1

R O M Â N I A CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ Târgu Mureş, str. Justiţiei, nr.1, judeţul Mureş Telefon 0265-263694, fax 0265-269.199, email ca-tgmures@just.ro Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

MINUTA ÎNTÂLNIRII PROFESIONALE

DIN 9 OCTOMBRIE 2015

1. Procedura verificării și regularizării în cauzele având ca obiect clauze abuzive. Este necesar să se solicite reclamantului să precizeze valoarea obiectului cererii (cuantumul sumelor de restituit) și modul de calcul al acesteia ?

Materia: drept civil, drept procesual civil

Subcategorie: clauze abuzive Obiect ECRIS: acțiune în constatare

Acte normative incidente: art. 194 lit. c, art. 200 Cod Procedură Civilă, Legea nr. 193/2000

În opinia majoritară, este necesară precizarea elementele

anterior menționate, în scopul respectării dispozițiilor art. 194 lit. c Cod proc. civ., excepție făcând situația în care obiectul cauzei este determinabil, iar acest aspect este suficient pentru a se proceda la judecată.

Argumente: În condiţiile în care modul de calcul al sumelor solicitate pe

calea acţiunii este unul complex, neputând fi realizat de o persoană fără pregătire de specialitate financiar-contabilă, ar fi prea împovărător să i se solicite părţii să realizeze un raport de expertiză extrajudiciară, anterior depunerii acţiunii, cu atât mai mult cu cât, pe lângă costurile pe care le presupune, acest raport nu este întocmit în

2

condiţii de contradictorialitate, ceea ce înseamnă că, pentru a răspunde solicitării instanței, partea a realizat deja proba expertizei, la data depunerii acţiunii.

În aceste condiţii, întrucât obiectul acţiunii este determinabil, o evaluare mai precisă urmează a fi realizată în cadrul probatoriului de care înţelege partea să se prevaleze, potrivit prevederilor art. 10 şi 249 Cod proc. civ., care urmează să fi pus în discuţia părţilor şi supus cenzurii instanţei.

În plus, art. 194 alin. 1 lit. c Cod proc. civ. obligă la precizarea obiectului și valorii cererii, după prețuirea reclamantului, tot de către acesta urmând a fi arătat modul de calcul . În situația în care partea adversă contestă calculul are obligația de a prezenta, la rândul ei, propriul calcul, și abia după parcurgerea acestor momente procedurale, instanța poate aprecia dacă este nevoie de o expertiză, în acest scop (în caz afirmativ punând, desigur, în discuția părților, această problemă – art. 22 alin. 2, art. 224 Cod proc. civ.).

Precizarea obiectului cererii (valorii cererii), după prețuirea reclamantului, este necesară inclusiv pentru ca instanța să poată proceda, în mod efectiv, în temeiul art. 131 alin. 1 Cod proc. civ., la verificarea competenței sale.

În opinia minoritară, faptul că în astfel de cauze obiectul este

determinabil sau faptul că menționarea valorii respective presupune efectuarea unor calcule mai complicate nu este un motiv de eludare a dispozițiilor art. 194 lit. c Cod proc. civ.

Argumente: Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest

fel, respectarea principiilor celerităţii şi dreptului la un proces echitabil. Caracterul constituțional al acestor dispoziții a fost confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 479/2013, nr. 410/2014 și nr. 708/2014. Curtea a statuat că procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 Cod proc. civ.

Decizia nr. 944/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă, se raportează la normele vechiului Cod de procedură civilă (care prevedeau expres la art. 112 pct. 3 faptul că se va indica valoarea obiectului cererii), dar nu în toate cazurile în

3

care acesta este evaluabil în bani, ci doar atunci când preţuirea este cu putință.

Anularea cererii pentru neprecizarea valorii obiectului nu înseamnă îngrădirea accesului la justiție, reclamantul putând oricând introduce acțiunea într-o formă care să respecte exigențele art. 194 Cod proc. civ.

2. Competența materială în cazul cererilor având ca obiect, pe lângă constatarea caracterului abuziv a unor clauze evaluabile în bani, și constatarea caracterului abuziv al unor clauze neevaluabile în bani (ex., dreptul băncii de a declara scadența anticipată în cazul neîndeplinirii obligațiilor împrumutaților asumate prin alte contracte de credit sau dreptul băncii de a modifica unilateral valoarea oricăror comisioane ori obligația clientului de a suporta riscul valutar).

Materia: drept civil, drept procesual civil Subcategorie: clauze abuzive

Obiect ECRIS: acțiune în constatare Acte normative incidente: art. 94, art. 95 alin. 1, art. 99 Cod Procedură Civilă,

Legea nr. 193/2000

Potrivit opiniei minoritare, competent pentru soluționarea acestor tipuri de acțiuni este tribunalul, prin raportare la art. 99 alin. 2 C proc. civ. care prevede că, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Argumente:

Asemenea clauze contractuale nu sunt evaluabile în bani, prin ele însele, având în vedere că nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar permit pârâtei să acţioneze în anumite moduri, fără să poată fi evaluate în bani, cel puţin anterior aplicării lor.

În ceea ce priveşte capetele de cerere vizând clauzele evaluabile în bani, acestea vor urma soarta capătului de cerere care atrage competenţa instanţei de grad mai înalt.

4

Conform art. 95 Cod proc. civ., tribunalul este instanţă de drept comun pentru soluţionarea cererilor în primă instanţă, judecătoria având o competenţă limitată, conform prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a-k Cod proc. civ.

Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art. 94 pct.1 lit. a-k Cod proc. civ. şi, prin urmare, nu este de competenţa judecătoriei, ci a tribunalului, mai exact, a tribunalului specializat.

Potrivit opiniei majoritare, orice clauză din contractele de

împrumut bancar este evaluabilă în bani, fiind atrasă, după caz, competența judecătoriei sau a tribunalului, în funcție de valoarea clauzei care face obiectul cererii de chemare în judecată.

Argumente:

Competența instanței în litigiile referitoare la clauzele vizând dreptul băncii de a declara scadența anticipată, în cazul neîndeplinirii obligațiilor împrumutatului asumate prin alte contracte de credit ori dreptul băncii de a modifica unilateral valoarea oricăror comisioane sau obligația clientului de a suporta riscul valutar se stabilește, în mod concret, potrivit regulilor aplicabile litiilor evaluabile în bani.

Clauzele anterior enumerate, deși nu au caracter principal în economia contractului de împrumut, produc, totuși, efecte patrimoniale concrete cu privire la persoana împrumutată. În condițiile în care aceste clauze sunt subsidiare, având legătură directă cu cele principale și fiind activate tocmai în situația în care acestea nu sunt îndeplinite, nu se poate ignora caracterul evaluabil în bani al cauzei.

Concluzia se impune și prin aplicarea mutatis mutandis, a dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 32/9 iunie 2008 (RIL): ori de cate ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă si necesară; în aceste condiții, trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială sau căile de atac, între altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea paratului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existentei sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acțiunile în constatarea simulației unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acțiunile în regres și

5

în revocare; în cazul acțiunii în nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are conținut patrimonial atunci cand el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desființare se urmărește, fiind evident că și lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecințe patrimoniale și, ca atare, acțiunea prin care se valorifică un asemenea drept este patrimonială; a susține că acțiunea în desființarea unui act juridic producător de consecințe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.

3. Calitatea de reprezentant convențional al persoanei juridice prin prisma art. 84 alin. 1, raportat la art. 80 din Codul de procedură civilă - în procedura contencioasă și în procedura necontencioasă

Materia: drept procesual civil Subcategorie: executare silită

Obiect ECRIS: învestire cu formulă executorie Acte normative incidente: art. 84, art. 194 lit. b, art. 641 Cod Procedură Civilă

PREMISĂ: În procedura contencioasă: în cererea de chemare in judecata

s-a indicat o anume persoană ca având calitatea de administrator statutar al societăţii reclamante, dar, ulterior, s-a precizat că această menţiune este eronată întrucât respectiva persoană ar fi fost „administrator delegat” de către administratorul statutar, prin procură specială.

Cererea de chemare în judecată a fost semnată de avocat care a prezentat şi o împuternicire, în acest sens, fiind mandatat să reprezinte persoana juridică (societatea), de către persoana fizică („administrator delegat”) care, la rândul ei, a fost mandatată (prin procura specială) de către administratorul statutar.

În procedura necontencioasă (e.g., cererea având ca obiect învestirea cu formulă executorie a unui titlu executoriu): reclamanta, persoană juridică având sediul în altă țară, a mandatat (prin procură generală) o altă persoană juridică, să o reprezinte, iar aceasta, la rândul ei, a mandatat un avocat.

Într-o opinie, majoritară, se susține că, din perspectiva disp.

art. 84 alin. 1 Cod proc. civ., voința legiuitorului este clară, în

6

sensul posibilității persoanelor juridice de a fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat. Prin urmare, în respectarea acestei norme generale, reprezentantul legal al persoanei juridice, respectiv administratorul statutar, putea să mandateze, în calitate de reprezentant convențional, doar un consilier juridic sau un avocat.

Însă, reprezentantul legal - administratorul statutar al societăţii -nu avea posibilitatea legală să transmită dreptul său de reprezentare în justiţie a persoanei juridice unei persoane fizice care, la rândul ei, să împuternicească un avocat, adică un reprezentant convențional.

S-a susținut că limitarea operată de legiuitor prin art. 84 alin. 1 Cod proc. civ. se justifică prin încercarea de a împiedica antrenarea persoanelor juridice în litigii fără a exista, cu adevărat, o voinţă societară, în acest sens, cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care cererea este respinsă, cheltuielile de judecată sunt suportate de societate.

O soluție de acoperire a nulităţii invocate de partea cu interese contrare ar fi acordarea, de către administratorul statutar al persoanei juridice reclamante, a unui mandat de reprezentare convențională în instanţă, direct avocatului. În condițiile în care un astfel de mandat nu este acordat, se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, cu consecința anulării cererii.

Atunci când se pune problema lipsei dovezii calității de reprezentant, dispoziția anulării cererii nu va putea fi luată decât după acordarea unui termen scurt, în scopul complinirii lipsurilor, potrivit art. 82 alin. 1 Cod proc. civ., context în care partea are obligația de a depune dovada, în acord cu distincțiile făcute de art. 151 Cod proc. civ.

Contractul de mandat materializat prin procura generală (art. 86 Cod proc. civ.) acordată de reprezentantul legal al persoanei juridice unei persoane fizice nu răspunde exigențelor anterior menționate, cu atât mai mult cu cât declanșarea unui litigiu în care este antrenată persoana juridică, prin înregistrarea unei cereri de chemare în judecată, constituie un act de dispoziție, astfel încât o procură generală nu acoperă această posibilitate – iar art. 84 alin. 1, 2 conține norme speciale, prin raportare la art. 86 Cod proc. civ.

Chiar și în situația în care procura este specială, având ca obiect mandatarea persoanei fizice, de către administratorul statutar al persoanei juridice, să încheie, cu avocatul, contractul de asistență juridică, în scopul reprezentării convenționale în fața instanței, a persoanei juridice (societății), rămâne neacoperită veriga semnării contractului de asistență juridică de către reprezentantul legal al

7

persoanei juridice, în contextul în care, astfel cum s-a precizat, acțiunea (cu toate elementele acesteia) constituie un act de dispoziție.

Soluția este aceeași și în ipoteza soluţionării cererilor în procedura necontencioasă, persoana juridică putând fi reprezentată în condițiile art. 84 alin. 1 Cod proc. civ. Cererea se anulează întrucât reprezentarea convențională a persoanelor juridice nu este posibilă, în mod legal, prin mandatarul persoană juridică, neexistând temei pentru diferențieri între procedura contencioasă și cea necontencioasă.

Într-o altă opinie, minoritară, se susține că, prin raportare la

distincțiile între reprezentarea legală și reprezentarea convențională, în temeiul contractului de mandat, materializat prin procura acordată de administratorul statutar unei persoane fizice, aceasta din urmă poate încheia, în mod valabil, contractul de asistență juridică.

Prin urmare, avocatul cu care persoana fizică a încheiat acest contract - în limita puterii de reprezentare care i-a fost transmisă de administratorul statutar, prin procură specială - poate reprezenta persoana juridică (societatea) în fața instanței, construcția procedurală înscriindu-se în prevederile art. 84 alin. 1 Cod proc. civ., atât în procedura contencioasă, cât și în cea necontencioasă.

Bunăoară, o cerere de învestire cu formulă executorie formulată în condițiile de mai sus nu va fi anulată în situația în care societatea care a fost mandatată a formulat-o prin consilier juridic/avocat, fiind, astfel, respectate exigențele art. 84 Cod proc. civ., a cărui finalitate o constituie asigurarea, în cazul persoanelor juridice, a accesului la instanță printr-o persoană specializată, indiferent cu cine se află aceasta în raporturi contractuale (cu creditoarea sau cu reprezentanta acesteia).

Pe de altă parte, un argument în plus, cu referire la procedura necontencioasă, îl poate constitui faptul că art. 84 alin. 1 Cod proc. civ. reglementează reprezentarea persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată. Or, în cazul învestirii cu formulă executorie a unor titluri executorii anume prevăzute de lege, procedura de urmat este cea prevăzută de art. 527 Cod proc. civ.

4. Momentul „constatării” contravenţiei constând în circulația fără a deţine rovinietă valabilă

Materia: contencios administrativ și fiscal

8

Subcategorie: alte tipuri de cauze Obiect ECRIS: anulare proces verbal de contravenție

Acte normative incidente: art. 9 din O.G. nr. 15 /2002 (modificat prin O.U.G. nr. 8/2015), art. 13 alin.1 din O.G. nr.2/2001, art. 14 alin.1 din O.G. nr. 2/2001.

Pe de o parte, s-a considerat că art. 9 din O.G. nr.15/2002

reprezintă o normă specială, derogatorie de la dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2002, care prevede un termen special de prescripţie de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Argumente: Întrucât legea specială nu prevede expres sancţiunile care

intervin în cazul nerespectării acestor termene, devin incidente dispoziţiile normei generale, respectiv prescripţia aplicării şi cea a executării sancţiunii amenzii contravenţionale.

Astfel, s-a considerat că, pe lângă interdicţia încheierii altor procese verbale de sancţionare în intervalul celor 30 de zile ulterioare momentului constatării contravenţiei şi până la comunicarea actului sancţionator, legea nouă a impus şi un termen special de prescripţie a sancţionării contravenţionale, de 30 de zile, respectiv 2 luni, în forma la zi a O.G. nr. 15/2002, de la momentul constatării contravenţiei şi până la întocmirea procesului verbal de contravenţie.

În ceea ce priveşte momentul constatării faptei, raportat la specificul acestei contravenţii, potrivit art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 15/2002, începând cu data de 1 octombrie 2010, constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale din România, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

Totodată, potrivit art. 11 alin. 1 din Ordinul M.T. nr. 769/ 2010, constatarea contravenţiilor prevăzute la art. 8 din O.G. nr. 15/2002, se efectuează cu ajutorul mijloacelor tehnice, parte a SIEGMCR, care, conform alin. 2 lit. b, pot fi dispozitive amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale din România, respectiv sisteme de camere video, fixe sau mobile şi care au rolul de a identifica, în regim static ori dinamic, numărul de înmatriculare al vehiculului, în vederea interogării bazei de date a SIEGMCR cu privire la achitarea corespunzătoare a tarifului de utilizare pentru vehiculul verificat.

Alin. 3 stipulează că, în cazul utilizatorilor români, dacă se constată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute la alin. 2 lit. b, lipsa rovinietei valabile pentru vehiculul verificat, în baza datelor privind utilizatorul acestuia furnizate de Ministerul Administraţiei şi

9

Internelor - Direcţia regim permise de conducere şi înmatriculare vehicule, personalul abilitat aplică sancţiunea şi încheie procesul-verbal de constatare a contravenţiei. Conform alin. 5, procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzut la alin. 3 se încheie ulterior, în lipsa contravenientului.

Sintetizând aceste dispoziţii legale, s-a conchis că în cazul comiterii contravenţiilor prevăzute de O.G. nr. 15/2002, atunci când sunt utilizate sisteme de camere video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale din România, ca în situaţia dezbătută, constatarea abaterii se face în momentul folosirii respectivului dispozitiv, care identifică numărul de înmatriculare al vehiculului.

Faţă de specificul modalităţii de constatare a unor astfel de abateri, având în vedere şi modificările legislative survenite, s-a apreciat că momentul constatării faptei este cel al utilizării dispozitivului omologat, când se realizează captura fotografică a autovehiculului, moment de la care agentul constatator are obligaţia ca, în termen de 30 de zile, respectiv 2 luni în forma actualizată a O.G. nr. 15/2002, să obţină datele utilizatorului acestuia furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi să încheie actul sancţionator, în cazul depăşirii acestui termen survenind prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale.

În plus, s-a arătat că nerespectarea termenului stabilit de lege pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale reprezintă un motiv de nulitate de ordine publică pe care instanţa este obligată să îl analizeze din oficiu, chiar în lipsa invocării acestui aspect de către petent, deoarece vizează contemporaneitatea încheierii procesului verbal de sancţionare a contravenientului, motiv pentru care, la momentul încheierii procesului verbal de sancţionare a contravenţiei este necesar ca acesta să îndeplinească toate condiţiile fond şi de formă, inclusiv faptul ca la acest moment să nu fii trecut termenul pentru aplicarea sancţiunii incidente.

Pe de altă parte, se consideră, în opinia majoritară, că, plecând

de la aceeaşi ipoteză a existenţei unei norme speciale, respectiv art. 9 din O.G. nr. 15/2002, derogatorii de la art. 13 alin.1 din O.G. nr. 2/2001, filmarea cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate reprezintă un fapt material, fără valenţe juridice în privinţa momentului constatării faptei.

Argumente: Așadar, aspectul cu privire la care există opinii divergente este

reprezentat de stabilirea momentului constatării faptei de a circula

10

fără a deţine rovinietă valabilă prevăzută de art. 8 din O.G. nr. 15/2002.

În această opinie, s-a arătat că trebuie realizată distincţia între proba unei fapte contravenţionale şi constatarea acesteia.

Dacă în primul caz, legea impune folosirea unor mijloace tehnice omologate (conform argumentelor anterior redate cu privire la procedura de constatare prevăzută de Ordinul M.T. nr. 769/ 2010), constatarea unei contravenţii reprezintă o activitate intelectuală a agentului constatator competent prin care, pe baza înregistrării video sau a probei foto obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice prevăzute de lege, constată că fapta există, constituie contravenţie şi aplică sancţiunile conform legii.

Faţă de specificul modalităţii de constatare a unor astfel de abateri, având în vedere şi modificările legislative survenite, s-a considerat că momentul constatării faptei este cel al vizionării de către agent a înregistrărilor video realizate cu mijloacele tehnice omologate, iar nu momentul când se realizează captura fotografică sau video a autovehiculului. Doar la momentul vizionării, agentul constatator realizează operaţiunea intelectuală de constatare, materializată fie într-un proces verbal de vizionare, fie chiar în actul sancţionator.

Aşadar, momentul constatării faptei este cel al vizionării de

către agent a înregistrărilor video realizate cu mijloacele tehnice omologate, iar nu momentul când se realizează captura fotografică sau video a autovehiculului, trebuind făcută distincţia între data săvârşirii contravenţiei, care este aceea la care se realizează înregistrarea video cu mijlocul tehnic omologat, şi data la care persoanele prevăzute de art. 15 alin. 2 din OG 2/2001, constată săvârşirea faptei, conform alin. 1 - Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori (1). Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale (2).

Având în vedere prevederile legale anterior citate, contravenţia se constată de către agenţii constatatori şi, nicidecum, de către un mijloc tehnic, astfel că momentul constatării

11

contravenţiei este acela al vizionării de către agent a înregistrărilor video realizate.

NOTĂ: Ordinul M.T. nr. 769/2010 a fost abrogat prin Ordinul

M.T. nr. 611/2015, publicat în M.O., nr. 290/28 aprilie 2015, iar constatarea și aplicarea contravențiilor este, în prezent prevăzută de art. 18 (anterior fiind reglementată de art. 11 din Ordinul M.T. nr. 768/2010).

5. Înscrierea valorii garanţiilor în tabelul definitiv de creanţe, în urma întocmirii rapoartelor de evaluare, potrivit art. 41 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, la „valoarea de piață” (valoarea de circulație) sau la „valoarea încasabilă” (reprezentând preţul rămas de achitat de către promitenţii-cumpărători în urma perfectării unor antecontracte de vânzare-cumpărare, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, având ca obiect bunuri aflate în proprietatea debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de ipotecă). Aplicabilitatea prevederilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, în cazul executării obligaţiilor rezultând din antecontracte de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, conform art. 931 din Legea nr. 85/2006

Materia: civil

Subcategorie: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: contestaţie împotriva măsurilor

administratorului/lichidatorului judiciar Acte normative incidente: art. 73 alin. 3, art. 41 alin. 2, art. 53, art. 931 din

Legea nr. 85/2006, art. 1746 alin. 1 şi 2, art. 2345 din Codul civil din 1864

PREMISĂ: Prin rapoartele de evaluare s-a stabilit prețul de piață

(valoarea de circulație) al imobilelor. Apoi, rapoartele au fost completate, la solicitarea administratorului judiciar care i-a cerut evaluatorului să precizeze „valoarea încasabilă” - reprezentând preţul rămas de achitat de către promitenţii-cumpărători în urma perfectării unor antecontracte de vânzare-cumpărare, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, ce au ca obiect bunuri aflate în proprietatea debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de ipotecă. Prin prisma art. 149 din Legea nr. 85/2006 și în raport cu momentele

12

la care au fost încheiate contractele de garanţie, aplicabile sunt atât dispoziţiile vechiului Cod civil, cât şi cele ale noului Cod civil.

În tabelul definitiv, administratorul judiciar a înscris creanţele garantate ale băncii - care avea constituit un drept de ipotecă asupra imobilelor - la „valoarea încasabilă”, adică mult sub preţul de evaluare (valoarea de piață) a imobilului. Creditorul a contestat această măsură, solicitând să fie luată în considerare valoarea de piaţă a imobilelor, cu consecinţa înscrierii creanţei sale în categoria celor garantate, la valoarea cuprinsă în raportul iniţial de evaluare (valoarea de piaţă).

Argumente: Într-o opinie, majoritară, s-a pornit de la faptul că întocmirea

raportului de evaluare se înscrie într-o obligaţie legală a administratorului judiciar, conform art. 41 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, însă această măsură se impune a fi realizată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Conform art. 1746 alin. 1 şi 2 din Codul civil din 1864, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii, drept care „se conservă asupra imobilelor în orice mână va trece” (dispoziţii similare regăsindu-se și în noul Cod civil, potrivit art. 2345 dreptul de ipotecă menţinându-se asupra bunurilor grevate in orice mână ar trece). Aceste prevederi sunt menite să asigure îndestularea creditorului diligent, chiar şi în situaţia în care imobilul este înstrăinat.

Or, asupra imobilelor ipotecate a fost înscrisă şi o interdicţie de înstrăinare, iar administratorul judiciar a menţionat că, până la întocmirea tabelului definitiv, imobilele ipotecate în favoarea contestatoarei (banca) nu au fost înstrăinate (nefiind încă încheiate contracte de vânzare-cumpărare), aflându-se, deci, în proprietatea debitoarei. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru care să nu fie luate în considerare la stabilirea valorii garanţiei, la valoarea de piaţă. Debitoarea a fost cea care s-a obligat să înstrăineze imobilele, cu toate că asupra acestora era înscrisă o ipotecă, astfel că tot ea avea obligaţia ca, până la momentul achitării integrale a ratelor datorate de cumpărători, fie să achite creanţa în baza căreia a fost constituit dreptul de ipotecă, fie să ofere băncii o altă garanţie. În acest fel avea posibilitatea să-şi îndeplinească atât obligaţiile asumate faţă de bancă, cât şi faţă de cumpărător. Respectarea antecontractelor de vânzare-cumpărare cade în sarcina debitoarei care nu se poate prevala de obligaţiile asumate faţă de promitenţii-cumpărători pentru a nu-şi respecta obligaţiile asumate față de bancă - în favoarea căreia s-a înscris dreptul de ipotecă în cartea funciară.

13

Prin fiecare contract de vânzare-cumpărare/construire cu plata în rate, promitentul-cumpărător s-a obligat să-i acorde debitoarei libertatea de a contracta creditul cu banca, dar numai în limita ratelor rămase de achitat. Or, această obligaţie a societăţii debitoare este una personal (nefiind o obligație a creditoarei), așa încât nerespectarea obligaţiei asumate faţă de cumpărătorii-promitenţi nu poate sta la baza încălcării unei alte obligaţii faţă de bancă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Potrivit art. 1746 alin. 2 din Codul civil din 1864 (art. 2345 din noul Cod civil), chiar şi în situaţia în care aceste imobile ar fi înstrăinate, dreptul de ipotecă ar greva în continuare bunurile vândute care nu pot fi, deci, înstrăinate libere de sarcini întrucât nu au făcut obiectul procedurii de lichidare prevăzute de art. 116 din Legea nr. 85/2006. Doar în situaţia în care bunul este înstrăinat în realizarea planului de reorganizare sau în cadrul procedurii de lichidare a patrimoniului la valoarea de vânzare forţată, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 85/2006 şi acesta s-ar „curăţa” de ipoteca instituită deoarece întreaga valoare obţinută din vânzare, cu excepţia sumelor prevăzute de art. 121 alin. 1 pct. 1, ar fi utilizată pentru realizarea dreptului de ipotecă, drept care, astfel, s-ar stinge. În situaţia în care bunul este înstrăinat în condiţiile art. 931 din Legea nr. 85/2006, atâta timp cât creditorul care are o ipotecă asupra bunului înstrăinat nu a fost îndestulat, ipoteca va greva în continuare bunul.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a susținut că obligaţiile

asumate de debitoare prin antecontractele de vânzare-cumpărare sunt asumate și de creditoare (bancă), în condițiile în care aceasta avea cunoștință despre încheierea lor, la momentul acordării împrumutului către debitoare, respectiv la momentul înscrierii dreptului de ipotecă asupra imobilelor, însușindu-și, prin urmare, efectele acestora.

În consecință, obligațiile asumate de debitoare prin antecontractele de vânzare-cumpărare influențează valoarea garanţiei. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin fiecare contract de vânzare-cumpărare/construire cu plata în rate, promitentul-cumpărător s-a obligat să-i acorde debitoarei libertatea de a contracta creditul cu banca.

În acest context, administratorul judiciar a avut în vedere, în mod legal, interesele cumpărătorilor-promitenţi, ținând seama și de faptul că rezilierea contractelor încheiate cu clienţii ar fi în defavoarea creditoarei (banca). Prin urmare, completarea adusă rapoartelor de evaluare – în sensul diminuării valorii bunurilor - are

14

temei legal, neîncălcând dreptul de ipotecă înscris în favoarea creditoarei-contestatoare.

6. Opozabilitatea rezilierii contractului de prestări

servicii, cu consecinţa activării clauzei penale, în condiţiile în care dovada notificării rezilierii s-a realizat doar printr-un borderou de expediere recomandată poştală, fără depunerea unei confirmări de primire într-o procedură poştală cunoscută sub denumirea „cu confirmare de primire”.

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: reziliere contract

PREMISĂ: Judecătoria a admis în parte cererea reclamantei, pârâta,

persoană fizică, fiind obligată la plata sumelor înscrise în facturile neachitate și a penalităţilor de întârziere, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata clauzei penale reprezentând 2 telefoane mobile fiind respins.

Clauza penală se activează numai în anumite condiţii (de drept sau de fapt) ce trebuie dovedite de partea care o invocă. Pentru a se putea acorda despăgubirile stabilite în clauza penală, instanţa trebuie să constate că raportul contractual dintre părţi a încetat din culpa pârâtei, respectiv, să fie învestită să soluţioneze un astfel de petit.

În apel, cu majoritate de voturi, a fost menţinută soluţia primei instanţe.

Argumente: Într-o opinie, s-a ținut seama de faptul că actul adiţional prin

care a fost dispusă rezilierea a fost comunicat către pârâta-intimată numai după 9 luni de la emitere, iar apelanta-reclamantă nu a făcut dovada comunicării efective a actului adiţional către intimata-pârâtă, ci a depus la dosar doar un borderou pentru scrisori recomandate în care apare numele pârâtei - act care a făcut doar dovada depunerii unei scrisori recomandate la oficiul poştal pe numele pârâtei, nu şi dovada comunicării efective a scrisorii recomandate, la adresa care aceasta figura în contract (potrivit obligației de la pct.7.1 din condițiile generale).

15

Dovada comunicării efective în cazul scrisorilor recomandate se face prin confirmarea de primire, iar pe comunicare este înscrisă adresa completă de destinaţie, ceea ce înlătură orice incertitudine.

În speţă însă, aceste dovezi nu au fost făcute de reclamantă, rezilierea contractului nefiindu-i, deci, opozabilă pârâtei, partea de creanţă reprezentând clauza penală, ce se activează în momentul rezilierii contractului, nefiind certă, lichidă şi exigibilă.

Or, la art. 4.11 şi 6.12 din contract sunt menţionate obligaţiile care îi revin abonatului în ipoteza încetării raporturilor contractuale. Cum, în speţă, nu s-a făcut dovada că rezilierea contractului a fost notificată pârâtei-intimate, apelanta-reclamantă nu poate pretinde, în mod valabil, aceste sume de bani.

Într-o altă opinie, s-a arătat că soluţia asupra căii de atac ar fi

aceea de admitere a apelului formulat de reclamanta, cu consecința schimbării parţiale a hotărârii atacate prin obligarea pârâtei la plata sumei contravaloarea echipamentelor predate în custodie şi nerestituite. Soluţia propusă are la bază constatarea împrejurării că încă în faţa primei instanţe s-a dovedit activarea clauzei înserate de părţi prin art. 5.2 din contract, și anume rezilierea unilaterală potrivit actului adiţional. Nu se pune la îndoială îndreptăţirea reclamantei la rezilierea/denunţarea unilaterală a convenţiei din culpa pârâtei, această consecinţă derivând din admiterea de către judecătorie a capătului principal de cerere care a privit facturi anterioare actului de reziliere.

Reclamanta a procedat la comunicarea actului de reziliere către pârâta-intimată, astfel că şi această parte de creanţă reprezentând clauza penală era exigibilă la data pronunţării hotărârii primei instanțe. Apelanta a ataşat ca dovezi ale notificării actului de reziliere doar un borderou de expediere recomandată poştală, fără depunerea unei confirmări de primire într-o procedură poştală cunoscută sub denumirea „cu confirmare de primire”. Înscrisurile comunicate de apelantă poartă certificarea unui terţ de specialitate (Poşta Română), astfel că asociind această constatare cu pasivitatea pârâtei-intimate căreia i-a fost comunicată rezilierea şi de către prima instanţă, odată cu cererea de chemare în judecată, şi actele subsecvente, fiind legal citată, apoi, în faţa celor două instanțe, fără a obiecta cu ceva, nu ar trebui să inducă nicio incertitudine asupra intervenirii rezilierii.

Măsura rezilierii îşi produce efectele doar după ce a fost adusă la cunoştinţa cocontractantului, tocmai pentru că acesta nu are cum să o cunoască atâta timp cât este doar o posibilitate lăsată la

16

îndemâna părţii, şi nu o obligativitate, însă a aprecia că acest contract este în fiinţă, după doi ani în care nu a fost executat de niciuna dintre părţi, este o concluzie fără fundament practic sau juridic.

Pe de altă parte, fiind într-o procedură contradictorie, pârâta, şi nu instanţa ar fi trebuit să invoce neprimirea corespondenţei, instanța neputând invoca, din oficiu, vreo neregularitate ținând de acest aspect.

Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia dovedind că a fost transmisă. Condiţia ca notificarea să fie transmisă cu confirmare de primire cu cel puţin 30 de zile înainte de data la care va înceta contractul şi necesitatea de a face dovada primirii efective a notificării sunt prevăzute doar pentru denunţarea unilaterală a contractului independent de orice culpă a cocontractantului – art. 5.4 din condiţiile generale. Or, în speţă, contractul a fost reziliat pentru neplata preţului, astfel cum reiese din celelalte considerente ale hotărârii primei instanțe care, nefiind atacate, au intrat în puterea lucrului judecat. Pentru această notificare, părţile nu au prevăzut o modalitate specială, fiind aplicabil art. 7.1 din condiţiile generale notificarea trebuind făcută în scris şi trimisă prin poştă (fără a se mai stipula condiţia confirmării). Aceste condiţii au fost îndeplinite, fiind dovedite în faţa primei instanţe. Chiar dacă am constata că pentru comunicarea făcută de reclamanta-apelantă este relevantă confirmare de primire, observăm că o astfel de confirmare există în condiţiile în care procedura de comunicare a actelor transmise de instanţă – între care şi actul de reziliere -, a fost realizată. Deci, cel puţin de la acea dată, reclamanta era îndreptăţită să primească sau echipamentele predate în custodie şi nerestituite, sau contravaloarea lor.

7. Modalitatea de îndeplinire procedurii de citare, în apel, în situația în care cererea de deschidere a procedurii a fost respinsă.

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: cererea debitorului, cererea creditorului Acte normative incidente: art. 65, 66 alin. 1, art. 70, art. 71 alin. 1, art. 42

alin. 3, art. 43 alin. 2 din Legea nr. 85/2014

PREMISĂ: Prin raportare la disp. art. 43 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,

citarea apelanţilor, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar

17

şi a intimaţilor în apel şi comunicarea deciziilor pronunţate se fac prin BPI, instanţa transmițând actele de procedură din oficiu, pentru publicare în BPI, iar procedura putând considerată îndeplinită dacă citaţia se publică cu cel puţin 5 zile calendaristice înainte de data stabilită pentru înfăţişare.

Însă, pe de altă parte, potrivit disp. art. 42 alin. 3, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.

Se pune problema dacă aceste prevederi sunt contradictorii și, în caz afirmativ, care prevalează cu privire la citarea în apel, în cauzele soluționate, în primă instanță, prin respingerea cererii de deschidere a procedurii formulate de debitor sau creditor.

Argumente: Într-o opinie, de vreme ce, în speță, nu s-a dispus deschiderea

procedurii, în temeiul art. 65, art. 66, art. 70 din Legea nr. 85/2014, nu suntem în prezența depășirii momentul până la care procedura de citare trebuie îndeplinită conform prevederilor Codului de procedură civilă – aceasta putându-se realiza prin BPI numai după trecerea de momentul procedural al deschiderii procedurii și al notificării deschiderii procedurii.

Într-o altă opinie, dispoziția cuprinsă în art. 43 alin. 3 este

imperativă instituind o regulă specială, aplicabilă în etapa apelului, indiferent de modalitatea în care prima instanță a soluționat cererea de deschidere a procedurii. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, în speță, a avut loc o comunicare realizată potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, și anume comunicarea actelor anterioare deschiderii procedurii, de către prima instanță.

8. Distincții cu privire la restituirea taxei pe poluare

determinate de modificarea și completarea O.G. nr. 9/2013, prin O.G. nr. 40/2015

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: despăgubiri/anulare taxe și impozite

Acte normative incidente: art. 110 TFUE, art. 4 din Legea nr. 9/2012, art. art. 21 alin. 4, art. 117 din O.G. n. 92/2003, art. 12 din O.G. nr. 9/2013,

astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 40/2015

18

Argumente: i) Potrivit practicii Curții de Apel Tg.-Mureș, taxa plătită în

perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013, pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru U.E., este nelegală, prin raportare la dreptul uniunii europene, cererile de restituire fiind admise pe fundamentul dezlegărilor date de C.J.U.E. prin Hot. Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza C-402/09, Hot. Nisipeanu din 7 iulie 2011, cauza C-263/10.

ii) Pentru taxele plătite în perioada 1 ianuarie 2013 – 14

martie 2013, în care a fost în vigoare Legea nr. 9/2012, inclusiv art. 2 lit. i, art. 4 alin. 2 (texte speciale a căror aplicare a fost suspendată numai până la data de 1 ianuarie 2013, conform art. 1 din O.G. nr. 1/2012), obligația de plată a taxei a intervenit şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România (deci, cu ocazia primului transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a Legii nr. 9/2012), asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.

În consecință, motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. 2

din Legea nr. 554/2004 și fundamentat pe Hotărârea C.J.U.E. Manea, C-76/14 subzistă pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 14 martie 2013 întrucât nu i se poate pretinde părții căreia i s-a respins, deja, prin hotărâre irevocabilă, pe fond, cererea de restituire să urmeze, în scopul obținerii restituirii taxei, calea administrativă, astfel cum a fost instituită prin prevederile art. I pct. 2 din O.G. nr. 40/2015 - Contribuabilii care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, pot solicita restituirea acesteia prin cerere adresată organului fiscal competent, în termenul de prescripţie prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe de altă parte, există o hotărâre irevocabilă de respingere a cererii de restituire (ca urmare a soluționării fondului cauzei), așa

19

încât nu poate fi negat accesul la justiție cu finalitatea restituirii taxei nelegal plătite, întemeiat pe art. 21 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a pronunțării Hotărârea C.J.U.E. Manea, C-76/14, materializarea efectului direct ferm al dreptului uniunii europene opunându-se la păstrarea unor hotărâri irevocabile care contravin jurisprudenței C.J.U.E., cu atât mai mult cu cât, pentru înlăturarea acestei situații, există remediul efectiv al revizuirii, în legislația română.

iii) Prin O.G. nr. 40/2015, legiuitorul român a recunoscut,

pentru prima dată dreptul contribuabilului la restituirea taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (art. I pct. 2, prin care s-a modificat art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 9/2013).

În conformitate cu art. II, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, acest drept se naște de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015, adică de la data publicării în M.O. nr. 655 din 31 august 2015, restituirea taxei putându-se solicita în termenul de prescripție prevăzut de O.G. nr. 92/2003, deci, în termenul de 5 ani, stabilit potrivit art.135.

Prin urmare, modificările aduse prin O.G. nr. 40/2015 constituie o nouă cauză juridică și un remediu eficient în dreptul intern, cu observarea principiului supremaţiei care garantează superioritatea dreptului uniunii europene asupra legislaţiilor naţionale, ca principiu fundamental al dreptului european și a principiului efectului direct, nemenționate în Tratate, dar consacrate prin jurisprudența C.J.U.E. (în Hotărârea Costa v. Enel din data de 15 iulie 1964, C.J.U.E. a declarat că legislaţia emisă de instituţiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte; dreptul european are supremaţie asupra legislaţiilor naţionale; astfel, dacă o regulă naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia europeană; dreptul naţional nu este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat; Curtea a precizat, de asemenea, că supremaţia dreptului uniunii se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză; în privinţa modului de soluţionare a unui conflict eventual între dreptul comunitar şi cel naţional, C.J.U.E. nu lasă alegere sistemelor juridice naţionale, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nefiind condiţionată de abrogarea formală a regulii naţionale contrare - Hot. 48/71 din 13 iulie 1972 Comisia Europeană contra Italiei),

20

preeminența dreptului uniunii europene fiind consacrată și prin art. 20 alin. 2 din Constituția României.

În consecință, O.G. nr. 40/2015 poate constitui temei al solicitării și obținerii, prin restituire, ca urmare a parcurgerii procedurii administrative stabilite de art. I pct. 2, cu referire la art. 12 alin. 2-9 din O.U.G. nr. 9/2013, a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Aplicabilitatea acestei căi procedurale (administrative) este, însă, limitată, în mod concret, la ipotezele în care cererile de restituire au fost respinse ca prescrise (sau capetele de cerere vizând plata dobânzii fiscale), în condițiile în care, potrivit practicii Curții de Apel Tg.-Mureș deja menționate, cererile având ca obiect restituirea taxelor anterior enumerate au fost admise, ca regulă (pe fond), având în vedere jurisprudența C.J.U.E. - Hot. Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza C-402/09, Hot. Nisipeanu din 7 iulie 2011, cauza C-263/10.

De asemenea, în condițiile în care O.G. nr. 40/2015 nu distinge, nefăcând diferențieri între situații în care taxa specială, taxă pe poluare și taxa pentru emisii poluante se restituire și situații în care nu se restituie, prevederile O.G. nr. 40/2015 se aplică și în ipotezele în care cererile de restituire au fost respinse pe motiv că autoturismul (pentru că cărui înmatriculare s-a plătit taxa) era de producție internă sau în ipoteze în care cererile de restituire au fost respinse pentru că nu s-a făcut dovada provenienței autovehiculului din Uniunea Europeană.

iv) Prevederile O.G. nr. 40/2015 nu se aplică, însă, timbrului

de mediu prevăzut de art. 1-4 din O.U.G. nr. 9/2013 (publicată în M.O. nr. 119 din 4 martie 2013 și intrată în vigoare la 15 martie 2013, conform art. 18 din O.U.G. nr. 9/2013) întrucât acesta nu este enumerat în art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 9/2013, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.G. nr. 40/2015.

Pe de altă parte, nu există, cu privire la timbru de mediu, niciun remediu similar celui oferit de jurisprudența C.J.U.E. referitor la taxele plătite în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013. Concluzia este confirmată prin Hotărârea Nicula din 15 octombrie 2014 – cauza C-331/13, în contextul în care C.J.U.E. nu a analizat compatibilitatea legislației naționale care a reglementat timbrul de mediu cu dreptul uniunii europene, ci a analizat dacă sistemul de rambursare prin compensație permite justițiabililor exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea taxei plătite în mod nejustificat de care dispun în temeiul dreptului Uniunii – cu referire la procedura de rambursare prin compensație prevăzută de art. 12 din O.U.G. nr. 9/2013 (astfel

21

cum era reglementată de O.G. nr. 9.2013). În aceste limite ale învestirii, C.J.U.E. a statuat: …trebuie arătat că, prin cererea de interpretare a dreptului Uniunii, instanța de trimitere nu solicită Curții să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 și care prevede restituirea taxei percepute în nod nejustificat în temeiul OUG nr. 50/2008 (§41).

iii) Ca soluție de principiu, cauzele aflate deja pe rol la data intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015 vor fi soluționate pe fond, instanța urmând să facă aplicarea prevederilor acestui act normativ și să dispună restituirea taxei.

O astfel de abordare răspunde disp. art. 20 alin. 2 teza finală din Constituție, având în vedere faptul că legea internă (reprezentată de O.G. nr. 40/2015) este mai favorabilă decât dreptul uniunii europene (art. 110 TFUE, astfel cum a fost dezvoltat prin jurisprudența C.J.U.E. anterior relevată), în condițiile în care, aplicarea dreptului uniunii europene ar duce la respingerea cererii de restituire ca prescrisă – deoarece prescripția a început să curgă de la data plății pe care contribuabilul o cunoaște sau trebuia să o cunoască -, pe când, aplicarea art. II din O.G. nr. 40/2015 permite analizarea cererii pe fond și valorificarea dreptului subiectiv, prin restituire.

În contextul în care instanța a fost învestită cu cererea de restituire anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015 – bunăoară, la momentul intrării în vigoare dosarul aflându-se în recurs -, instanța nu poate invoca remediul național efectiv oferit de O.G. nr. 40/2015, cu consecința respingerii cererii, ci trebuie să procedeze la aplicarea acestor norme speciale.

În schimb, la soluționarea cauzelor înregistrate pe rolul instanței după intrarea în vigoare a O.G. nr. 40/2015 se va avea în vedere, în principiu, faptul că dreptul la restituire era deja recunoscut la data învestirii instanței, stabilindu-se o procedură administrativă, în acest sens, care trebuie parcursă de contribuabil pentru a obține restituirea taxei.

9. Management judiciar

13.1. Sublinierea distincțiilor, pe materii, cu privire la aplicarea/aplicarea restrânsă/neaplicarea normelor generale cuprinse în art. 200 Cod proc. civ., privind etapele și termenele procedurii de verificare și regularizare a cererii, respectiv aplicarea unei proceduri/unor termene speciale (mai scurte):

22

i) În materia contenciosului administrativ, cu privire la cauzele întemeiate pe disp. art. 1, art. 8, art. 2 din Legea nr. 554/2004, se aplică procedura prevăzută de art. 200 Cod proc. civ. (prin efectul normei de trimitere cuprinse în art. 28 alin. 1).

ii) În materia contenciosului administrativ, cu privire la cererile de suspendare a executării actului administrativ, întemeiate pe disp. art. 14, art. 15 din Legea nr. 554/2004, prevalează caracterul urgent, așa încât procedura nu va fi parcursă în totalitate, potrivit art. 200 Cod proc. civ., ci, după comunicarea cererii și aducerea la cunoștința pârâtului a obligației de depunere a întâmpinării, respectiv după depunerea întâmpinării (sau împlinirea termenului pentru îndeplinirea acestei obligații de către pârât), se va stabili termenul de judecată; de asemenea, termenul lăsat la dispoziția pârâtului pentru depunerea întâmpinării va fi de 5 zile (redus în temeiul art. 201 alin. 5 Cod proc. civ., ținându-se seama de circumstanțele cauzei).

iii) În materia contenciosului administrativ – achiziții publice,

se va urma procedura specială prevăzută de art. 2871 din O.U.G. nr. 34/2006, valabilă atât în privința plângerilor formulate împotriva deciziilor C.N.S.C., cât și în cazul cererilor adresate instanței, în baza art. (conform art. 286, dispozițiile Secțiunii a 9-a aplicându-se și Secțiunii a 8-a din Cap. 9, conform normei de trimitere cuprinse în art. 283 alin. 3din O.U.G. nr. 34/2006), respectiv comunicarea cererii („de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată”) și a înscrisurilor anexate, stabilirea obligației pârâtului/intimatului de a depune întâmpinare (dispunând înștiințarea acestuia, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinarea în termen de 3 zile de la primirea cererii), concomitent cu fixarea primului termen de judecată; după depunerea întâmpinării, aceasta va fi comunicată de îndată celeilalte părți. Prin urmare, instanța nu așteaptă depunerea întâmpinării pentru fixarea primului termen de judecată.

23

iv) În materia insolvenței se va urma procedura specială prevăzută de art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, procedura stabilită de art. 200 Cod proc. civ. fiind înlăturată în cazul „cererii de deschidere a procedurii insolvenței”, iar cu privire la „cererile, contestațiile, acțiunile întemeiate pe dispozițiile prezentului capitol”, termenul maximum pentru întâmpinare este de 15 zile, etapa depunerii răspunsului la întâmpinare nefiind obligatorie. Referitor la cererea debitorului, art. 66 alin. 10 din Legea nr. 85/2014 prevede, prin excepție de la art. 200 Cod proc. civ., stabilirea termenului de judecată (în cameră de consiliu), în termen de 10 zile de la depunerea cererii. Impactul art. 66 alin. 10 asupra modului de derulare a procedurii verificării și regularizării cererii, mai exact, față de această dispoziție - Cererea debitorului se va judeca de urgenţă, în termen de 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prin excepţie de la prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă, judecătorul-sindic va stabili termenul de judecată în camera de consiliu, în termen de 10 zile de la depunere, chiar dacă cererea nu îndeplineşte toate cerinţele legale şi nu sunt depuse toate documentele – mai este necesară înștiințarea debitorului cu privire la obligația de a depune actele care lipsesc ? În caz afirmativ, cum se va coordona termenul acordat pentru complinirea lipsurilor (termenul lăsat efectiv la dispoziția debitorului, de la primirea înștiințării, cu încadrarea judecătorului sindic în termenul de 10 zile, de la depunerea cererii de deschidere a procedurii, pentru soluționarea acesteia ? În apel, potrivit art. 43 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, termenul de depunere a întâmpinării este de maximum 10 zile, iar depunerea răspunsului la întâmpinare nu este obligatoriu, termenul de judecată fiind fixat în maximum 3 zile de la data depunerii întâmpinării. Pentru similitudine, având în vedere același caracter urgent al cererilor întemeiate pe prevederile Legii nr. 85/2006, se va aplica aceeași procedură a verificării și regularizării cererii.

v) În materia cererilor de suspendare (provizorie) a executării hotărârii primei instanțe – art. 450 Cod proc. civ., care face trimitere la art. 719 – atunci când se soluționează cu

24

citarea părților (art. 719 alin. 6), având în vedere caracterul lor urgent, la primirea cererii se va dispune citarea intimatului și comunicarea unei copii de pe cerere (și de pe actele care o însoțesc), stabilindu-se, totodată, termenul de judecată. La fel, în materia ordonanței președințiale – art. 999 Cod proc. civ. -, pârâtul va fi citat și i se va comunica o copie de pe cerere (și de pe actele care o însoțesc), stabilindu-se, totodată, termenul de judecată. Art. 999 teza finală stabilește că întâmpinarea nu este obligatorie.

vi) În cazul contestațiilor în anulare care, potrivit art. 508 alin. 1 Cod proc. civ. se soluționează de urgență și cu precădere, se vor avea în vedere disp. art. 508 alin. 2, procedându-se la comunicarea cererii (de îndată ce se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege) și a înscrisurilor anexate, cu stabilirea obligației intimatului de a depune întâmpinare (dispunând înștiințarea acestuia, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinarea cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată), concomitent cu fixarea primului termen de judecată; după depunerea întâmpinării, contestatorul va lua la cunoștință de conținutul acesteia de la dosarul cauzei (art. 508 alin. 2 teza finală Cod proc. civ.). Prin urmare, instanța nu așteaptă depunerea întâmpinării pentru fixarea primului termen de judecată. În cazul revizuirilor nu mai este prevăzută soluționarea de urgență și cu precădere – art. 513 alin. 1 Cod proc. civ. stabilind că se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată. Cu toate acestea, trebuie să ținem seama de caracterul acestui mijloc procedural, și anume cale extraordinară de atac de retractare, așa încât se va urma procedura verificării și regularizării cererii de la contestația în anulare, cu mențiunea că termenele voi putea fi mai lungi.

vii) Pentru cererile de strămutare – art. 144 Cod proc. civ. – nu se parcurge etapa verificării și regularizării.

13.2. Necesitatea aplicării disp. art. 18 din O.G. nr. 51/2008 - cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina

25

celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume – în primă instanță și apel.

Necesitatea cuprinderii în dispozitiv, în această situație a comunicării hotărârii (încheierii), pe baza art. 21 alin. 2 din O.G. nr. 51/2008 – În cazul în care titlul executoriu este temei pentru executarea unei creanţe bugetare, acesta va fi comunicat din oficiu organelor competente.

PREȘEDINTE,

Dr. Andreea Ciucă