Portalul instanţelor de judecată -...

ROMANIAROMANIACURTEA DE APEL CONSTANŢACURTEA DE APEL CONSTANŢA

DECIZII RELEVANTE DECIZII RELEVANTE

SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZESECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE, CU MINORI ŞI DE FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCĂ ŞICONFLICTE DE MUNCĂ ŞI

ASIGURĂRI SOCIALEASIGURĂRI SOCIALE

TRIMESTRUL IITRIMESTRUL II20112011

1

C U P R I N SC U P R I N S

DREPT CIVILDREPT CIVIL......................................................................................................................................31. CESIUNEA CONTRACTULUI DE INCHIRIERE. CONDIŢII. LIPSA ACORDULUI PROPRIETARULUI LOCUINŢEI. EFECTE............................................................................................................................................................32. EXPROPRIERE. ACŢIUNE IN RETROCEDAREA TERENULUI EXPROPRIAT IN MOD ABUZIV. CONCURSUL DINTRE LEGEA GENERALĂ (LEGEA NR. 33/1994) ŞI LEGEA SPECIALĂ (LEGEA NR. 10/2001). INEXISTENŢA IN PATRIMONIUL REAL A UNUI ”BUN” IN SENSUL ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CEDO. INADMISIBILITATE...........................................................................................................................................63. ACŢIUNE IN GRĂNIŢUIRE ŞI REVENDICARE. CARACTERUL ACCESORIU AL CAPĂTULUI DE CERERE PRIVIND GRĂNIŢUIREA. CALIFICAREA CĂII DE ATAC CĂREIA ÎI ERA SUPUSĂ HOTĂRÂREA INSTANŢEI DE FOND, DUPĂ VALOAREA BUNULUI REVENDICAT. INCIDENŢA ART. 2821 CPC...............................................144. GRĂNIŢUIRE. RAPORTURI DE VECINĂTATE CU O UNITATE ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ – COMUNĂ. CONDIŢIILE STABILIRII LIMITELOR UNITĂŢII ADMINISTRATIV-TERITORIALE................................................225. SERVITUTE LEGALĂ DE TRECERE. STABILIREA CĂII DE ACCES PRIN CONVENŢIA PĂRŢILOR. DISTINCŢIA DINTRE SERVITUTEA LEGALĂ DE TRECERE ŞI SERVITUTEA DE TRECERE STABILITĂ PRIN FAPTA OMULUI. INCETAREA SERVITUŢII LEGALE DE TRECERE...............................................................................................27

DREPT PROCESUAL CIVILDREPT PROCESUAL CIVIL........................................................................................................326. DOMICILIUL PROCESUAL ALES. SCHIMBAREA DOMICILIULUI IN TIMPUL PROCESULUI. NECOMUNICAREA ACESTEI SCHIMBĂRI INSTANŢEI DE JUDECATĂ ŞI PĂRŢII ADVERSE. EFECTE.................................................327. REVIZUIRE – CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC. INSCRIS NOU – NOŢIUNE. INEXISTENŢA UNUI ”DEFECT FUNDAMENTAL”. DISTINCŢIE INTRE ”CIRCUMSTANŢE NOI” ŞI ”CIRCUMSTANŢE NOU DESCOPERITE” ÎN JURISPRUDENŢA CEDO.................................................................................................................................36

LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALELITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE.......................................................................418. EFECTELE ART. 289 DIN CODUL MUNCII PRIVITOARE LA REINTEGRAREA IN FUNCŢIE.............................419. CONCEDIERE IN TEMEIUL ART. 61 LIT. C DIN CODUL MUNCII..................................................................4410. NECOMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN ANALIZAREA CONTESTAŢIILOR ÎMPOTRIVA SANCŢIUNII DISCIPLINARE APLICATE PERSONALULUI CLERICAL................................................5011. LEGALITATEA REDUCERII SALARIULUI CU 25% ÎN BAZA LEGII NR. 118/2010.......................................6312. CERERE PENTRU PLATA CONTRAVALORII DREPTURILOR SPECIALE PENTRU MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII ŞI A CONTRAVALORII DREPTURILOR SPECIALE PENTRU ŢINUTĂ DECENTĂ PENTRU ANUL 2010..........................7113. Cerere fost salariat AVAS pentru plata de salarii compensatorii ca urmare a concedierii colective.....77

2

DREPT CIVILDREPT CIVIL

1. Cesiunea contractului de inchiriere. Condiţii. Lipsa acordului proprietarului locuinţei. Efecte.

Prin derogare de la dreptul comun în materie de locaţiune (art.1418 Cod civil) chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar - art.26 alin.(1) din Legea nr.114/1996.

Legea locuinţei nu prevede dispoziţii cu privire la cesionarea contractului de închiriere, situaţie în care în tăcerea legii, s-a apreciat în literatura juridică şi în jurisprudenţă că încheierea contractului de cesiune nu este interzisă, însă pentru încheierea valabilă a contractului de cesiune trebuie respectate dispoziţiile dreptului comun. Potrivit Codului civil, cesiunea contractului de locaţiune este permisă în condiţiile în care este permisă şi locaţiunea (art.1418 Cod civil). Înseamnă că, cesiunea contractului de închiriere poate interveni numai în condiţiile în care este permisă subînchirierea şi anume, cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar (art.26 alin.(1) din Legea nr.1996).Dacă legea specială prevede această condiţie pentru subînchiriere, cu atât mai mult ea se impune în cazul cesiunii, care produce efecte chiar mai grave decât sublocaţiunea (cesio est maius sublocatio est minus).

Art. 26 alin. 6 din Legea nr. 114/1996Art. 1418 Cod civil

Art. 27 din Legea nr. 114/1996

Reclamanţii H.O. si H.L. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi RAEDPP Constanţa pentru a se dispune obligarea pârâţilor la încheierea contractului de închiriere pentru imobilul din Constanta, strada C. nr.1.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au locuit împreună cu numita P.L.I., care a fost până la data de 18.08.2009 beneficiara contractului de închiriere al imobilului, aceasta din urmă renunţând la beneficiul contractului de închiriere în beneficiul reclamanţilor, aşa cum rezultă şi din declaraţia dată şi autentificată sub nr. 2055/2009. Reclamanţii au depus imediat cerere spre repartizarea spaţiului şi pentru încheierea contractului de închiriere, iar cu adresa nr. 1260/2009 pârâta RAEDPP Constanţa le-a comunicat faptul că dosarul este complet, motiv pentru care este necesar să revină la sediul acesteia cu actele necesare. Reclamanţii au depus actele solicitate dar cererea nu le-a fost soluţionată favorabil.

S-a mai susţinut că Legea nr.114/1996 nu interzice predarea spaţiului deţinut de un chiriaş altui posibil beneficiar şi faţă de dispoziţia art. 1418 Cod civil, conform căruia locatarul are dreptul de a ceda contractul sau către altul dacă o asemenea facilitate nu este interzisă, apreciază că îndeplinesc toate cerinţele impuse pentru încheierea actului.

3

În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 1418 şi art. 534 Cod civil.

Pârâta RAEDPP Constanţa a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive. S-a mai susţinut că gestionează şi întreţine fondul locativ de stat ce aparţine domeniului privat al Municipiului Constanţa, îl exploatează şi îl înstrăinează în calitate de mandatar. În lipsa unei repartiţii acordate de Consiliul Local în numele Municipiului Constanţa pentru fiecare solicitant în parte, regia nu poate proceda la închirierea suprafeţelor care fac parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa. Cesiunea contractului de închiriere nu poate avea loc fără acordul proprietarului şi aprobarea administratorului, în cazul de faţă reclamanţii au fost acţionaţi în judecată pentru a fi evacuaţi din spaţiul pe care l-au ocupat în mod abuziv.

Prin încheierea din data de 16.02.2010 instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei RAEDPP Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr.14127/1.06.2010 Judecătoria Constanta a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii că prin contractul de închiriere nr. 2455/2008 numita P.L.I. a închiriat imobilul din Constanta, strada C., nr. 1. Prin declaraţia autentificată sub nr. 2055/18.08.2009 aceasta a arătat că renunţă la beneficiul contractului de închiriere înregistrat sub nr. 2455A/2008 încheiat cu RAEDPP Constanţa şi nu va mai solicita alt spaţiu din fondul locativ de stat cu data de 18.08.2009 şi că este de acord să predea spaţiul familiei H.O. si H.L. Aceasta nu constituie o cesiune a contractului de închiriere. Cesiunea constituie o vânzare-cumpărare a dreptului de folosinţă, iar pentru a fi opozabilă faţă de terţi (inclusiv locatorului) ea trebuie sa fie notificată locatorului sau acceptată de el printr-un act autentic, conform art. 1393 Cod civil. În cauză, declaraţia aut sub nr. 2055/2009 nu constituie un contract de vânzare-cumpărare neîndeplinind condiţiile prevăzute de art. 1391 şi urm. Cod civil şi nici nu a fost acceptată de locator prin act autentic sau notificată acestuia. Deşi art. 1418 Cod civil permite cesiunea contractului de locaţiune de către locatar, aceasta este permisă numai în condiţiile în care poate interveni şi sublocaţiunea.

Or, din contractul de închiriere (art.19) rezultă ca chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar. Prin urmare şi cesiunea se poate face numai în aceleaşi condiţii ca şi subînchirierea. În cauză, instanţa a constatat ca nu s-a obţinut acordul prealabil al locatorului pentru ca titularul contractului de închiriere să cesioneze dreptul său de folosinţă.

Împotriva acestei soluţii au declarat iniţial recurs reclamanţii care au criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul netemeiniciei.

Au susţinut recurenţii că in mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu îndeplinesc cerinţele pentru repartizarea unei locuinţe sociale, fără a preciza care sunt în fapt condiţiile neîndeplinite

În apărare pârâta RAEDPP Constanţa a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a arătat că se impune respingerea recursului, hotărârea instanţei de fond fiind apreciată ca temeinică si legală.

4

Procedând la soluţionarea cauzei instanţa a calificat cale de atac ca fiind apel, în raport de obiectul neevaluabil al cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr.574 din 2.12.2010 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, aceştia fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii de avocat către RAEDPP Constanţa – 100 lei şi către Municipiul Constanţa – 372 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză nu a operat o cesiune valabilă a contractului de închiriere de la titularul său P.L.I. către reclamanţii H.O. şi H.L., această cesiune a contractului de închiriere nefiind aprobată în prealabil de proprietarul spaţiului locativ.

S-a mai reţinut că pentru spaţiul în litigiu nu a existat o repartiţie în beneficiul reclamanţilor, şi aceştia nu au făcut dovada că se înscriu în criticile prevăzute de lege pentru acordarea repartiţiei şi închirierii unei locuinţe sociale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii H.O. şi H.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod pr.civilă. Recurenţii reclamanţi au susţinut că hotărârea Tribunalului Constanţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.27 coroborat cu art.43 din Legea nr.114/1996, instanţa de apel apreciind în mod eronat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încheierea contractului de închiriere cu privire la imobilul situat în Constanţa, strada C. nr.1, deşi titulara contractului de închiriere a renunţat la contractul său în beneficiul reclamanţilor, iar aceştia au locuit în spaţiul în litigiu alături de cedenta P.L.I.

Se apreciază că în condiţiile în care Legea nr.114/1996 nu prevede dispoziţii referitoare la cesionarea contractului de închiriere se aplică dreptul comun - art. 1418 alin.(2) Cod civil, care prevede că interzicerea cesiunii nu se prezumă, ci trebuie să rezulte dintr-o stipulaţie specială.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport criticile recurenţilor reclamanţi, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin derogare de la dreptul comun în materie de locaţiune (art.1418 Cod civil) chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar - art.26 alin.(1) din Legea nr.114/1996.

Legea locuinţei nu prevede dispoziţii cu privire la cesionarea contractului de închiriere, situaţie în care în tăcerea legii, s-a apreciat în literatura juridică şi în jurisprudenţă că încheierea contractului de cesiune nu este interzisă, însă pentru încheierea valabilă a contractului de cesiune trebuie respectate dispoziţiile dreptului comun. Potrivit Codului civil, cesiunea contractului de locaţiune este permisă în condiţiile în care este permisă şi locaţiunea (art.1418 Cod civil). Înseamnă că, cesiunea contractului de închiriere poate interveni numai în condiţiile în care este permisă subînchirierea şi anume, cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar (art.26 alin.(1) din Legea nr.1996).Dacă legea specială prevede această condiţie pentru subînchiriere, cu atât mai mult ea se impune în cazul cesiunii, care produce efecte chiar mai grave decât sublocaţiunea (cesio est maius sublocatio est minus).

5

În plus, dacă locuinţa în cauză a fost închiriată cedentului cu aprobarea autorităţii (locuinţă din fondul locativ de stat) – cum e cazul în speţă, în lumina art.33 din Legea nr.114/1996, cesiunea va fi şi ea condiţionată de avizul autorităţii (consiliul local). Această condiţie prevăzută pentru schimbul de locuinţe se impune şi în materia cesiunii, deoarece schimbul se analizează tot ca o cesiune (dublă).

În speţă se reţine că prin contractul de închiriere nr.2455A/1.09.2008 încheiat între P.L.I. şi RAEDPP Constanţa – administratorul fondului de locuinţe al Municipiului Constanţa, părţile au convenit în mod expres că titularul contractului de închiriere poate subînchiria locuinţa deţinută ”numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar” (art.19).

În raport de dispoziţiile art.1418 Cod civil şi de convenţia părţilor, în mod judicios au reţinut instanţele de fond şi de apel că declaraţia autentificată sub nr.2055/2009 coroborată cu acordul reclamanţilor nu constituie temei legal pentru cesionarea locaţiunii cu privire la imobilul din Constanţa, strada C. nr.1, această convenţie nefiind aprobată în prealabil de proprietarul spaţiului închiriat – pârâtul Municipiul Constanţa.

Pe de altă parte se reţine că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încheierea contractului de închiriere pentru spaţiul în litigiu nici în temeiul dispoziţiilor art.27 lit.(c) din Legea nr.114/1996, aceştia neîntrunind condiţiile cumulative impuse de legiuitor.

Conform acestor dispoziţii legale, în cazul părăsirii locuinţei de către chiriaşul titular de contract, închirierea continuă, la cerere, în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în contractul de închiriere.

În speţă de constată că reclamanţii, deşi au locuit împreună cu titulara contractului de închiriere P.L.I. în imobilul din Constanţa, strada C. nr.1, aceştia nu au fost menţionaţi în contractul de închiriere alături de titular, situaţie în care nu pot invoca o continuare a locaţiunii şi nu sunt îndreptăţite la încheierea unui contract de închiriere în temeiul art.27 lit.(c) din legea nr.114/1996.

Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art.312 Cod pr.civilă se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.

În baza art.274 Cod pr. civilă obligă recurenţii reclamanţi la 372 lei cheltuieli de judecată către intimaţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa.

Decizia civilă nr. 226/C/25.05.2011Dosar nr. 34430/212/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă

2. Expropriere. Acţiune in retrocedarea terenului expropriat in mod abuziv. Concursul dintre legea generală (Legea nr. 33/1994) şi legea specială (Legea nr. 10/2001). Inexistenţa in patrimoniul real a unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Inadmisibilitate.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22

6

decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.

Susţinerea referitoare la faptul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una bazată pe Legea nr. 10/2001, iar alta bazată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, nu este intemeiată. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 Art. 35 din Legea nr. 33/1994

Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Apărării Naţionale, Consiliul Local al Municipiului Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, au solicitat obligarea pârâţilor să-i despăgubească pe reclamanţi cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în Constanţa, B-dul M. nr.98, respectiv 13.500.000 lei.

De asemenea au solicitat obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 200.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul situat în b-dul M. nr.98, în suprafaţă de 240 mp şi 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achiziţionat de autorii lor, D.I. şi D.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.12.1946.

Au mai susţinut că terenul respectiv apare în evidenţele statului pârât, ca fiind expropriat în conformitate cu Decretul nr.208/22.11.1951 astfel cum rezultă din adresa nr.7045SRP/30.10.2009 a Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, dar şi ca fiind confiscat, astfel cum rezultă din Hotărârea nr.2653/24.09.1958 a Tribunalului Oraşului Constanţa. Pentru acest teren, trecut în proprietatea statului în mod nelegal nu s-a primit nici o justă şi prealabilă despăgubire.

S-a mai arătat că dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994 sunt aplicabile şi pentru imobilele expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, conform Deciziei VI din 27.09.1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite.

În drept s-au invocat disp. art.26 din Legea nr.33/1994 şi art.480 C.civ.Pentru dovedirea pretenţiilor formulate, au solicitat administrarea probei cu

înscrisuri, interogatoriul pârâţilor, proba testimonială proba cu expertiză.Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată având în vedere următoarele:

7

Pentru terenul în litigiu, reclamanţii au mai formulat cereri în instanţă, respectiv o cerere întemeiată pe disp. art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 ce face obiectul dosarului nr.4270/118/2010 şi o cerere întemeiată pe disp. art.480 C.civ., ce face obiectul dosarului nr.4259/118/2010, suspendat în temeiul art.244 al.1 C.p.c până la soluţionarea irevocabilă a cauzei înregistrată sub nr.4270/118/2010.

Dispoziţiile Legii nr.33/1994, pe care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea sunt aplicabile în situaţia bunurilor expropriate după intrarea în vigoare a legii, pentru bunurile confiscate anterior intrării în vigoare a Legii nr.33/1994 fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, susţine pârâtul, aceste concluzii desprinzându-se şi din Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ceilalţi pârâţi nu au formulat întâmpinare. La termenul de judecată din 10.02.2011, instanţa din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de prevederile Legii nr.10/2001, excepţie pe care a analizt-o mai înainte de cercetarea fondului, astfel cum prevăd dispoziţiile art.137 al.1 Cod proc.civilă. Prin sentinţa civilă nr.679 din 10.02.2011 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data sesizării instanţei de judecată–17.11.2010– Legea nr.10/2001 era în vigoare, iar această lege, având un caracter special, exclude utilizarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 pentru redobândirea în natură sau echivalent – a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În raport de Legea nr.33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii, Legea nr.10/2001 este o reglementare specială cu caracter reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia LII(53)/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii. Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel reclamanţii D.I.D., I.M. şi M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii lor întemeiate pe dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994 şi art.481 Cod civil. Apelanţii reclamanţi au susţinut că prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea lor în mod greşit, prin raportare la dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, în condiţiile în care ei au invocat ca temei legal dispoziţiile art.26 din Legea nr.33/1994. Apreciază că şi în raport de dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994, acţiunea era admisibilă, prin decizia nr.VI/27.09.1999 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând într-un recurs în interesul legii că „Dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.” Cum în prezent terenul este liber, apreciază apelanţii că este posibilă restituirea acestuia sau acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, cum de altfel au precizat prin cererea de chemare în judecată, sens în care

8

invocă decizii de speţă pronunţate atât de Curtea de Apel Constanţa (decizia nr.154/3.01.2009), cât şi de alte instanţe (decizia nr.326/A/24.11.2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj). Intimaţii nu au depus întâmpinare. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamanţilor, Curtea va respinge ca nefondat apelul pentru următoarele considerente: Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că acţiunea reclamanţilor este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.33/1994, art.26 coroborat cu art.35, reclamanţii solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenului situat în Constanţa, B-dul. M. nr.98, în legătură cu care au afirmat că a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără plata unei despăgubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări de utilitate publică, terenul fiind liber de construcţii şi în prezent.

Problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii, invocată de reclamanţi ca temei al cererii de restituire, prin echivalent bănesc, a imobilului expropriat de la autorul lor în anul 1965.

Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Secţiile Unite în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

Ulterior pronunţării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referinţă a legii.

Dispoziţiile textului legal mai sus menţionat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaţilor, fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcţiile, esenţială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.

Dispoziţiile art.11 din Legea nr.10/2001 se aplică imobilelor expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură nu s-au finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecinţa ca măsura restituirii în natură este permisă în măsura nefinalizării exproprierii. Sunt vizate toate acele imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierile pentru cauză de utilitate publică, ale cărei dispoziţii sunt în continuare active pentru exproprierile realizate după intrarea în vigoare a acestei legi.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din

9

Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie.

Susţinerea apelanţilor reclamanţi, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi primită. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie pronunţată în temeiul art.329 Cod procedură civilă - hotărâre obligatorie pentru instanţele judecătoreşti - a statuat că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.” (Decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căreia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.

În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, această lege reparatorie constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură, sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a imobilelor expropriate.

Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994. Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor

10

persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină”.

Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că, deşi au folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea lor, arătând pur şi simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.

Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Ori, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

11

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune întemeiată pe Legea nr.33/1994 este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art.329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 şi decizia nr.53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”..

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile apelanţilor reclamanţi conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun(Legea nr.33/1994), chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil) şi Legea nr.33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei

12

persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr. 53/2007 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.33/1994 mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanţii nu au înţeles a uza, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

Pentru considerentele expuse, în baza art.26 Cod proc.civilă seva respinge apelul reclamanţilor ca nefondat.



13

3. Acţiune in grăniţuire şi revendicare. Caracterul accesoriu al capătului de cerere privind grăniţuirea. Calificarea căii de atac căreia îi era supusă hotărârea instanţei de fond, după valoarea bunului revendicat. Incidenţa art. 2821 Cpc.

Art. 2821 alin.(1) Cod pr. civilă suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală.

Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie între acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate – acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Soluţia este identică şi în situaţia în care ambele părţi indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag.32).

Art. 2821 alin. 1 Cod procedura civilaDecizia Curtii Constituţionale nr. 1/1994

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 7737/212/2008 reclamanţii C.A. şi C.A.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul U.N. grăniţuirea prin reconstituirea hotarului real între proprietatea lor şi a pârâtului, obligarea pârâtului să le respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra unei suprafeţe de teren de aproximativ 7,34 m.p. şi să demoleze construcţia edificată cu încălcarea graniţei şi care a fost construită abuziv. De asemenea, au solicitat reclamanţii obligarea pârâtului la luarea măsurilor care să împiedice scurgerea apelor pluviale de pe acoperişul construcţiei abuzive.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007 au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din teren în suprafaţă de 437 m.p. din actele de proprietate şi 407 m.p. din

14

măsurători, precum şi o construcţie. Odată cu întocmirea schiţelor cadastrale au constatat că pârâtul a încălcat graniţa dintre cele două proprietăţi în sensul că a îngrădit o suprafaţă de teren aflată în spatele casei şi care era destinată accesului în spatele casei pentru reparaţii şi întreţinere.

Au mai arătat reclamanţii că pârâtul, acaparând graniţa, a edificat abuziv o anexă lipită de spatele casei şi de pe care apele pluviale se scurg la baza imobilului pe care îl degradează.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, 584, 615 Cod civil.Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând

că proprietăţile părţilor sunt clar demarcate prin semne exterioare, astfel că acţiunea reclamanţilor are un caracter revendicativ.

Pârâtul a arătat că a dobândit imobilul compus din teren indiviz de 400 m.p. în acte (640 m.p. din măsurători) prin moştenire de la părinţii săi decedaţi. În anul 1959 părinţii săi au cumpărat în indiviziune şi în părţi egale cu O.D. suprafaţa de 400 m.p. prin actul autentificat sub nr. 3673/550/1959. Părinţii săi au intrat în stăpânirea terenului la aceeaşi dată şi au edificat în decurs de un an construcţia casă de locuit. Magaziile situate la limita proprietăţii, pe linia de hotar şi care delimitează proprietatea lor de cea a reclamanţilor, au fost ridicate de părinţii săi la 2-3 ani după edificarea casei de locuit, deci cu mai mult de 40 de ani în urmă. De la edificarea magaziilor şi până în prezent acestea au constituit în mod continuu şi neîntrerupt semne exterioare a limitelor celor două proprietăţi vecine, nefiind contestate de niciunul din deţinătorii anteriori ai imobilului învecinat. A mai susţinut pârâtul că după decesul părinţilor săi a ieşit din indiviziune cu O.D. şi la măsurătorile cadastrale a rezultat că părinţii săi deţineau împreună cu unchiul său o suprafaţă mai mare decât cea consemnată în acte, respectiv suprafaţa de 640 m.p. în loc de 400 m.p.

Pârâtul a invocat ca apărare de fond excepţia de uzucapiune de 30 de ani şi a solicitat să se respingă cererea de revendicare întrucât a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei revendicate prin joncţiunea posesiei utile exercitate de autorii săi cu propria posesie.

A susţinut pârâtul că după preluarea imobilului reclamanţii au supraînălţat cu aproximativ 1 metru locuinţa existentă, lipită de magazia lor şi practicat 3 goluri de fereastră cu vedere spre proprietatea sa, lucrări realizate fără autorizaţie de construire. În ceea ce priveşte magazia, panta de scurgere a apelor pluviale este spre interiorul proprietăţii sale, reclamanţii nefiind lezaţi în niciun fel sub acest aspect.

Pe cale de cerere reconvenţională pârâtul a solicitat obligarea reclamanţilor la închiderea imediată a ferestrelor ce încalcă servitutea de vedere pe proprietatea vecinului, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 200 de lei pe zi de întârziere.

Părţile au administrat proba cu înscrisuri, martori, interogatoriu şi expertiză tehnică imobiliară.

Au fost depuse la dosar: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007, act de vânzare-cumpărare nr. 3673/550/1959, certificat de moştenitor nr. 107/2005, certificat de moştenitor nr. 106/2003, adresa nr. 45689/2008, schiţe cadastrale.

Prin sentinţa civilă nr. 23423 din 22.12.2008 a Judecătoriei Constanţa s-a admis în parte acţiunea, s-a stabilit linia de hotar ca fiind segmentul de dreapta marcat

15

între punctele AB, a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 6 m.p.; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să facă streaşina corpului de clădire C7 şi s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1033/2009 a Tribunalului Constanţa s-a admis recursul pârâtului, s-a casat sentinţa mai sus-menţionată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4060/212/2010.La termenul de judecată din 2303.2010 reclamanţii au lărgit cadrul procesual

pasiv prin introducerea în cauză a coindivizarului O.D. în calitate de pârât.Au mai fost depuse la dosar următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 5425/1965, contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 4986/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor C.A. şi C.A.L. în contradictoriu cu pârâţii U.N. şi O.D. S-a stabilit linia de hotar între proprietăţile părţilor ca fiind linia care cuprinde punctele 8,7,6,5,4 (cu lungime de 5,71 m. + 0,74 m.+ 8,84 m.+ 14,10 m.) identificată în planul de situaţie întocmit de ing. R.A.

S-au respins ca nefondate cererile reclamanţilor de revendicare a suprafeţei de 6 m.p. teren şi de obligare a pârâţilor la demolarea construcţiilor anexe.

S-a respins ca nefondată şi cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor să ia măsuri pentru împiedicarea scurgerii apelor pluviale.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu justifică un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6 m.p. din spatele casei lor, acest teren fiind proprietatea pârâtului U.N., care l-a dobândit prin exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, conform art. 1847 Cod civil.

În raport de această situaţie de fapt şi de drept, instanţa de fond a stabilit linia de hotar dintre cele două proprietăţi învecinate ca fiind aliniamentul 8,7,6,5,4 conform planului de situaţie întocmit de ing. R.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.A. şi C.A.L., cererea declarativă nefiind motivată în fapt şi în drept.

Prin încheierea din 13.12.2010, Tribunalul Constanţa a calificat calea de atac ca fiind recurs, în raport de valoarea obiectului cererii principale – revendicarea terenului în suprafaţă de 6 m.p., apreciind că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2821 Cod pr. civilă.

Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 14881/8.06.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost motivată la termenul de judecată din 15.11.2010.

Prin decizia civilă nr. 164/31.01.2011 Tribunalul Constanţa a constatat nul recursul reclamanţilor, conform art. 306 Cod pr. civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 303 al. (1) şi (2) Cod pr. civilă recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs de 15 zile, termen care se socoteşte de la comunicarea hotărârii atacate.

Cum în speţă hotărârea instanţei de fond a fost comunicată reclamanţilor la data de 2.07.2010, iar motivele de recurs au fost depuse la 15.11.2010, cu mult peste

16

termenul de 15 zile prevăzut de lege, Tribunalul Constanţa a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 306 al.(1) Cod pr. civilă şi a anulat recursul.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs C.A. şi C.A.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 5 şi 9 Cod pr. civilă, sub aspectul calificării greşite a căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa era supusă căii de atac a apelului, avându-se în vedere împrejurarea că acţiunea dedusă judecăţii a avut ca principal capăt de cerere grăniţuirea proprietăţilor învecinate ale părţilor, iar revendicarea şi demolarea construcţiilor ridicate abuziv sunt doar o consecinţă a soluţiei date în cererea principală, acestea urmând a fi admise numai în măsura în care din măsurători ar rezulta că pârâţii au ocupat o anumită suprafaţă din terenul aparţinând reclamanţilor.

Prin urmare, în litigiul dedus judecăţii, grăniţuirea nu este o consecinţă a revendicării imobiliare, ci dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor poate avea drept consecinţă admiterea sau respingerea acţiunii în revendicare.

Cum acţiunea în grăniţuire nu era evaluabilă în bani, în speţă nu erau incidente dispoziţiile art. 2821 al.(1) Cod pr. civilă, astfel încât calea de atac exercitată împotriva hotărârii de fond este apelul iar nu recursul, cum în mod greşit a stabilit Tribunalul Constanţa.

Prin întâmpinare, intimatul U.N. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi, raportat la dispoziţiile art. 2821 al.(1) Cod pr. civilă. Intimatul a mai arătat că litigiul a mai parcurs anterior un alt ciclu procesual, în care hotărârea instanţei de fond a fost de asemenea supusă exclusiv căii de atac a recursului, Tribunalul Constanţa, ca instanţă de recurs, dispunând casarea primei sentinţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi şi excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 282 1 al.1 Cod pr. civilă, excepţie invocată de intimaţi prin întâmpinare, Curtea constată că recursul este inadmisibil şi urmează a-l respinge ca atare pentru următoarele considerente:

Pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii prezentei căi de atac, invocată de intimaţi, se impun a se lămuri de către Curte două aspecte esenţiale şi anume: caracterul principal/accesoriu al celor două capete de cerere ale acţiunii reclamanţilor – revendicare şi grăniţuire - şi stabilirea căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

În referire la prima problemă supusă analizei, Curtea reţine că reclamanţii au învestit Judecătoria Constanţa cu o acţiune ce a avut ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren de aproximativ 7,34 m.p. şi stabilirea liniei de graniţă dintre cele două proprietăţi învecinate.

Chiar dacă în petitul acţiunii reclamanţii au arătat că solicită grăniţuirea proprietăţilor părţilor, motivându-şi pretenţiile, aceştia au arătat că pârâtul U.N. foloseşte o suprafaţă de 7,34 m.p. din proprietatea reclamanţilor, situată în spatele casei şi solicită obligarea acestuia la demolarea construcţiei edificată cu încălcarea graniţei. Reclamanţii au susţinut că potrivit actelor de vânzare-cumpărare reclamanţii

17

sunt proprietarii unei suprafeţe de teren de 437 m.p., iar în fapt stăpânesc de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare numai o suprafaţă de teren de 407 m.p., aşa cum rezultă din măsurătorile realizate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi al documentaţiei cadastrale.

Descrierea obiectului acţiunii, expusă de reclamanţi într-o modalitate „firească” raportat la motivarea acesteia şi scopul real urmărit de aceştia prin promovarea acţiunii – reîntregirea proprietăţii lor în limiteze rezultate din actele vânzătorilor, iar nu stabilirea liniei de hotar (stabilirea semnelor exterioare) corespunzătoare posesiei părţilor (reclamant şi pârât) la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/14.12.2007, conduce la concluzia indubitabilă că cererea principală este revendicare, iar grăniţuirea este o cerere accesorie.

Soluţionarea acestei ultime categorii de cereri, împreună cu cererea principală, este un imperativ ce rezultă din corelaţia, legătura dintre cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale având la bază raţiuni precum buna administrare a justiţiei, economicitatea şi operativitatea ei.

Deşi în doctrină soluţia stabilită de art. 17 Cod pr. civilă este sintetizată prin folosirea adagiului „accesorium sequitur principale”, tocmai pentru că, tradiţional, principiul enunţat se referă la situaţia că regimul juridic al unui bun sau al unui raport juridic este dependent de regimul juridic al unui alt bun/raport juridic (ex.: situaţia bunurilor principale şi accesorii sau regimul juridic al nulităţii unor contracte principale şi accesorii) prevederile textului în discuţie trebuie înţelese doar prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri.

Faţă de cele arătate, va însemna că cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor accesorii.

În speţă, este fără îndoială că petitul cererii având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor, înţeleasă ca o operaţiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, se află în strânsă legătură şi interdependentă cu cererea de revendicare imobiliară, prin care se pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu.

Chiar dacă petitul de stabilire a graniţelor este, privit în mod singular, neevaluabil în bani şi având caracter de sine-stătător, soluţia ce urmează să fie dată în speţă depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusă celuilalt capăt de cerere, în revendicare, în care se compară titlurile de proprietate invocate de părţi.

Ca atare, în mod judicios Judecătoria Constanţa a reţinut că este prioritar să clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra porţiunii de teren revendicată, iar, accesoriu acestei chestiuni, să determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele părţilor. În acelaşi sens, invocăm decizii de speţă (decizia civilă nr. 1518/R/25.06.2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj publicată în Buletinul curţilor de apel nr. 3/2007, pag.66; decizia nr. 483/C/7.11.2007 şi decizia civilă nr. 119/C/1.03.2010 ale Curţii de Apel Constanţa, nepublicate).

Din perspectiva acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 584 Cod civil este irelevant dacă suprafeţele efectiv deţinute de proprietari respectă sau nu întinderea titlului; ceea ce este determinant este să se stabilească dacă prin efectul actelor de proprietate s-au generat raporturi de vecinătate şi care este limita de demarcaţie între

18

proprietăţile învecinate, în acord cu cea existentă faptic la momentul dobândirii proprietăţii de către reclamanţi. Litigiile legate de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură care permite atât valorificarea actelor translative, cât şi a apărărilor legate de exerciţiul dreptului real cu determinarea (de această dată în mod subsecvent) a graniţei stabilite prin acţiunea petitorie în revendicare.

Prin urmare, acţiunea fondată pe dispoziţiile art. 584 Cod civil nu permite judecătorului de a trece peste probele care atestă voinţa iniţială a părţilor sau situaţia primordială a liniei de demarcare dintre proprietăţi şi de a stabili o situaţie juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât acela avut în vedere de părţi, cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

În speţă, recurenţii nu au reclamant o încălcare a proprietăţii lor şi implicit o schimbare a graniţei ulterior datei de 14.12.2007 (data perfectării contractului de vânzare-cumpărare), şi nici nu au invocat împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/2007 - care menţiona suprafaţa reală posedată de vânzători şi limitele în raport cu vecinii -, inclusiv cu proprietatea pârâtului U.N. – autorii vânzători purtau vreun litigiu cu pârâtul pentru revendicarea unei porţiuni de teren, calitatea procesuală activă fiind transmisă subdobânditorilor cu titlu particular.

Dimpotrivă, deşi proprietatea cumpărată s-a menţinut ulterior datei de 14.12.2007 în limitele în care le-a fost transmisă, reclamanţii au susţinut că pârâtul ocupă o parte din terenul lor, astfel cum rezultă din actele transmiţătorilor lor, motiv pentru care au revendicat această suprafaţă de teren şi subsecvent stabilirea liniei de hotar în raport de proprietatea lor reîntregită.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie între acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate – acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Soluţia este identică şi în situaţia în care ambele părţi indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53;

19

P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag.32).

Prin urmare, promovând o acţiune în stabilirea liniei de hotar – atunci când există semne exterioare între proprietăţi, semne ce nu au fost modificate după data dobândirii proprietăţii de către reclamant – titularul dreptului nu poate pretinde decât determinarea hotarului iniţial existent între fondurile limitrofe, iar nu şi stabilirea unei alte graniţe decât cea trasată anterior.

Ca expresie a acestei abordări, s-a conchis în literatura de specialitate că acţiunea în grăniţuire are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra suprafeţei în litigiu are posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare, deoarece doar aceasta din urmă are rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii şi limitelor corecte ale loturilor învecinate.

Pe cale de consecinţă, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietăţile limitrofe în acţiunea în grăniţuire are ca premisă verificarea identităţii hotarului actual (determinat prin semne exterioare, în măsura în care există) cu cel primordial, existent la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, şi nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situaţiei de fapt existente la data generării situaţiei de vecinătate dintre reclamanţi şi pârâţi.

Privită din această perspectivă, soluţia Tribunalului Constanţa de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa în funcţie de capătul de cerere principal – acţiune în revendicare – şi nu de grăniţuire – cerere accesorie – se reţine a fi judicioasă.

Rămâne în discuţie doar calificarea căii de atac în ceea ce priveşte petitul de stabilire a liniei de hotar dintre proprietăţi, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 14881/2010 a Judecătoriei Constanţa.

Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2821 al.(1), art. 17, art. 2 pct. 2 şi art. 3 Cod pr. civilă, în raport de valoarea obiectului cererii principale – terenul revendicat, în suprafaţă de 7,34 m.p., cu o valoare de 3.300 lei.

Art. 2821 al.(1) Cod pr. civilă suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală.

Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.

Acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi este evident una al cărei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâţi, în suprafaţă de 7,34 m.p. având o valoare de 3.300 lei, evident mai mică decât limita

20

stabilită de art. 2821 Cod pr. civilă, situaţie în care hotărârea Judecătoriei Constanţa rămâne supusă exclusiv căii de atac a recursului, cale de atac ce intră în competenţa Tribunalului Constanţa.

Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului – în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii al căror obiect au o valoare mai mică de 100.000 lei, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.

Prin decizia nr. 1/1994, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a proceselor în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 125 al.(3) potrivit cărora „competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea lor decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unei singure căi de atac, cea a recursului în cazul anumitor litigii, esenţial fiind ca partea interesată să aibă posibilitatea recurgerii la un „recurs efectiv” în sensul art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Noţiunea de „recurs efectiv” reprezintă o cale procedurală prevăzută de legea internă efectivă în drept (efectivitate analizată în cauza Sabou şi Pârcălabu împotriva României) şi în practică şi care ar putea conduce la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată (cauza Parohia Greco-Catolică „Sfântul Vasile Polona” împotriva României) „fără a se garanta revizuirea unui proces”.

Se reţine că recursul – cale de atac reglementată de art. 299 Cod pr. civilă – răspunde exigenţelor art. 13 din CEDO, în sensul că reprezintă „ un recurs efectiv”, în care instanţa de judecată – în măsura în care este sesizată în termenul legal cu o cerere motivată în fapt şi în drept, conform motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod pr. civilă – analizează legalitatea hotărârii atacate şi poate pronunţa o soluţie pe fondul plângerii.

În lumina jurisprudenţei C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi, cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.

Conform dispoziţiilor art. 299 al.(1) Cod pr. civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanţii au formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Tribunalul Constanţa în recurs, Curtea va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac şi va respinge recursul reclamanţilor ca inadmisibil.

De altfel, se reţine că acţiunea reclamanţilor a mai parcurs un ciclu procesual, iar sentinţa civilă nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanţa care a finalizat primul ciclu procesual a fost supusă recursului la Tribunalul Constanţa. La acel moment,

21

reclamanţii C.A. şi C.A.L. au avut calitatea de intimaţi în recurs şi nu au pus niciodată în discuţie problema calificării căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanţa.



4. Grăniţuire. Raporturi de vecinătate cu o unitate administrativ-teritorială – comună. Condiţiile stabilirii limitelor unităţii administrativ-teritoriale.

Conform art.22 din Legea nr.215/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006 „Determinarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.

De asemenea, art.73 alin.(3) lit.(a) din Constituţie statuează că organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală se reglementează prin lege organică.

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că delimitarea unităţilor administrativ teritoriale, care implică stabilirea limitelor teritoriale înlăuntrul cărora fiinţează şi îşi exercită competenţele autorităţile publice, este de atributul puterii legislative, care numai prin lege organică poate reglementa.

Instanţa de judecată nu se poate substitui legiuitorului în operaţiunea de delimitare a unităţii administrativ-teritoriale, în speţă comuna Ciobanu; numai după stabilirea prin lege a acestor limite se va putea verifica existenţa relaţiei de vecinătate dintre părţi; - premisă a operaţiunii de grăniţuire, şi exercitarea dreptului de proprietate în limitele stricte ale unităţii administrativ teritoriale.

Art. 22 din Legea nr. 215/2001 republicată şi modificată Art. 10 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, republicată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr.111/842/2009 reclamanta S.C. F. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Comuna Ciobanu prin Primar pentru ca în contradictoriu cu aceasta să se dispună grăniţuirea proprietăţilor învecinate deţinute de cele două părţi cu titlu de proprietate şi respectiv contract de concesiune.

În motivarea acţiunii reclamanta învederează că prin contractul de concesiune nr.178/29.11.2006, încheiat cu CNAFP, a dobândit dreptul de concesiune asupra unei suprafeţe strict delimitate în contract, asupra căreia îşi legitimează dreptul de proprietate CNAFP.

Se susţine că dreptul său de concesiune şi de exploatare asupra acestei suprafeţe este limitat şi tulburat de către pârâta comuna Ciobanu, care invocă un drept de proprietate asupra unui teren limitrof, dar nu este clar individualizat şi nu se poate spune cu certitudine unde este amplasat, mai exact, pe ce latură se învecinează cu suprafaţa pe care o deţine.

22

Solicită instanţei de judecată ca în urma analizării actelor deţinute de către părţi să distingă întinderea drepturilor pe care le au părţile şi să stabilească limita proprietăţii atât a pârâtei Comuna Ciobanu, judeţ Constanţa, cât şi a CNAFP.

Arată reclamanta că acest lucru se impune a fi clarificat deoarece pârâta, prin acţiunile sale, îi afectează dreptul său legitim dobândit prin contractul de concesiune.

Se mai arată că litigiul a fost declanşat în urma măsurătorilor efectuate de reclamantă în vederea intabulării, când s-a constatat că întinderea luciului de apă şi a zonei de teren limitrofe este mai mare decât cea menţionată în contractul de concesiune pe care îl deţine, pentru această diferenţă de teren pârâta Comuna Ciobanu invocând un drept de proprietate, dar fără a-şi legitima dreptul printr-un titlu legal.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.584 Cod civil.Prin sentinţa civilă nr.642/C/02.09.2010 pronunţată de Judecătoria Hârşova a

fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. F. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciobanu prin Primar şi intervenienta Agenţia Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză a reţinut următoarele:

Prin adresa nr.8062/14.08.2008 emisă de O.C.P.I. Constanta s-a precizat că în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1968, Lacul Hazarlâc în suprafaţă de 254,73 ha este situat pe teritoriul administrativ al comunei Ciobanu.

Terenurile limitrofe lacului Hazarlâc în suprafaţă de 52,00 ha au fost retransmise către Primăria Ciobanu în baza prevederilor Ordinului nr.775/07.11.1991 al Ministerului Mediului şi sunt în proprietatea privata a Primăriei Ciobanu.

Din extrasul de carte funciară din 15.09.2009 rezultă că este deschisă carte funciară nr.10236 la B.C.P.I. Medgidia pentru suprafaţa de 2836035 mp, iar la titularii dreptului de proprietate figurează Statul Român în administrarea C.N.A.F.P. pentru suprafaţa de 254,73 ha în cota de 1/1 conformitate act 9555/2007 şi comuna Ciobanu pentru suprafaţă de 28,87 ha, conform cu actul nr. 16325/2008 .

În partea a treia este înscrisă reclamanta in calitate de concesionar, conform act nr.9555/2007.

Din contractul de concesiune nr.178/29.11.2006 suprafaţa de teren atribuită reclamantei este de 254,73 ha pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole Asarlac.

Art. 584 C.civ. “Orice proprietar poate indatora pe vecinul sau la granituirea proprietatii lipite de a sa; cheltuielile granituirii se vor face pe jumatate”.

Reclamanta si-a întemeiat acţiunea pe textul de lege mai sus individualizat, prevalându-se de calitatea de concesionar pe care o are.

Instanţa in baza înscrisurilor aflate la dosar, a respins acţiunea ca neîntemeiată, deoarece a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada ca titularul dreptului de proprietate, respectiv Statul prin A.D.S. deţine această suprafaţă de 2836035 m.p. în proprietate exclusivă. Din extrasul de carte funciară rezultă că, din această suprafaţă, pârâta este titulara a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 28,87 ha. Cele două părţi trebuie mai întâi să îşi individualizeze fiecare suprafeţele conform titlurilor de

23

proprietate existente si după aceasta există posibilitatea de a se face grăniţuirea între cele doua părţi.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs reclamanta S.C. F. S.R.L criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că în mod eronat instanţa de fond a respins acţiunea deoarece din concluziile raportului de expertiză rezultă că diferenţa de teren din parcelă aparţine Comunei Ciobanu.

Legal citata, intimata intervenientă ADS a depus note de şedinţă precizând că în extrasul de carte funciară nr.955/19.10.2007 se atestă faptul că Statul Român reprezentat prin CNAFP deţine o suprafaţa de 2 836 035 mp pe raza administrativă a Comunei Ciobanu, judeţul Constanţa.

În temeiul art.282 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Constanţa a calificat prezenta cale de atac ca fiind apel, în raport de obiectul material al cererii deduse judecăţii.

Prin decizia civilă nr.133/25.02.2011, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin contractul de concesiune nr.178/29.11.2006 încheiat între CNAFP şi reclamanta S.C. F. S.R.L, aceasta din urmă a preluat în concesiune suprafaţa de 254,73 ha teren pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole A. sau aferent acestei amenajări, aflate în perimetrul localităţii Ciobanu, judeţul Constanţa.

S-a mai reţinut că intabularea realizată de către reclamanta S.C. F. S.R.L. a vizat o suprafaţă de 283,6035 ha, ce excede terenului concesoionat, iar parte din acest teren, respectiv 28,87 ha teren limitrof lacului Hazarlâc în partea de vest se suprapune cu terenul deţinut de către Ocolul Silvic Hârşova.

S-a concluzionat în raport de înscrisurile depuse se la dosar, - contract de concesiune şi extrase din cartea funciară, că instanţa de fond a reţinut în mod judicios că o grăniţuire, respectiv trasarea liniei de hotar între unitatea admnistrativ teritorială-Comuna Ciobanu, judeţ Constanţa şi proprietatea Statului Român, administrată de CNAFP şi concesionată reclamantei se va putea realiza numai după individualizarea concretă a fiecărei proprietăţi, conform legislaţiei în vigoare, probatoriul administrat în cauză nefiind concludent sub acest ultim aspect.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta S.C. F. S.R.L care a criticat-o pentru nelegalitate conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motivat de faptul că instanţa a făcut o aplicare greşită în cauză a dispoziţiilor art.584 Cod civil.

Recurenta a susţinut că în prezent justifică un drept de concesiune pentru întreaga suprafaţă de teren de 283,63 ha, întrucât contractul de concesiune nr.178/29.11.2006 ce a avut ca obiect concesionarea directă a un ei suprafeţe de 254,73 ha teren pe care se aflau amplasate activele amenajării piscicole A. sau aferent acestei amenajări, aflate în perimetrul localităţii Ciobanu, a fost completat prin actul adiţional nr.3/4.12.2010, reclamantului fiindu-i atribuită în concesiune şi diferenţa de teren de 28,87 ha, obiectul concesiunii întregindu-se până la suprafaţa totală de 283,60 ha.

- Se mai susţine că pârâta Comuna Ciobanu nu deţine niciun drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 28,87 ha intabulată pe numele unităţii

24

administrativ teritoriale în cartea funciară a comunei Ciobanu, întrucât încheierea de intabulare nr.16325/2008 a fost anulată prin sentinţa civilă nr.782/C/21.10.2010 a Judecătoriei Hârşova.

- Suprafaţa de 28,87 ha nu se suprapune nici cu terenul deţinut de ocolul Silvic Hârşova deoarece nu există planuri şi măsurători topografice, întocmite conform art.18 lit.(f) şi art. 19 lit.(f) din Regulamentul privind conţinutul şi modul de întocmire a documentaţiei cadastrale de identificare a suprafeţelor.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile recurentei reclamante se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanata S.C. F. S.R.L. a dedus judecăţii o acţiune în grăniţuire în raport de pârâta Comuna Ciobanu, judeţ Constanţa, solicitând să se stabilească linia de hotar ce desparte teritoriul unităţii administrativ-teritoriale de terenul în suprafaţă de 283,60 ha proprietate publică a statului, aflat în administrarea CNAFP şi în concesiunea reclamantei, conform art. 584 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art.584 Cod civil, orice proprietar sau titular al unui drept real al bunului poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa. Textul situat în materia servituţii consacră un drept real subiectiv şi o obligaţie corelativă create de vecinătate, în temeiul cărora să se ceară fixarea liniei de hotar comună ce separă fondurile învecinate şi marcarea acestea pe semne de hotar.

Referitor la obiectul acţiunii în grăniţuire, practica şi doctrina sunt unanime în a considera că pe calea acestei acţiunii judecătoreşti nu se creează un nou hotar între cele două proprietăţii, ci se reconstituie cel real, pronunţându-se deci o hotărâre declarativă de drepturi, şi nu una constitutivă.

Verificarea temeiniciei cererii în grăniţuire presupune cercetarea trecutului transmisiunilor referitoare la terenurile supuse hotărniciei.

Dacă semnele exterioare ale acestui hotar nu (mai) există în baza art.584 Cod civil, judecătorul nu poate decât să stabilească hotarul iniţial fără a avea posibilitatea să creeze o situaţie juridică nouă, ori fixarea unui alt hotar decât cel avut în vedere de către dobânditori la momentul transmisiunilor, căci aceasta înseamnă reconfigurarea întinderii dreptului de proprietate al părţilor în litigiu, ceea ce, în spiritul principiilor de drept, este inadmisibil.

În speţă, avându-se în vedere calitatea uneia din părţile din litigiu, respectiv o unitate administrativ teritorială - comuna Ciobanu - se reţine că instanţa de judecată nu are competenţă în stabilirea limitelor teritoriale ale unităţii administrativ-teritoriale, aceste limite de hotar impunându-se a se realiza conform Legii nr.215/2001.

Astfel, conform art.22 din Legea nr.215/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006, „Determinarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii

De asemenea, art.73 alin.(3) lit.(a) din Constituţie statuează că organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală se reglementează prin lege organică.

25

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că delimitarea unităţilor administrativ teritoriale, care implică stabilirea limitelor teritoriale înlăuntrul cărora fiinţează şi îşi exercită competenţele autorităţile publice, este de atributul puterii legislative, care numai prin lege organică poate reglementa.

În acelaşi sens, art.10 alin.(2) din Legea nr.7/1996 modificată prin O.U.G. nr.64/2010 prevede că delimitarea unităţilor administrative teritoriale se face prin materializarea la teren a limitelor recunoscute de către aceasta în condiţiile legii. Regulamentul de organizare şi funcţionarea comisiilor de delimitare se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României.

Instanţa de judecată nu se poate substitui legiuitorului în operaţiunea de delimitare a unităţii administrativ-teritoriale, în speţă comuna Ciobanu; numai după stabilirea prin lege a acestor limite se va putea verifica existenţa relaţiei de vecinătate dintre părţi; - premisă a operaţiunii de grăniţuire, şi exercitarea dreptului de proprietate în limitele stricte ale unităţii administrativ teritoriale.

De altfel, prin acţiunea promovată reclamanta nu a urmărit verificarea identităţii hotarului actual cu cel primordial, existent la data înfiinţării comunei Ciobanu, ci invocând o încălcare a dreptului său de concesiune asupra unei suprafeţe de teren de 28,87 ha, - intabulată pe numele unităţii administrativ teritoriale, a solicitat instanţei să dea preferinţă titlului său în raport cu dreptul unităţii administrativ teritoriale.

Litigiul legat de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură specifică acţiunii în revendicare.

Spre deosebite însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor, nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Anularea încheierii de intabulare nr.16325/2008 ce a avut ca obiect intabularea dreptului de proprietate al comunei Ciobanu asupra terenului în suprafaţă de 28,87 ha,-teren asupra căruia au invocat un drept de concesiune reclamanţii, în temeiul contractului de concesiune nr.178/2006 modificat prin actul adiţional nr.3/4.12.2010 încheiat cu CNAFP, nu echivalează cu desfiinţarea unui eventual drept de proprietate al comunei Ciobanu asupra acestui teren. Apartenenţa bunului la domeniul public al statului sau la domeniul public/privat al unităţii administrativ teritoriale urmează a fi clarificată prin lege, şi numai după delimitarea prin lege a unităţii administrativ-teritoriale - comuna Ciobanu, instanţa va putea statua asupra unei eventuale încălcări a dreptului real dobândit de reclamantă prin concesiune.

De altfel, la momentul sesizării Judecătoriei Hârşova(25.02.2009) reclamanta a concesionse numai o suprafaţă de teren de 254,73 ha, conform contractului de concesiune încheiat prin atribuire directă nr.178/29.11.2006, iar acţiunea sa viza grăniţuirea unui teren de 283,60 ha în raport cu proprietatea învecinată-comuna Ciobanu.

26

Numai cu ocazia soluţionării cauzei în recurs reclamanta a depus la dosar un înscris nou, încheiat după pronunţarea hotărârii instanţei de apel, respectiv actul adiţionalnr.3/4.12.2010 la contractul nr.178/29.11.2006 prin care s-a modificat obiectul concesiunii de la suprafaţa de 254,73 ha la suprafaţa de 283,60 ha, dar nici acest contract de concesiune nu conţine o schiţă plan de delimitare a corpului de proprietate-domeniul public al statului, concesionat reclamantei.

În raport de probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond şi de apel şi avându-se în vedere situaţia de fapt mai sus menţionată, Curtea reţine că în mod judicios a fost respinsă acţiunea în grăniţuire promovată de reclamantă.

Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art.312 Cod proc.civilă se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.



5. Servitute legală de trecere. Stabilirea căii de acces prin convenţia părţilor. Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului. Incetarea servituţii legale de trecere.

Fiind vorba de o servitute legală de trecere „strico sensu” în care părţile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea şi stingerea acestei servituţi se va realiza în condiţiile art.616 Cod civil, iar nu în condiţiile art. 620 Cod civil.

Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere : convenţie , hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă.

Instanţa supremă a statuat în jurisprudenţa sa, că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a încetat „cessante causa cessant effectus” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr.24/1962 în C.D. 1962, pag.93 ; Decizia civilă nr.1054/1989 în „Dreptul” nr.3/1990).

Încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere „stricto sensu”. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dă posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere deoarece, fondul dominant nu mai este un loc înfundat.

Art. 616 Cod civil

Prin cererea înregistrată sub nr.1334/254/15.05.2009, reclamanţii M.T. şi M.F. au chemat în judecată pe pârâţii C.N. şi C.M., pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea lor asupra suprafeţei de 96 m.p. (32 m lungime şi 3 m lăţime având ca vecinătăţi; la Nord – pe latura de 3 ml – drum comunal; la Est – pe latura de 32 ml – proprietatea pârâţilor; la Sud – pe latura de 3 ml proprietatea reclamanţilor; la Vest – pe latura de 32 ml prop. R.C.; aşa cum a fost instituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP F.S.E. sub nr. 38880/20.10.1997 si să le permită să se folosească de servitutea de trecere; să demoleze gardul ridicat abuziv ce îi împiedică să folosească servitutea de trecere, în caz de refuz să fie împuterniciţi ca

27

în numele şi pe cheltuiala lor să demoleze gardul ce împiedică folosirea servituţii de trecere cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată . În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în data de 20.10.1997 au încheiat cu numita D.L., în calitatea de vânzător un contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997, având drept obiect vânzarea cumpărarea unei suprafeţe de 928 m.p. teren din suprafaţa totală de 1952 m.p. situată în intravilanul comunei Limanu, judeţul Constanţa, iar în cuprinsul acestui contract de vânzare cumpărare, părţile au stipulat că, odată cu vânzarea suprafeţei de 928 m.p. se instituie pentru cumpărători un drept de servitute pentru suprafaţa de 96 m.p. cu următoarele dimensiuni ; 32 ml lungime şi 3 ml lăţime, având drept vecinătăţi; la Nord – pe latura de 3 ml – drum comunal; la Est – pe latura de 32 ml – proprietatea pârâţilor; la Sud – pe latura de 3 ml proprietatea reclamanţilor; la Vest – pe latura de 32 ml prop. R.C.; aşa cum este identificat în planul de situaţie anexat unde formează lotul colorat în galben. S-a mai arătat că după decesul proprietarei vânzătoare D.L., moştenitorii acesteia; C.I., C.Io. au înstrăinat diferenţa de teren rămasă pârâţilor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3145/16.07.2002, iar cu defuncta D.L. nu au fost probleme, acestea au apărut în momentul când pârâţii au cumpărat diferenţa de teren şi a început să îngrădească accesul la de la calea publică la proprietatea lor, ridicând gard pe toate laturile, astfel încât nu au mai avut acces la proprietatea lor. În drept, reclamanţii au invocat art. 627 cod civil, art. 577 cod civil, art. 616 cod civil, art. 629 cod civil, 274 cod de procedură civilă, art. 480 cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 1776/ 10.06. 2010 pronunţată de Judecătoria Mangalia în dosarul mai sus menţionat a fost admisă acţiunea reclamanţilor cu obligarea pârâţilor de a respecta dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanţilor privind suprafaţa de 96 m.p. (32 m lungime şi 3 m lăţime) având drept vecinătăţi ;

- la Nord – pe latura de 3 m – drum comunal (strada N.);- la Est – pe latura de 32 m – proprietatea pârâţilor ; - la Sud – pe latura de 3 m proprietatea reclamanţilor ;- la Vest – pe latura de 32 m - proprietatea R.C.; drept de servitute, aşa

cum a fost instituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 şi să permită reclamanţilor să folosească această servitute de trecere.

Totodată pârâţii au fost obligaţi să demoleze gardul ridicat ce împiedică pe reclamanţi să folosească servitutea de trecere, iar, în caz de refuz - împuternicesc pe reclamanţi în numele şi pe cheltuiala lor să demoleze gardul care împiedică folosirea de către aceştia a dreptului de servitute.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii C.N. şi C.M. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemenicie, susţinând că această cale de trecere nu a fost utilizată niciodată de către reclamanţi, iar în prezent proprietatea reclamanţilor nu mai prezintă caracterul unui loc înfundat, urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către aceştia din urmă şi asupra unui teren alăturat, care are ieşire la calea publică.

28

Prin decizia civilă nr.423/18 octombrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâţii să desfiinţeze gardul situat în Mangalia, strada N. (deschidere 32 m) pe distanţa de 3 m, în vederea exercitării de către reclamanţi a servituţii de trecere stabilită prin hotărâre.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă că

reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de servitute de trecere pentru suprafaţa de teren de 94 m.p., respectiv 32 m lungime şi 3 m lăţime, proprietatea pârâţilor, drept dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3880/20 octombrie 1997 încheiat cu vânzătoarea D.L.

S-a mai reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile art. 616 Cod civil, iar în condiţiile în care nu a intervenit încetarea dreptului de servitute prin una din modalităţile legale, respectiv imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea, prin confuziune, prin prescripţie extinctivă în cazul neexercitării servituţii timp de 30 de ani, prin renunţarea la servitute etc. pârâţii sunt ţinuţi să respecte această servitute constituită prin titlu. Cum însă gardul existent, împiedică realizarea servituţii şi numai pe o porţiune de 3m, instanţa de apel a dispus desfiinţarea numai acestei porţiuni de gard, iar nu a lucrării în ansamblul ei.

Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs pârâţii, care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.6, 7 şi 9 Cod proc.civilă, sub următoarele aspecte:

1.Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât prin motivele de apel pârâţii nu au solicitat să se stabilească pe ce distanţă să se demoleze gardul, ci au solicitat ca instanţa să se pronunţe asupra inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanţi atât sub aspectul încălcării principiului „nemo auditar propriam terpitudine allegans”, cât şi sub aspectul regulii stabilită în jurisprudenţă în sensul că înfundarea să nu provină din fapta sau neprevederea proprietarului locului înfundat.

2. Instanţa de apel nu a analizat criticile apelanţilor pârâţi şi nu a motivat soluţia sa, limitându-se să constate că în cauză există calitate procesuală şi să analizeze textul art. 616 Cod civil, fără a-l lega de realităţile cauzei şi de probatoriile administrate.

3. Instanţa a aplicat greşit în speţă dispoziţiile art. 616 şi 630 Cod civil, reclamanţii fiind singurii vinovaţi de nerealizarea căii de trecere, în sensul că nu numai că nu au edificat calea de trecere cum erau obligaţi (art.630 Cod civil), dar au şi închis cu gard continuu latura de nord ce se învecina cu restul de proprietate rămas vânzătoarei D.L., ceea ce echivalează cu o renunţare a reclamanţilor la această servitute de trecere.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurenţilor pârâţi, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :

Reclamanţii M.T. şi M.F. au dedus judecăţii o acţiune confesorie, prin care au solicitat pârâţilor C.N. şi M. să le recunoască şi respectiv să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanţilor pentru o suprafaţă de 96 m.p., aşa cum a fost identificată prin contractul de vânzare-cumpărare

29

autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E. şi să demoleze gardul ridicat de pârâţi în scopul împiedicării reclamanţilor de a folosi servitutea de trecere.

La rândul lor, pârâţii s-au apărat invocând încetarea servituţii de trecere ca urmare a neîndeplinirii uneia din condiţiile esenţiale pentru exercitarea servituţii legale şi anume încetarea caracterului de „loc înfundat” a terenului proprietatea reclamanţilor.

Pentru soluţionarea acestor probleme de drept ce vizează condiţiile exercitării servituţii de trecere şi respectiv modalitatea de încetare a acesteia, se impune a fi clarificată cu prioritate natura servituţii stabilită în beneficiul reclamanţilor prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3880/20.10.1997.

Din analiza contractului de vânzare-cumpărare rezultă că vânzătoarea D.L. – proprietara unei suprafeţe de teren de 1952 m.p. a dezmembrat acest teren în două loturi, din care un lot în suprafaţă de 928 m.p. situat în intravilanul satului Limanu a fost înstrăinat cumpărătorilor reclamanţi M.T. şi M.F.

Întrucât lotul înstrăinat reclamanţilor era un „lot înfundat” în sensul art. 616 Cod civil, părţile au convenit asupra unui traseu al căii de acces la drumul public, fiind afectată acestui scop o suprafaţă de teren de 96 m.p., având o lungime de 32 m. şi o lăţime de 3 m. din terenul proprietatea vânzătoarei D.L. (autoarea pârâţilor).

Motivul pentru care a fost constituită această servitute în beneficiul reclamanţilor cumpărători este expres menţionat în contractul de vânzare-cumpărare: „Servitutea pe terenul descris mai sus se constituie pentru a asigura cumpărătorilor accesul de la lotul proprietatea lor la drumul comunal situat în partea de nord a proprietăţii mele” (proprietatea vânzătoarei D.L.).

Prin urmare, stabilirea dreptului de trecere a cumpărătorilor pe o suprafaţă din terenul rămas în proprietatea vânzătoarei D.L. (în prezent proprietatea pârâţilor C.), s-a datorat caracterului de „loc înfundat” al terenului de 928 m.p. cumpărat de reclamanţii M.

Împrejurarea conform căreia, prin contractul de vânzare-cumpărare, părţile au convenit asupra suprafeţei de teren pe care se va face trecerea, determinând-o prin lungime şi lăţime, fără a se recurge la criteriile prev. de art. 617-618 Cod civil, nu este de natură a schimba fundamentul servituţii de trecere, fiind vorba tot de o servitute legală, derivând din existenţa „locului înfundat”, iar nu de o servitute de trecere stabilită prin fapta omului, conform art. 636 – 643 Cod civil.

În literatura juridică de specialitate (V.Stoica - „Drepturi reale”, Vol.I, pa.265; V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, Ed.CA Bek, pag.166), se face distincţie între servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, arătându-se că izvorul acestora este diferit : în cazul servituţii legale, izvorul juridic îl reprezintă legea, la care se adaugă existenţa unui fapt juridic, respectiv existenţa stării de loc înfundat a fondului dominant; în timp ce în cazul servituţii de trecere stabilită prin fapta omului, izvorul juridic îl reprezintă convenţia părţilor, nefiind necesară condiţia ca fondul dominant să fie un loc înfundat.

Pe de altă parte, este esenţial să menţionăm faptul că în timp ce servitutea legală de trecere nu reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o limitare a dreptului de proprietate al fondului aservit, servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietare.

30

În concluzie, Curtea constată că servitutea de trecere menţionată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E., constituie o servitute legală de trecere, constituită în condiţiile art. 616 Cod civil pentru asigurarea unei căi de acces la drumul public pentru proprietarii lotului înfundat – reclamanţii M.T. şi M.F.

Fiind vorba de o servitute legală de trecere „strico sensu” în care părţile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea şi stingerea acestei servituţi se va realiza în condiţiile art.616 Cod civil, iar nu în condiţiile art. 620 Cod civil.

Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere: convenţie, hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă. Astfel, instanţa noastră supremă a statuat în jurisprudenţa sa, că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a încetat „cessante causa cessant effectus” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr.24/1962 în C.D. 1962, pag.93 ; Decizia civilă nr.1054/1989 în „Dreptul” nr.3/1990). Aşadar, încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere „sticto sensu”. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dă posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere deoarece, fondul dominant nu mai este un loc înfundat.

Pentru admiterea ca fondată a unei acţiuni confesorii este necesar ca starea de loc înfundat să preexiste introducerii acţiunii şi să persiste pe tot parcursul soluţionării procesului.

În speţă, se reţine că la momentul promovării acţiunii, reclamanţii M.T. şi M.F. nu mai erau proprietarii unui loc înfundat – fără ieşire la calea publică – caracterul de loc înfundat al proprietăţii lor încetând la momentul la care aceştia au devenit proprietarii unui alt teren învecinat conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1976/17 mai 1999 încheiat cu vânzătorul R.V. şi C., teren ce are ieşire la strada M., având o deschidere de 25,59 m pe latura de Vest a proprietăţii la drumul public, conform actelor depuse la dosar.

Această împrejurare este confirmată prin expertiza efectuată în cauză la instanţa de fond de ing. A.S. şi este recunoscută la interogatoriul luat de instanţă din oficiu reclamantei M.F., aceasta precizând că solicită respectarea servituţii de trecere pe terenul pârâţilor, întrucât celălalt drum la care are acces proprietatea nu este modernizat, este pavat cu piatră şi există inconveniente pentru utilizarea lui. Situaţia acestui drum nu determină calificarea proprietăţii reclamanţilor ca loc înfundat.

Prin noţiunea de cale publică prev. de art. 616 Cod civil, se au în vedere drumurile deschise circulaţiei, astfel cum sunt acestea definite de art. 4 din O.G. nr.43/1997. Drumul public este orice loc prin care trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naţionale, judeţene sau comunale. Dacă locul are ieşire la calea publică pe un drum rural, sau dacă drumul public la care are ieşire reclamantul este degradat, dar poate fi amenajat cu anumite cheltuieli, nu se justifică exercitarea servituţii de trecere, proprietatea neputând fi calificată drept un „loc înfundat”.

31

De altfel, reclamanţii nu şi-au amenajat niciodată calea de acces pe terenul proprietatea pârâţilor conform art. 631 Cod civil, utilizând până în anul 2002 – când pârâţii au cumpărat acest teren – o ieşire peste proprietatea învecinată deşi, nu aveau recunoscută o servitute de trecere pe acel teren, iar proprietatea lor îşi pierduse încă din anul 1999 atributul de loc înfundat, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor.

Mai mult, reclamanţii în calitate de titulari ai fondului dominant au permis pârâţilor – proprietari ai fondului aservit să realizeze lucrări cu caracter permanent, incompatibil cu existenţa servituţii, respectiv le-au permis să edifice un gard care le îngrădea întreaga proprietate, inclusiv terenul din zona de acces menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr.1976/17 mai 1999 şi chiar au participat personal la efectuarea acestor lucrări, înţelegând să îşi ajute vecinii pârâţi să ridice gardul ce desparte cele două proprietăţi, inclusiv pe porţiunea pe care susţin că ar fi folosit-o pentru acces la drumul comunal, atitudine ce poate fi asimilată unei renunţări tacite la servitutea de trecere.

În concluzie, constatând că pârâţii nu au împiedicat realizarea servituţii de trecere, cât timp terenul proprietatea reclamanţilor a prezentat caracteristicile unui loc înfundat, iar ulterior anului 1999, proprietatea reclamanţilor a dobândit o ieşire la calea publică, în urma alipirii unui lot de teren, care nu constituia un loc înfundat, Curtea constată că acţiunea confesorie promovată de reclamanţi este nefondată, instanţele de fond şi de apel dispunând în mod nelegal, cu încălcarea art.616 Cod civil, obligarea pârâţilor de a permite reclamanţilor trecerea pe terenul proprietatea lor, cu consecinţa demolării lucrărilor (gardului) care împiedică realizarea trecerii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod pr.civilă, se va admite recursul pârâţilor şi se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul admiterii apelului.

Schimbă în tot hotărârea apelată, în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor ca nefondată.



DREPT PROCESUAL CIVILDREPT PROCESUAL CIVIL

6. Domiciliul procesual ales. Schimbarea domiciliului in timpul procesului. Necomunicarea acestei schimbări instanţei de judecată şi părţii adverse. Efecte.

Conform dispoziţiilor art. 98 Cod pr. Civilă, schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul procesului trebuie, sub sancţiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea de domiciliu.

32

Art. 93, art. 98 Cod procedura civilaArt. 284 şi art. 103 Cod procedura civila

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 8810/212/2009, reclamantul C.L.S. a chemat în judecată pe pârâta G.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună reîncredinţarea minorelor C.M.E., născută la 25.02.2002, şi C.R.S., născută la 29.06.2005, spre creştere şi educare tatălui reclamant.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta G.A., iar prin sentinţa civilă nr. 10221/10.06.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a dispus desfacerea căsătoriei şi încredinţarea celor două minore rezultate din căsătoria părţilor – M.E. şi R.S. – spre creştere şi educare mamei pârâte.

S-a mai susţinut de către reclamant că împrejurările care au stat la baza luării măsurii de încredinţare s-au schimbat, în sensul că pârâta nu dă dovadă de responsabilitate în relaţia cu copiii, aceştia aflându-se permanent în pericol, sunt lăsaţi singuri în casă, încuiaţi, nesupravegheaţi, nehrăniţi şi neîmbrăcaţi.

Prin sentinţa civilă nr. 9182 din 9.04.2010 a Judecătoriei Constanţa, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că probatoriul administrat în cauză nu confirmă susţinerile reclamantului, în sensul că mama pârâtă îşi neglijează minorele şi nu este preocupată de îngrijirea şi educaţia acestora, ci dimpotrivă, datorită comportamentului agresiv al reclamantului, minorele se află într-o continuă stare de tensiune, sunt împiedicate să locuiască alături de mama lor într-unul din cele două imobile proprietatea foştilor soţi, motiv pentru care pârâta a închiriat o altă locuinţă.

Constatând că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 44 al.(1) din Codul familiei, în sensul că împrejurările avute în vedere la adoptarea măsurii de încredinţare a minorelor spre creştere şi educare la divorţ mamei pârâte nu s-au schimbat, prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, apreciind că este în interesul copiilor să rămână în grija mamei pârâte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul C.L.S., care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii de reîncredinţare, recurentul apreciind că prin respingerea acţiunii sale, instanţa de fond nu a avut în vedere interesul superior al minorelor care se află în stare de pericol permanent la mama lor şi la bunicii materni din Republica Moldova.

La termenul de judecată din 13.01.2011 calea de atac a fost calificată de instanţa de judecată ca fiind apel, litigiul fiind transpus conform Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti într-un complet de apel (format din primii doi judecători ai completului de recurs).

La termenul de judecată din 13.01.2011, din oficiu, instanţa de apel a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de apel.

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 10.02.2011, Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii declarării apelului şi a respins calea de atac formulată de reclamantul C.L.S. ca tardivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sentinţa Judecătoriei Constanţa a fost comunicată reclamantului la data de 03.08.2010 la adresa indicată în acţiune de reclamant, ca fiind domiciliul procesual ales, pentru

33

comunicarea corespondenţei, iar termenul legal de 15 zile pentru declararea căii de atac a apelului s-a împlinit la data de 19.08.2010, conform art. 101 Cod pr. civilă. Cum reclamantul a depus cererea de apel la data de 23.08.2010 (data poştei) în afara termenului legal de 15 zile, a apreciat Tribunalul Constanţa că apelul este tardiv şi l-a respins ca atare.

Conform dispoziţiilor art. 274 alin.(3) Cod pr. civilă a fost obligat apelantul reclamant la plata sumei de 300 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul redus al apărătorului ales, către intimata reclamantă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat declarat recurs reclamantul C.L.S. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei de tardivitate a apelului.

Recurentul a susţinut că deşi deţine în proprietate şi apartamentul din Constanţa, str. E.C. nr. 62, et. D+P, locul unde a fost comunicată hotărârea Judecătoriei Constanţa, în realitate domiciliul său stabil este în localitatea Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, aspect cunoscut de Judecătoria Constanţa încă din anul 2009, întrucât reclamantul a fost legitimat la fiecare termen de judecată.

Sentinţa civilă nr. 9182/9.04.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa nu a fost redactată şi comunicată reclamantului în termenul legal, ci abia după 4 luni, în luna august 2010. Întrucât în luna mai 2010 pârâta a intrat prin efracţie în apartamentul din Constanţa şi l-a devastat, condiţiile de locuit devenind improprii, reclamantul nu a mai trecut pe la această locuinţă din luna iunie 2010, situaţie în care nu îi este imputabil faptul că nu a luat cunoştinţă în termenul legal de comunicarea sentinţei civile nr. 9182/9.04.20010 făcută la această adresă, prin afişare.

Se mai arată că nu este normal ca o sentinţă, care are o importanţă mare, să fie lăsată în casa scării imobilului şi nu înmânată personal celui în cauză pentru a avea certitudinea că acesta ia cunoştinţă efectiv de actul procedural.

Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că este în interesul minorelor ca acestea să rămână încredinţate spre creştere şi educare mamei pârâte, motiv pentru care se impune ca instanţa de recurs să reaprecieze probele şi să dispună reîncredinţarea minorelor spre creştere şi educare tatălui recurent.

Analizând legalitatea hotărârii, Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de tardivitate a apelului se reţin a fi vădit nefondate.

Curtea Constituţională, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, dar nu este un drept absolut, legiuitorul având competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Această soluţie este consacrată constituţional, art. 126 alin.(2) din Constituţia României prevede: ”Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege” (Decizia nr. 1/1994 pronunţată de Curtea Constituţională). În considerentele aceleiaşi decizii se reţine că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de

34

procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept să nu mai poată fi posibilă (decizia Curţii Constituţionale nr. 755/31.10.2006).

Conform art. 284 Cod pr. civilă „Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

Art. 103 al.(1) Cod pr. civilă dispune că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen ul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, în acest din urmă caz, fiind necesar ca partea să formuleze o cerere de repunere în termenul legal de apel, cu arătarea motivelor împiedicării, în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.

În speţă, în raport de dispoziţiile art. 284 coroborat cu art. 103 Cod pr. civilă, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că apelul reclamantului C.L.S. a fost declarat – la data de 23.08.2010 – peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării sentinţei civile nr. 9182/9.04.2010 a Judecătoriei Constanţa (sentinţă comunicată reclamantului la data de 03.08.2010), iar reclamantul nu a formulat nicio cerere de repunere în termenul de apel conform dispoziţiilor art. 103 alin. (2) Cod pr. civilă.

Referitor la modalitatea de realizare a comunicării sentinţei civile nr. 9182/9.04.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa, Curtea constată că aceasta s-a realizat conform dispoziţiilor art. 93 Cod pr. civilă la domiciliul procesual ales al reclamantului C.L.S., respectiv în Constanţa, str. E.C. nr. 62.

Din analiza petitului cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul C.L.S. a precizat că domiciliază în comuna Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, judeţul Constanţa, dar şi-a indicat pentru comunicarea actelor de procedură, un domiciliul procesual în Constanţa, str. E.C. nr. 62, imobil proprietatea sa, aspect necontestat în recurs.

Împrejurarea că reclamantul are înscris în actul de identitate domiciliul în comuna Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, judeţul Constanţa, iar instanţa de fond l-a legitimat pe reclamant la fiecare termen de judecată, nu conduce la concluzia că toate actele de procedură, şi în special comunicarea sentinţei, se impuneau a fi făcute la această adresă, cât timp reclamantul a indicat prin acţiune un domiciliu procesual ales în Constanţa, str. E.C. nr. 62, imobil proprietate personală, unde a solicitat şi efectuarea referatului de anchetă socială, iar în temeiul art. 93 Cod pr. civilă instanţei îi incumba obligaţia de a comunica toate actele de procedură, inclusiv hotărârea judecătorească, la domiciliul procesual ales.

Conform dispoziţiilor art. 98 Cod pr. civilă schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul procesului trebuie, sub sancţiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea de domiciliu.

35

In speţă se reţine că după promovarea acţiunii şi indicarea domiciliului procesual ales în Constanţa, str. E.C. nr. 62, reclamantul nu a încunoştiinţat instanţa prin petiţie scrisă la dosar şi nici partea adversă, în sensul că renunţă la domiciliul procesual ales, şi solicită comunicarea tuturor actelor de procedură la adresa din comuna Mihai Viteazu, str. P. nr. 41, situaţie în care în mod corect comunicarea sentinţei s-a făcut la domiciliul procesual ales al reclamantului.

De asemenea, se reţine că nu este imputabilă instanţei împrejurarea conform căreia, în perioada mai-august 2010 reclamantul nu a mai folosit locuinţa din Constanţa, str. E.C. nr. 62, şi nici nu a verificat corespondenţa sosită pe această adresă, cât timp reclamantul nu a anunţat instanţa de fond, după data pronunţării sentinţei că solicită să i se comunice hotărârea judecătorească la o altă adresă, iar nu la domiciliul procesual ales.

Referitor la modalitatea de realizare a comunicării hotărârii, Curtea constată că aceasta s-a făcut cu respectarea art. 92 alin.(4) teza a-II-a Cod pr. civilă, hotărârea judecătorească fiind afişată, în lipsa reclamantului de la domiciliu, pe uşa locuinţei acestuia la domiciliul procesual ales.

În raport de aceste considerente, se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că apelul reclamantului a fost declarat peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii, soluţia instanţei de apel în sensul admiterii excepţiei tardivităţii căii de atac fiind legală.

Referitor la criticile ce vizează fondul litigiului, respectiv interpretarea probelor în instanţa de fond şi aprecierea că este în interesul minorelor ca acestea să rămână sub supravegherea mamei pârâte, Curtea constată că sunt formulate omissio medio, în condiţiile în care apelul a fost respins ca tardiv.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod pr. civilă se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

Decizia civilă nr. 44/FM/25.05.2011Dosar nr. 8810/212/2009


7. Revizuire – cale extraordinară de atac. Inscris nou – noţiune. Inexistenţa unui ”defect fundamental”. Distincţie intre ”circumstanţe noi” şi ”circumstanţe nou descoperite” în jurisprudenţa CEDO.

În jurisprudenţa CEDO s-a reţinut în mod constant că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, în situaţia în care el este/devine cunoscut în cursul procesului, atunci părţile au la îndemână căile ordinare de atac (cauza Popescu Stanca contra României, hotărâre publicată).

CEDO a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite”, iar nu „circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt „nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt „noi”.

36

Simpla divergenţă de păreri, chiar şi între doi experţi, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental şi nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat (C.Stanca Popescu vs.România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr.69529/01, hotărârea din 18.11.2004).

Art. 322, pct. 5 Cod procedură civilăArt. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr.626/36/2011 revizuentul C.P. a solicitat în contradictoriu cu intimata C.G., revizuirea deciziei civile nr. 27/FM/28.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. 755/212/2005, cu consecinţa desfiinţării deciziei pronunţate în recurs şi rejudecarea căii de atac în raport de înscrisul nou – raport de expertiză tehnică extrajudiciar, cu privire la imobilul supus partajului, înscris obţinut după data soluţionării căii de atac a recursului.

În motivarea cererii de revizuire se arată că prin decizia nr.27/FM/28.03.2011, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea recurentului reclamant de a exclude din masa de partaj terenul lot. 525 m.p. (lot 160) şi construcţia edificată pe acesta în satul Schitu, comuna Costineşti, str. T. nr.10, judeţul Constanţa, instanţa de recurs preluând evaluarea bunului descris mai sus făcută în apel, respectiv valoarea de 728.903.320 lei, care depăşea cu mult valoarea de piaţă de la momentul soluţionării cauzei.

La termenul din 15.03.2011, revizuientul a solicitat SC M.B.C. SRL (membră ANEVAR) să întocmească un raport de expertiză privitor la valoarea imobilului din satul Schitu, comuna Costineşti, din care să reiasă valoarea de piaţă a acestui imobil, cerere înregistrată sub nr.3034/15.03.2011.

Deşi urma ca expertiza să se efectueze în termen de 1 săptămână, până la momentul soluţionării recursului, partenerul contractual nu şi-a îndeplinit obligaţia, lucrarea fiind comunicată revizuentului abia la data de 7 mai 2011.

Se apreciază că acest raport de expertiză este deosebit de important în stabilirea loturilor aferente operaţiunii de partaj a bunurilor comune, astfel că în mod greşit, în lipsa evaluării corecte şi actuale, instanţa a apreciat că valoarea imobilului din Costineşti este de 728.903,32 lei, pe când documentul recent – expertiza extrajudiciară atestă o valoare de maxim 136.400 Euro.

Întrucât în perioada 15.03.2011 – 30.03.2011, recurentul a fost împiedicat de sănătate să ia legătura cu societatea care efectua expertiza extrajudiciară a imobilului, raportul de expertiză a fost finalizat şi comunicat revizuientului la data de 7.05.2011, dată în raport de care se impune a se calcula termenul de 1 lună pentru promovarea cererii de revizuire.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 322 pct. 5 cod pr.civilă. Prin concluziile scrise depuse la dosar de intimata pârâtă C.G., s-a precizat

poziţia procesuală a acesteia în raport de cererea de revizuire, intimata solicitând respingerea cererii, motivat de faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de art. 322 pct. 5 cod pr.civilă.

Curtea, analizând cererea de revizuire în raport de criticile revizuientului şi de disp. art. 322 pct. 5 cod pr.civilă, constată următoarele :

37

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârii definitive, în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.

Art.322 pct.5 teza I cod pr.civilă prevede că revizuirea unei hotărâri poate interveni în cazul în care, după darea unei hotărâri, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.

Din analiza acestor condiţii de admisibilitate, rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată. Astfel, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că, noţiunea de „înscris” trebuie luată în accepţiunea ei restrânsă, necuprinzând declaraţii de martori chiar autentificate, rapoarte de expertiză, mărturisiri. În al doilea rând, înscrisul trebuie să fie opozabil părţii adverse, deci dacă aceasta nu a participat la operaţiunea contestată prin înscris, este necesar ca înscrisul respectiv să fi dobândit dată certă (Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Gabriel Boroi, Dumitru Rodescu, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag.566).

În speţă, se reţine că „înscrisul” nou invocat de revizuient îl constituie un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit, fără convocarea părţii adverse, după pronunţarea hotărârii din recurs, la solicitarea exclusivă a revizuientului.

Acceptând chiar o interpretare mai extinsă a noţiunii de „înscris”, în sensul că şi raportul de evaluare a imobilului s-ar încadra în această categorie, Curtea constată că în speţă, nu sunt întrunite cumulativ celelalte condiţii de admisibilitate a revizuirii impuse de art. 322 pct. 5 cod pr.civilă, dar şi de jurisprudenţa CEDO, care impune ca desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale” ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanţei, numai după terminarea procesului.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanţele pronunţată o hotărâre irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999 – VII, pct. 61, CEDO).

Acest principiu subliniază faptul că niciuna din părţi nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o reaudiere şi o

38

nouă decizie într-o cauză. Atribuţia de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare, neîndeplinirea justiţiei şi nu pentru substituirea unei revizuirii.

Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (cauza Riabik împotriva Rusiei nr. 52854/1999, pct.52, CEDO -2003-X; cauza Stanca Popescu împotriva României nr.8727/03, hotărârea din 7 iulie 2009).

În jurisprudenţa CEDO s-a reţinut în mod constant că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, în situaţia în care el este/devine cunoscut în cursul procesului, atunci părţile au la îndemână căile ordinare de atac (cauza Popescu Stanca contra României, hotărâre publicată).

CEDO a apreciat că reprezintă – defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite”, iar nu „circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului sunt „nou descoperite”, în timp ce circumstanţele, care privesc cazul dar au luat naştere după proces sunt „noi”.

Simpla divergenţă de păreri, chiar şi între doi experţi, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental şi nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat (C.Stanca Popescu vs.România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr.69529/01, hotărârea din 18.11.2004).

În speţă, se reţine că valoarea de piaţă a imobilului din satul Schitu, comuna Costineşti, inclus în masa bunurilor comune a constituit o cauză de contestare a legalităţii hotărârii primei instanţe, atât în apel, cât şi în recurs, reclamantul Constantinescu Paul apreciind că valoarea stabilită de experţii judiciari, atât în prima expertiză, cât şi în contraexpertiză cu 3 experţi este exagerat de mare, în raport cu preţul practicat pe piaţa liberă.

Prin urmare, valoarea apreciată ca fiind foarte mare a acestui imobil şi expertiza extrajudiciară realizată ulterior soluţionării recursului pentru susţinerea acestei opinii a recurentului, nu pot fi apreciate ca fiind „circumstanţe nou descoperite” şi asimilate unor defecte fundamentale, necunoscute de judecător cu ocazia soluţionării căilor de atac (apel şi recurs); expertiza extrajudiciară prezintă practic un alt punct de vedere cu privire la valoarea unui element al patrimoniului comunitar al soţilor şi nu justifică desfiinţarea hotărârii Curţii de Apel Constanţa pronunţată în recurs.

De altfel, se reţine că nu s-a făcut dovada că evaluarea imobilului nu s-a făcut în recurs dintr-o cauză mai presus de voinţa părţilor sau că raportul de expertiză a fost reţinut de partea adversă, aşa cum prevede art. 322 pct. 5 Cod pr.civilă, această probă fiind disponibilă cu ocazia soluţionării căii de atac, în măsura în care recurentul ar fi dat dovada unui comportament diligent, prin propunerea şi administrarea tuturor

39

probatoriilor conform exigenţelor dispoziţiilor art. 305 Cod pr.civilă coroborat cu disp. art. 316 şi art. 292 Cod pr.civilă.

Astfel, din analiza dosarului civil nr. 626/36/2011, se reţine că recurentul C.P., deşi în cererea de recurs şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la creanţa majorată datorată fostei soţii prin supraevaluarea imobilului din Costineşti, acesta nu a propus administrarea de probatorii noi cu privire la valoarea pe care o aprecia la acel moment ca fiind cea reală şi corectă – nici prin cererea declarativă de recurs şi nici la prima zi de înfăţişare.

Instanţa de recurs a constatat la termenul de judecată din 07.11.2011, ca urmare a punerii în discuţia părţilor a problemei ce viza completarea materialului probator administrat în instanţele de fond şi de apel, că prin nota de probatorii depusă la dosar de avocatul recurentului reclamant, nu se relevă existenţa altor probe decât a celor deja câştigate judecăţii.

Mai mult, de la momentul promovării recursului – 29.10.2010 şi până la momentul închiderii dezbaterilor pe fondul recursului – 21.03.2011, recurentul reclamant a avut la dispoziţie un interval de timp suficient pentru obţinerea unor probe noi cu privire la valoarea de piaţă a imobilului litigios, recurentul nefăcând dovada efectuării unor diligenţe pentru obţinerea acestor probe şi nici a faptului că pe toată această perioadă a fost împiedicat dintr-o cauză mai presus de voinţa sa, să obţină relaţiile pe care le aprecia ca fiind relevante şi determinante în soluţionarea recursului; lipsa unui comportament diligent nefiind imputabilă instanţei de recurs sau părţii adverse.

De altfel, acest raport de expertiză extrajudiciară depus în instanţa de revizuire nu întruneşte nici condiţia de a fi determinant, în sensul că dar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecăţii pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată, neputându-se specula asupra probei cu expertiză pe care şi-ar fi însuşit-o instanţa de recurs, din considerentele deciziei civile nr. 27/FM/28.03.2011, rezultând că instanţa a înlăturat proba cu expertiză efectuată de un singur expert la instanţa de fond şi, şi-a însuşit opinia celor trei experţi imobiliari care au realizat contraexpertiza în apel.

În concluzie, constatându-se că nu s-a făcut dovada existenţei unui defect fundamental la momentul soluţionării recursului, iar raportul de expertiză extrajudiciară invocat în cererea de revizuire nu întruneşte cumulativ condiţiile unui „înscris nou” în sensul art. 322 pct. 5 cod pr.civilă, Curtea va respinge cererea de revizuire formulată de revizuientul C.P.

Decizia civilă nr. 58/FM/06.07.2011Dosar nr. 626/36/2011


40

LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALELITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

8. Efectele art. 289 din Codul muncii privitoare la reintegrarea in funcţie.

Odată anulată decizia de desfacere a contractului individual de muncă, nu este necesară emiterea unei noi decizii de reintegrare a salariatului in funcţia deţinută anterior, deoarece acesta rămâne angajatul societăţii şi se bucură de aceleaşi drepturi avute anterior deciziei.

Art. 289 Codul muncii

Prin sentinţa civilă nr. 1960/2010, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescrierii dreptului de a aplica sanctiunea şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta SC THR M.R. SA.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.

11605/118/2009 reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. THR M.N. S.A, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei de concediere nr. 638/06.10.2009 emisă de pârâtă, cu consecinţa reintegrării sale în postul anterior deţinut şi a obligării pârâtei la plata drepturilor salariale de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Reclamantul a invocat tardivitatea emiterii deciziei de concediere, apreciind că aceasta a fost emisă după mai mult de 6 luni de la data săvârşirii faptei, fiind astfel încălcate prevederile art. 268 alin.1 Codul muncii.

Pe fondul cauzei, reclamantul a învederat că pârâta nu a emis o decizie de reintegrare în funcţie, în baza hotărârii judecătoreşti executorii, deşi a susţinut că a procedat la reintroducerea sa în condica de prezenţă şi a efectuat cuvenitele modificări în programul informatic privind evidenţa salariaţilor.

La termenul din 20.01.2010, instanţa a calificat excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere, invocată de reclamant, ca fiind excepţia prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea, pornind de la natura termenelor reglementate de art. 268 alin.1 Codul muncii. La acelaşi termen de judecată, a fost unită cu fondul excepţia menţionată, întrucât, în temeiul art. 137 alin.2 C.proc.civ., instanţa a apreciat ca fiind utile soluţionării excepţiei, probe comune cu cele necesare fondului.

Reţinând pe de o parte că abaterea disciplinară săvârşită de reclamant a avut caracter continuu, astfel că termenul de prescripţie începe să curgă de la data epuizării faptei ce atrage răspunderea disciplinară, iar pe de altă parte că sancţionarea angajatorului prin calcularea termenului de prescripţie de la data primei absenţe nemotivate ar reprezenta o încălcare a principiului respectării bunei-credinţe în raporturile contractuale, instanţa va respinge excepţia prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea ca nefondată.

Pe fond s-a apreciat că acţiunea este nefondată deoarece rezultă fără putinţă de tăgadă că în perioada care a precedat emiterii deciziei de sancţionare, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti executorii de reintegrare în funcţie, reclamantul nu

41

s-a prezentat la locul de muncă, după cum el însuşi a susţinut, pentru singurul considerent al inexistenţei unei decizii unilaterale a angajatorului prin care să se dispună efectiva sa reintegrare.

Reclamantul s-a rezumat la corespondenţa purtată cu pârâta, invocând inexistenţa deciziei de reintegrare, deşi adresele expediate de societate erau clare asupra modului în care aceasta interpreta dispoziţiile instanţei. Prin urmare, fiind în posesia unui titlu executoriu care consacra redobândirea calităţii de salariat, reclamantul era cel obligat să dea eficienţă acestui titlu, prin prezentarea la serviciu, abia în cazul refuzului pârâtei de a-l reprimi având posibilitatea recurgerii din nou la instanţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant care a formulat următoarele critici:

Este adevărat că legislaţia nu prevede obligativitatea emiterii unei decizii de reintegrare, însă din probele administrate nu rezultă că pârâta ar fi procedat la reintegrarea salariatului.

În mod eronat instanţa de fond a reţinut culpa reclamantului prin neprezentarea „cel mai târziu de la data la care reclamantul a primit cea din urmă adresă (5351/01.07.2009), moment de la care îi revenea obligaţia de a se prezenta la serviciu”. Obligaţia de a executa hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă îi aparţine angajatorului şi nu angajatului, iar neîndeplinirea acesteia este o infracţiune, pentru care, de altfel, recurentul a formulat şi plângere penală, nesoluţionată însă.

Solicită instanţei să observe că angajatorul nu a adus la cunoştinţa reclamantului faptul că a fost reactivat contractul şi nici că a fost luată măsura reintroducerii în condica de prezenţă, fapt ce denotă că măsurile întreprinse au fost ascunse şi nu a existat intenţia reală de a fi reintegrat, fapt nereţinut de către instanţa de fond.

De asemenea, în considerente, instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că singurul considerent al neprezentării la locul de muncă a fost inexistenţa unei decizii unilaterale a angajatorului de reintegrare, întrucât, atât în acţiune, cât şi prin concluziile scrise s-a evidenţiat de către reclamant, inexistenţa unei date certe (privind data reintegrării) comunicate de către angajator.

Faţă de acest aspect, solicită să se constate că, pe de o parte o persoană nu se poate prezenta la o instituţie fără o dovadă a calităţii de salariat (hotărârea nu reprezintă o dovadă, ci doar o premisă a obţinerii acestei calităţi), astfel încât reclamantul avea, fie posibilitatea de a formula plângere penală (ceea ce a şi făcut, dar care nu s-a soluţionat nici până în prezent), fie de a urma etapa executării silite, în care, fiind vorba despre o obligaţie „de a face intuituu personae”, avea ca unică soluţie dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, modalitate de durată, costisitoare şi fără efect practic.

Prin cererea completatoare, recurentul a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.1 cod procedură civilă şi anume că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale deoarece au intervenit modificări în compunerea completului de judecată.

Intimata pârâta a invocat tardivitatea completării motivelor de recurs iar pe fond a solicitat respingerea recursului întrucât reclamantul este în culpă pentru

42

neexecutarea sentinţei în ce priveşte reintegrarea în muncă atâta vreme cât nu a dat curs adreselor societăţii de a se prezenta la birou pentru încheierea contractului de muncă.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate în cauza şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat.

Instanţa va soluţiona cu prioritate excepţia tardivităţii completării motivelor de recurs în considerarea disp. art. 137 alin.1 cod procedură civilă.

Cu privire la această excepţie, trebuie observat că recurentul a solicitat prin cererea formulată la 12.04.2011 să se constate nelegalitatea modificării componentei completului de judecată întrucât judecătorul care a participat la dezbateri şi a pronunţat hotărârea în cauză, nu a mai făcut parte din acest complet până la acea dată.

Această excepţie chiar dacă face trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.1 cod procedură civilă în realitate antamează problema reglementata de art. 260 cod procedură civilă însă acesta considera că la pronunţarea hotărârii trebuia să participe judecătorul care a administrat probele în cauză deşi textul se referă la o altă situaţie şi anume la obligaţia de a se pronunţa hotărârea de către aceiaşi judecători care au participat la judecată şi în faţă cărora s-au pus concluzii cu ocazia închiderii dezbaterilor.

Curtea nu poate reţine o astfel de apărare deoarece înlocuirea unui judecător din compunerea completului de judecată la unul din termene s-a făcut legal, cu respectarea dispoziţiilor din Regulament având în vedere că acesta s-a aflat în concediu medical la data de 23.11.2010 iar înlocuirea s-a făcut cu judecătorul din planificarea de permanenţă aprobată în şedinţă de Colegiu prin hotărârea nr. 37/2010, acesta participând la judecata cauzei.

Aşadar, instanţa a fost legal constituită.Pe fondul cauzei, Curtea constată că este corectă interpretarea data de instanţa

de fond probelor administrate în cauză.Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1369/21.11.2008 pronunţată de Tribunalul

Constanţa s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 204/09.05.2008 şi reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior.

Conform art. 289 codul muncii “hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept”.

De vreme ce instanţa a dispus anularea deciziei de concediere intra în funcţiune principiul retroactivităţii, adică nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, înlăturând efectele concedierii produse intre momentul emiterii actului şi cel al anularii de către instanţă.

Din acest principiu izvorăşte şi cel al repunerii în situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că persoana în cauză trebuie sa-şi recupereze toate drepturile de care a fost deposedată prin decizia nelegala a angajatorului, respectiv statutul de salariat, funcţia, postul, locul de muncă, precum şi despăgubiri echivalente cu salariul datorat pe acea perioadă cât a fost împiedicat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

În aceste condiţii nu este necesară emiterea unei decizii noi prin care angajatorul să dispună repunerea salariatului în postul deţinut anterior, deoarece cu ocazia soluţionării litigiului s-a tranşat această problemă a funcţiei ocupată de

43

salariat, astfel că angajatorul trebuie să se conformeze reintegrându-l pe salariat în litera şi în spiritul titlului executoriu.

Reclamantul nu trebuia să aştepte emiterea unei decizii de reîncadrare pe postul deţinut, deoarece odată anulată decizia de concediere acesta a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior deciziei anulate.

Adresele prin care societatea i-a cerut sa se prezinte la serviciu fac dovada că aceasta a dat curs dispoziţiei cuprinsă în titlul executoriu, astfel că refuzul salariatului de a se prezenta justifică emiterea deciziei de concediere contestată prin cererea de faţă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1960/29.11.2010 a Tribunalului Constanţa va fi respins că nefondat.

Decizia civilă nr. 209/CM/17.05.2011Dosar nr. 11605/118/2009

Judecător redactor Mariana Bădulescu

9. Concediere in temeiul art. 61 lit. c din Codul muncii.

Potrivit art. 64 alin. 1 Codul muncii, ”in cazul in care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute de art. 61 lit. c, angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante in unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii”.

Art. 61 lit. c si 64 alin. 1 Codul muncii

Reclamantul R.G. a solicitat in contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL sa se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 215/2010, sa se dispună reintegrarea sa in funcţia deţinuta anterior încetării raporturilor de muncă si sa fie obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si recalculate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de muncă şi până la reintegrare.

Arata ca a fost salariatul piritei indeplinind functia de subinginer in cadrul biroului tehnic productie punct lucru Constanţa iar incetarea contractului sau de munca s-a realizat in temeiul art. 61 lit c din Codul muncii. Susţine reclamantul ca decizia contestata este nula raportat la faptul ca aceasta nu îndeplineşte condiţiile impuse imperativ de codul muncii.

Fisa de aptitudine nr. 112 care a stat la baza emiterii deciziei nu este completata corespunzator intrucit nu contine date de identificare prin nume si prenume a salariatului pentru care a fost intocmita.

Apreciaza ca in speta sunt incidente si prevederile art 10 din Legea 54/2003 coroborat cu dispozitiile art 223 alin 2 Codul muncii care statuează ca reprezentantilor alesi ai organelor de conducere ale organizatiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de munca pentru motive neimputabile lor pe care legea le lasa la parecierea celui ce angajeaza decit cu aordul scris al organului colectiv de conducere al organizatiei sindicale.

44

Începând cu luna iunie 2004 de la infiintarea sindicatului a fost ales in functia de presedinte al sindicatului legal constituit si reprezentativ la nivelul societatii, prin urmare trebuia sa beneficieze de prevederile referitoare la protectia liderilor sindicali.

In drept, au fost invocate dispozitiile art 6, 8, 76, 61 lit c, 223, 281-291 Codul muncii.

Pârâta a depus intâmpinare, solicitind respingerea actiunii ca nefondată.Reclamantul a formulat precizari la actiune aratind ca solicita reintegrarea in

functia detinuta anterior, aceea de subinginer, având in vedere faptul ca la data introducerii actiunii avea pe rolul instantelor un proces ce avea ca obiect modificarea unilaterala a locului de muncă. Arată reclamantul ca procesul s-a solutionat astfel ca in prezent solicită reintegrarea in functia de subinginer la punctul de lucru Sibioara.

La termenul din data de 24.01.2010, reclamantul a invocat exceptia tardivitatii deciziei 215/2010 raportat la dispozitiile art 62 Codul muncii, însă instanţa a calificat exceptia tardivităţii ca fiind excepţia prescrierii dreptului de a emite decizia 215/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 256/26.01.2011, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a emite decizia 215/10.08.2010.

A admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat decizia 215/10.08.2010 emisa de intimata şi a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei 215/10.08.2010.

A obligat pârâta să plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi celelalte drepturi de care a beneficiat de la data de 12.08.2010 până la data reintegrării efective.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:Excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea a fost respinsă reţinând ca

prin adresa nr. 1939/7.07.2010 reclamantul a depus la societatea pârâtă fişa de aptitudine. Din adresa arătată nu rezultă clar că este vorba despre fişa 112/5.07.2010.

Mai mult, faptul ca la data de 7.07.2010 a fost inregistrata adresa reclamantului nu duce la concluzia că reclamanta a luat efectiv la cunoştinţă la acea dată de cuprinsul fişei de aptitudini.

Intrucat la data de 12.07.2010, prin adresa nr. 1986 parata a solicitat AJOFM Constanta sa redistribuie reclamantul pe un post de subinginer, instanta a apreciat ca acesta este un moment concret in care se poate aprecia ca pirita cunostea continutul fisei de aptitudine 112.

Decizia 215 a fost emisă la data de 10.08.2010, iar data la care instanţa a apreciat că fişa de aptitudine a fost cunoscută de către pârâtă este 12.07.2010, astfel că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 62 codul muncii, nu este împlinit.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că cererea este întemeiată.Contractul de munca al reclamantului a fost suspendat in temeiul dispozitiilor

art 52 lit d Codul muncii prin decizia nr. 43/27.01.2010 şi prin decizia nr. 200/7.07.2010 s-a dispus incetarea suspendarii contractului de munca.

Intrucat contractul de munca a fost suspendat o perioadă de 6 luni, după incetarea suspendarii, la reluarea activităţii reclamantul a fost trimis la controlul medical periodic.

45

Solicitarea unui control medical a fost facuta de catre societatea pirita la data de 30.06.2010 in temeiul HG 355/2007. In urma controlului efectuat de catre un medic specialist in medicina muncii din cadrul Centrului Medical I. SRL s-a eliberat avizul medical nr. 112/5.07.2010 prin care reclamantul a fost declarat inapt din punct de vedere medical pentru postul pe care îl ocupa.

La data de 10.08.2010 s-a emis decizia nr. 215 prin care reclamantului i-a încetat contractul individual de muncă in temeiul dispozitiilor art 61 lit c Codul muncii.

Potrivit art 61 lit c Codul muncii „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat”.

Textul de lege citat prevede ipoteza concedierii salariatului fara culpa din partea sa, consituind un caz de necorespundere preofesionala din ratiuni medicale.

Potrivit art 12 din HG 355/2007 - „Inaptitudinea permanentă în muncă, în sensul prezentei hotărâri, reprezintă incapacitatea medicală permanentă a lucrătorului de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical privind aptitudinea în muncă. (2) Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”.

Instanta a constatat că in cauză, medicul de medicina muncii nu a colaborat cu un medic de expertiză a capacităţii de muncă aşa cum cer dispozitiile art 12 mai sus citat.

Atâta timp cât norma juridica cere ca o constatare a incapacitatii permanente de munca sa fie atestata nu numai de către medicul de medicina muncii ci si de catre un medic de expertiza a capacitatii de munca autorizat potrivit HG 1229/2005, instanta a apreciat ca decizia de concediere 215/2010 emisa in baza fisei de aptitudine 112/2010 este nelegala.

De asemenea, s-a avut în vedere că deşi reclamantul a facut dovadă că este lider de sindicat, acestuia nu îi sunt aplicabile dispozitiile art 10 din Legea 54/2003 deoarece chiar daca starea de incapacitate de munca a reclamantului nu poate fi considerata un motiv imputabil, fiind o stare fara nici o culpa din partea sa, totusi aceasta nu este un motiv lasat la aprecierea angajatorului.

Asa cum am susţinut, starea de incapacitate este stabilită de către organele medicale competente, iar angajatorul nu poate aprecia asupra ei.

Prin urmare, instanţa a inlăturat susţinerea reclamantului privind nelegalitatea deciziei din prisma art.10 din Legea 54/2003.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâta SC S.C. SRL care a criticat-o prin prisma dispozitiilor art. 304 pct. 8 şi 9 cod procedură civilă.

Arată recurenta că instanţa de fond a schimbat înţelesul lămurit şi vădit al fişei de aptitudini nr. 112/2010 prin care reclamantul a fost declarat inapt pentru activitatea pe care acesta o desfăşura.

46

Prin avizul dat de medicul de medicina muncii, pe fişa de aptitudini nr.112/2010, reclamantul a fost avizat inapt faţă de îndeplinirea atribuţiilor la locul de muncă ocupat, în condiţiile de lucru aşa cum au fost ele menţionate prin fişa de expunere la riscuri profesionale la propunerea recurentei.

Prin urmare, decizia instanţei nu corespunde realităţii, deoarece din tot probatoriul administrat rezultă că incapacitatea de îndeplinire a atribuţiilor profesionale este numai în raport cu locul de muncă ocupat, în condiţiile propuse prin fişa de expuneri la riscuri profesionale, nu şi faţă de un alt loc de muncă conform pregătirii profesionale a acestuia.

Se poate concluziona astfel că, dacă angajarea, schimbarea locului şi condiţiilor de muncă, se face numai după ce se emite fişa de aptitudini de către medicul de medicina muncii conform anexei nr.5 din HG nr.355/2007, tot în baza aceluiaşi act se face şi confirmarea sau infirmarea menţinerii în postul ocupat, respectiv încetarea contractului individual de muncă.

Hotărârea recurată a fost dară cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.Instanţa de fond în mod eronat a interpretat şi aplicat dispoziţiile art.61 lit.c din

codul muncii şi cele ale art. 12 din HG 355/2007, privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, extinzându-le dincolo de domeniul lor de aplicare, domeniu unde există o reglementare specială, respectiv HG 1229/2005 care atribuie, altor instituţii şi specialişti, competenţe şi responsabilităţi pe probleme de expertiză a capacităţii de muncă în sistemul asigurărilor sociale.

Astfel, instanţa a omis să precizeze că decizia medicului de medicina muncii, data pe avizul medical nr.112/2010, nu vizează întreaga incapacitate de muncă a reclamantului şi pentru alte locuri de muncă, ci numai pe cea strict legată de locul de muncă ocupat de reclamant, conform fişei de expunere la riscuri profesionale şi ţinând cont de condiţiile de lucru, coroborat cu starea de sănătate în muncă, rezultând, din întregul material probator administrat, că menţinerea reclamantului pe postul ocupat este contraindicată medical.

Eroarea în care s-a aflat instanţa de fond, şi care a determinat aplicarea greşită a legii, a constat în aceea că nu a interpretat corect prevederile art. 61 lit.c din codul muncii referitoare la decizia organelor competente de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, care nu-i permit acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.

În speţa dedusă judecăţii, instituţia competentă o reprezintă Ministerul Sănătăţii Publice, prin medicul de medicina muncii, având în vedere că este vorba de o inaptitudine de îndeplinirea atribuţiilor numai la locul de muncă ocupat, respectiv şef de tură la secţia de exploatare agregate din Cariera Sibioara.

La fel de eronat a procedat instanţa de fond la interpretarea prevederilor art.12 din HG nr.355/2007, şi în special cele ale alin.2, apreciind în mod greşit şi fără temei că medicul de medicina muncii nu a colaborat cu un medic de expertiză a capacităţii de muncă, pentru constatarea incapacităţii permanente de muncă.

Textul de lege menţionat face referire la rezolvarea cazurilor de inaptitudine medicală permanentă de medicul de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiză a capacităţii de muncă, iar o astfel de procedură se face la iniţiativa salariatului, în speţă reclamantului.

47

Hotărârea recurată este netemeinică şi nu poate fi pusă în aplicare. Astfel, chiar dacă s-a dispus anularea deciziei 215/10.08.2010, recurenta nu poate proceda la încadrarea reclamantului, în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, deoarece au fost schimbate condiţiile de lucru pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice acestei funcţii. Această situaţie impune un aviz din partea medicului de medicina muncii, conform art.28 din codul muncii, iar prin hotărârea instanţei de fond nu s-a dispus anularea avizului dat prin fişa de aptitudini nr.112/2010, fapt pentru care această hotărâre nu poate ţine loc de aviz medical.

Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamant.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, de materialul probator administrat şi de dispoziţiile legale incidente în cauza, Curtea constată că recursul este intemeiat cu privire la următoarele aspecte:

Astfel, încetarea contractului individual de muncă a avut loc in timp ce reclamantul îndeplinea funcţia de subinginer in cadrul secţiei de exploatare agregate minerale de cariera de la punctul de lucru Sibioara.

Faţă de cerinţele Legii 319/2006 si HG 355/2007 angajatorul este obligat să se afle în permanenţă in posesia evaluării riscului asupra sănătăţii lucrătorilor pentru a cunoaşte capacitatea de muncă in profesia/funcţia pe care o exercita nu numai la angajare cât si în timpul derulării contractului de muncă al angajaţilor, astfel că aceasta trebuie sa apeleze la medicul de medicina muncii pentru a fi expertizată aptitudinea in munca a angajaţilor in scopul prevenirii imbolnăvirii profesionale a acestora.

Expertizarea reclamantului s-a făcut de către medicul de medicina muncii la reluarea activităţii după trecerea unui interval de 6 luni de suspendare a contractului de muncă, iar in urma expertizării, reclamantul a fost declarat inapt pentru funcţia de subinginer, conform fişei de aptitudini nr. 112/05.07.02010.

Acest înscris a stat la baza deciziei de desfacere a contractului de muncă iar instanţa de fond a apreciat că o astfel de decizie este nulă în condiţiile în care nu s-a făcut examinarea medicala de către o comisie de expertiza.

Ori în acest sens, trebuie analizate dispoziţiile legale care stabilesc în ce condiţii se face o astfel de expertiza.

Astfel, art. 30 din HG nr. 355/2007 prevede ca “persoana examinata poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în munca.

Art. 32 - ”Contestaţia prevăzută la art. 30 se adresează autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile lucrătoare de la data primirii fisei de aptitudine în muncă”.

Art. 32” Autoritatea de sănătate publică judeţeană desemnează o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii şi convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile lucrătoare de la data primirii contestaţiei”

Din dispoziţiile legale redate mai sus, rezultă că după luarea la cunoştinţă a rezultatului dat de medicul de medicina muncii, reclamantul avea posibilitatea sa-l conteste şi numai în baza acestei contestaţii se putea întruni comisia pentru expertiza medicală. Este de la sine înţeles ca o comisie de expertizare nu putea fi convocată

48

decât de către partea interesată şi aceasta nu putea fi decât contestatoarea deoarece aceasta era interesată de schimbarea rezultatului examinării.

Textul de lege nu arata în ce modalitate poate fi adus la cunoştinţa salariatului acel aviz dat de medicul de medicina a muncii ceeace înseamnă că termenul de 7 zile în care putea fi formulată contestaţia se calculează de la data la care, salariatului i se aducea la cunoştinţă concluzia medicului.

Cu ocazia închiderii dezbaterilor în prezentul recurs, intimatul reclamant a arătat că i s-a a dus la cunoştinţă fişa de aptitudini dar nu a contestato deoarece nu ştia dacă trebuie sa o conteste şi nici unde să facă această contestaţie.

În aceste condiţii se prezumă că salariatul a acceptat rezultatul expertizei, rezultat ce nu poate avea acelaşi regim juridic cu cel de expertizare a capacităţii de muncă şi care se adresează persoanelor ce apelează la sistemul asigurărilor sociale.

Legea nu indică denumirea organului competent a efectua expertiza medicală a aptitudinilor salariatului pentru îndeplinirea atribuţiilor locului de muncă însa din art. 4 din HG 355/2007 rezultă că această expertiză este efectuată de medicul specialist de medicina muncii.

În cazul reclamantului nu s-a pus problema expertizării capacităţii de munca a acestuia ci a aptitudinilor sale pentru îndeplinirea atribuţiilor la locul de muncă ocupat, iar prin expertizarea medicală medicul de medicina muncii poate aviza sau nu dacă acesta mai poate îndeplini atribuţiile la locul de muncă pentru care s-a solicitat expertiza.

Prin urmare expertizarea a avut ca obiectiv determinarea aptitudinilor salariatului de a ocupa locul de muncă pentru care avea contract de muncă, ceea ce înseamnă că în cadrul unităţii, reclamantul putea ocupa un alt loc de muncă pe care însă unitatea nu i l-a oferit.

Potrivit art. 64 litera c) din codul muncii (care a constituit temei al desfacerii contractului de muncă) “angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului…în cazul în care prin decizie a organelor competente de expertiza medicala se constată inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat”.

Art. 64 alin 1 arată că “în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 litera c) … angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau după caz cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii “.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că angajatorul nu a indicat lista locurilor de muncă vacante în unitate iar din probele administrate nu rezultă că în cadrul societăţii s-au făcut demersuri pentru identificarea unui loc de muncă, compatibil cu capacitatea de muncă a reclamantului şi care sa respecte recomandările medicului de medicina muncii conform fişei de aptitudini nr. 17.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă, va fi admis recursul şi modificată în parte sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii.

49

Astfel va fi obligată pârâta la reintegrarea reclamantului într-un loc de muncă, corespunzător cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina a muncii, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.


Judecător redactor Mariana Bădulescu

10. Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti în analizarea contestaţiilor împotriva sancţiunii disciplinare aplicate personalului clerical.

Instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie.

Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.

Art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor OmuluiH.G. nr. 53/2008, capitolul IV

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelorCauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii

Decizia Curţii Constituţionale nr. 640/10.06.2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09.09.2009, reclamantul G.V. a solicitat in contradictoriu cu intimata Arhiepiscopia Tomisului, restabilirea raporturilor de munca intre reclamant si intimata, reprimirea sa la locul de munca, plata tuturor drepturilor salariale reprezentând salariile din luna decembrie 2008, ianuarie 2009 până la efectiva reprimire la locul de munca, indexate, majorate şi actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective şi daune morale in suma de 100.000 euro pentru urmatoarele motive:

Prin decizia nr.2 din data de 27.02.1996 emisă de Arhiepiscopul Tomisului, reclamantul a fost numit in postul de preot paroh al parohiei N.M.D. din orasul Eforie Nord, fiind transferat.

De la aceasta dată a funcţionat ca preot paroh, retribuit de catre Arhiepiscopia Tomisului, până in luna decembrie anul 2008, când prin forţă a fost inlăturat din funcţie de către prepuşii Arhiepiscopului Tomisului, cu ajutorul trupelor DIAS, deşi reclamantul este persoană fizica – preot – şi calitatea sa nu implică exercitiu de astfel de forţe, fiind chiar contrară folosirii acestora, propovăduirea credinţei, activitatea sacramentală, pastoral misionară şi social filantropică este o misiune care se duce la

50

bun sfârşit cu blândeţe, virtute, simplitatea purtărilor şi nicidecum nu se apelează la forţă.

S-a precizat ca intrarea in biserica s-a realizat prin spargerea incuietorilor de catre reprezentantii Centrului Eparhial Tomis, in incinta ramânând bunuri ale bisericii şi ale sale personale, care nu au fost trecute in nici un proces verbal si nici nu au mai fost recuperate vreodată, existenţa lor fiind pusă la indoială la acest moment.

Convingerea reclamantului este că eliminarea sa din structură a fost determinată de incercările repetate din anul 2004 şi 2008 ale reprezentanţilor Centrului Eparhial de a face propagandă politică pentru alegerile de la acel moment, urmate de refuzul său categoric determinat de cel puţin două considerente – biserica nu face politică sau mai exact nu ar trebui să o facă, precum şi de calitatea sa de deţinut politic din regimul comunist anterior anului 1989.

In final s-a ajuns dupa aceste refuzuri la aplicarea unei sancţiuni -caterisirea - care dupa regulamentul bisericesc reprezintă interzicerea exercitarii practicilor bisericesti.

De menţionat este faptul că există o serie de abateri care, după regulamentul canonic, conduc la asemenea sancţiuni, ca de exemplu – schisma, hula şi erezia, ceea ce in speţă nu se regăseşte.

Reclamantului i s-a aplicat această sancţiune pentru fapte cu caracter preponderent economic - administrarea incorectă şi cu rea-voinţă a parohiei prin ignorarea organismelor parohiale şi dispunerea dupa bunul plac asupra veniturilor parohiei, pentru promovarea in public, cu intenţii ascunse a persoanei domnului L.F. ca unicul ctitor, proprietar şi sustinator al bisericii in pofida credinciosilor care sunt si raman ctitori, pentru neascultare faţă de autorităţile superioare, sfidarea şi denigrarea in faţa persoanelor laice a ierarhului, neascultarea prin cererea de predare a Antimisului şi de iesire din eparhie, susţinerea contradictorie si cu absurditate a ideii despre biserica si parohie ca proprietate particulara in cadrul careia urma sa ramină ca preot slujitor.

Aceste fapte, care şi in condiţiile in care s-ar fi dovedit in etapa iniţială că au fost savirsite de către reclamant, nu erau in masură să atragă o asemenea sancţiune.

Judecata canonică a urmat, cum era şi firesc, treptele prevăzute de procedura specială, fiind in faza in care s-a pronuntat sentinta nr. 5/19.02.2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului si aprobata de IPS Teodosie.

Prin aceasta sentinta, s-a hotarât pedepsirea reclamantului cu caterisirea conform prevederilor art. 4 alin. 8 lit. d din Regulamentul de Procedură a Bisericii Ortodoxe Romane ce i-a fost comunicată prin adresa nr. 6710/02.03.2009 si prin care i se aduce la cunostinta ca este degradat definitiv de rangurile bisericesti si onorifice in conformitate cu art. 4 alin. B lit. a din Regulamentul de Procedura a Bisericii Ortodoxe Romane.

Ca urmare a pronunţării acestei sentinţe, s-a adresat Prea Fericitului Patriarh Daniel contestând caterisirea sa, motivat pe faptul că nu s-au respectat procedurile si regulamentul de procedură. Astfel, a depus recurs la data de 17.03.2009 motivat si a primit adresa nr. 3907/17.08.2009 prin care i s-a adus la cunostinţă ca s-a respins recursul, sentinta nr.

51

5 /2009 a Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului ramânând valabila ca si pedeapsa aplicata – caterisirea. La recomandarea Patriarhiei Romane prin consilierul patriarhal S.C. a formulat o cerere de iertare – o uzanţă a BOR – adresată IPS Teodosie si Patriarhului Daniel, in urma careia s-a tinut o sedinţă a Sinodului Mitropolitan al Munteniei si Dobrogei prin care s-a dispus intr-un mod care nu mi-a fost comunicat. Din auzite a aflat ca la sediul Arhiepiscopiei s-a comunicat un raspuns relativ la aceasta problema, dar pe care reclamantul nu l-a vazut, in concluzie reclamantului personal nu i s-a comunicat hotarârea Sfintului Sinod pentru a afla motivarea.

Până in prezent, personal reclamantului nu i s-a adus la cunostinta hotarirea finala a judecatii canonice in care îşi apără calitatea de preot pe care consideră ca nu a pierdut-o, respectiv harul, ci doar cel mult i s-a interzis exercitiul celor sfinte si aceasta nu cu caracter permanent, o astfel de oprire se putea face doar pe o perioada de cel mult 30 zile.

De relevat este faptul esential, indiferent de aceste aspecte, acela al indepartarii sale la data de 08.12.2008, anterior pronuntarii vreunei sentinte prin care i se aplica sanctiunea.

Intrucat a aflat din surse personale ca din data de 04.12.2008 un alt preot primise numirea pe postul sau, ceea ce era la acel moment absolut imposibil, dar s-a dovedit ulterior adevarat, a scris o cerere de demisie datata 08.12.2008, neadmisă de Arhiepiscopia Tomisului.

In conditiile in care s-ar fi dorit incetarea raporturilor de munca intre părţi, elegant ar fi fost admiterea cererii sale si totul s-ar fi limitat la o colaborare cu caracter trecut intre reclamant si Arhiepiscopia Tomisului. Prin precizările reclamantului de la termenul din data de 16.06.2010, rezultă că se invocă presiuni fizice şi psihice (jignire şi umilire in faţa colegilor şi enoriasilor) materializate in controale agresive, repetate pe perioada de activitate, urmate de ameninţări cu sancţiuni cu caracter penal facute asupra sa pentru a-l determina să-şi depuna demisia. Astfel, in aceasta conjunctura reclamantul si-a depus demisia la data de 08.12.2008, determinat de comportamentul abuziv manifestat de intimata, prin care s-a incalcat orice drept prevazut in legislaţia muncii şi Declaraţia Universala a Drepturilor Omului; intimata in loc sa dea eficienta demisiei, a emis decizia nr. 672/18.12.2008, deoarece in loc sa accepte demisia, intimata a deferit spre judecata canonica de câtre Consistoriul Eparhial pe reclamant, pentru abaterile constatate. Decizia nr. 672/2008 este de fapt in realitate o decizie de sancţionare disciplinara, a cărei nulitate absolută o solicită reclamantul, deoarece s-au incalcat dispozitiile art. 267 alin. 1 si 2, art. 268 alin. 1 pct. 1 codul muncii, lipsind cercetarea disciplinara prealabila obligatorie. In subsidiar, reclamantul relevă faptul că in perioada 08.12.2008 - 28.02.2009 s-a aflat in concediu medical datorită inrăutăţirii stării sale de sănătate, situaţie in care a comunicat certificatele medicale in timp util intimatei, insa au fost nesocotite, incălcându-i-se drepturile de salariat prin aplicarea sancţiunii in intervalul de incapacitate de muncă, intrucât in perioada de incapacitate de muncă, orice act al angajatorului este lovit de nulitate absolută.

52

Prin întâmpinare, intimata invocă excepţia necompetenţei generale a instantelor de judecata, ivind in vedere statutul BOR aprobat prin HG 53/2008 art. 4 alin. 1 – autonomia bisericii faţă de stat si alte institutii, Legea 489/2006, art. 26 alin. 1-3, privind libertatea religioasă, iar pe fondul cauzei solicita respingerea cererii reclamantului motivat pe faptul ca reclamantul a inaintat la data de 08.12.2008 cerere de demisie la Centrul Eparhial Tomis, cerere înregistrata sub nr. 6710/08.12.2008 prin care reclamantul a ignorat statutul de organizare si functionare a BOR .

Instanţa a solutionat exceptia de necompetenţă generală a instanţei prin incheierea de şedinţă motivată de la termenul din 16.12.2009.

Prin sentinţa civilă nr.1625/13 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea precizată de reclamant; A anulat decizia nr. 672/08.12.2008 şi sentinţa nr. 5/19.09.2009 emise de pârâtă; A repus reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II, Protoieria Mangalia şi a obligat pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale cuvenite pe perioada 8.12.2009 până la efectiva reintegrare; A respins celelalte pretenţii ca nefondate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin hotărârea Permanentei Consistoriului Eparhial si procesul verbal din data de 28.10.1977, reclamantul a fost hirotonit ca preot pe seama Parohiei Partizani, iar prin decizia nr. 56/1978, reclamantul G.V. a fost incadrat in conditiile codului muncii – art. 70 in postul vacant de preot la Parohia Partizan Tulcea începând cu data de 06.01.1978 , findu-i stabilite drepturi banesti – salariul cu norma intreaga platibil de la bugetul de stat. La data de 01.10.1994, prin decizia nr. 107 a Arhiepiscopului Tomisului Lucian, reclamantul a fost transferat de la parohia Chirnogeni la parohia Eforie Nord pe postul II preot, primind salariu tarifar si spor de vechime pentru norma intreagă. Prin decizia nr. 2/17.02.1996, ca urmare a cererii reclamantului si hotărârii Permanentei Consistoriului Eparhial din data de 06.02.1996, reclamantul a fost numit începând cu data de 01.03.1996 in postul de preot paroh al parohiei Naşterea Maicii Domnului din Eforie Nord prin transfer de la parohia Eforie Nord postul II preot stabilindu-i-se şi salariul tarifar, sporul de vechime precum si indemnizatia de conducere. Raporturile sale au fost specifice celor de munca cu Arhiepiscopia Tomisului, raporturi care se supun vechiului cod al muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca – Legea nr. 1/1970. Subordonarea contestatorului se realizeaza asadar in dublu sens, respectiv Arhiepiscopiei atit din punct de vedere spiritual - statutar -canonic dar si in virtutea calitatii de salariat, a functiei detinute, conform codului muncii valabil la data incheierii raporturilor de munca, dar si codului muncii nou . Cercetarea initiala din punct de vedere canonic a fost realizata de catre Consistoriul Eparhial, judecata canonica fiind pina in prezent finalizata, ulterior situatia contestatorului fiind analizata si de catre angajator. Dupa cum se constată, forma de subordonare este independentă, dar si interdependenta, sferele de competenţă ale contestatorului in intreaga sa activitate

53

fiind demarcate de legi cu caracter specific si norme distincte, urmând a se stabili care este cea prioritară şi cea subsidiară pornind de la raportul juridic iniţial care atrage o competenţă in funcţie de care se analizează ulterior intreaga situaţie a contestatorului. Pe de o parte, apartenenta contestatorului la cler il supune legilor bisericesti canonice, iar calitatea sa de angajat cu contract de munca il supune dispozitiilor codului muncii. In sprijinul acestei concluzii este si reglementarea din art. 295 alin 1 si 2 codul muncii-legea 53/2003, potrivit cu care dispozitiile acestui cod se intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevazute de acest cod, cu dispozitiile legislatiei civile. Astfel, reglementarile codului muncii, ca lege generală, ca drept comun, se completează cu prevederile legii cultelor – lege specială, in privinţa raporturilor de muncă dintre preoţi şi cultele de care aparţin chiar si in situaţia in care nu ar fi încheiat un contract de muncă. Este eronată din această perspectivă interpretarea conferita raspunsurilor transmise prin adresa nr. 7002/30.08.2007 a Secretariatului de Stat pentru Culte dar si din adresa nr. 739/MB/22.08.2008 a Ministerului Muncii Familiei si Egalitatii de Sanse – Inspectia Muncii in sensul ca relatiile dintre preoti si cultele de care apartin, nu fac obiectul unor raporturi de munca; real este ca doar relaţiile preotilor cu cultele de care apartin (care se reduc doar la latura canonica – statutară), nu fac obiectul raporturilor de munca, insa cu exceptia situatiilor in care preotii incheie contracte de munca cu aceste culte, ca in speta, caz in care raporturile lor se supun legislatiei generale –codului muncii. In cazul in care, începând cu anul 1978, intre reclamant si intimată exista un contract de muncă, in cadrul căruia a operat transferul reclamantului la cerere de la un loc de muncă la altul, a operat stabilirea si modificarea salariului tarifar al acestuia, i s-au stabilit sporuri, indemnizatii de conducere – elemente specifice contractului de munca , este evident ca intre cele doua parti s-a derulat un raport de munca. Prioritar, se va retine că demisia a fost scrisă de reclamant la data de 08.12.2008, moment la care incă din data de 04.12.2008 era numit de câtre intimata un alt preot la biserica din Eforie, respectiv martorul C.C.I., care recunoaste numirea sa incă din data de 04.12.2008 in locul reclamantului. Demisia prezentată de reclamant intimatei la data de 08.12.2008 se califica doar ca intentia acestuia de iesire de sub ascultarea episcopului locului, dar fara ca reclamantul sa renunte la locul sau efectiv de muncă, reclamantul intelegând să rămână preot la aceeaşi biserică la care a contribuit material si cu munca, preferat de ctitor, aspect rezultat din modul in care a fost formulată, a intenţiei exprimate a reclamantului. Se constată că, de fapt, reclamantul avea numai intenţia de a ieşi de sub ascultarea episcopului Tomisului, dar cu tendinţa de a rămâne in calitate de preot paroh la aceeaşi parohie din Eforie Nord, pe care in mod repetat o considera si in mod public ca fiind proprietate privată, opinie vădit disconcordantă cu cea a autorităţii bisericeşti.

54

Odată prezentată demisia de către reclamant, intimata avea doar latitudinea de a lua act de aceasta, neavând posibilitatea legala de a se opune vointei salariatului de a renunta la raportul de munca, intrucât nu exista mijloace legale de coercitie a salariatului sa renunţe, să-şi revoce propria voinţă in acest sens, respectiv de a ramine salariat. Intimata, concret, a luat act de demisie (moment in care fiind intrunit acordul de vointa al ambelor părţi, raportul de munca se considera încheiat), dar a conferit spre judecată canonică pe reclamant, in final acesta primind sancţiunea cea mai grava - aceea de caterisire.

Eroarea intimatei a constat in faptul că la momentul la care a luat act de demisie, se incheiase relaţia de ascultare dintre părţi, astfel că acestuia nu i se mai puteau aplica sancţiuni disciplinare.

Singura posibilitate de a proceda a intimatului angajator, era aceea de a accepta vointa salariatului de denuntare a raporturilor de munca, fara a mai avea posibilitatea legala de a-l sancţiona, de a-l judeca in procedura canonica.

Prioritatea se stabileşte in această fază de către instanţa sesizata cu un litigiu de muncă, punctul de pornire in aceasta analiza constituind-o calitatea indubitabila de salariat, fără a se face insa abstractie de calitatea de preot pe care angajatorul a inteles să o inceteze considerind ca salariatul sau a pierdut una din condiţiile absolut necesare continuării profesiei - asupra căreia o alta instanţă cu caracter special se afla in dezbatere.

De altfel, data până la care instanţa competentă potrivit Legii 168/1999 este indrituită să analizeze raportul de muncă la data pronunţării prezentei sentinţe, in conditiile in care legislaţia canonică bisericeasca excede unui cadru comun, are nu numai caracter comun, ci este exclusă-din punctul sau de vedere de la controlul unei instante de drept comun, aspect pe care il vom analiza prin prisma ingradirilor impuse de o legislatie paralela cu dreptul comun in materia raporturilor de munca şi se va aprecia daca aceasta excludere de la un control judecatoresc este conforma normelor legislatiei interne si europene, pactelor si tratatelor, conventiilor la care Romania este parte semnatara, cu referire speciala la art. 7 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului care garanteaza dreptul la protectie egala a legii impotriva oricaror discriminari. Din acest punct de vedere, imposibilitatea analizării unui raport juridic supus unor norme specifice echivalează cu ingrădirea dreptului persoanei care solicita apararea, ocrotirea, recunoasterea dreptului sau subiectiv, la justitie, ceea ce contravine principiului constitutional al liberului acces la justitie si este nepermis. Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei,

55

exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Faptul ca oprind controlul jurisdictional la nivelul deciziei Sfintului Sinod al BOR, fara ca instantele de drept comun (in conditiile in care faptele penale comise de inaltii prelati sunt de competenta organelor de cercetare penala), sa-si spuna opinia legala, reprezinta o situatie de discriminare in privinta liberului acces la justitie al preotilor asupra carora instantele bisericesti au pronuntat pedepse, chiar cu caracter definitiv, creându-se astfel o justitie canonica paralela. Datorita acestor considerente, instanta sesizata cu contestarea deciziei nr. 672/2008, constata ca intimata si-a depasit competenta legala de a lua act pur si simplu de vointa reclamantului privind denuntarea relaţiilor de ascultare fata de episcopul locului, intelegind ca prin aceasta manifestare, reclamantul a comis o abatere cu caracter canonic, pentru care l-a deferit instantei bisericeşti deşi reclamantul nu mai avea la acel moment calitatea ascultator al autoritatii canonice locale –episcopul locului. Ca urmare, va anula decizia nr. 672/2008 si sentinţei nr. 5/2009 emise de intimată, repune reclamantul in funcţia deţinuta anterior aceea de preot I la parohia Eforie Nord II Protoieria Mangalia, cu consecinţa plăţii tutoror drepturilor de natura salarială de la data de 08.12.2008 pana la efectiva reintegrare. Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, desi se confirma susţinerile sale privitor la motivele indepărtării sale din locul de muncă, modalitatea efectiva, si este de notorietate suferinta produsa, instanta in lipsa unui minim de probatoriu, nu poate uza de notorietate pentru acordarea de daune, care de regula trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, pentru că nici o instanţă nu mai poate reda situaţia anterioară, posibilitatea fiind aceea de a procura petentului satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, satisfacţia cuprinzând două elemente şi anume reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.

Arhiepiscopia Tomisului a declarat la data de 18.11.2010 recurs împotriva sentinţei civile nr.1625/13.10.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, apreciind că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele.Analizând actele normative în vigoare, în special prevederile Legii nr.

489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, rezultă că relaţiile dintre preoţi şi cultele cărora aparţin nu fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Aşadar, consideră că prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, precum şi cele ale altor acte normative aplicabile raporturilor juridice de muncă dintre angajatori şi salariaţi, nu sunt aplicabile relaţiilor dintre clerici şi cultele cărora aparţin.

56

Între Biserica Ortodoxă Română şi personalul ei clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statuar-canonice specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului.

Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 din Codul Muncii, prevederile acestui act normativ nu se aplică în situaţiile în care există legi speciale care au dispoziţii derogatorii. Toate prevederile art. 23-26 (“Personalul cultelor”) ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor dau tărie legală modului propriu în care, în conformitate cu propria tradiţie şi doctrină, cultele îşi stabilesc raporturile cu personalul propriu. Mai mult, de regulă personalul clerical nu îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza împuternicirii date de Chiriarh.”

Statutul Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează în art. 123, alin.7 că:

“La începerea activităţii pastorale în unitatea în care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie”.

La dosarul cauzei nu există nici un contract individual de muncă.În speţă chiar instanţa precizează la pagina 6 din hotărâre că numirea lui Guriţă

Vasile în postul de preot s-a făcut prin Decizia Chiriarhului nr.56/1978 (potrivit vechiului statut).

De asemenea trebuie avute în vedere prevederile art. 23( alin 4), din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor: “Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale...”

Potrivit prevederilor art. 23 (1) din Legea nr. 489/2006 - cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.

Cu privire la edificarea bisericii “Naşterea Maicii Domnului” din Eforie, unde a funcţionat ca preot G.V. din anul 1996 şi până în 2008, trebuie menţionate câteva elemente faptice de esenţă, respectiv că lucrările de construcţie a bisericii au demarat după obţinerea de către Arhiepiscopia Tomisului a Autorizaţiei de Construire nr. 56 din 1992 emisă de Primăria din Eforie; biserica s-a ridicat pe un teren care a fost atribuit în folosinţă Arhiepiscopiei Tomisului prin hotărâre a Consiliului Judeţean Local Eforie; lucrările de construcţie, întrerupte la un moment dat, au fost reluate după ce Arhiepiscopiei Tomisului i s-a eliberat o nouă autorizaţie de construcţie cu nr. 121/21.06.1999, pentru continuarea lucrărilor; la cheltuielile făcute pentru edificarea lăcaşului a contribuit alături de L.F. căruia i s-a recunoscut oficial calitatea de ctitor, o serie de alte persoane fizice şi juridice care au făcut donaţii în acest scop.

Având în vedere cele menţionate mai sus, recurenta afirmă că aprecierea instanţei, cum că intrarea în biserică s-a făcut în mod abuziv nu are temei legal, cu atât mai mult cu cât, din declaraţiile martorilor, reiese faptul că G.V. nu era prezent la acea dată la biserică (nici în data de 09.12, nici în 13.12.2008). El este demis din funcţia de preot paroh în data de 04.12.2008, prin decizia nr. 639/2009, rămânând preot II, la aceeaşi biserică, pentru ca ulterior, în data de 08.12.2008, prin decizia nr.

57

672/2008, pentru abaterile săvârşite, G.V. să fie eliberat de toate atribuţiile pe care le deţinea până atunci.

În sprijinul acestei afirmaţii, cum că intrarea în biserică nu s-a făcut în mod abuziv de către reprezentanţii Arhiepiscopiei Tomisului, ci de drept, vine şi REZOLUŢIA din data de 21.10.2010, dată în dosar nr. 861/P/2010, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezoluţie în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Arhiepiscopul Tomisului, P.T., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246-247 din Codul Penal.

Instanţa a ignorat, aşadar, prevederile Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române care precizează în:

Art. 178-(1) Bisericile parohiale sunt proprietatea parohiei, sunt integrate patrimoniului eparhiei şi stau sub jurisdicţia şi controlul autorităţii Arhiepiscopiei sau Episcopiei...

Art. 181- O biserică, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi folosinţa unităţilor de cult din cadrul eparhiei, cu tot terenul şi clădirile afectate ei şi stă sub dispoziţiile acestui Statut, ţinându-se seama şi de actele de fundaţie...”. (în septembrie 2001 a avut loc sfinţirea bisericii parohiale din Eforie Nord, de către ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.)

Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008 stipulează la art. 4 alin. I ca aceasta este autonomă faţă de stat şi faţă de alte instituţii.

- Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede la art. 26 alin. 1-3:

(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

În dosarul nr. 4172/118/2007 al Curţii de Apel Constanţa a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale. În preambulul motivării Deciziei nr. 640/2008, Curtea Constituţională reţine că în scopul examinării excepţiei, se impune analizarea naturii juridice a unităţilor de cult şi raporturile acestora cu statul român, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. 1-5 din Constituţie, potrivit cărora:

...alin. 3. Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

...alin.5. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Văzând aceste dispoziţii, Curtea Constituţională constată că alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioşilor de o anumită religie, că ele sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Aşadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice,

58

adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că aceasta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

Faţă de acestea, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie.

Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Cu privire la decizia nr. 672/08.12.2008, se afirmă că la emiterea acestei decizii s-a avut în vedere următorul aspect, şi anume faptul că demisia preoţilor este socotită ca apostazie, conform art. 608 din Pravila Bisericească a lui N.S.

Se menţionează faptul că Arhiepiscopia Tomisului a încercat în nenumărate rânduri să discute cu reclamantul, însă acesta nu a dorit să onoreze aceste invitaţii, reclamantul neprezentându-se nici atunci când a fost citat a se prezenta în faţa Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului.

În sarcina preotului G.V. au fost reţinute, de-a lungul timpului, mai multe fapte care constituie abateri de la disciplina preoţească, fapte ce contravin canoanelor bisericeşti şi au fost sancţionate ca atare.

G.V. a depus la dosar un înscris (Decret Metropolitan) din care rezultă că este numit vicar mitrat al Mitropoliei Autonome Ortodoxe din Occident (MAO), această organizaţie nefăcând parte (potrivit Legii 489/2006) din cultele religioase recunoscute în România şi nici din structura Bisericii Ortodoxe Române, din care face parte Arhiepiscopia Tomisului dimpreună cu clericii şi mirenii ei. De asemenea MAO nu face parte din nicio biserică creştin ortodoxă soră (egală cu Biserică Ortodoxă Română). Membrii MAO sunt în general foşti preoţi, actualmente caterisiţi, certaţi cu disciplina şi morala creştină.

MAO nu face parte din bisericile creştin-ortodoxe aflate în comuniune.Art. 19 din Legiuirile BOR - Regulamentul de Procedură - “ nici un episcop nu

poate primi un cleric dintr-o eparhie străină fără carte canonică eliberată de episcopul eparhiei din care a plecat. În cartea canonică se va arăta precis purtarea de până atunci a solicitatorului. Lipsa acestei precizări, face fără efect cartea canonică. Dacă un preot sau diacon ar săvârşi cele sfinte în altă eparhie fără învoirea chiriarhului se va considera ca neascultare de autorităţi şi se va pedepsi ca atare.”

În dispozitivul hotărârii se precizează că se va “repune reclamantul în situaţia anterioară, respectiv în funcţia de preot I la parohia Eforie Nord II” ceea ce demonstrează că instanţa nu a analizat în detaliu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât exista la dosar decizia 639 din 4 decembrie 2008, decizie prin care Guriţă Vasile este încadrat în postul II de preot, această decizie nefiind contestată de Guriţă Vasile.

59

Singurul for bisericesc care avea autoritatea modificării sentinţei nr. 5 din 2009 de caterisire este Sfântul Sinod cf. Legii 489/2006, H.G. 53/2008. Însă Sfântul Sinod, după analizarea situaţiei fostului preot G.V. a hotărât în şedinţa din 19 iunie 2009 “respinge recursul fostului preot G.V. şi menţine pedeapsa caterisirii aplicată de consistoriul eparhial al Arhiepiscopiei Tomisului prin sentinţa nr. 5 din 19 februarie.2009.

În ceea ce priveşte “judecarea” lui G.V. de către Consistoriul Eparhial, se menţionează faptul că aceasta a avut loc în conformitate cu prevederile Legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române – Regulamentului de Procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale B.O.R. (care în art. 4.B, lit. d, face referire la “CATERISIRE” -pedeapsa definitivă -), ale Statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. (cap. “Disciplina clerului”), şi ale Legii nr. 489/2006 (art.23).

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă: “Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.”

În temeiul dispoziţiilor legale invocate mai sus, Curtea va analiza cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Regimul general al cultelor este reglementat prin legea 489/2006.Potrivit art. 23 al. 1 din acest act normativ: “cultele îşi aleg, numesc, angajează

sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”.- alin. (2) : „Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea

principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.”

În conformitate cu prevederile art. 26 al. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă conform statutelor şi reglementărilor proprii.

- alin (2): “ Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.”

Din dispoziţiile legale invocate mai sus, rezultă faptul că între preoţi şi cultele cărora aparţin nu există raporturi juridice de muncă pentru a fi aplicabile prevederile codului muncii, ci raporturi statutar-canonice specifice.

Prin art. 1 al. 2 din Legea nr. 53/2003 se prevede că: “prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”

Prin Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi H.G. 53/2008 de aprobare a statutului Bisericii Ortodoxe Române există dispoziţii derogatorii de la codul muncii privind disciplina clerului.

Astfel, prin art. 148 din H.G. 53/2008 se prevede că instanţele disciplinare şi de judecată bisericească pentru clericii de mir, preoţi şi diaconi în funcţiune, pensionari, precum şi pentru cântăreţi, în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare sunt:

A. De judecare în fond:a) Consistoriul disciplinar protopopesc;

60

b) Consistoriul eparhial;B. De judecare în recurs:

Consistoriul mitropolitan, pentru cererile de recurs admise, în principiu, de Sinodul mitropolitan şi de Sfântul Sinod.

- alin.(2): „Organismele care se pronunţă asupra admisibilităţii cererilor de recurs sunt:

a) Sinodul mitropolitan, care poate admite sau respinge, în principiu, recursurile pentru cazurile de depunerea din treaptă, pronunţate de un consistoriu eparhial;

b) Sfântul Sinod, care admite sau respinge în principiu, recursurile pentru cazurile de caterisire, pronunţate de un consistoriu eparhial.

Prin decizia nr. 640/10.06.2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) - (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.

Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie motivat de faptul că instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase, pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.

De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată şi critica privind încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia: “jurisdicţiile administrative sunt facultative...”, întrucât astfel de organe de jurisdicţie sunt proprii organelor administrative, însă în cazul supus examinării nu este vorba despre un organ administrativ, ci despre un cult religios, autonom faţă de stat, cu rol spiritual în societate.

Or, legiuitorul, la alin.(1) al textului examinat a utilizat noţiunea de “organe proprii de judecată religioasă”, care au ca scop doar restabilirea disciplinei interne a cultului, iar nu restabilirea ordinii juridice stabilite prin norme de reglementare generală.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, în materia răspunderii pentru încălcarea disciplinei interne, personalul clerical din cadrul unor culte se află în situaţii diferite faţă de cetăţenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice şi canonice speciale, iar ceilalţi cetăţeni se supun normelor juridice cu caracter special de aplicabilitate. În legătură cu principiul egalităţii, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat, în mod

61

constant, că pot fi instituite prin lege tratamentele juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional pentru situaţii diferite. Tratamentul diferit se justifică de statutul diferit al membrilor clerului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în legătură cu exercitarea anumitor profesii şi cu natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale şi anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 al. 1 din Convenţie”

Curtea Europeană a statuat că o asemenea atribuire de competenţă în materie nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor Convenţiei. Este, însă, necesar fie ca jurisdicţiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigenţele art. 6 al. 1 din Convenţie, fie dacă nu le îndeplinesc, legea naţională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicţie, care prezintă toate garanţiile pe care le impune acest text.

În acest sens, Curtea Europeană a considerat necesar să definească conţinutul sintagmei “tribunal independent” susţinând că trebuie luaţi în considerare următorii factori: modul de desemnare şi durata mandatului membrilor care compun tribunalul; existenţa unei protecţii adecvate asupra presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparenţă de independenţă.

Cu referire expresă la instanţele ecleziastice, în cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a statuat că este legitimă compunerea jurisdicţiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situaţii neexcluzând apriori independenţa celor ce compun aceste instanţe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existenţa de dubii cu privire la independenţa lor.

Raportat la jurisprudenţa evocată, Curtea reţine că Statutul privind organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/16.01.2008, reglementează în Capitolul IV intitulat “Disciplina clerului”, cu deosebită acurateţe, compunerea instanţelor disciplinare, alegerea membrilor, durata mandatului, condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi ales membru, competenţa instanţelor disciplinare, drepturile procesuale ale părţilor, inclusiv dreptul de a fi asistat, căile ordinare şi extraordinare, astfel că din punct de vedere al reglementării, instanţele disciplinare şi de judecată bisericească, creează aparenţa de “tribunal independent”.

Având în vedere dispoziţiile legale invocate, Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Fiind vorba de o necompetenţă generală a instanţei în soluţionarea cererii, Curtea a respins, pe cale de consecinţă şi cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cererii de revizuire a sentinţei de caterisire de către Patriarh.

Întrucât motivul de recurs analizat a atras respingerea acţiunii ca inadmisibilă, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la fondul cauzei.

Potrivit art. 274 din Codul de Procedură Civilă, Curtea a obligat intimatul către recurentă la 3720 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.


Judecător redactor Jelena Zalman

62

11. Legalitatea reducerii salariului cu 25% în baza Legii nr. 118/2010.

Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Art. 1 din Legea nr. 118/2010OUG nr. 1/2010

Cauzele CEDO – Lelas c. Croatiei, Eskelimen c. Finlandei, Rechko c. Ucrainei, Mellacher c. Austriei

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, înregistrată sub nr. 617/88/2011, reclamanţii: C.S. ş.a., prin Sindicatul Salariaţior din Administraţia Publică Locală de Stat Tulcea, au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 329/2010, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, solicitând anularea acestuia şi obligarea intimaţilor Judeţul Tulcea şi Consiliul Judeţean Tulcea la plata diferenţei dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010, conform dispoziţiilor din 29 ianuarie 2010 şi salariile plătite efectiv, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectivă a plăţii.

Au precizat contestatorii că, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010, cuantumul brut al indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale a fost diminuat cu 25%, sens în care a şi fost emisă Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010.

Contestatorii au mai menţionat că măsura diminuării cu 25% a salariului şi implicit actul administrativ prin care s-a procedat la diminuarea drepturilor salariale, încalcă articolele: 11, 16 alin. (1), 20, 41, 44, 47 şi 53 din Constituţia României, ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind Dreptul la muncă şi Primul act adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

În apărare, a formulat întâmpinare intimatul Consiliul Judeţean Tulcea, prin care a arătat că dispoziţia contestată este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art. 1, alin.(1) şi (2) şi a art. 16 din Legea nr. 118/2010.

Totodată, intimatul a precizat că, solicitarea contestatorilor de acordare a drepturilor salariale nu poate fi admisă, motivat şi de faptul că sumele solicitate nu sunt cuprinse în bugetul judeţului Tulcea, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea nr. 8/2011 privind aprobarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli al Judeţului Tulcea, pe anul 2011.

Prin sentinţa civilă nr.897/16.03.2011 s-a admis contestaţia formulată de contestatorii: C.S. ş.a. prin SINDICATUL SALARIAŢILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ DE STAT TULCEA, în contradictoriu cu intimaţii JUDEŢUL TULCEA şi CONSILIUL JUDEŢEAN TULCEA; S-a anulat Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, în parte, în ceea ce îi priveşte pe contestatori, ca netemeinică şi nelegală; Au fost obligaţi intimaţii la plata către

63

contestatori a diferenţei dintre salariile cuvenite şi cele efectiv plătite acestora în perioada 01 iulie - 31 decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate la data efectivă a plăţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a avut în vedere următoarele:Prin Dispoziţia nr. 329 din 27 iulie 2010, intimatul Consiliul Judeţean Tulcea a

dispus diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare (de bază) precum şi a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010, demnitarilor şi personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judeţean Tulcea pentru perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.

Instanţa reţine că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor mai sus menţionate din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţia României, „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25.06.2010 şi nr.874/25.06.2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Instanţa, pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să analizeze, aşadar, mai multe aspecte; dacă, contestatorii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop

64

legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Instanţa reţine că C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat (Hotărârea din 24.03.2005 în cauza Sandor împotriva României; publicată în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României - cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)

În Hotărârea din 15 iunie 2010 în cazul Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Salariile contestatorilor, la care aceştia au dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la convenţie.

Prima condiţie a privării de proprietate este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de

proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.

Instanţa mai reţine că privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii „manu militari” atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

65

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este

proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strein şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 99/2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă contestatorii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.

Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepţionale.

Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Legea nr. 118/2010 nu oferă contestatorilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Instanţa reţine că lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.

Instanţa mai reţine că, prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Este încălcată Convenţia întrucât prin reducerea cu 25% situaţia financiară a familiilor contestatorilor este grav afectată, aceştia nemaiputând plăti ratele, întreţinerea etc., contestatorii fiind astfel lipsiţi de mijloace de subzistenţă.

Împotriva sentinţei civile nr.897/16.03.2011, la data de 19.04.2011 au declarat recurs Consiliul Judeţean Tulcea şi Judeţul Tulcea.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:Art. 304 pct.9 C.pr.civ. „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.”Prin Dispoziţia Preşedintelui Consiliului Judeţean Tulcea nr.329/27.07.2010, s-a

stabilit diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare precum şi a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii – cadru nr.330/2009 şi ale OUG nr.1/2010, demnitarilor şi personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Judeţean Tulcea, pentru perioada 1 iulie – 31 decembrie 2010, aşa cum au fost prevăzute în anexa dispoziţiei în speţă. Această dispoziţie este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art.1, alin.1 şi 2 şi a art.16 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

66

Dispoziţiile acestei legi au fost declarate constituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr.975/2010. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, aceste prevederi aplicându-se până la 31 decembrie 2010.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat, pentru următoarele considerente :

Prin cererea formulată, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr.329/27.07.2010 emisă de intimată, solicitând anularea acesteia şi repunerea sa în situaţia anterioară emiterii deciziei, în sensul revenirii sale la salariul primit anterior emiterii acesteia.

Prin dispoziţia nr.329/27.07.2010, intimata a dispus începând cu 01.07.2010, diminuarea cu 25% a salariului reclamantului conform Legii nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi ale măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 şi 874 din 25.06.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională a reţinut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizaţiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituţie. Dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume :

„- să fie prevăzută de lege ; - să se impună restrângerea sa; - restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul

constituţional şi anume pentru : apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică;

67

- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; - să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; - să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului

salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale.

Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componenţă socială şi economică.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României, rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constituţională a reţinut că ameninţarea la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul a fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizaţiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituţională a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei) în scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţie.

68

În mod eronat prima instanţă a constatat că există neconcordanţe între prevederile Legii nr. 118/2010 şi art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale în anumite situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Simpla lecturare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută.

În concepţia Curţii Europenem art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine numai principiul dreptului de proprietate ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, de diminuare cu 25% a salariului/indemnizaţiei/soldei, îndeplineşte condiţiile impuse de art.1 Protocol 1 şi condiţiile specifice ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la muncă a fost prevăzută prin lege şi a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar şi o componentă socială şi economică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă şi contrar aşteptărilor iniţiale, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.

Aşadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

69

Restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat.

Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă.

În concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinută de instanţa de fond, nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas contra Croaţiei (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.

În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamanţii au susţinut că au dreptul la o alocaţie suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reţinut că în Convenţie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenţia poate fi considerată „bun” dacă este suficient determinată şi fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.

Rezultă, deci, că o astfel de ingerinţă nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO reţinută de prima instanţă referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri, nici aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

În jurisprudenţa Curţii Europene, noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de

70

dreptul pe care îl avea patrimoniul său. Situaţiile de acest gen reţinute de practica jurisdicţională europeană sunt: naţionalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă şi definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanţei dreptului nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.



12. Cerere pentru plata contravalorii drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi a contravalorii drepturilor speciale pentru ţinută decentă pentru anul 2010.

Odată cu intrarea in vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu mai pot fi aplicate prevederile din contractele colective de muncă prin care se stabilesc drepturi salariale suplimentare.

Legea nr.330/2009Art.10 din OUG nr.1/2010

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub nr. 4124/88/2010, reclamanţii: T.A. s.a. au chemat în judecată Comuna Murighiol şi Primarul Comunei Murighiol, judeţul Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: plata în conformitate cu contractul colectiv de muncă a contravalorii drepturilor speciale privind menţinerea sănătăţii începând cu data de 01.01.2010 şi până la încetarea contractului colectiv de muncă; plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă în cuantumurile prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru semestrele I şi II ale anului 2010.

În motivare, s-a arătat că între Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică Locală din cadrul Primăriei şi Primarul comunei a fost încheiat un Contract/Acord colectiv de muncă ce a fost înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Tulcea.

Au menţionat reclamanţii că în acest contract/acord colectiv de muncă, părţile au stabilit acordarea de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă, asigurarea unei ţinute decente şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul şi instituţiile cu care colaborează funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul instituţiei.

Au precizat reclamanţii că pârâtul preluând o opinie greşită a Camerei de Conturi Tulcea a data o interpretare eronată articolului 12, alin. 1 din Legea nr.

71

130/1996 şi a dispus încetarea plăţii drepturilor speciale recunoscute de Acordul/Contractul colectiv de muncă.

În apărare, pârâta Comuna Murighiol, judeţul Tulcea prin Primar a depus la dosarul cauzei: întâmpinare; adresa nr.88/2011; contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1948/2009; nota de recepţie nr. 29/2010 şi liste cu obiecte de inventar.

Prin întâmpinare a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că reclamanţii nu au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

S-a arătat că şi art. 109, alin. 2 din Codul de procedură civilă stipulează îndeplinirea procedurii prealabile în cazurile anume prevăzute de lege, înainte de sesizarea instanţei de judecată, în condiţiile legii speciale.

S-a precizat că, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, respectiv că nu au anexat cererii de chemare în judecată un înscris din care să rezulte că au solicitat acordarea drepturilor speciale.

Prin sentinţa civilă nr.262/25.01.2011, Tribunalul Tulcea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii: T.A. s.a., în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA COMUNEI MURIGHIOL PRIN PRIMAR şi PRIMARUL COMUNEI MURIGHIOL, în parte şi a fost obligată pârâta să le plătească reclamanţilor contravaloarea drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, aferente perioadei 01.01.2010 - 25 ianuarie 2011.

S-a respins capătul de cerere privind plata contravalorii drepturilor salariale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, aferente perioadei 26 ianuarie 2011 şi până la data încetării Contractului Colectiv de Muncă, ca nefondat.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii drepturilor speciale pentru a ţinută decentă pentru semestrele I şi II ale anului 2010, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a reţinut următoarele:Potrivit art. 7, alin. 1 din Legea nr. 554/2004, din legea contenciosului

administrativ „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”

În prezenta cauză, reclamanţii în calitate de salariaţi, personal contractual, solicită să fie obligată pârâta, în calitate de angajator, să le plătească drepturile salariale.

Potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la îndeplinirea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă.

Articolul 282, lit. a) şi b) din Codul muncii prevede că, pot fi părţi în conflictele de muncă: salariaţii titulari ai unui drept în temeiul contractelor colective de muncă şi angajatorii.

72

Ori, având în vedere că reclamanţii sunt salariaţii pârâtei şi au calitatea de personal contractual, văzând dispoziţiile Codului muncii şi, întrucât aceştia solicită drepturi salariale, instanţa constată că nu aveau obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din legea contenciosului administrativ.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată.

Pe fond : Din adresa emisă de Primăria Comunei Murighiol, judeţul Tulcea rezultă că

reclamanţii au calitatea de personal contractual.Potrivit art. 18, pct. 25) din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr.

1948/2009, „Pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, lucrătorii beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 250 lei/lunar care se suportă de la cap. 51.02 „Autorităţi executive” – titlul II –„bunuri şi servicii” 20.14, 67.02 „cultura” 50.04 „apa”- titlul II- „bunuri şi servicii” 20.10 tichete cadou cu ocazia 1 Martie, Sărbători Pascale, 1 Mai, Sărbătorile de Crăciun şi An Nou, suportate în limita veniturilor proprii din titlul II, bunuri şi servicii alin. 20.27, 150 lei „Ziua Femeii” (doar persoanele de sex feminin) suportate din titlul II alin. 20.27. Aceste drepturi speciale reprezintă acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrana, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie.”

Potrivit articolului 1, alin. 1, din Legea nr. 130/1996 „Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţii, reprezentaţi prin sindicate, ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, iar potrivit art. 12, alin. 1, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare.”

Faţă de aceste considerente, instanţa a obligat pârâta să le plătească reclamanţilor contravaloarea drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, aferente perioadei 01.01.2010-25.01.2011.

Este nefondat capătul de cerere privind plata contravalorii drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii aferente perioadei 26 ianuarie 2011 şi până la data încetării contractului colectiv de muncă; având în vedere că nu se ştie până la ce dată reclamanţii vor mai avea raporturi de muncă cu pârâta.

Nefondat este şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru semestrele I şi II ale anului 2010, întrucât printre clauzele contractului colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1948/2009 nu se regăseşte nici o clauză care să oblige pârâta să le plătească reclamanţilor astfel de drepturi salariale.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.

Prin recursul formulat, recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea primei instanţe pentru următoarele motive :

73

În mod greşit, instanţa de fond a dispus respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru sem. I şi II ale anului 2010, întrucât printre clauzele contractului colectiv de muncă nr.1948/07.05.2009 valabil pentru anii 2009 – 2010 se regăseşte această clauză contractuală care obligă pârâta să plătească reclamanţilor aceste drepturi salariale.

Arată că, în ce priveşte plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru sem. I şi II ale anului 2010, printre clauze CCM înregistrat sub nr.1948/2009, la art.21 alin.1 se stipulează că: „contravaloarea echipamentului de protecţie necesar atât pentru sezonul rece, cât şi pentru perioada de vară pentru portari, şoferi instalatori, femei de serviciu, îngrijitoare personal care îşi desfăşoară activitatea utilizând PC şi alţi muncitori de deservire se acordă în sumă de 500 lei/semestru de către angajator”.

Apreciază reclamanţii, că fiind salariaţi ai Primăriei comunei Murighiol, ar fi îndreptăţiţi pentru a beneficia de aceste sume cuvenite conform contractului încheiat între reprezentantul Primăriei comunei Murighiol şi Sindicatul „Taranova” al lucrătorilor din Administraţia Publică Locală, motiv pentru care solicită instanţei de recurs, să modifice în parte hotărârea instanţei de fond şi pe fondul cauzei să admită capătul de cerere privind acordarea drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru sem.I şi II ale anului 2010.

Prin recursul formulat, recurenţii pârâţi critică hotărârea primei instanţe, invocând în esenţă următoarele :

Art.304 pct.9 cod pr.civilă „când hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii” - sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile Legii cadru nr. 330/2009 care stipulează că, începând cu 1 ianuarie 2010, drepturile salariale nu se negociază.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG nr.1/2010, privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar, stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, prevede că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor legii cadru nr.330/2009.

Potrivit art. 10 din actul normativ invocat, în conformitate cu prev. art. 30 din Legea cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar, începând cu ianuarie 2010, nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contracte şi acorduri colective şi contracte şi acorduri individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor legii nr.330/2009.

Consideră că instanţa de fond a dispus în mod eronat obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 250 lei lunar reprezentând drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă, aferent intervalului 1 ianuarie – 31 decembrie 2010, aferentă anului 2010, întrucât contravine dispoziţiilor legale în vigoare aferente anului 2010.

74

Astfel cum s-a arătat prin precizările depuse la instanţa de fond şi rap. la art. 18 alin. 25 din CCM nr. 1984/07.05.2009 şi HGR nr. 1048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă, corespunzător activităţii desfăşurate la locul de muncă, pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, reclamanţii B.M. s.a., angajaţi în cadrul compartimentului gospodărire comunală, al Primăriei comunei Murighiol cu calitatea de personal contractual, au primit în anul 2010 echipament de protecţie, după cum urmează : casă de protecţie (pentru protecţia capului), salopete (pantalon şi jachetă), cizme pentru lucrări în aer liber, în valoare totală de 229,76 lei/personală/an.

În urma reanalizării prevederilor CCM nr.1948/07.05.2009 valabil pentru anii 2009 – 2010, apreciază că reclamanţii fiind salariaţi ai Primăriei comunei Murighiol ar beneficia de sume necuvenite, drept pentru care solicită ca instanţa de control să modifice în parte hotărârea recurată, în sensul de a respinge capătul de cerere prin plata către reclamanţi a sumei de 250 lei lunar reprezentând drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă, aferent intervalului 1 ianuarie – 31 decembrie 2010, aferentă anului 2010 şi pe fondul cauzei să se respingă în totalitate acţiunea reclamanţilor ca fiind nelegală şi netemeinică.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul pârâţilor ca fondat şi a respins ca nefondat recursul reclamanţilor, pentru următoarele considerente comune:

Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii drepturilor speciale privind menţinerea sănătăţii începând cu data de 01.01.2010 şi până la încetarea contractului colectiv de muncă; plata contravalorii drepturilor speciale pentru o ţinută decentă pentru semestrul I şi II ale anului 2010.

Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr.1948/2009.

Potrivit art.18 pct.25 din CCM la nivel de unitate: ”pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, lucrătorii beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 250 lei lunar...”.

În conformitate cu art.21 alin.1 din CCM la nivel de unitate: ”contravaloarea echipamentului de protecţie necesar atât pentru sezonul rece, cât şi pentru perioada de vară pentru portari, şoferi, instalatori, femei de serviciu, îngrijitoare, personal care îşi desfăşoară activitatea utilizând PC şi alţi muncitori de deservire se acordă în sumă de 500 lei/trimestrial de către angajator”.

Începând cu ianuarie 2010 a intrat în vigoare Legea nr.330/2009, care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit art.1 alin.(2) din această lege : „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

În anexa nr.I din această lege sunt cuprinse reglementări specifice personalului încadrat pe bază de contract individual de muncă – personal contractual din administraţia publică, iar în Anexa I/3 sunt stabilite salariile de bază şi indemnizaţiile

75

pentru personalul contractual din aparatul propriu al consiliilor, primăriilor şi din serviciile publice din subordinea acestora.

Scopul Legii nr.330/2009 a fost armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanţa, răspunderea, complexitatea activităţii şi nivelul studiilor necesare pentru desfăşurarea activităţii.

Sistemul de salarizare reglementat de această lege a avut la bază supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.

Prin urmare, începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu mai pot fi aplicate prevederile din contractele colective de muncă prin care se stabilesc alte drepturi salariale suplimentare.

Prin decizia nr.1414/4.11.2009, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art.41 alin.5 din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar : „prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederile legii cadru nr.330/2009”.

În mod similar, prin art.10 din OUG nr.1/2010, se prevede că: ”în conformitate cu prevederile art.30 din legea cadru nr.330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 01.01.2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor legii cadru nr.330/2009”.

Instanţa constituţională, prin decizia nr. 108/14.02.2006, a statuat că statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

În plus, prin decizia nr.292/1.07.2004, Curtea Constituţională a statuat că: „încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie, în caz contrar, s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept şi anume, primodialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale”.

76

În fine, prin decizia nr.1250/7.10.2010, Curtea Constituţională a statuat că: „ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele colective de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice”.

Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea. In caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale, chiar şi în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 cod pr.civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul reclamanţilor şi a admis ca fondat recursul pârâţilor şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul celor dispuse prin dispozitiv.



13. Cerere fost salariat AVAS pentru plata de salarii compensatorii ca urmare a concedierii colective.

Legea nr. 11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010 a intrat în vigoare la data de 30.01.2010.

Conform Legii 329/2009, AVAS este finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (S.G.G.). Bugetul S.G.G. este prevăzut în anexa nr.3 la Legea nr.11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010.

Bugetul AVAS – parte a bugetului S.G.G. a fost aprobat cu luarea în calcul a faptului că salariile personalului AVAS sunt la nivelul salariilor personalului din Secretariatul General al Guvernului, conform noilor prevederi legale.

În concluzie, Legea 329/2009 şi Legea 330/2009 au avut ca efect modificarea regimului salarial al personalului AVAS, drepturile salariale ale acestuia fiind stabilite începând cu ianuarie 2010 prin lege şi nu prin negociere colectivă.

Prin dispoziţiile actelor normative menţionate mai sus nu se prevede dreptul salariaţilor bugetari concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor de a primi plăţi compensatorii în valoare de 10 salarii.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar: „prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii cadru nr.330/2009.

Legea nr. 329/2009Legea nr. 330/2009

Anexa 3 din Legea nr. 11/2010Art. 3 din OUG nr. 1/2010

În fapt, prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la data de 12.08.2010 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 9934/118/2010 reclamanta G.G.N. a

77

chemat în judecată pe pârâta AVAS solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea AVAS la plata sumelor compensatorii constând în 10 salarii brute avute la data concedierii colective; plata dobânzilor legale aferente plăţilor compensatorii, de la data intervenirii concedierii şi până la efectuarea plăţii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele cererii, reclamanta învederează instanţei că în baza contractului individual de muncă pe durata nedeterminată nr. 444/01.04.2004, a deţinut funcţia de expert la Direcţia Monitorizare Contracte Postprivatizare din cadrul AVAS, până la data de 08.07.2010 când urmare a concedierii colective, au încetat raporturile de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului - Ordinul nr. 1498/08.07.2010 emis de Preşedintele AVAS.

Reclamanta susţine că la încetarea raporturilor de muncă nu au fost respectate prevederile contractului individual de muncă şi actului adiţional la acest contract încheiat la data de 12.12.2008, în sensul că unitatea angajatoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a salariilor compensatorii reprezentând echivalentul a 10 salarii brute avute la data apariţiei situaţiei cea determinat acordarea acestora.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În cuprinsul întâmpinării pârâta precizează că prevederile contractuale invocate de reclamanta se refereau la obligaţia AVAS de a plaţi salariaţilor 10 salarii compensatorii pentru 5 situaţii speciale referitoare la încetarea contractelor individuale de munca sau preluarea personalului AVAS de către alta entitate in urma reorganizării, restructurării, desfiinţării instituţiei, schimbării raporturilor de subordonare.

Aceasta clauza a fost introdusa in contractele individuale de munca după încheierea Actului Adiţional nr.2/30.09.2009 la Contractul Colectiv de munca 2009-2010, in perioada in care AVAS era încă o instituţie publica finanţata din venituri proprii, iar personalul instituţiei era salarizat conform prevederilor art. 28-32 din OUG nr.51/1998, respectiv in regim extrabugetar, prin contract colectiv de munca.

Pârâtul arată că, între data încheierii actului adiţional (30.09.2009) si data ajungerii la termen a CCM 2009-2010 (14.02.2010), au intervenit mai multe evenimente legislative cu incidenţa directa asupra CCM si asupra contractelor individuale de munca ale salariaţilor AVAS, precum:

In anexa nr.1 poziţia nr.3 din aceasta lege s-a stabilit ca AVAS isi schimba regimul de finanţare, din instituţie finanţata integral din venituri proprii in instituţie finanţata integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. In conformitate cu dispoziţiile art.5 alin.1 din Legea nr.329/2009 organizarea si funcţionarea precum si alte aspecte determinate de aplicarea masurilor de reorganizare se reglementează prin hotărâre a Guvernului, emisa in condiţiile alin.5 din acelaşi text de lege.

In temeiul art.5 alin.1 din Legea nr.329/2009 a fost adoptata H.G.nr.1436/2009 prin care H.G.nr.837/2004 privind organizarea si funcţionarea AVAS a suportat următoarele modificări/completări esenţiale: numărul maxim de posturi in structura AVAS a fost diminuat de la 510 la 422 (Art.4 alin.2 din H.G.nr.837/2004 modificat prin H.G.nr.1436/2009); prevederea conform căreia salariaţii AVAS erau salarizaţi in

78

conformitate cu contractul colectiv de munca, încheiat la nivelul instituţiei potrivit prevederilor legale in materie si ale contractelor individuale de munca a fost înlocuita cu dispoziţia conform căreia salarizarea personalului AVAS se face potrivit reglementarilor legale in vigoare aplicabile personalului din instituţiile si autorităţile publice finanţate integral de la bugetul de stat (Art.6 alin.2 din H.G. nr.837/2004 modificat prin H.G. nr.1436/2009); prevederile referitoare la finanţarea cheltuielilor instituţiei din venituri proprii au fost inlocuite cu prevederea conform căreia finanţarea cheltuielilor de personal si a celor aferente funcţionarii AVAS se asigura integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (Art.11 alin.1 din H.G. nr.837/2004 modificat prin H.G. nr.1436/2009).

Legea Cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fondurile publice

Pârâtul susţine că în conformitate cu art.1 alin.2 din legea 330/2009 începând cu data intrării sale in vigoare drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului sunt si rămân in mod exclusiv cele prevăzute de lege. Potrivit art.9 din lege, gestiunea sistemului de salarizare a personalului bugetar se asigură de fiecare ordonator de credite cu incadrarea in resursele financiare alocate anual prin legile privind bugetul de stat.

Apreciind că noile reglementări consacră o nouă realitate juridică incompatibilă cu un întreg set de clauze ale CCM 2009-2010 si ale contractelor individuale de munca încheiate in baza acestuia, în raport şi de dispoziţiile art.14 lit. a), b) şi u) din OUG NR. 1/2010 prin care au fost abrogate expres normele contrare din OUG nr.51/1998, OUG nr.23/2004, precum şi „orice alte dispoziţii din actele normative speciale care reglementează posibilitatea negocierii drepturilor salariate pentru instituţiile şi autorităţile publice care şi-au schimbat regimul de finanţare din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, potrivit Legii 329/2009", pârâtul solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2056/10.12.2010 s-a admis cererea formulată de reclamantă;

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata daunelor compensatorii reprezentând echivalentul a 10 salarii brute, prin raportare la cuantumul salariului brut existent la data concedierii colective.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata dobânzii legale aferenta sumelor cuvenite reclamantei, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plătii efective a acestor drepturi.

S-au respins restul pretenţiilor privind obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale, de la data concedierii colective până la data formulării cererii de chemare în judecată, ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

În baza contractului individual de muncă nr. 444/01.10.2004 completat cu actele adiţionale ulterioare, reclamanta G.G.N. a avut calitate de salariat în cadrul societăţii pârâte AVAS Bucureşti, desfăşurând activitate în funcţia de expert la

79

http://Art.11/

direcţia Monitorizare Contracte Postprivatizare, cu începere din data de 01.10.2004 până la data de 08.07.2010.

Potrivit Ordinului nr. 1498/08.07.2010 emis de Preşedintele AVAS, cu începere din data de 08.07.2010, reclamantei G.G.N. i-a încetat contractul individual de muncă, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în baza art. 65 şi urm. din Legea 53/2003 ca urmare a concedierii colective.

Prin art. 1 din actul adiţional la contractul individual de muncă al reclamantei nr. 444/01.10.2004 încheiat la data de 12.12.2008, pe baza acordului părţilor, s-a completat clauza 4 din contract ,,Obligaţiile angajatorului” cu următoarea obligaţie ,, salariatul (s.n.) beneficiază de salarii compensatorii în următoarele situaţii: încetarea contractului individual de muncă , ca urmare a concedierilor colective sau individuale care nu ţin de persoana salariatului (…)” reprezentând echivalentul a 10 salarii brute avute la data apariţiei situaţiei ce a determinat acordarea acestora. Salariul brut ce va fi luat ca referinţă va fi salariul brut din contractul individual de muncă, cu modificările ulterioare”.

Se reţine de către Tribunal aşadar că izvorul dreptului de natură patrimonială pretins de reclamantă îl reprezintă clauza expresă şi fără nici un echivoc, înserată prin acordul părţilor în contractul individual de muncă nr. 444/01.10.2004 completat cu actele adiţionale.

Actul adiţional la contractul individual de muncă ce inserează printre obligaţiile angajatorului şi pe cea a plăţii de salarii compensatorii în caz de concediere a fost încheiat, în baza acordului părţilor la data de 12.12.2008, în timp ce Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate AVAS pentru anii 2009 – 2010 a fost înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti sub nr. 673/11.02.2009, dată de la care potrivit legii îşi produce şi efecte iar actul adiţional la care pârâta face referire este ulterior .

Se reţine aşadar că această obligaţie asumată de pârâtă prin contract individual de muncă nu are la bază o consacrare contractuală în C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010 ci este anterioară acestui contract.

Prin urmare nu se poate reţine un raport de dependenţă sub aspectul duratei, între această clauză şi CCM la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010.

Intervenţiile legislative, deşi au modificat esenţial structura AVAS în toate componentele sale, prin prisma caracterului lor neretroactiv, nu pot afecta drepturi salariale recunoscute salariaţilor acestei instituţii prin contracte de muncă încheiate anterior, în lipsa unor negocieri care să conducă la un acord între părţi; nu se poate susţine că a operat o încetare de drept a efectelor contractului individual de muncă în privinţa plăţilor compensatorii. O astfel de apreciere echivalează cu o modificare unilaterală a contractului de muncă, în privinţa unui element esenţial, ce nu poate interveni decât în situaţiile expres prevăzute de art. 41 din C.muncii.

În speţă însă instituţia angajatoare nu a făcut dovada, în condiţiile art. 287 C.muncii, a modificării contractului individual de muncă nr. 444/01.10.2004 completat cu actele adiţionale, în privinţa clauzei referitoare la plăţile compensatorii în caz de concediere colectivă şi nici a altor împrejurări de natură a afecta valabilitatea acestei clauze.

80

Dreptul reclamantei la plata salariilor compensatorii trebuie să fie luat în considerare întrucât a fost stabilit prin contract individual de muncă încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sale iar potrivit art. 4 , angajatorul are obligaţia , să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de muncă, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din lege. Mai mult, potrivit art. 8 alin.(1) C.muncii contractul individual de muncă constituie ,,legea părţilor” şi trebuie executat cu respectarea principiului bunei credinţe.

Potrivit art. 1088 alin.(1) Cod civil la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare de bani, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală (…); alin.(2) - Aceste daune interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa va admite în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, urmând a obliga pârâta către reclamantă la plata dobânzii legale aferenta sumelor ce i se cuvin, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plătii efective a acestor drepturi.

Împotriva sentinţei civile nr.2056/10.12.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, la data de 04.03.2011 a declarat recurs AVAS.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:În fapt, prin cererea adresată Tribunalului la data de 12.08.2010, intimata

G.G.N. a solicitat obligarea AVAS la plata sumelor compensatorii reprezentând 10 salarii brute avute la data concedierii colective precum şi la plata dobânzilor legale aferente plăţilor compensatorii, de la data concedierii până la data plăţii efective, invocând în acest sens clauzele contractului individual de muncă în forma anterioară modificării de drept a acestuia, intervenite prin OUG nr.1/2010.

Învederează recurenta că, în conformitate cu dispoziţiile HG nr.368/2010, AVAS a desfiinţat un număr de 155 de posturi, unul din posturile desfiinţate fiind cel ocupat de intimată.

Clauza privind acordarea celor 10 salarii compensatorii a fost introdusă în contractele individuale de muncă după încheierea actului adiţional nr.2/30.09.2009 la CCM AVAS valabil pentru anii 2009-2010 în perioada în care AVAS era finanţată din venituri proprii. Legea nr.329/2009, Legea nr.330/2009 şi OUG nr.1/2010 au avut ca efect modificarea regimului salarial al personalului AVAS, drepturile salariale fiind stabilite începând cu luna februarie 2010 prin lege şi nu prin negociere colectivă. Cum nici dispoziţiile legii 330/2009 sau ale OUG nr.1/2010 nu prevăd dreptul salariaţilor bugetari concediaţi de a primi plăţi compensatorii în valoare de 10 salarii, este evident faptul că contractele individuale de muncă ale salariaţilor AVAS au fost modificate de drept şi în ceea ce priveşte aceste plăţi compensatorii, motiv pentru care instanţa apreciază că la data concedierii reclamantului – 08.07.2010, acestuia din urmă nu i se mai cuvenea plata acestor salarii.

Abordarea instanţei de fond este eronată, vădind fie încălcarea, fie interpretarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în anul 2010 personalului bugetar în general, şi a personalului din instituţiile care şi-au schimbat sistemul de finanţare în special, precum şi a dispoziţiilor legale privind finanţele publice.

81

Clauza privind acordarea celor 10 salarii compensatorii a fost prevăzută pentru prima dată în CCM 2008-2009 şi preluată în actul adiţional nr.2 la CCM 2009-2010.

Între clauza privind acordarea celor 10 salarii compensatorii şi CCM 2009-2010 există o strânsă legătură de dependenţă, întrucât CCM a fost singurul temei legal pentru o astfel de clauză. În sistemul legii vechi, drepturile salariale ale personalului AVAS erau stabilite prin CCM, conform art. 29-31 din OUG nr.51/1998. Aceste dispoziţii legale au fost abrogate implicit prin Legea nr.329/2009 şi expres prin OUG nr.1/2010. De altfel, după cum se poate observa. Actul adiţional la CIM este denumit „Anexa….la CCM..”

În conformitate cu dispoziţiile OUG nr.1 drepturile băneşti prevăzute CCM 2009 – 2010 s-au acordat până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă(14.02.2010); după această dată, personalul AVAS a dobândit statutul personalului bugetar. A susţine că personalul AVAS îşi menţine privilegiile câştigate în perioada în care AVAS se autofinanţa şi după trecerea la sistemul de finanţare de la bugetul de stat echivalează cu înfrângerea principiului salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice. Mai mult decât atât, dacă s-ar aplica opinia instanţei de fond, s-ar ajunge la situaţia în care un salariat AVAS încadrat anterior datei de 15.02.2010 să aibă drepturi disproporţionat de mari faţă de un salariat încadrat ulterior acestei date.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta Ganea Gemma Nicoleta a avut calitatea de salariat în cadrul societăţii pârâte în baza contractului individual de muncă nr.444/01.10.2004.

Prin Ordinul nr.1498/08.07.2010 emis de Preşedintele AVAS s-a dispus începând cu 08.07.2010 încetarea contractului individual de muncă al reclamantei în baza art. 65 din codul muncii ca urmare a concedierii colective.

În conformitate cu prevederile OUG nr.23/2004 şi OUG nr.51/1998 privind valorificarea unor active ale statului AVAS era o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale finanţată din venituri proprii.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 -30 din OUG nr.51/1998 personalul AVAS beneficia de salarizarea specială cu respectarea principiilor gestiunii fondurilor în regim extrabugetar.

Astfel, salariile de bază şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare se stabileau prin negocieri colective sau individuale între preşedintele AVAS şi salariaţii sau reprezentanţii acestora, în vigoare, cu încadrarea în resursele financiare proprii prevăzute din venituri extrabugetare, (conform art. 31 al.5 din OUG 51/1998).

La data de 12.11.2009 a intrat în vigoare legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordului cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional ce a reglementat printre altele şi măsuri privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, printre care se numără şi AVAS.

Prin anexa 1 punctul 3 la legea menţionată mai sus s-a dispus ca AVAS, care înainte era aflată în subordinea Guvernului şi coordonarea primului ministru şi finanţată integral din venituri proprii, să treacă la schimbarea regimului de finanţare integral de la buget ul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

82

Întrucât art. 5 din legea nr.329/2009 prevedea ca înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute în anexele 1,2 se reglementează prin hotărârea Guvernului, a fost emisă HG 1436/2009 care prevedea la art. I pct.2 că „salarizarea personalului AVAS se face potrivit reglementărilor legale în vigoare aplicabile personalului din instituţiile şi autorităţile publice finanţate integral de la bugetul de stat..”

La data de 01.01.2010 a intrat în vigoare legea cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.

Conform art.1 alin.2 din această lege, gestiunea sistemului de salarizare a personalului bugetar se asigură de fiecare ordonator de credite cu încadrarea în resursele financiare alocate anual prin legile privind bugetul de stat.

La data de 30.01.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010.

Conform Legii 329/2009, AVAS este finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului (S.G.G.)

Bugetul S.G.G. este prevăzut în anexa nr.3 la Legea nr.11/2010 privind bugetul de stat pe anul 2010.

Bugetul AVAS – parte a bugetului S.G.G. a fost aprobat cu luarea în calcul a faptului că salariile personalului AVAS sunt la nivelul salariilor personalului din Secretariatul General al Guvernului, conform noilor prevederi legale.

În concluzie, legea 329/2009 şi legea 330/2009 au avut ca efect modificarea regimului salarial al personalului AVAS, drepturile salariale ale acestuia fiind stabilite începând cu ianuarie 2010 prin lege şi nu prin negociere colectivă.

Prin dispoziţiile actelor normative menţionate mai sus nu se prevede dreptul salariaţilor bugetari concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor de a primi plăţi compensatorii în valoare de 10 salarii.

În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art.41 şi art.17 din codul muncii referitoare la interzicerea modificării unilaterale a contractului individual de muncă, şi obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele din contractul colectiv de muncă, ce urmează a fi modificate, întrucât modificarea drepturilor salariale nu a operat ca urmare a voinţei angajatorului şi ca urmare a voinţei legiuitorului.

În conformitate cu prevederile art.3 din OUG 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar: „prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor legii cadru nr.330/2009.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009 Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 41 alin.5 din Constituţie privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să corespundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

În fine, prin decizia nr.1250/07.10.2010, Curtea Constituţională a constatat că „ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă individuale sau colective ale personalului plătit din fonduri publice.”

83

Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă pentru viitor legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea.

În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale, în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.



Preşedinte Secţie civilă,MIHAELA POPOACĂ

84

Portalul instanţelor de judecată -...

Documents

Transcript of Portalul instanţelor de judecată -...