nici măcar pedagogică”20.

2. Noţiunea de Constituţie

Etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latinconstitutio care înseamnă “aşezare cu temei” sau “starea unui lucru”.21 Îndreptul roman constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărui forţă

juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţilepublice ale imperiului.22

În Evul Mediu unele state au înscris în documente anumite reguli

fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, care prevalau faţă de cutumele existente. Este vorba de Magna Chartă englezădin 1215, Bula de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea, Bill of Rights din 1629 ş.a.

18 A se vedea textul Constituţiei revizuite pe situl www.cdep.ro19 Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în Revista „Dreptul” nr.12/2003, p.720 M.Troper, La séparation des pouvoires et l’histoire constitutionnelle française, Librarie

Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris 1980, p.20521 Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.4522 Cristian Ionescu, op.cit., vol.I, p.110

http://www.cdep.ro/http://www.cdep.ro/


11/112

10

Constituţia este o instituţie apărută începând cu secolul al XVIII-leacare desemnează legea fundamentală a oricărui stat.

Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul

procesului constituţional.În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul1789, se arată „Orice societate în care garanţia drepturilor şi separaţia

puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.” În preambulul Constituţieiamericane din 1787 se arată „Noi, poporul american, în vederea formăriiunei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare,asigurării apărării comune, dezvoltării, bunăstării generale şi asigurării

binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim

prezenta constituţie...”

23

. Aşa cum o spun chiar juriştii americani, înconstituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalamerican.

Observăm că autorul constituţiei tr ebuie să fie poporul. Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistemde norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta, reluândcuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”.

Constituţia este un „pact social” între guvernaţi şi guvernanţi; ea esteactul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului depopor liber; este forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi astatului”; este organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-odă.

Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „principiile referitoarela organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri alestatului, precum şi drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un sensfoarte general, prin Constituţie se înţelege ansamblul regulilor careadministrează organizarea şi funcţionarea statului. Un alt constituţionalist,

Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblulregulilor relative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, cadocumentul care reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat saumodificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte regulide drept24.

23 Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997,

p. 45.24 Constituţia conţine acele reguli (concepţia materială) considerate ca fiind foarteimportante cărora le dă o formă specială în scopul garantării primatului şi stabilităţii


12/112

11

Cristian Ionescu definind constituţia arată că „Legea supremă aoricărui stat - Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, inspiratde o anumită filosofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentrua stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor

statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice asocietăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care esteadoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale”.

Această definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adică„acordate” de altcineva decât naţiunea sau poporul respectiv, precum şi încazul statutelor sau pactelor constituţionale.

S-a afirmat în doctrină că, mai degrabă, aşa-zisele constituţiioctroiate25, statutele constituţionale sau pactele constituţionale, nu sunt

adevărate constituţii, neexprimând voinţa poporului.În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului americanJames Madison, „scopul” oricărei constituţii politice este, ori trebuie să fie,în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care posedă cea mai mareînţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de aconduce, binele comun al societăţii iar, în al doilea rând, să ia cele maieficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceşti virtuoşi cât timpexercită conducerea.

Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă înreflectarea politico- juridică a condiţiilor social-istorice existente într-osocietate la un moment dat, precum şi a intereselor generale, fundamentaleale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire prin competiţieelectorală democratică a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfăptuirea„binelui comun” al poporului.

Constituţia are un caracter politic. Este un rezultat al luptei politicedintre putere şi opoziţie în cadrul Adunării Constituante. Astfel, aceastadepinde şi de structura politică a adunării constituante, ştiut fiind că tezele

constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantă, impunându-sevotul majorităţii calificate. De asemenea, în faza a doua, Constituţia estevotată prin referendum, deci de majoritatea populaţiei cu drept de vot.Astfel, interesul general instituit, reglementat şi apărat prin constituţie

poartă amprenta celor două majorităţi rezultate ale luptei politice atât dinsocietate, cât şi dintre reprezentanţii acesteia î n cadrul AdunăriiConstituante.

acestora faţă de orice alte reguli (concepţia formală). Marie-Anne Cohendet. DroitConstitutionnel, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, p. 53.25 De la verbul francez octroyer – a acorda


13/112

12

Din punct de vedere al politologiei, Constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale fundamentale careprescriu regulile de guvernare26.

Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă în esenţă un

pact social (acord raţional încheiat între oameni) intervenit între guvernanţişi guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un sumum dedrepturi în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi adominaţiei la care sunt supuşi de guvernământ, fără însă ca acesta să devinătiranic. Respectarea acordului este asigurată printr -o infrastructurăinstituţională (instituţiile politice şi autorităţile publice) organizată pe

principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce (checks andbalances) - prevăzute de asemenea, în constituţie.27

Caracterul pactului social poate să difere, după cum ne situăm pe poziţiile unei guvernări absolutiste sau dimpotrivă, a unei guvernăridemocratice.

Într-o altă definiţie28, se arată că o definiţie completă aConstituţiei trebuie să însumeze atât criteriul material, cât şi pe cel formal:Constituţia este legea fundamentală a statului, adică actul normativ cu forţă

juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care reglementeazăacele relaţii sociale fundamentale, esenţiale în procesul de instau rare,menţinere şi exercitare a puterii statale.

Prof. Tudor Drăganu precum şi prof. Ion Deleanu definescconstituţia ca fiind acea lege care, având forţa juridică superioară celorlaltelegi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat peaceasta, garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şistabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi.

Criticând această definiţie, prof. Ioan Muraru arată că metodaenumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia, în

definirea acesteia este dificilă atunci când vom defini unele constituţiicărora le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea, într -o definiţie estenecesar să se pună accent pe elementele calitative care să fie caracteristicetuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de

26 Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press, Chicago,1988, p. 131.27 Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex

Bucureşti,1997, p.114.28 Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, sinteză pentru ID, 2004,p.7


14/112

13

drept şi în subsistemul dreptului constituţional. Astfel, prof. Ioan Muraru29

defineşte Constituţia ca fiind legea fundamentală a unui stat constituită dinnorme juridice, învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementeazăacele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,

menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.Pretutindeni astăzi, adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Hegel spunea că poporul trebuiesă aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale defapt, altfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici osemnificaţie şi nici o valoare, subliniind că “fiecare popor îşi are constituţiacare i se potriveşte şi care i se cuvine”.

Elementele definitorii ale constituţiei sunt următoarele : a) constit-

uţia este o lege şi prin urmare conţine norme juridice, reguli de conduită; b)constituţia este legea fundamentală, cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii sociale; c) are o forţă juridică supremă(supremaţia constituţiei), ceea ce o situează în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile dinconstituţie; d) are formă scrisă şi sistematică; Thomas Paine (1737-1808)afirma că “Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”; e)adoptarea ei se face în mod solemn

3. Supremaţia Constituţiei

a. Conceptul de supremaţie a constituţiei. Ierarhia actelor juridice

Potrivit art. 1 al.5 din Constituţia revizuită “ În România,respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor trebuia într -

adevăr postulată ca principiu general, nu doar – precum în reglementareaanterioară – ca îndatorire fundamentală a cetăţenilor. “SupremaţiaConstituţiei” evocă de fapt principiul constituţionalităţii, care cumulează şiarticulează mijloacele juridice având ca sco p asigurarea conformităţiiregulilor dreptului cu cele ale legii fundamentale; conformitatea lor“materială”, în conţinut, şi conformitatea lor “formală”, cât priveşte

procedurile instituite de Constituţie pentru emiterea lor 30.

29 Ioan Muraru, op.cit., p.41

30 Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în Revista „Dreptul” nr.12/2003, p.9


15/112

14

Actele juridice sunt de două feluri: acte juridice normative şi acte juridice individuale.

Prin efecte juridice înţelegem drepturi şi obligaţii, a căror respectareeste asigurată prin forţa de constrângere a statului31.

Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii deefecte juridice, adică al naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice. Actele juridice normative se emit de organele împuternicite aleStatului şi sunt manifestări de voinţă prin care se dispune cu privire lamodul cum să se desfăşoare anumite relaţii sociale, iar în cazulnerespectării acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplică, de către cine, cui şi

în ce mod. Actele normative într-un stat unitar se aplică, de regulă, peîntreg teritoriul şi la toţi subiecţii.

Actele juridice individuale se referă numai la cazuri concrete, lanivelul individului, deci cu efecte juridice limitate la un număr restrâns desubiecţi. În orice stat32, actele juridice normative au o ierarhie bine stabilită,adică o putere de reglementare mai mică sau mai mare în raport decompetenţa şi puterea de reprezentare a autorităţii emitente.

Ca urmare, fiecare autoritate emite un anumit act normativ bineprecizat în ierarhie dinpunct de vedere al competenţei materiale, personale şi teritoriale pe care oare acel organ33.

Legea fundamentală a oricărui stat este Constituţia34 care esteelaborată de Adunarea constituantă şi aprobată prin referendum, toatecelelalte legi în statul respectiv se subordonează acesteia, iar toatereglementările ulterioare trebuie să fie conforme Constituţiei - formasupremă de exprimare a voinţei poporului într-un stat democrat.

31 Valerică Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2002, p.19-2032În Anglia nu există o ierarhie a actelor juridice, având în vedere specificul dreptuluienglez, cu multe norme juridice nescrise.33 Competenţa materială defineşte natura relaţiilor sociale reglementate, care îşi lasăamprenta pe natura normei juridice regulatoare; competenţa personală este dată de calitatea persoanei subiect activ sau pasiv al relaţiei sociale reglementate; competenţa teritorială exprimă întinderea teritoriului pe raza căruia funcţionarul, demnitarul public sau autoritatea, îşi exercită competenţamaterială34 Aristotel înţelegea prin Constituţie o anumită ordine care reglementează asocierea în

interiorul unităţii politice, determinând modul de distribuire a puterilor, precum şi finalitatea pe care o urmăreşte colectivitatea care se asociază în acest fel. Aristotel, Politica, Cartea aIV, cap. I, 128/A, p. 15.


16/112

15

Prin Constituţie se reglementează structura statului şi relaţiile dintreorganele statului pe de o parte, precum şi dintre acestea şi persoanele fizicesau persoanele juridice, pe de altă parte. Filosoful grec Socrate consideraConstituţia ca fiind sufletul cetăţii35.

Al doilea act ca putere normativă îl constituie legea organică. Legeaorganică se votează de Parlament numai cu o majoritate calificată(majoritatea din efectivul parlamentar), având un domeniu de reglementarefoarte important în stat prevăzut în mod expres în Constituţie (de exemplu:regimul proprietăţii, regimul infracţiunilor şi pedepselor, statutulfuncţionarului public etc.).

Al treilea act ca putere normativă îl constituie legea ordinară, adicăacea lege care se votează de Parlament cu majoritate simplă (jumătate plus

1 din parlamentarii prezenţi) reglementând celelalte domenii care nu intră în obiectul legii organice.O lege ordinară nu poate modifica o lege organică, nici nu poate

contraveni acesteia şi bineînţeles, Constituţiei.

In vacanţele parlamentare, Guvernul este delegat provizoriu deParlament, printr-o Lege de abilitare, să emită ordonanţe obişnuite înanumite domenii, acte normative cu putere de lege ordinară până laaprobarea sau respingerea lor de către Parlament. Prin acest tip deordonanţă nu se poate modifica o lege organică şi bineînţeles niciConstituţia.

În cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite ordonanţede urgenţă prin care se modifică legea, inclusiv cea organică, până laaprobarea sau respingerea acestora în Parlament. Ca şi legile emise deParlament, ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionalenumai în faţa Curţii Constituţionale.

Pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii,

Guvernul emite acte administrative numite hotărâri care sunt subordonateordonanţelor, legii ordinare, legii organice şi Constituţiei. Evident, ohotărâre de Guvern nu poate fi contrară ordonanţelor Guvernului şi deci,nici nu le modifică. Atunci când hotărârile Guvernului contravin legii pot fiatacate în justiţie, putând fi anulate de Curtea de Apel, Secţia de Contenciosadministrativ.

După hotărârile Guvernului, ca putere normativă, se situeazăordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ, emise de miniştri după o

35 Julien Freun, L'essence du politique, Sirey Paris, 1986, p. 344


17/112

16

anumită procedură. Acestea, evident, sunt acte administrative subordonatetuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate, adică trebuie să fie înconcordanţă cu ele, potrivit ierarhiei actelor juridice. Toate aceste actenormative, emise de miniştri, din punct de vedere teritorial, se aplică în

toată ţara, însă din punct de vedere material, numai în domeniile ce le-aufost rezervate şi pe care le reglementează ministerul respectiv.Acte normative cu competenţă limitată de aplicare atât teritorială cât

şi materială, emit Consiliile judeţene, Consiliile locale şi primăriile,respectiv cu putere numai pe teritoriul lor de competenţă şi numai îndomeniile în care au fost î mputerniciţi de lege. De exemplu, Legea32/1968, privind regimul general al contravenţiilor, stabileşte domeniile încare aceste autorităţi pot institui contravenţii şi sancţiunile corespunzătoare

acestora.În mod firesc, se vorbeşte de supremaţia constituţiei, valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (GeorgesBurdeau) etc. Supremaţia constituţiei este o calitate a constituţiei care osituează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizatăîn stat, fiind sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice,sociale şi juridice36. Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă careexprimă poziţia supraordonată a constituţiei şi implică un conţinut normativ complex ce produce importante consecinţe statale şi juridice.

Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice altă normăde drept37. În consecinţă, toate actele normative adoptate de Parlament şiGuvern precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să seconformeze normelor şi principiilor constituţionale.

Un act normativ care contravine Constituţiei nu poate produceefecte. Supremaţia Constituţiei este însă doar un principiu, care trebuiedublat de stabilirea unui mecanism care să o apere. O instituţie creată dedoctrina şi practica constituţională pentru asigurarea supremaţiei

Constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor.Schema privind ierarhia actelor juridice este următoarea :a) Constituţia - elaborată de Adunarea Constituantă şi votată prin

referendum b) Legea de revizuire a Constituţiei, votată de 2/3 din Parlament şi

referendumc) Legea organică emisă de Parlament (votată cu majoritate

calificată, adică jumătate

36 Ioan Muraru, op.cit., p.6537 Cristian Ionescu, op.cit., p.160


18/112

17

plus unu din numărul total al parlamentarilor)d) Legea ordinară emisă de Parlament (votată cu jumătate plus unu

dintre parlamentarii prezenţi – majoritate simplă)e) Ordonanţa de urgentă - emisă de Guvern

f) Ordonanţa ordinară - emisă de Guverng) Hotărârile Guvernului - emise de Guvernh) Ordine şi instrucţiuni - emise de miniştrii) Ordine - emise de prefecţi j) Hotărâri şi decizii - emise de Consiliile judeţene şi locale, primariIerarhia actelor juridice presupune:- toate actele juridice trebuie să izvorască din Constituţie, iar actul

juridic inferior trebuie să fie conform actelor superioare.

- puterea unui act normativ este dată de rangul autorităţii emitente înstructura acestor organe, precum şi de puterea de reprezentare.- orice modificare a actelor juridice superioare afectează implicit

orice act juridic normativ inferior care ar deveni contrar.- Ordonanţele Guvernului prin care se modifică o lege, se emit în

regimul delegării date de Parlament prin legea de abilitare, delegare careeste provizorie până ce ordonanţa este aprobată sau nu de Parlament.

- Ordonanţele de urgenţă sunt excepţii ce pot fi adoptate numai încazuri urgente, fără nici o abilitare expresă.

- Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se emit numai în limitelelegii de abilitare dată de Parlament şi numai pe timpul vacanţeiparlamentare.

b. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei38

Unele dintre aceste consecinţe privesc constituţia însăşi, altelerestul dreptului.

O primă consecinţă vizează adoptarea constituţiei care presupune oformă specială de adoptare ce îi pune în valoare supremaţia şi care cuprindecel puţin trei elemente : iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent(puterea constituantă), modurile de adoptare.

A doua consecinţă vizează modificarea, suspendarea şi abrogareaconstituţiei, prevederile constituţionale caracterizându-se în general printr-ostabilitate sporită.

38 Ioan Muraru, op.cit., p.68-69


19/112

18

A treia consecinţă vizează raportul dintre constituţie şi celelalte legicare îi sunt subordonate.

A patra consecinţă se referă la faptul că toate normele de drepttrebuie să fie conforme Constituţiei, în caz contrar fiind lovite de nulitate,

care se constată pe calea controlului de constituţionalitate. Aceastăconsecinţă conduce la o alta, respectiv modificarea unei normeconstituţionale trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de modificareanormelor din ramurile de drept corespondente.

c.Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei

Supremaţia constituţiei nu este o simplă afirmaţie, ea beneficiază

de garanţiile generale ale întregului drept, precum şi de garanţii juridicespecifice, acestea fiind în număr de trei.-Controlul general al aplicării constituţiei, care este rezultatul

faptului că întreaga activitate statală este organizată prin Constituţie. Oriceconstituţie stabileşte un sistem complex şi eficient de control al aplicăriiConstituţiei.

-Controlul constituţionalităţii legilor , care este activitatea organizatăde verificare a conformităţii legii cu constituţia.

- Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia, care este oobligaţie fundamentală a oricărui cetăţean.


20/112

19

Capitolul II

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII

LEGILOR

1. Noţiunea de lege

a. Definiţia legii. Lato sensu (accepţiunea largă) prin lege înţelegem orice act

normativ, stricto sensu (accepţiunea restrânsă) prin lege se înţelege actul juridic al parlamentului. În literatura de specialitate, legea în accepţiunea sarestrânsă a fost definită ca actul juridic al parlamentului, elaborat înconformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi carereglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante39.

Prin urmare, organul emitent al legii este exclusiv parlamentul careeste unicul organ legiuitor.

b. Clasificarea legilorConform art.73 din Constituţia României revizuită:“(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi

ordinare.(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.(3) Prin lege organică se reglementează:a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora;

d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare aŢării;

f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şial stării de război;

g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

j) statutul funcţionarilor publici;39 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.Actami, Bucureşti 1998, p.409


21/112

20

k) contenciosul administrativ;l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,

a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

n) organizarea generală a învăţământului;o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precumşi regimul general privind autonomia locală;

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;

r) statutul minorităţilor naţionale din România;s) regimul general al cultelor;t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea

de legi organice”.

2. Istoric

Controlul constituţionalităţii sub dimensiunea sa iniţială de controlal constituţionalităţii legilor a apărut, pentru prima oară, în Statele Unite aleAmericii, pe cale pretoriană, în cauza Madison versus Marbury, din anul1803. Practic, izvoarele istorice ale acestui control se regăsesc în practica

jurisdicţională a curţilor din Anglia, care s-au considerat competente săcenzureze regulile de “statute law” dacă contraveneau regulilor de“common law”.

Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiiledin ţările europene de vest (Franţa, Italia, Germania etc.) datorită faptuluică epoca modernă, caracterizată prin dezvoltare tehnică, economică, socialăşi culturală a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precumAnglia, Franţa, Olanda, Italia.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, împreună culegea electorală formează prima Constituţie a României. Statutul lui Cuzaera o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858, dar în acelaşi timp prinel se aduceau importante modificări acestei convenţii.

Statutul a constituit pentru Principatele Unite unele organismecomune – Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie -, prefigurând astfel unmodel de uniune reală. Interesează mai ales Comisia Centrală care, potrivitart.32 al Convenţiei, urma să vegheze la respectarea “dispoziţiilor

constitutive ale noii organizaţii a principatelor”, Comisie care reprezintă,aşadar, un organ de control preventiv al constituţionalităţii legilor.


22/112

21

Constituţia din 1866 a suprimat Consiliul de Stat. Art.131 alConstituţiei dispunea : “Consiliul de Stat va înceta de a exista îndată ce seva vota legea menită a prevedea autoritatea chemată a-l înlocui înatribuţiunile sale, Curtea de Casaţie se va pronunţa ca şi în trecut asupra

conflictelor de atribuţiuni”, iar prin cea de-a doua modificare a Constituţieidin 1866, făcută la 8 iunie 1884, s-a prevăzut că “se va putea înfiinţa ocomisie permanentă, care nu va avea alte atribuţii decât studierea şielaborarea proiectelor de administraţie publică…”.

Între anii 1885-1898, proiectele de înfiinţare a unei asemenea“comisii” n-au lipsit, dare ele nu au fost finalizate40.

În aceste condiţii, Domnul avea iniţiativă legislativă, dreptul de asancţiona sau nu legea adoptată de cele două Camere şi, în calitatea sa de a

treia “ramură” a puterii legiuitoare, participa la “interpretaţiunea legilor cudrept de autoritate” (art.34 din Constituţie). Se poate deci spune că, celmult, pe calea sancţiunii şi a interpetării obligatorii, Domnul exercita şi un“control de constituţionalitate” a priori şi a posteriori.

Art.93 al Constituţiei prevedea, în formulări categorice, că Domnul“sancţionează şi promulgă legile” şi că el “poate refuza sancţiunea sa”.Aşadar, şeful statului dispunea de un “veto absolut”41, solicitat şi obţinut înurma stăruinţelor sale. Dacă nu a recurs frecvent la această prerogativă, înschimb, uneori, a ameninţat cu recurgerea la ea, exercitându-l astfel pe caledeturnată.

Deşi rigidă, Constituţia din 1866 nu a admis controlulconstituţionalităţii legilor. Cu toate acestea, doctrina42, mai ales în privinţaconstituţionalităţii extrinseci a legilor, precum şi jurisprudenţa, izolat, auadmis posibilitatea de control judecătoresc asupra constituţionalităţii,culminând cu instituirea pe cale pretoriană, în 1912, a acestui control (în“afacerea tramvaielor”). Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aRomâniei, din anul 1912, s-a statuat explicit legitimitatea controlului

judecătoresc de constituţionalitate, astfel încât puterea judecătorească şi-a justificat vocaţia de a sancţiona neconstituţionalitatea unei legi, consacrând practic principiul supremaţiei Constituţiei43.

40 C. Partheniu, Consiliul de Stat cu atribuţii legislative, în noua Constituţie a României,Ed.Institutului Social Român, 1922.41 T. Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916,Ed. Dacia, Cluj, 1991, p. 306.42 D. Alexandresco, Explicaţiunea dreptului civil român, partea I, p. 60.43 G. Conac, O anterioritate românească : controlul constituţionalităţii legilor în România dela începutul secolului XX până în anul 1938, discurs de recepţie la primirea ca membru de


23/112

22

Constituţia din anul 1923 introduce explicit controlulconstituţionalităţii legilor. Prin art.103 al Constituţiei s-a statuat că :“Numai Curtea în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatealegilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.

Judecarea asupra inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”.În literatura de specialitate44 s-a afirmat că din aceste dispoziţii

constituţionale se pot desprinde mai multe semnificaţii :a) a fost consacrat implicit principiul constituţionalităţii, principiu

care cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop asigurareaconformităţii legilor cu Constituţia, din moment ce Curţii de Casaţie i s-arecunoscut “dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara

inaplicabile pe acelea care sunt contradictorii Constituţiei”. b) dacă anterior adoptării Constituţiei din 1923, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor a fost instituit pe cale judecătorească şi el a fost acceptat ca atare, după adoptarea acesteiConstituţii controlul a dobândit o legitimare constituţională.

c) prin art.103 al Constituţiei s-a marcat „trecerea constituţională” dela un control judecătoresc „difuz” asumat de către toate instanţele

judecătoreşti, la un control judecătoresc „concentrat” atribuit unei Curţi deCasaţie, în secţiuni unite;

d) problema constituţionalităţii unei legi putea fi invocată numai ca o„chestiune prejudicială”, pe cale de excepţie, niciodată deci pe calea uneiacţiuni, distinctă de existenţa unui proces în curs. Astfel deci, controlul deconstituţionalitate urma să funcţioneze numai la sesizare şi totdeauna a

posteriori, după adoptarea legii şi intrarea ei în vigoare;e) în principiu, problema constituţionalităţii unei legi urma să se

tranşeze de către Curtea de Casaţie, în secţiuni unite, numai după ceprocesul în care a apărut incidentul de neconstituţionalitate a fost judecat de

toate celelalte instanţe, recursul la instanţa superioară constituind un mijlocextraordinar de atac

f) întrucât decizia Curţii de Casaţie în materie deneconstituţionalitate se „mărginea numai la cazul judecat”, aceastaproducea doar efecte inter partes, niciodată efecte erga omnes.

Constituţia din 20 februarie 1938 a conservat, formal, dispoziţiileConstituţiei din 1923 cu privire la controlul de constituţionalitate, stabilind

onoare al Academiei Române, publicat în volumul „A VI-a Ediţie a Zilelor ConstituţionaleRomâno-Franceze”, Bucureşti, 3-4 octombrie 2000.44 I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.142


24/112

23

în art.75 că : „Numai Curtea de Casaţie şi de Justiţie în secţiuni unite aredreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile peacelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecata inconstituţionalităţiilegilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Aşadar, controlul de

constituţionalitate, ulterior şi sancţionator, concentrat şi pe cale de excepţie„la cazul judecat”, a fost păstrat. Totodată a fost păstrat ConsiliulLegislativ, care, potrivit art.72 din Constituţie, trebuia „consultat” pentrutoate proiectele de legi, atât înainte, cât şi după amendarea lor în comisii,afară de cele care priveau creditele bugetare. Totuşi, adunările legiuitoare

puteau proceda la discutarea proiectelor de legi fără a mai aştepta„aprobarea” Consiliului Legislativ, dacă acesta nu se pronunţa în termenulfixat de legea sa organică. S-ar putea spune că, prin intermediul Consiliului

Legislativ, implicit, prealabil şi preventiv, sub forma unui „aviz” datproiectelor de legi, în principiu obligatoriu, funcţiona şi un control deconstituţionalitate.

Constituţia din 13 aprilie 1948 a Republicii Populare Române proclama că organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legislativ eraMarea Adunare Naţională (art.37-38). Iniţiativa legislativă aparţineaGuvernului sau unei cincimi cel puţin din numărul total al deputaţilor (art.55), iar după votarea legii de către Marea Adunare Naţională, aceastase publica în Monitorul Oficial sub semnătura preşedintelui şi a secretaruluiPrezidiului Marii Adunări Naţionale (art.56).

În aceste condiţii, după cum s-a afirmat în literatura juridică45, celmult s-ar putea spune că funcţiona un control implicit şi prealabil deconstituţionalitate, înfăptuit de însuşi organul legiuitor, cu prilejuldezbaterii şi adoptării legilor, aceasta explicându-se prin faptul că art.105 alConstituţiei din titlul privitor la „dispoziţiile tranzitorii” sugera supremaţiaConstituţiei.

Constituţia din 27 septembrie 1952 nu a adus modificări esenţiale în

privinţa controlului de constituţionalitate. Ceea ce particularizează aceastăConstituţie este faptul că sacralizează principiul legalităţii şi principiulconstituţionalităţii.

Constituţia din 21 august 1965 a introdus un anumit sistem decontrol al constituţionalităţii legilor, prin art.43 pct.13, stabilind că MareaAdunare Naţională exercita „controlul general al aplicării Constituţiei” şi cănumai ea „hotărăşte asupra constituţionalităţii legilor”. În acest scop, s-aales pe durata legislaturii şi o comisie constituţională, permanentă şi

45 I. Deleanu, Justiţia ...., p.172


25/112

24

specializată, alcătuită nu numai din deputaţi, dar şi din jurişti consacraţi aivremii, fără calitatea de deputaţi.

Controlul se putea exercita în două modalităţi :a) un control prealabil şi preventiv asupra constituţionalităţii

proiectelor de legi, modalitate introdusă prin Lg.1/1969, care acompletat art.53 al Constituţieib) un control ulterior şi sancţionator, după adoptarea şi intrarea în

vigoare a legilor.Constituţia din 8 decembrie 1991 a receptat modelul european de

control de constituţionalitate, printr-o autoritate centrală reprezentând o jurisdicţie specială şi specializată46, anume Curtea Constituţională, căreiaconstituantul i-a alocat un întreg titlu, Titlul V, de la art.140 la art.145 în

forma iniţială a legii fundamentale. Curtea Constituţională a constituit onoutate într-un dublu înţeles : pe de o parte deoarece nu exista tradiţia uneiasemenea instituţii jurisdicţionale, speciale şi specializate de control, pe dealtă parte deoarece ea era configurată potrivit unui model de controlnecunoscut anterior, modelul european, centralizat şi ale cărui efecte serăsfrângeau nemijlocit asupra sistemului juridic ca urmare a obligativităţiierga omnes a deciziilor sale.

Adunarea Constituantă, cu toate rezervele ce le-a exprimat cu privirela structura şi, mai ales, atribuţiile Curţii Constituţionale, a reuşit în final„să construiască” o instituţie a controlului constituţionalităţii legilor

practică şi eficientă. Faţă de unele reglementări străine, reglementărileromâneşti se impun prin faptul că permit accesul cetăţenilor la prestaţiileCurţii Constituţionale, ceea ce face din această autoritate un real garant aldrepturilor şi libertăţilor omului.

Până la Constituţia din 1991, nu a existat niciodată o asemeneaautoritate publică în istoria constituţională a României. Parlament,Preşedinte al ţării, Guvern, Curte Supremă de Justiţie, Curte de Conturi au

mai existat în România, dar Curte Constituţională niciodată mai înainte deiunie 1992, când actuala Curte Constituţională şi-a început activitatea, în

baza Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea sa.Acesta este unul din principalele motive pentru care înfiinţarea

Curţii Constituţionale a fost contestată, însă a primat exigenţa alinierii lamodelul european, ştiut fiind că în prezent în cea mai mare parte a ţărilor europene funcţionează o autoritate distinctă de jurisdicţie constituţională,intitulată Curte Constituţională sau Tribunal Constituţional.

46 I. Muraru, M. Constantinescu, E.S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, InterpretareaConstituţiei – doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 231.


26/112

25

3. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor.

Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămânăun simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui

sistem de garanţii, în măsură să permită ca într -adevăr constituţia să semanifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă.În acest sistem de garanţii trebuie să existe şi un sistem de sancţiuni

aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată.Profesorul C. Disescu afirma47 “Constituţia fiind baza fundamentală

a organizării sociale, tot ce-i în contradicţie cu dispoziţiile ei e nul”.Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de

verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului

constituţional cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a faceaceastă verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate dupărealizarea acestei proceduri48.

Într-o altă definiţie49, înţelegem prin control al constituţionalităţiilegilor ansamblul dispoziţiilor normative care reglementează activitatea deverificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile Legiifundamentale.

De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numailegea ca act juridic al Parlamentului sau actele normative cu forţă juridicăegală cu a legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii celeacte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervinşi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica,suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toatesistemele constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-legi, decretecu putere de lege sau ordonanţe.

Cauzele care determină ca legile ordinare să încalce prevederileconstituţiei sunt contradicţiile sociale, contradicţiile dintre mai mulţi centri

de putere, rigiditatea exagerată a unor constituţii, neobservarea regulilor detehnică legislativă ş.a.

47 G. Alexianu, Supremaţia Constituţiei, în Studiu asupra actelor juridice în general, de IliePăunescu-Cârcea, Bucureşti 1933, p. 71.48 Ioan Muraru, Op.cit., p. 72.49 Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor , Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1974, p. 9.


27/112

26

4. Organele de stat competente a controla constituţionalitatealegilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu

Pentru a se verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile

constituţionale au fost propuse, în principal, două sisteme : a) controlulexercitat de către un organ politic; b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional50.

Cele două sisteme mai sunt cunoscute şi sub denumirea de control preventiv şi, respectiv, control posterior.

a. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organpolitic

Aici se cuprinde atât controlul exercitat de către organele legiuitoarecât şi cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredinţat, alături de menirea lor de bază, şi această sarcină, fie că suntspecial înfiinţate în acest scop.

În ceea ce priveşte controlul exercitat de Parlament, este discutabilăcredibilitatea unui asemenea control, deoarece parlamentului i se cere să-şirecunoască propria greşeală în elaborarea unei legi. Ar însemna caParlamentul să fie judecător în propria cauză lucru contrar ideii de justiţieconstituţională51.

b.Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr -un organ jurisdicţionalAcest control este exercitat prin alte organe decât cele judecătoreşti,

care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească,sau de către organele judecătoreşti propriu-zise. Interes deosebit prezintăcontrolul judecătoresc al constituţionalităţii legilor.

În ţara noastră, într -o primă fază şi în mod incidental, instanţele

judecătoreşti şi-au arogat această competenţă, statuând în acest sens princâteva hotărâri. Astfel, în anul 1902, Curtea de Casaţie, secţia a III-a, prinDecizia nr.227/1902 (Buletin, 1902, p.446-497) a înlăturat o lege din 1900

prin care locuitorii oraşului Râmnicu-Vâlcea fuseseră autorizaţi să vândăterenurile cu care foştii clăcaşi fuseseră împroprietăriţi, deşi art.132 dinConstituţie interzicea asemenea tranzacţii52.

50 Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, vol.I, Casa Şcoalelor, Bucureşti

1942, p. 129.51 Ioan Muraru, op. cit., p. 75.52 Paul Florea, op. cit., p. 35.


28/112

27

În 1912, la faimosul proces al tramvaielor, justiţia s-a pronunţat interminis asupra dreptului instanţelor judecătoreşti de a exercita controlulconstituţionalităţii legilor. În acest litigiu, Societatea de Tramvaie Bucureştia acţionat în judecată Primăria Bucureşti şi a invocat în instanţă excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii din 18 decembrie 1991, referitoarela instituirea unui alt principiu în materie de expropriere, care nu se bazeazăpe ideea de utilitate publică aşa cum o cerea Constituţia.

Primăria Capitalei şi Ministerul de Interne s-au apărat că instanţa nueste competentă să judece dacă o lege este sau nu conformă cu Constituţia.

Instanţa a primit excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că estecompetentă să se pronunţe asupra chestiunii dacă o lege este conformă saunu cu Constituţia, constatând că legea în discuţie este neconstituţională. S-a

reţinut de instanţă că „nu este trebuinţă de un text formal spre a da încompetenţă Tribunalului judecata constituţionalităţii legilor în procesele dincompetenţa sa, ci, din contră, ar trebui un text formal care să-i ridiceaceastă competenţă”.

Această soluţie a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie, care, prin decizia nr.261 din 16 martie 192 a respins recursul declarat în cauză,motivând că judecătorul „precum în cazul de contrarietate între două legiordinare, este în drept să le interpreteze şi să hotărască care dintre ele ar fiaplicată, tot aşa este dator să urmeze şi în cazul când una din aceste legieste Constituţiunea”.

Această hotărâre memorabilă a Înaltei Curţi de Casaţie a deschisdrum controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor în ţara noastră,fără ca această atribuţie să fie prevăzută în mod expres în Constituţie şi niciîn legea de organizare judecătorească53.

Valoarea juridică a problemei a fost subliniată şi a stârnit admiraţiaunor jurişti eminenţi din afara hotarelor ţării. Este de remarcat, în acestsens, opinia decanului Facultăţii de Drept din Paris, care scria : „Să

afirmăm, să proclamăm şi să răspândim cu toată puterea noastră aceastăregulă elementară a dreptului public al tuturor ţărilor şi al nostru îndeosebi :tribunalele de orice grad trebuie să asigure exercitarea tuturor legilor, alegilor constituţionale, ca şi a legilor ordinare. Dacă există o contradicţieîntre un text legislativ şi un text constituţional, acesta din urmă trebuie să

prevaleze, deoarece Constituţia este legea legilor. Ne temem să lăsăm unuitribunal de primă instanţă sau chiar unui judecător de pace facultatea de a

53 Paul Florea, op. cit., p. 40.


29/112

28

refuza aplicarea unei legi ce se pretinde a fi neconstituţională? S-o admitemdeci dacă se vrea. Este ceea ce au făcut, foarte înţelept, românii”54.

După adoptarea Constituţiei din 1923, prin art.103 din Constituţie,legiuitorul constituant a dat în competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie-în

Secţiile Unite-controlul constituţionalităţii legilor, prevedere care aveacorespondent în art.29 din Legea Curţii de Casaţie modificată în acest sens.Prin Constituţia adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie

1991, în titlul V-art.140-145, a fost înfiinţată, ca unică „autoritate de jurisdicţie constituţională în România”, Curtea Constituţională. Este deremarcat deci că, începând din anul 1991, controlul constituţionalităţiilegilor a fost dat în competenţa unui unic organism special de jurisdicţieconstituţională.

După revizuirea Constituţiei din 2003, dispoziţiile privind CurteaConstituţională sunt cuprinse în titlul V-art.142-147 (sediul materiei).Controlul constituţionalităţii legilor în România este reglementat

prin art.142-147 din Constituţie, precum şi prin Legea nr.47/1992 privindorganizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Curtea Constituţionalăare de asemenea adoptat un Regulament de organizare şi funcţionare.

Justificat teoretic sau nu, controlul judecătorilor asupraconstituţionalităţii legilor s-a impus în multe state. Un anume interes, deordin istoric, prezintă controlul judecătoresc din Statele Unite. DeşiConstituţia S.U.A. nu dă dreptul Curţii Supreme de a se pronunţa asupraconstituţionalităţii legilor, totuşi aceasta exercită acest control şi nimeni nu-şi pune întrebarea în legătură cu temeiul juridic al acestui drept.

Curtea Supremă a Statelor Unite şi-a arogat abuziv dreptul de adecide asupra constituţionalităţii legilor, prin una din cele mai îndrăzneţedecizii pe care le-a avut vreodată şi anume prin decizia dată în 1803, când

preşedintele curţii era John Marshall, în afacerea Marbury versus Madison55.

Astăzi în multe state precum Spania, Portugalia, Belgia, Germania,Italia, Austria, Ungaria, Polonia există un control judecătoresc alconstituţionalităţii legilor. De regulă se folosesc două procedee şi anume :controlul pe calea acţiunii şi controlul pe cale de excepţie.

În ce priveşte controlul pe calea acţiunii este considerat a fi unprocedeu ofensiv care permite atacarea unei legi în faţa unui tribunaldeterminat căruia i se cere să examineze validitatea constituţională şi să

54 M.Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor , Bucureşti, 1974,p. 293.55 Ioan Muraru, op. cit, p. 77.


30/112

29

pronunţe anularea. Acest control în practică nu a dat rezultate prea fericiteşi, în general, doctrina îl judecă ca ineficace.

Controlul constituţionalităţii pe cale de excepţie este considerat un procedeu defensiv, când pentru a ataca trebuie să aştepţi ca legea să ţi se

aplice56

.

56 Ioan Muraru, op. cit., p. 78.


31/112

30

Capitolul III

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

1. Natura juridică a Curţii Constituţionale

Legea 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionaledefineşte această instituţie ca „unică autoritate de jurisdicţieconstituţională”, având ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei, fără a-iconferi în mod expres un rol politic.

În doctrină însă, opinia majoritară consideră Curtea Constituţională

un organ politico- jurisdicţional. Adepţii acestui punct de vedere găsescfundamentul dimensiunii politice a naturii Curţii Constituţionale în modulde numire a membrilor săi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în faptul căatribuţiile Curţii, chiar şi cele care nu se circumscriu controluluiconstituţionalităţii legilor, regulamentelor parlamentare şi ordonanţelor Guvernului, vizează în fond tot aplicarea şi respectarea Constituţiei, careeste atât un document politic cât şi juridic.

O altă justificare a afirmării dimensiunii politice a Curţii

Constituţionale o constituie şi rolul său de influenţare a procesului delegiferare, care nu poate fi contestat.În numeroase decizii Curtea a precizat, însă, în mod corect, rolul său

de „legislator negativ”, potrivit formulei utilizate de Hans Kelsen,subliniind că nu se poate substitui Parlamentului pentru omisiuni dereglementare sau pentru a modifica o dispoziţie legală atacată în faţa sa57.

Indiscutabil, Curtea Constituţională este un organ de jurisdicţiespecifică – jurisdicţia constituţională – creat pentru a garanta supremaţiaConstituţiei. Dintre elementele definitorii ale Curţii Constituţionale, subacest aspect, pot fi menţionate următoarele :

a) prin legea sa organică, Curtea Constituţională este calificată caunică „autoritate de jurisdicţie constituţională”.

b) este alcătuită din „judecători”, care se bucură de „independenţă”şi „inamovibilitate”

57 C.Doldur, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi statul de drept , în Buletinul CurţiiConstituţionale nr. 2 din octombrie 2000


32/112

31

c) în îndeplinirea atribuţiilor ei, Curtea acţionează ca organ de jurisdicţie, într -un „litigiu constituţional”, pentru a garantasupremaţia Constituţiei

d) funcţia fundamentală a Curţii Constituţionale este aceea de a

statua în drept, în urma controlului de constituţionalitatee) modul de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale nutrebuie excesiv politizat, căci acest mod nu a fost astfel stabilit

pentru a atribui Curţii caracterul unui corp politic, ci pentru a păstra echilibrul necesar între „puteri”. Semnificative sub acestaspect par următoarele : judecătorii sunt numiţi nu pe baza unor criterii politice, ci a unor criterii socioprofesionale şi înexclusivitate din rândul juriştilor; judecătorii Curţii nu pot face

parte din partide politice; chiar dacă persoanele numite au făcutparte din asemenea partide, o dată numite ele devin „judecători”f) în majoritatea cazurilor, Curtea Constituţională se „pronunţă”

sau „hotărăşte” într -o situaţie juridică litigioasă, „tranşează” prin „rostirea dreptului” un conflict de factură juridică

g) cum însăşi legea organică precizează şi detaliază, majoritateacovârşitoare a atribuţiilor Curţii Constituţionale se realizează încadrul unor „proceduri jurisdicţionale”

h) hotărând asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtearezolvă astfel incidente ivite în faţa instanţelor judecătoreşti şiîn cadrul unor litigii, prin legătura stabilită între judecătorul aquo şi judecătorul a quem, atât instanţele ordinare, cât şiinstanţa de justiţie constituţională participând, sub auspiciileConstituţiei, la realizarea funcţiei jurisdicţionale a statului

i) unele dintre deciziile Curţii Constituţionale sunt înzestrate cuautoritatea lucrului judecat

j) „procedura jurisdicţională” stabilită de lege pentru contenciosul

constituţional se completează, adecvat, în condiţii decompatibilitate, cu regulile procedurii civile

Totuşi, dimensiunea politică a Curţii Constituţionale nu poate fi înîntregime ignorată, pentru următoarele motive :

a) prin exercitarea controlului constituţionalităţii legilor, înainte depromulgarea acestora, dar chiar şi prin exercitarea controlului

pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales atunci cândexcepţia este admisă, Curtea Constituţională se manifestă ca un

„colegislator”, iar funcţia legislativă este o funcţieesenţialmente politică


33/112

32

b) realizând controlul constituţional de „conformitate” asupraregulamentelor Parlamentului, Curtea Constituţională„constrânge” autorităţile politice – Camera Parlamentului – înlimitele unui „comportament constituţional”

c) unele dintre atribuţiile Curţii Constituţionale excelează prinsubstanţa lor politică (de exemplu, respectarea procedurii pentrualegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului, constatarea împrejurărilor care justifică interimatulîn exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, avizarea

propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României,respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurareareferendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia

d) este adevărat că judecătorii Curţii Constituţionale nu suntdesemnaţi de „autorităţile politice” pe baza unor criterii politice,dar nu mai puţin ei sunt totuşi desemnaţi de asemenea autorităţi

e) de regulă, desemnarea judecătorilor de către cele două Camerese realizează în condiţiile unei majorităţi parlamentareconstituite politiceşte sau pe baza unor negocieri cu caracter politic

f) înnoirea periodică şi parţială a Curţii Constituţionale tinde laadaptarea compoziţiei acesteia în funcţie de mutaţiile produse înstructura autorităţilor politice care au dreptul să procedeze ladesemnarea judecătorilor Curţii

g) relaţia stabilită între lege şi Constituţie, în cadrul controlului deconstituţionalitate, nu este o simplă relaţie între două texte

juridice aflate în contradicţie, fie ea presupusă sau reală, ci unade f actură politică : pe de o parte, legea este expresia „voinţei

politice”, pe de altă parte Constituţia este şi un „act politic”h) disocierea juridicului de politic este iluzorie, determinarea

semnificaţiilor şi a implicaţiilor unui text constituţional nefiindrezultatul unui pur silogism sau polisilogism juridic

i) interpretarea neconstituţionalităţii şi prin prisma „principiilor Constituţiei” este mai mult decât sugestivă pentru natura

politică a Curţii, unele dintre aceste principii fiind accentuatpolitice (bunăoară „separaţia puterilor”, premisele şi exigenţeleunui stat de drept, democratic şi social, pluralismul politic,exercitarea suveranităţii naţionale de către popor, garantarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dinamica relaţiei dintredreptul internaţional şi dreptul intern etc.)


34/112

33

2. Curtea Constituţională – unica autoritate publică competentăsă exercite controlul de constituţionalitate

Autoritatea publică care exercită controlul constituţionalităţii

legilor este Curtea Constituţională.Conform art.142 al.1 din Constituţia României, Curtea Constitu-ţională este garantul supremaţiei Constituţiei. Curtea Constituţională secompune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nupoate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de CameraDeputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.

Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedinteleacesteia, pentru o perioadă de 3 ani. Curtea Constituţională se înnoieşte cu

o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legeaorganică a Curţii.Conform art.143 din Constituţie judecătorii Curţii Constituţionale

trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesionalăşi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul

juridic superior.Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu

oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice dinînvăţământul juridic superior (art.144).

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitareamandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia (art.145).

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de

promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, aunuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, aÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unuinumăr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori,

precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire aConstituţiei;

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduriinternaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor douăCamere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin25 de senatori;

c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două

Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;


35/112

34

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legileşi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau dearbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate firidicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintreautorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuiadintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a

preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui

României şi confirmă rezultatele sufragiului;g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele

constatate Parlamentului şi Guvernului;h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie aPreşedintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şidesfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativeilegislative de către cetăţeni;

k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiectconstituţionalitatea unui partid politic;

l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.Este de observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte

numai controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, înstrânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei. Având în vederecomplexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi

procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate ficonsiderată o autoritate publică politico-jurisdic ţională.58

Conform art.1 al.2 şi 3 din Lg.47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională este unicaautoritate de jurisdicţie constituţională în România. Curtea Constituţionalăeste independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numaiConstituţiei şi prezentei legi”.

58 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti 1998, p. 81.


36/112

35

3. Actele supuse controlului de constituţionalitate

În sfera controlului de constituţionalitate intră următoarele acte :legile ca acte juridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a

Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele Guvernului;tratatele sau alte acorduri internaţionale; iniţiativele legislative populare.Cât priveşte legile se disting două situaţii posibile: controlul

prealabil (a priori) şi controlul posterior (a posteriori). Controlul prealabilse exercită asupra legilor votate de Parlament, dar înaintea promulgăriiacestora de către Preşedintele României, la sesizarea PreşedinteluiRomâniei, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, aunui număr de cel puţin 50 deputaţi sau 25 senatori . Este exclus prin

urmare controlul din oficiu.Controlul posterior priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, care este un procedeu juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi această cale are oimportanţă deosebită59. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicatăîn faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial precum şi direct deAvocatul Poporului.

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei este şi ea supusă controlului deconstituţionalitate, Curtea Constituţională având rolul de a asigura căiniţiativele de acest gen se fac cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.

Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului deconstituţionalitate. Este vorba de regulamentul Camerei Deputaţilor,regulamentul Senatului şi regulamentul şedinţelor comune ale celor douăCamere. Acest control se poate efectua numai la sesizarea unuia dintre

preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr decel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Ordonanţele Guvernului fac şi ele obiectul controlului de

constituţionalitate. Conform art.108 al.3 din Constituţia revizuită,ordonanţele Guvernului se emit în baza unei legi speciale de abilitare, înlimitele şi condiţiile prevăzute de aceasta. Aceste ordonanţe conţin de faptnorme cu putere de lege, instituţia purtând denumirea de delegarelegislativă.

Din acest motiv, este firesc ca şi ordonanţele să fie supusecontrolului de constituţionalitate care se realizează pe calea excepţiei deneconstituţionalitate.

59 Ioan Muraru, op. cit., p. 80.


37/112

36

Iniţiativele legislative populare sunt de asemenea supuse controluluide constituţionalitate.

Conform art.74 din Constituţia României revizuită :“1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,

senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea”.

În reglementarea anterioară a Constituţiei din 1991, iniţiativă

legislativă puteau avea cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot.Din reglementarea anterioară anului 2003 lipsea controlul deconstituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale, care înforma revizuită a Constituţiei sunt prevăzute în mod expres în art.146 lit.bdin Constituţie.

De asemenea, prin art.2 al.1 din Lg.47/1992 modificată şicompletată se prevede în mdo expres că obiectul controlului deconstituţionalitate îl constituie şi tratatele şi acordurile internaţionale.

Acest control se realizează numai la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi saucel puţin 25 de senatori.

În legătură cu această nouă atribuţie a Curţii Constituţionale, trebuiemenţionat că până la revizuirea Constituţiei, Curtea nu putea exercita uncontrol direct asupra constituţionalităţii tratatelor sau acordurilor internaţionale. Singura posibilitate de exercitare a controlului deconstituţionalitate era pe calea controlului a priori exercitat de Curte cu

privire la legea de ratificare a tratatului sau a acordului internaţional, după

ce aceasta fusese adoptată de Parlament.Supunerea tratatelor internaţionale controlului de constituţionalitate

este o atribuţie de mare însemnătate în contextul sporirii numărului şiimportanţei tratatelor internaţionale. În strânsă legătură cu această atribuţiea Curţii Constituţionale este de menţionat că potrivit noului alineat (3) alart.11 din Constituţie, „În cazul în care un tratat la care România urmeazăsă devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui

poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”. Dispoziţia cuprinsă în


38/112

37

acest text clarifică raportul între tratatele internaţionale şi Constituţianaţională, asigurând supremaţia acesteia60.

Noua atribuţie a Curţii Constituţionale trebuie corelată cu întregart.11 din Constituţia României. Pe cale de consecinţă, în elaborarea

tratatelor internaţionale se impune respectarea strictă atât a normelor dedrept internaţional, cât mai cu seamă a celor de drept intern, având învedere faptul că tratatele urmează a fi inserate în ordinea naţională.

În Constituţia României există norme exprese privind raportul deforţă juridică dintre tratatele internaţionale şi normele interne numai pentrudouă categorii de tratate :

-tratatele internaţionale în materia drepturilor omului (art.20 dinConstituţie), care au valoare interpretativă constituţională, integrându-se în

„blocul de constituţionalitate”.

61

-tratatele internaţionale din dreptul comunitar (art.148 al.2 şi 3 dinConstituţie), prioritare faţă de dreptul intern.

Toate celelalte tratate internaţionale, au o forţă infraconstituţională,trebuind să respecte principiul supremaţiei Constituţiei şi deci să fie supusecontrolului de constituţionalitate.62

Actuala reglementare constituţională referitoare la controlul deconstituţionalitate asupra tratatelor şi acordurilor internaţionale permitedeclanşarea controlului asupra constituţionalităţii acestuia în timpuldezbaterii parlamentare asupra proiectului legii de ratificare depuse laParlament, ceea ce prezintă avantaje evidente privind celeritatea şi eficienţacontrolului.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a reţinut, înmai multe cazuri, contrarietatea unor dispoziţii legale din legislaţia internăcu anumite reglementări internaţionale ori lipsa reglementării prin legiinterne a unor relaţii sociale care sunt reglementate prin acte internaţionale.Până în prezent, Curtea a reţinut neconstituţionalitatea unor texte de lege

numai în cazurile în care acestea, pe lângă faptul că sunt neconcordante cureglementări internaţionale, contravin şi anumitor dispoziţii exprese aleConstituţiei.

60 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, 2003, p. 124.61 Corneliu-Liviu Popescu, Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale, în Dreptul

nr. 11/2005.62 Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, Contenciosconstituţional , Ed. Hamangiu 2009, p. 156.


39/112

38

Simpla neconcordanţă a unor dispoziţii din legislaţia naţională cureglementările internaţionale, dacă ele nu încalcă în acelaşi timp, şi anumitedispoziţii sau principii constituţionale, nu constituie temei pentru declarareaneconstituţionalităţii. În asemenea situaţii se pun probleme de interpretare

şi aplicare a legii, de stabilire a priorităţii unora sau altora dintrereglementările concurente.Conform art.11 din Constituţie, „(1) Statul român se obligă să

îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatelela care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte dindreptul intern”.

Analizând art.11 din Constituţie se desprinde faptul că toate tratatele

internaţionale, la care România este parte, în urma ratificării lor de cătreParlament, devin componente ale dreptului intern, indiferent de domeniulsau obiectul lor de reglementare. Aşadar, tratatele ratificate apar ca actenormative, în principiu, de aceeaşi valoare şi forţă juridică ca şi a celorlalteacte normative elaborate de autoritatea legiuitoare naţională63.

În situaţia în care o anumită problemă este reglementată numaiprintr-un tratat internaţional, nu şi printr -o lege internă, este evident cătratatul internaţional ratificat se aplică în mod nemijlocit. În schimb, însituaţia în care o anumită problemă este reglementată atât printr -un tratatratificat, cât şi printr-o lege internă, dar în mod diferit, se pune problemacare dintre cele două acte normative, în principiu, de aceeaşi forţă juridică,se aplică în cazuri concrete.

În legătură

Postelnicu, Excepţia de Neconstituţionalitate

Documents

Transcript of Postelnicu, Excepţia de Neconstituţionalitate