POLITICI DE SECURITATE SI RELATII STRATEGICE - CPC EW · Colapsul Uniunii Sovietice, in 1991, nu a...
Transcript of POLITICI DE SECURITATE SI RELATII STRATEGICE - CPC EW · Colapsul Uniunii Sovietice, in 1991, nu a...
POLITICI DE SECURITATE SI RELATII
STRATEGICE INTRE TARILE ASIEI CENTRALE
I. INTRODUCERE
Colapsul Uniunii Sovietice, in 1991, nu a pus capat numai Razboiului
Rece ci a condus si la formarea unor noi state independente, intre acestea
numarandu-se si republicile Asiei Centrale. Alaturi de independenta nou
dobandita, liderii din Asia Centrala au capatat si o responsabilitate enorma cu
care nu erau obisnuiti deoarece, fiind tratate numai ca simple posesiuni coloniale
in perioada tarista sau sovietica, statele regiunii si-au dezvoltat o dependenta
puternica fata de Rusia. Oricum, o problema de maxima importanta pe agenda
statelor din zona a fost si este cea a securitatii.
Scopul acestei lucrari consta in examinarea politicilor de securitate si a
relatiilor strategice dintre noile state independente ex-sovietice din Asia
Centrala.
Primul capitol ofera un scurt istoric al ariei si o prezentare succinta a
statelor incluse in cadrul ei oferindu-se si o definitie a regiunii.
Capitolul secund se focalizeaza pe analiza efectiva a situatiei tarilor
central-asiatice accentul punandu-se pe interesele nationale, amenintarile la
adresa securitatii, dezvoltarea economica, tendintele hegemonice ale actorilor
zonali.
Cea de-a treia parte supune dezbaterii relatiile cu vecinii, o atentie aparte
acordandu-se legaturilor cu Rusia si intereselor altor actori internationali in aria
la care facem referire.
1. Ce este Asia Centrala?
Asia Centrala este un concept cu geografie variabila care se poate reduce
doar la regiunea antica cunoscuta sub numele de Transoxiana ori se poate
intinde de la Istanbul la Xinjiang.
In general, aria cunoscuta sub numele de Asia Centrala are drept limite la
vest Marea Caspica, la est Muntii Tien Shan care ofera o granita naturala cu
statul chinez, la nord Rusia iar la sud Afganistanul si Iranul.
Pe plan administrativ si politic, soveticii identificau Asia Centrala cu
urmatoarele 4 republici: Tadjikistan, Kirghistan, Turkmenistan, Uzbekistan.
Acest spatiu corespunde in mare Transoxianei anticilor sau Mawarannahr-ului
musulmanilor (“regiunea de dincolo de fluviu” in araba) adica bazinul celor
doua fluvii Amu-Daria (anticul Oxus) si Syr-Daria. Dar, prin comunitatea
destinelor politice, trebuie adaugata la aceste 4 repubilici si cea a Kazahstanului;
de altfel, muftyya din epoca sovietica, cu centrul la Taskent, se numea”muftyya
Asiei Centrala si a Kazahstanului”. Acesta este spatiul care constituie domeniul
de studiu al prezentei lucrari.
Zona este populata de 50 milioane persoane pe o suprafata de aproximativ
4 milioane de km2. Din punct de vedere etnic si cultural, regiunea este
asemanatoare unui mozaic, multitudinea etniilor constituind un specific al Asiei
Centrale care influenteaza situatia intregii regiuni. Populatia este, in mare parte,
de origine mongola si turcica (exceptia o constituie tadjicii care sunt indo-
europeni). La acest covor multietnic se adauga si un numar mare de rusi.
Trebuie sa adaugam ca populatia indigena a celor 5 state este predominat
musulmana (musulmanii din Asia Centrala sunt sunniti de rit hanafit, siitii fiind
putin numerosi).
Uzbekistan - cu o populatie de 24 milioane locuitori si o suprafata mai
mare decat a Germaniei, beneficiind de o politica hotarata, Uzbekistanul a
consemnat in ultimii ani o crestere economica incurajatoare si reprezinta primul
candidat la suprematia regionala din Asia Centrala. Un rol aparte poate juca in
afirmarea Uzbekistanului si istoria sa, care ii furnizeaza un tip de legitimitate
pentru o posibila misiune in regiune, pe teritoriul sau aflandu-se 2 localitati
vestite: Samarkand, fosta capitala a imperiului intemeiat de Tamerlan si Buhara,
altadata adevarata metropola comerciala. Omogenitatea populatiei, 85% din
locuitori fiind etnici uzbeci, veniturile realizate din productia de bumbac,
facilitatile acordate capitalului strain, toate acestea pot lansa economia tarii.
Kazahstan - este cea mai intinsa tara din Asia Centrala si una dintre cele
mai bogate. Ea are acces direct la Marea Caspica dar se invecineaza pe o
suprafata mare si cu Rusia. Populatia sa de 18 milioane, mai putin numeroasa
decat cea a Uzbekistanului, este alcatuita din peste 6 milioane de rusi si aproape
4 milioane de non-kazahi. Mai problematic este ca populatia ruseasca este
concentrata in zonele nordice ale tarii acest fapt constituind un potential pericol
de sciziune.
Intrucat doar el are granita directa cu Rusia, marimea si asezarea
geografica a Kazahstanului protejeaza celelalte state de presiunea fizica directa a
acesteia. In acelasi timp, datorita prezentei pe teritoriul sau a unei importante
minoritati ruse, este supus unor presiuni venite din partea vecinului sau nordic.
Se invecineaza insa si cu China si, in partea sa de est, cu alte 3 state central
asiatice. Este atras spre o politica de independenta la care l-ar indreptati
marimea, bogatiile (nu numai de petrol ci si de aur, argint, crom, zinc, carbune)
si ofertele facute de diverse tari dezvoltate de a exploata asemenea bogatii dar
totusi, dintre toate, Kazahstanul este cel mai subordonat politicii Kremlinului.
Turkmenistanul - se invecineaza direct si pe o suprafata intinsa cu Marea
Caspica. Dispune de impresionante rezerve de petrol si gaze naturale beneficiind
si de o populatie relativ omogena, circa 75% din cei 4 milioane de locuitori fiind
turcmeni, rusii si uzbecii reprezentand, fiecare, cate 10%. Se remarca si pozitia
“ecranata” a tarii, aflata la o mare distanta fata de Rusia comparativ cu celelalte
state central asiatice.
Kirghistan - este aproape strivit intre China si Kazahstan. Va cunoaste,
fara indoiala, influenta din ce in ce mai mare a Chinei dar va fi, in acelasi timp,
dependenta de modul cum vor evolua relatiile dintre Rusia si Kazahstan. Demn
de remarcat este si faptul ca kirghizii nu reprezinta decat aproximativ 55% din
populatia sa de 4,5 milioane de locuitori.
Tadjikistan – este mai omogen din punct de vedere etnic, circa doua
treimi din cei 6 milioane de locuitori ai tarii fiind tadjici. In acelasi timp,
aproximativ acelasi numar de tadjici traiesc in Afganistan, ceea ce complica
mult stabilitatea regionala. Desi mai omogena din punct de vedere demografic,
populatia Tadjikistanului este impartita intre diverse triburi aflate in dispute,
adesea violente. Este si motivul, cel putin formal, care face ca pe teritoriul
statului sa se afle inca trupe rusesti.
2. Istoric
Pentru mai bine de trei milenii, Asia Centrala s-a aflat la intersectia unor
importante drumuri fiind punct de intalnire pentru mari civilizatii ale lumii.
Persia, Grecia, India, China si civilizatia islamica, toate si-au exercitat influenta
in aceasta parte a lumii. Drumul Matasii a fost, de-a lungul timpului, una dintre
cele mai importante rute comerciale facand legatura intre Europa si Asia de Est.
Din pacate, cand Vasco da Gama a descoperit, in 1498, ruta alternativa spre
India pe la Capul Bunei Sperante, Drumul Matasii si-a pierdut importanta pentru
activitatea comerciala a lumii asfel incat, Asia Centrala a intrat intr-o perioada
de stagnare pana cand expansiunea coloniala i-a demonstrat din nou relevanta
pentru geopolitica lumii.
Prima incercare a Rusiei de cucerire a Asiei Centrale a fost un esec,
armata lui Petru cel Mare fiind invinsa in 1717 in incercarea de a cuceri Hiva.
In 1839, a fost lansata o noua campanie de cucerire care insa nu s-a finalizat cu
succesul scontat de rusi. Dupa infrangerea din razboiul Crimeii, in 1854, incepe
inaintarea rusa in regiune. Cele trei emirate care ocupau spatiul Asiei Centrale
( de la vest la est: Hiva, Buhara, Kokand) erau prada unor conflicte permanente.
Rusii ataca mai intai Kokand si cuceresc Pishpek (actualul Biskek) in 1860,
Cimkent in 1864 si Taskent in 1865. In 1868, rusii iau in stapanire Samarkandul,
posesiune a emiratului Buhara, si un tratat incheiat cu emirul da Rusiei intreaga
Buharie de Est (de la Samarkand la Pamir). In 1869, trupele rusesti venite din
Caucaz debarca pe tarmurile actualului Turkmenistan (pe teritoriul emiratului
Hiva), intemeiaza portul Krasnovodsk si ocupa coasta turcmena ajungand la
frontiera cu Iranul. Rusii au invins astfel cele 3 emirate. Ei anexeaza Kokand in
1876, dar pastreaza ca protectorate Hiva si Buhara sub conducerea dinastiilor
domnitoare.
Aceasta inaintare a Rusiei spre sud, din ce in ce mai aproape de India
”bijuteria coroanei britanice” a dat nastere la ceea ce istoricii au numit “marele
joc”, o competitie coloniala intre Rusia si Anglia desfasurata asupra unei parti a
Afganistanului, Persiei, Xinjiang-ului si Asiei Centrale. Incheierea, in 1895, a
tratatului cu Anglia prin care se demarca frontiera Afganistanului a insemnat
stabilirea termenilor finali ai acestui ”mare joc”, tratatul oferind Rusiei controlul
asupra Asiei Centrale, control exercitat pentru mai bine de un secol pana in
momentul colapsului Uniunii Sovetice.
Pentru a administra aceste teritorii, rusii infiinteaza o provincie a
Turkestanului (1865) care va fi inaltata la rangul de guvernorat. Acest
guvernorat a cunoscut diferite reforme administrative: el trece de la 3 provincii
in 1886 (Syr-Daria, Fergana, Samarkand) la 5 in 1898 cu adaugarea Semireciei
din actualul Kazahstan si a provinciei Transcaspice (creata in 1881). La sfarsitul
sec.XIX, Asia Centrala sub control rusesc este impartita in 4 unitati:
guvernoratul Stepelor (nord-estul actualului Kazahstan), guvernoratul
Turkestanului (Taskent, Samarkand, nordul si estul actualului Tadjikistan)
carora li se adauga provincia Transcaspica (centru a ceea ce va fi
Turkmenistanul) si protectoratele Hiva si Buhara.
Divizarea nationala din 1924 este adevaratul act de nastere al tarilor din
Asia Centrala astazi independente. In acel an s-au desfiintat toate unitatile
administrative precedente si se reface complet harta Asiei Centrale pe principiul
“o etnie - un teritoriu”. Constitutia URSS ratifica aceste diviziuni facand din
imperiu o uniune intre Federatia Socialista Sovietica Rusia si Republicile
Socialiste Sovietice care pot include republici autonome, regiuni autonome si
teritorii nationale. Apar astfel: RSS Turkmena si RSS Uzbekistan (aceasta din
urma incluzand Republica Autonoma a Tadjikistanului la care era atasata
Regiunea Autonoma Gorno-Badahsan), Republica Autonoma Kirghiza (in
realitate Kazahstanul) si Republica Autonoma Kara-Kirghiza (de fapt, Kirghizia
actuala) ambele alipite Rusiei, in fine o regiune autonoma Karakalpakia, direct
anexata Republicii Federative Ruse. In 1929, Tadjikistanul este desprins din
Uzbekistan pentru a deveni o republica sovietica cu drepturi depline si i se
atribuie, pentru a fi mai puternica din punct de vedere economic, provincia
Leninabad. Samarkandul ramane Uzbekistanului, capitala republicii mutandu-se
de la Samarkand la Taskent. In 1932, Karakalpakia este ridicata la rangul de
republica autonoma, in continuare in cadrul Rusiei. In 1936, cadrul teritorial al
republicilor musulmane este fixat definitiv, Kazahstanul si Kirghizia obtinand
statutul de republici sovietice. In acest cadru ele vor accede la independenta.
Este unanim recunoscut faptul ca, in anii 1920-1930, in momentul
stabilirii formale a respectivelor republici sovietice, frontierele acestor state au
fost trasate de catre cartografii sovietici in mod arbitrar. Granitele lor au fost
taiate doar intr-o mica masura dupa principiul etnic ele reflectand interesul
Kremlinului de a mentine regiunea sudica a imperiului rus divizata pe plan
intern si astfel mai aservita. Prin urmare, Moscova a respins propunerile
nationalistilor din Asia Centrala de a aduna diversele popoare central - asiatice
(majoritatea lor neavand inca motivatii nationaliste) intr-o singura unitate
politica care sa se numeasca Turkestan preferand, in schimb, sa creeze 5
“republici” separate, fiecare cu noi denumiri distincte si cu granite asemanatoare
unui puzzle. Astfel, nu este surprinzator ca, dupa prabusirea Uniunii Sovietice,
cele 5 state nu erau pe deplin pregatite pentru noul lor statut independent si nici
pentru cooperarea regionala.
Independentele sunt proclamate incepand din 31 august 1991 pentru
Kirghistan, 1 septembrie pentru Uzbekistan, 9 septembrie - Tadjikistan.
Urmeaza la 27 octombrie Turkmenistanul si la 16 decembrie Kazahstanul,
acesta din urma mai degraba inspaimantat de disparitia URSS si de riscul de a
vedea un bloc slav care ar atrage in mod inevitabil nordul rusofon al tarii.
Partidele comuniste, la initiativa primilor secretari si a presedintilor, se dizolva,
mai mult sau mai putin rapid, pentru a se transforma in partide ale presedintilor
in Kazahstan, Uzbekistan si Turkmenistan sau marginalizandu-se in Kirghistan
si Tadjikistan.
Succesul fostelor partide comuniste provine din faptul ca ele reprezinta
colectivitatea sociala rurala, aceea a notabililor, a presedintilor de colhoz si a
administratiei dar si din faptul ca ele exprima mai bine decat nationalistii
revendicarea etnico-nationalista pe bazele dobandite prin impartirea teritoriala
sovietica. Ele accepta frontierele provenite din fosta URSS ceea ce linisteste
populatia predicand asadar un status-quo teritorial pe care nationalistii il ataca.
Exceptand problema Nagorno-Karabakh, populatiile nu sunt atrase de toate
acele “mare …stan”, nationalismul cladindu-se in cadrul republicilor existente si
nu pe baza rationalizarii ideologice pe care au plasmuit-o unii intelectuali prin
extrapolare plecand de la conceptual de etnie (nationalismul este un habitus si nu
o ideologie alcatuita).
Exceptia o constituie Tadjikistanul in care opozitia preia puterea in 1992,
fapt explicat de o criza interna foarte puternica datorata tensiunilor regionaliste
si separarii intereselor strategice ale partidului cu cele ale aparatului de
securitate conduse de factiuni diferite.
II. STATELE ASIEI CENTRALE
Asia Centrala nu este numai o notiune geografica. Statele din aceasta
regiune sunt dependente unele de altele in ceea ce priveste problema securitatii
si a stabilitatii. In ciuda unei astfel de interdependente, oricare dintre aceste noi
state incearca sa-si atinga propriile scopuri si strategii politice fara a se raporta la
celelalte. Oricum, securitatea Asiei Centrale nu poate fi privita in mod
individual ci trebuie relationata cu problema pacii si a stabilitatii din alte parti
ale lumii, de exemplu Caucaz, Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat si Asia de
Sud.
1. Interese nationale si profil militar
Kazahstan
Interesele Kazahstanului – statul mentine cu Rusia o legatura mult mai
apropiata decat celelalte tari ex-sovietice. Acest fapt este reflectat de rolul
esential pe care Kazahstanul il detine in crearea Comunitatii Statelor
Independente (prin declaratia de la Alma Ata, 20-21 decembrie 1991), semnarea
unor acorduri de integrare cu Rusia (el este membru ala Uniunii vamale alaturi
de Rusia, Belarus, Kirghistan, Tadjikistan, uniune care, in anul 2000, s-a
transformat in Comunitatea Economica Eurasiatica), recunoasterea statutului de
limba de comunicare pentru limba rusa, refuzul armelor nucleare (distruse sau
predate Moscovei), concesionarea in favoarea rusilor a bazei de la Baikonur etc.
Pentru Kazahstan problemele care intereseaza in cea mai inalta masura
autoritatile si care modeleaza politica sa sunt cele legate de protectia si
asigurarea impermeabilitatii frontierelor nationale. Barierele comerciale
minimale si preturile stabile ale pietei reprezinta cel mai indicat mod de
prevenire a contrabandei cu diferite bunuri dar traficul de narcotice ramane
principala amenintare la adresa stabilitatii statului. De asemeni, o politica
economica inteleapta care sa reduca presiunile economice si nationaliste asupra
populatiei aflate la granite reprezinta o modalitate eficienta de mentinere a
stabilitatii frontierelor.
Obsesia Kazahstanului este reprezentata de riscul de secesiune al
teritoriilor din nord cu majoritate rusa (din cei aproape 18 milioane de locuitori
ai Kazahstanului, aproximativ 35% sunt rusi si alte 20% sunt non-cazahi ceea ce
a facut mult mai dificila urmarirea scopului crearii natiunii pe baza de etnicitate
si limba). De aceea, declaratia facuta de Soljenitan, in 1990, potrivit careia
viitorul Rusiei trece printr-o recentrare a spatiului slav si deci printr-o divizare
politica a Kazahstanului, a provocat un profund resentiment in Kazahstan1.
Pentru a preveni riscul de sciziune, presedintele Nazarbaiev s-a straduit sa se
alieze cu Rusia asigurand, in acelasi timp, kazahizarea spatiului politic intern.
Aceasta politica, abila pe termen mediu, nu poate rezista pe termen lung decat
daca se inregistreaza o neta balanta demografica in favoarea kazahilor. In 1995,
45% din populatie era kazaha si 35% rusa reprezentand cifra cea mai ridicata de
la inceputul secolului. Dar rata de natalitate a kazahilor este astazi apropiata de
cea a rusilor si doar emigratia ruseasca le-ar putea permite kazahilor sa devina
majoritari. In ultima perioada se inregistreaza intr-adevar un exod al populatiei
ruse spre “tara-mama”. Acest fapt are drept consecinta o scadere a temerii
Kazahstanului privind implicarea directa a Rusiei in politica sa, pana acum
pretextul esential constituindu-l procentul mare de rusi aflat pe teritoriul statului
care ar conferi legitimitate implicarii Moscovei in aceasta tara. De asemeni,
multi kazahi se intorc in Kazahstan din Mongolia, China, Rusia si, in numar din
ce in ce mai mare, din Uzbekistan.
In plus, ruptura dintre cele 2 popoare se accentueaza. Rusii rezidenti in
noul stat sunt, fireste, nemultumiti de noua conducere kazaha si fiind fosta clasa
conducatoare coloniala, deci mai bine educati si situati, ei se tem de pierderea
privilegiilor detinute. Mai mult, acestia tind sa trateze noul nationalism kazah cu
un dispret cultural abia retinut. In aceasta situatie, nu este de mirare ca
autoritatile de la Alma Ata se tem de pericolul aparitiei unei secesiuni teritoriale
daca relatiile cazaho-ruse ar fi serios deteriorate. 1 Roy, Olivier – Statele Asiei Centrale sau Formarea nationalitatilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag.294
Kazahstanul detine cel mai important potential economic al regiunii,
datorat bogatelor sale resurse naturale, industriale si agricole. In ciuda acestui
fapt, elita trebuie sa faca fata nemultumirii populare datorata saraciei din zonele
rurale si din fostele centre industriale ale Kazahstanului. Cu timpul s-ar putea
chiar ca tensiunile intra-etnice sa devina mai mari decat cele inter-etnice.
Profilul militar – desi observatorii militari sunt, in general, de acord cu faptul
ca, in ceea ce priveste capacitatea de a face fata amenintarilor la adresa
securitatii armata Kazahstanului urmeaza a doua pe lista dupa cea a
Uzbekistanului, exista, totusi, probleme severe. In primul rand, cea mai mare
parte a bazelor militare se afla la granita cu China si, prin urmare, nu mai
corespunde noilor nevoi de securitate ale statului. In al doilea rand, armata se
confrunta cu problema penuriei de ofiteri datorata, in principal, faptului ca un
numar mic de kazahi s-au inrolat in armata sovietica si, dintre acestia, doar
putini se afla pe teritoriul Kazahstanului. In plus, numeroase rapoarte oficiale
precizeaza ca exista un grad ridicat de coruptie in randul ofiterilor si
subofiterilor din armata precum si un procent mare al dezertarilor.
Cu toate aceste neajunsuri, reactia Kazahstanului la invazia din Batken, in
1999, desi nu a reprezentat o amenintare directa, a fost la fel de puternica ca cea
a Uzbekistanului si a Kirghistanului. Presedintele Nazarbayev a decis o crestere
a bugetului alocat armatei, au fost stabilite noi posturi de-a lungul frontierei si
s-au creat noi trupe speciale care sa patruleze la granita sudica. De asemeni, s-au
desfasurat noi antrenamente pentru contingentele specializate in razboiul
tip ‘guerilla’. Exercitiile au fost intreprinse in colaborare cu alte tari ale CIS si
cu Statele Unite ; in acelasi timp, Kazahstanul este membru, alaturi de celelalte
state central asiatice, al unui acord care sprijina lupta impotriva terorismului.
Tadjikistan
Izolarea Tadjikistanului (el fiind stat de origine indo-europeana intre
celelate state central asiatice care sunt turcice) impieteaza asupra asigurarii
securitatii statului. Desi este un punct de tranzit intre nord si sud si intre est si
vest, paradoxal, Tadjikistanul nu beneficiaza astazi de un acces liber catre lume
(din pricina relativei instabilitati a Afganistanului) si nici de o infrastructura
comunicationala viabila, nici macar cu vecinii. Prin urmare, dezvoltarea rutelor
de transport si a telecomunicatiilor este, din punct de vedere strategic, cea mai
importanta problema cu care se confrunta statul. Ambele actiuni au implicatii in
plan strategic. Deschiderea trecatorii Kulma care leaga estul Tadjikistanului de
China si autostrada Karakoum spre India si Pakistan au incurajat strategii tadjici
sa ia in considerare pe vecinii estici si sud-estici. China a raspuns actiunilor
diplomatice ale Tadjikistanului cu promisiuni de asistenta militara si sprijin
economic.
Alti factori importanti amplifica primatul geografic al Tadjikistanului,
intre acestia numarandu-se o puternica diviziune regionala. Jumatatea estica a
tarii constituie o republica autonoma cu o populatie vorbitoare de Rushani sau
Shungnani care nu este de origine tadjica si care este de religie siita nu sunnita.
Nordul tarii, cu aproape 27% populatie uzbeca si in care este concentrata cea
mai mare parte a industriei tarii, se afla sub influenta Uzbekistanului. Aceasta
divizare a constituit si cauza razboiului civil. Remarcabil insa este faptul ca, la
sfarsitul razboiului, multi membrii ai opozitiei au fost reintegrati in armata .
Economia se afla in crestere dar lipsa petrolului, putinele depozite de gaz,
un potential hidroelectric slab exploatat si o distributie demografica inadecvata
(majoritatea populatiei locuind in muntii care acopera 96% din teritoriu) inscrie
Tadjikistanul pe lista celor mai sarace tari ex-sovietice.
Interesele Tadjikistanului – guvernul Tadjikistanului considera ca fiind
scopuri principale mentinerea integritatii statului si consolidarea acestuia iar cel
mai bun mijloc de aducere la indeplinire a obiectivelor propuse este revigorarea
economica.
In incercarea mentinerii suveranitatii statului, guvernul tadjic i-a
reintegrat in viata politica pe membrii opozitiei armate si a rezistat, prin
intermediul centralizarii birocratice, tendintelor centrifuge ale diferitelor
diviziuni teritoriale.
Se pare ca doua sunt problemele ce ameninta reconcilierea nationala. In
primul rand, guvernul de la Dusanbe, dominat de tadjici din orasul sudic Kulob,
se teme de posibilitatea redobandirii puterii politice si economice de care s-a
bucurat nordul uzbec in perioada sovietica. Dar Kujandul trebuie totusi sa fie
integrat in procesul de pace, sa nu fie izolat de sistemul politic si de securitate al
tarii. In al doilea rand, traficul de droguri este tinut doar partial sub control, un
ajutor in acest sens oferind, teoretic, si trupele rusesti aflate la granita. In acelasi
timp, reinstaurarea in viata politica a tarii a opozantilor cunoscuti ca avand
legaturi stranse cu traficantii a avut drept efect instaurarea coruptiei la nivel
inalt, oficili importanti ai factiunii conduse de Rakhmonov fiind serios imlicati
in contrabanda de acest tip.
Prin urmare, in ciuda relatiilor bune cu Rusia, Tadjikistanul va incerca sa
devina membru al oricarei organizatii sau sa se alieze cu orice stat care i-ar
putea oferi un sprijin in lupta impotriva acestor pericole.
Profilul militar – fortele armate tadjice s-au format din militiile Frontului
Popular, care erau in fapt armate private ce au luptat pentru revenirea la putere a
comunistilor in 1992. Prin urmare, in 1999 doar foarte putini ofiteri aveau un
antrenament militar profesional. In plus, situatia grea in care se afla armata a
contribuit la raspandirea generalizata a coruptiei, multi ofiteri de rang inalt fiind
cunoscuti ca avand legaturi cu bandele criminale.
La toate acestea se adauga faptul ca Tadjikistanul este singura tara in care
stationeaza, ca trupe de pacificare, trupe rusesti. Justificarea principala a
prezentei acestora pe teritoriul tadjic intre 1992 si 1999 a fost stoparea traficului
de droguri dar, in realitate, din pricina coruptiei inclusiv a granicerilor rusi,
Tadjikistanul a reprezentat principalul coridor de trafic. In aprilie 2000 insa,
datorita constrangerilor financiare Rusia a anuntat ca-si va retrage trupele,
divizia care stationa pe teritoriul Tadjikistanului primind misiunea de a se
intoarce la baza.
Turkmenistan
Este un stat relativ uniform sub aspect etnic. Aproape 75% din cei 4,5
milioane de locuitori sunt turcmeni, uzbecii si rusii reprezentand fiecare mai
putin de 10%. Coeziunea etnica a comunitatii turcmene este atat de mare incat
Turkmenistanul a acceptat dubla cetatenie pentru locuitorii sai rusofoni
netemandu-se ca acest fapt ar putea constitui vreun risc.
In politica sa externa, inainte de septembrie 2001, Turkmenistanul a
adoptat politica ’neutralitatii’. Acest fapt a permis Turkmenistanului sa respinga
propunerile vecinilor sai de alcatuire a unor aliante si a oferit pretextul
neparticiparii la blocurile regionale (cu exceptia CIS unde oricum participarea sa
este aproape pur nominala). O consecinta a statutului de neutralitate a fost
mentinerea relatiilor prietenesti atat cu Iranul cat si cu Statele Unite. De
asemeni, neutralitatea a permis Turkmenistanului sa joace rolul de mediator
intre talibani si alte factiuni afgane in perioada imediat urmatoare venirii la
putere a talibanilor in Afganistan.
Turkmenistanul, ca si Uzbekistanul, este in cea mai mare parte desert.
Asemanator Kazahstanului, Turkmenistanul este o tara ’scobita’ populatia si
terenul arabil fiind concentrat mai mult la frontiere. Aceasta trasatura geografica
a determinat aparitia unei probleme de ordin militar : punctele care trebuie
aparate se afla in apropierea granitei, in timp ce retragerea este conditionata de
traversarea desertului Karakum unde nu exista resurse pentru sustinerea
efortului militar.
Interesele Turkmenistanului – Turkmenistanul se afla, potrivit estimarilor, pe
al treilea loc in lume in ceea ce priveste rezervele de gaze naturale astfel incat
interesul sau major consta in rezolvarea problemei exportului de produse.
Datorita embargoului impus de Statele Unite Iranului, Turkmenistanul exporta
cea mai mare parte a cantitatii de gaze prin gazoductul ce traverseaza
Uzbekistanul si Kazahstanul spre Rusia, prin aceasta Turkmenistanul fiind
dependent de vecinul sau nordic in privinta distributiei de gaze. Corespunzator
practicii rusesti, gazul a fost oferit clientilor cei mai saraci din Caucaz si
Ucrainei astfel incat Turkmenistanul se afla in situatia colectarii cu greutate a
platilor care ii revin pentru gazul distribuit. De aceea, in 1997 Turkmenistanul a
sistat exportul prin Rusia dar, in lipsa altor posibilitati, in februarie 2000 a
semnat un nou acord de export cu Kremlinul si, in iulie acelasi an, un acord
asemanator cu Ucraina. Datorita rezervelor mari pe care le detine,
Turkmenistanul este deschis pentru semnarea si a altor acorduri de acest tip
incercand astfel sa obtina sustinerea americana pentru un gazoduct transcaspic
sau construirea unei noi conducte prin Afganistan catre Pakistan si, mai ales ,
dezvoltarea unei noi rute prin Iran.
O alta problema cu care se confrunta Turkmenistanul este gestionarea
apei, cea mai mare parte provenind din fluviul Amu-Daria prin intermediul
canalului Karakum. Cantitatea de apa din aceste surse nu poate fi suplimentata
fara a se intra in conflict cu Uzbekistanul, cea mai buna strategie pe care
Turkmenistanul poate sa o adopte in aceasta privinta fiind participarea, alaturi de
celelalte state central asiatice, la un acord de administrare multilaterala a
resurselor de apa.
Profilul militar – cele mai stringente probleme cu care se confrunta fortele
armate turcmene sunt resursele insuficiente, atat materiale cat si umane, si
coruptia.
Presedintele Niazov a acordat o prioritate scazuta armatei consecinta
fiind neplata salariilor, lipsa hranei si conditii proaste de trai. Dupa episodul
Batken situatia nu s-a imbunatatit decat intr-o mica masura gradul de atentie
oferit armatei ramanad la un nivel scazut.
In momentul in care Armata Sovietica a parasit teritoriul a luat
majoritatea echipamentului iar, din ceea ce a ramas, cea mai mare parte a fost
vanduta astfel incat, astazi, dotarea armatei este foarte saraca.
Constiinta tribala impieteaza si ea la buna desfasurare a activitatii
inregistradu-se incidente in cadrul carora ofiterii au refuzat sa acorde hrana
soldatilor care faceau parte din alt clan.
Kirghistan
Este greu de imaginat o tara cu mai putine optiuni strategice decat
Kirghistanul. Este inconjurat de munti si situat in coltul de nord-est al regiunii,
intre China si Kazahstan, iar aceasta amplasare geopolitica il face extrem de
dependent de gradul in care Kazahstanul insusi reuseste sa-si mentina
independenta. Cu o economie nedezvoltata si agricultura limitata la topografie,
Kirghistanul nu putea fi economic independent nici in perioada sovietica.
Dezvoltarea industriei miniere va contribui cu siguranta la cresterea venitului
national insa predictiile pe termen lung in legatura cu relansarea economica
depind de cresterile inregistrate in Kazahstan si Uzbekistan si de comertul cu
China invecinata. Astfel, la fel ca Tadjikistanul, Kirghistanul s-a aliat cu cele
doua state mari din Asia Centrala in vederea constituirii Comunitatii Economice
a Asiei Centrale si este parte a Shanghai 5, grup consultativ format in 1998 din
China, Rusia si statele central asiatice care au granite comune cu cele 2 puteri.
Interesele Kirghistanului – odata cu obtinerea independentei, presedintele
Akaev a prevazut, in mod corect, sfarsitul ajutorului financiar acordat de Rusia
si a sustinut reforma politica si economica in republica mai mult decat oricare alt
lider din Asia Centrala. Kirghistanul a fost prima tara din aceasta regiune care a
parasit zona rublei. Stabilizarea economica a avut succes dar generarea unei
cresteri economice s-a dovedit greu de realizat. Akaev l-a urmat pe omologul
sau kazah in ceea ce priveste mentinerea aliantei cu Rusia in cadrul CIS si in
Uniunea vamala, chiar daca Kirghistanul este mai putin dependent de
minoritatea rusa (astazi in proportie de mai putin de 20%). In acelasi timp, el a
depus toate eforturile pentru ca tara sa devina primul stat ex-sovietic membru al
Organizatiei Mondiale a Comertului.
Republica Kirghistan are peste 500 mile de granita muntoasa cu China si
recent a semnat acordul privind demarcarea frontaliera. De asemenea, a incheiat
un tratat cu Rusia privind sprijinul acordat de ea in patrularea de-a lungul
frontierei.
Chiar mai mult decat Kazahstanul, Kirghistanul trebuie sa urmareasca
obtinerea de oportunitati economice din partea Chinei. Conform rapoartelor de
presa, China deja a promis un ajutor substantial pentru dezvoltarea sistemului de
sanatate din Kirghistan. Ca raspuns, Akaev a sprijinit ferm pozitia Chinei
impotriva separatismului nationalist in provincia Xinjiang.
Presedintele Akaev a aratat intelegere si flexibiliate in adoptarea
practicilor democratice, Kirghistanul bucurandu-se de cel mai mare numar de
partide de opozitie comparativ cu oricare alta tara din Asia Centrala.
Cu o populatie kirghiza in procent de numai 55% si cu o dependenta
sporita fata de Kazahstan si Uzbekistan sa construiesti un sistem democratic
intr-o zona fara traditie in acest sens reprezinta un act de o mare insemnatate.
Aceasta se datoreaza in cea mai mare parte faptului ca procesele democratice ar
putea constitui una dintre cele mai bune metode de mentinere a coeziunii, mai
ales in contextul unei tari mici, sarace si divizate geografic cum este
Kirghistanul.
Profilul militar - aramata Kirghistanului este probabil cea mai slab pregatita
dintre armatele noilor state central asiatice. Cauza principala a acestei stari de
fapt o constituie situatia economica precara si slabul interes aratat domeniului
militar. In ciuda efectivelor sale putin numeroase, Kirghistanul a contribuit cu
trupe in cadrul fortei CIS din Tadjikistan fiind chiar unul dintre primii
participanti. Alaturi de Uzbekistan a participat la exercitiile Parteneriatului
pentru Pace in 1995. S-a alaturat Kazahstanului si Uzbekistanului in vederea
alcatuirii batalionului de mentinere a pacii din Asia Centrala. De aceea se poate
afirma ca strategia autoritatilor kirghize a fost o participare cu efective putine
dar vizibila in activitatile bilaterale sau multilaterale cu scopul de a castiga
sprijinul statelor mai mari.
Dupa incursiunea luptatorilor islamici in 1999 in muntii din apropierea
granitei cu Tadjikistanul, presedintele Akaev a oferit, pentru prima data,
prioritate maxima armatei. Dupa Batken, probabil capabilitatea militara kirghiza
s-a imbunatatit considerabil sub aspectul cresterilor bugetare, al experientei de
lupta si al ajutorului extern. Cu toate acestea, problemele fundamentale ale
fortelor armate ale Kirghistanului (lipsa banilor si prezenta unor profesionisti)
nu au fost rezolvate.
Uzbekistanul
Uzbekistanul este, de fapt, primul candidat la suprematia regionala in Asia
Centrala. Desi mic ca intindere si mai putin bogat in resurse naturale decat
Kazahstanul, el are o populatie mai numeroasa (aproape 25 milioane) si, mult
mai important, o populatie considerabil mai omogena decat cea a Kazahstanului
(95% fiind uzbeci), carora trebuie sa li se adauge puternicele minoritati uzbece
din tarile vecine (in total aproximativ 2,5 milioane), revenindu-le astfel
uzbecilor aproape jumatate din ansamblul populatiei din Asia Centrala.
Mai mult, elita politica a tarii identifica in mod deliberat noul stat ca fiind
descendentul direct al vastului imperiu medieval al lui Tamerlan (1336-1404) a
carui capitala, Samarkand, a devenit renumitul centru al regiunii pentru studiul
religiei, astronomiei si al artelor. Aceasta ascendenta da Uzbekistanului un
sentiment de continuitate istorica si de misiune regionala mai profund decat
vecinilor sai. Intr-adevar, unii conducatori uzbeci vad in Uzbekistan centrul
national al unei singure entitati central-asiatice cu capitala la Taskent. Mai mult
decat orice alt stat central-asiatic, elita politica a Uzbekistanului si populatia
chiar iau deja parte la crearea, in plan subiectiv, a unui stat-natiune modern si
sunt decise sa nu se mai intoarca niciodata la statul colonial.
Aceasta situatie face din Uzbekistan atat liderul crearii unui sentiment de
nationalism modern post-etnic, cat si subiect de oarecare neliniste printre vecinii
sai. Chiar cand liderii uzbeci au imprimat ordinea in construirea natiunii si in
promovarea unei autonomii regionale mai mari, omogenitatea nationala relativ
superioara si constiinta nationala inspira in randul conducatorilor celorlalte tari
central-asiatice temerea ca preeminenta regionala a Uzbekistanului poate evolua
inspre dominatia regionala.
Totusi, ca si celelalte state, Uzbekistanul nu este complet lipsit de tensiuni
etnice. Parti din sudul Uzbekistanului, mai ales in jurul importantelor centre
culturale si istorice Samarkand si Buhara, au o importanta populatie tadjica, care
ramane nemultumita de trasarea frontierelor facuta de Moscova. Ceea ce
complica si mai mult lucrurile este prezenta uzbecilor in Tadjikistanul de vest si
a uzbecilor si tadjicilor in Depresiunea Fergana din Kirghistan, o zona
importanta din punct de vedere economic unde, in ultimii ani, au izbucnit
sangeroase violente etnice, nemaivorbind de prezenta uzbecilor in Afganistanul
de nord.
Interesele Uzbekistanului - prioritatile principale ale Uzbekistanului sunt, in
primul rand, consolidarea si mentinerea suveranitatii si, in al doilea rand,
asigurarea stabilitatii sociale.
Principalele pericole interne cu care se confrunta Uzbekistanul pot fi
grupate dupa cum urmeaza :
coruptia raspandita atat in societate, cat si in randul elitelor
politice ;
grupari secesioniste pe teritoriul tarii care actioneaza in sensul
diminuarii influentei institutiilor centrale si transferului puterii catre
grupari politice locale in detrimentul autoritatilor centrale ;
cresterea influentei islamismului radical si a traficului de droguri ,
in special in Depresiunea Fergana, dar si in suburbiile sarace ale
Taskentului, locuite de imigranti. Acest factor, alaturi de gruparile
private din Arabia Saudita, UAE, Turcia si Cecenia, considerate de
Uzbekistan ca fiind implicate in sprijinirea miscarilor radicale care
sunt tot mai active pa teritoriul tarii, reprezinta si un important
pericol extern.
De asemenea Uzbekistanul actioneaza in sensul contracararii tendintelor
Rusiei de a-si mentine hegemonia in zona, tendinte ce isi gasesc expresia in
formarea unui « brau protector » in jurul Uzbekistanului, alcatuit din state ce
intretin legaturi in planul securitatii cu CIS.
Obtinerea cooperarii regionale si a relatiilor bune cu vecinii pe cale
pasnica si nu prin mijloace coercitive reprezinta un obiectiv major al
autoritatilor de la Taskent. In vederea indeplinirii lui, Uzbekistanul actioneaza
atat in plan intern cat si extern, metodele folosite fiind urmatoarele: dezvoltarea
si mentinerea unor structuri de securitate puternice, cultivarea unor relatii
stranse de securitate cu SUA, participarea in cadrul oricaror structuri
internationale ce pot contrbalansa CIS (Parteneriatul pentru Pace, GUAM
devenit GUUAM, Consiliul Cooperarii Economice), obtinerea sprijinului si
atragerea de investitii din partea statelor asitice, in special din partea Coreii,
Japoniei, Indiei, Indoneziei.
Cel mai inalt grad de insecuritate zonala s-a inregistrat ulterior incursiunii
radicalistilor islamici in Kirghistan in 1999 si s-a materializat intr-un numar de
incidente frontaliere intre Uzbekistan si statele vecine si in protestele vehemente
ale uzbecilor datorate raspunsului inadecvat si insuficient la agresiune. Aceste
realitati explica promptitudinea Uzbekistanului in a lua masuri privind o
participare agresiva la acordurile de securitate ce includ in special Statele Unite
si statele vestice si in promovarea unor politici in multe alte sfere, incluzand
procurarea de arme sau antrenamentul ofiterilor.
Unde sprijinul american s-a dovedit lacunar, Uzbekistanul s-a orientat
spre alte surse externe, inclusiv spre Rusia, cu care a inceput sa dezvolte relatii
stranse in 1999. Acest fapt se datoreaza si unei schimbari de strategie,
Uzbekistanul dorind sa joace rolul de « politist regional », beneficiind insa si de
sustinere externa.
Profilul militar -Uzbekistanul depune eforturi serioase pentru a-si reface
armata. Spre deosebire de celelalte state din regiune, si-a stabilit o noua structura
a fortelor si noi baze militare raspandite pe intregul sau teritoriu. In perioada
sovietica, cele mai multe baze militare din Asia Centrala erau comasate la
frontiera sudica, in apropiere de China astfel incat, in momentul obtinerii
independentei, Uzbekistanul, ca si celelalte state central-asiatice, a mostenit o
distributie inegala a bazelor militare. Comparativ insa cu vecinii sai,
Uzbekistanul si-a construit noi baze care sa-i permita o aparare eficienta
impotriva oricaror amenintari.
Problemele fundamentale cu care se confrunta armata uzbeca raman
coruptia, o doctrina sovietica rigida, lipsa de initiativa si de experienta. In plus,
multi ofiteri sunt necalificati pentru posturile pe care le detin.
Desi atacurile islamiste din 1999 in Depresiunea Fergana au confirmat
previziunile autoritatilor, totusi ele au produs un soc in randul populatiei.
Uzbekistanul a ripostat prin atacuri aeriene si a trimis un ajutor militar
Kirghistanului iar aceste actiuni au oferit fortelor armate din Uzbekistan
posibilitatea dobandirii unor minime experiente de lupta. Reconfigurarea
militara ce a urmat acestor evenimente a avut si consecinte majore pe plan
international. Printre altele, fortele din Uzbekistan au participat la exercitii
militare alaturi de Rusia si alte state central-asiatice. Guvernul Uzbekistanului a
sugerat chiar ca ar putea reveni asupra deciziei de retragere din acordul de
securitate colectiva al CIS si a ratificat, in februarie 2000, un tratat cu Rusia
privind cooperarea in domeniul apararii. Oricum, efectul imediat al episodului
Batken nu a fost sporirea increderii intre statele Asiei Centrale. Presedintele
Karimov si-a oferit, in mod oficial, ajutorul, care ar fi putut fi interpretat foarte
usor ca o amenintare. De asemenea, Uzbekistanul a inceput sa dezvolte un
program care sa-i permita sa-si defineasca si sa-si apere frontiera estica. In
actiunea demarcarii frontierei, Uzbekistanul se pare ca si-a stabilit granita pe
teritorii apartinand Kazahstanului si Kirghistanului, fapt ce a condus la serioase
confruntari. In timp insa, relatiile Uzbekistanului cu vecinii sai s-au normalizat,
dar evenimentele din Batken au marit temerea privind puterea militara a
Uzbekistanului si tendinta sa de a predomina regiunea.
2. Amenintari la adresa securitatii
a) Tensiuni etnice
Asa cum am prezentat anterior, o caracteristica importanta a statelor
central asiatice este eterogenitatea etnica. Toate statele Asiei Centrale sunt, intr-
o masura mai mica sau mai mare multietnice, fapt care creeaza puternice legaturi
intre ele. Etnicii uzbeci formeaza minoritati importante in toate celelalte state
central asiatice (in Tadjikistan, aproape un sfert al populatiei este de etnie
uzbeca). Mai multi turcmeni locuiesc in Iran si Afganistan (aproximativ 3
milioane) decat in Turkmenistan. Un procent considerabil de etnici tadjici
locuiesc in Uzbekistan. Depresiunea Fergana a fost in mod arbitrar impartita de
Stalin intre Tadjikistan, Kirghistan si Uzbekistan lasand in afara noilor frontiere
’nationale’ o parte numeroasa a populatiei.
In plus, frontierele politice in zona sunt dificil de aparat si nu reflecta
distributia etnica din teritoriu, ceea ce contribuie la cresterea potentialului de
instabilitate. In special, frontiera dintre Kirghistan si Tadjikistan, asemanator
celei dintre Uzbekistan si Tadjikistan, este vulnerabila datorita, in principal,
faptului ca, dupa razboiul civil, comunitatea tadjica tinde sa se identifice mai
mult prin etnie decat prin cetatenie. De asemeni, uzbecii care locuiesc in
Tadjikistan se simt subordonati atat guvernului de la Taskent cat si celui de la
Dusanbe.
Astfel de legaturi etnice au un impact considerabil asupra securitatii
statelor din zona. Cum etnicitatea a devenit probabil astazi provocarea majora la
adresa statelor multietnice si este putin probabil ca, in viitorul apropiat, sa-si
piarda importanta politica ea va continua sa detina un loc privilegiat pe agenda
securitatii statelor in cauza.
b) Traficul de droguri
In 1999, Afganistanul a devenit principalul producator de opiu al lumii.
Cantitatea considerabila produsa a determinat o crestere a ‘popularitatii’ rutelor
nordice via Asia Centrala spre Rusia, Caucaz si Balcani. Fiecare stat central
asiatic are un centru recunoscut de trafic : in Kirghistan, Osh; Taskent si
Bekabad in Uzbekistan; in Tadjikistan, contrabanda in regiunile Garm si Kulob
s-a intensificat, in timp ce capitala tarii a devenit un important centru de tranzit;
in Turkmenistan, Kushka este cunoscut ca fiind un punct cheie de transport.
In august 2000 s-a inregistrat un declin al pretului drogurilor, efectul
imediat fiind o crestere dramatica a cantitatii de droguri adusa pe piata in
vederea acoperirii deficitului inregistrat in veniturile incasate.
Desi nu se stie cu siguranta se estimeaza ca undeva intre 23 si 65% din
cantitatea de opiu este exportata prin Asia Centrala. Efectul asupra statelor din
regiune a fost covarsitor, in special asupra Tadjikistanului si a Kirghistanului,
care erau prea putin pregatite sa faca fata nivelului din ce in ce mai ridicat de
consum pe plan local si nici nu aveau mijloace eficiente pentru interzicerea sau
preintampinarea acestuia.
Contrabanda a avut consecinte negative asupra stabilitatii regionale,
criminalitatea si coruptia inregistrand cote alarmante, impactul asupra
economiilor locale si a starii de sanatate a populatiei fiind profund. Multi
locuitori ai zonei evalueaza ca traficul cu narcotice reprezinta, alaturi de
fundamentalismul islamic, principalul risc de securitate. De asemeni,
contrabanda este responsabila pentru relizarea unui complex set de aliante
interregionale intre bandele criminale rusesti si turcesti precum si intre traficantii
iranieniu si pakistanezi.
c) Fundamentalismul islamic
In 1991, cand cele 5 state si-au dobandit independenta, s-a instaurat
nelinistea cu privire la posibilitatea raspandirii in regiune a fundamentalismului
islamic care ar putea constitui o provocare la adresa securitatii zonale.
Preocuparea in legatura cu miscarile radicale islamiste din tarile Asiei Centrale
nu a aparut nefundamentat. Regiunea se invecineaza cu 2 state cunoscute ca
fiind centre ale miscarii radicale musulmane: Iran si Afganistan. Din ratiuni
diferite, aceste 2 state au devenit, in anii ‘90, centre ale radicalismului islamic.
De atunci, incontestabil, se inregistreaza un reviriment al religiei in zona.
Initial, in timp ce au incercat sa mentina activitatea religioasa sub
supravegherea statului, guvernele au facilitat construirea de moschei pentru
revigorarea religiei. Acesta tendinta a fost urmarita in special in partea sudica a
Asiei Centrale - Uzbekistan, Tadjikistan, si in Valea Ferghana din Kirghistan-
unde islamul este adanc inradacinat spre deosebire de Kazakhstan. Oricum in
regiune exista o cultura locala unica care reprezinta o ramura specifica a
Islamului, fiind o mixtura intre cultura locala si Islam.
Acum insa, exista semne ca liderii din Kazakhstan, Uzbekistan,
Turkmenistan incearca sa suprime miscarile politice care ar putea exprima
probleme politice, culturale si economice intr-un mod pasnic si legitim deoarece
experienta a demonstrat ca miscarile islamiste, indiferent daca sunt indigene sau
importate, sunt primii candidati care se opun puterii statului, in special daca
autoritatile incearca eliminarea altor partide politice. Iar cu cat este mai mare
represiunea cu atat mai radicale si violente tind sa devina astfel de miscari.
Dar liderii central-asiatici nu se opun islamismului in sine ci unei forme
radicale si politicizate a acestuia, care adeseori constituie baza opozitiei politice
guvernamentale. Gruparile radicale adeseori aspira sa castige puterea politica si
sa indeparteze regimurile pe care ei le considera infidele. Lupta din interiorul
islamului ne arata ca represiunea aparuta in republicile Asiei Centrale nu sunt
rezultatul unui pur capriciu al liderilor politici deoarece chiar exista grupari
islamice radicale care sa ameninte guvernele relativ slabite ale regiunii, precum
si congregatii cu ambitii politice modeste
Trebuie sa luam insa in considerare faptul ca sansa aparitiei
radicalismului islamic depinde in primul rand de situatia interna din statele
central-asiatice. Cu cat aceste state devin mai slabe cu atat vulnerabilitatea lor la
provocarile extremiste interne si externe va creste, inclusiv in fata miscarilor
politice islamice. Aceasta slabiciune ameninta sa se raspandeasca in intreaga
regiune. Razboaiele din Tadjikistan, Cecenia, Afganistan, au contribuit la
aparitia terorismului si sporirea extremismului islamic in intreaga zona. Forta
militara nefiind un instrument adecvat pentru stoparea raspandirii islamismului,
cel mai eficient mod de a trata cu un astfel de pericol ar fi asistenta oferita
pentru implementarea de programe economice si promovarea valorilor
democratice.
Miscarea Islamica din Uzbekistan (MIU) - dintre miscarile islamiste ale
Asiei Centrale o atentie speciala trebuie acordata Miscarii Islamice din
Uzbekistan. Dorind sa stabileasca un stat islamic in Valea Ferghana care se
intinde pe teritoriul Kirghistanului, Tadjikistanului si Uzbekistanului (locuita in
marea majoritate de populatie de origine uzbeka), gruparea a lansat cateva
initiative militare in 1999 si 2000 care au produs instabilitate in regiune. Este
cunoscut faptul ca miscarea detinea baze in zonele controlate de talibani si
intretinea legaturi cu reteaua terorista condusa de Ossama bin Laden. Desi aceste
aprecieri nu sunt absolut sigure, prin focalizarea numai asupra legaturilor cu
Afganistanul se pierde din vedere un punct esential: MIU nu este un fenomen
legat doar de Afganistan. Desi membrii sai au legaturi cu Afganistanul, gruparea
se bazeaza, de fapt, pe pozitiile pe care le detine in Tadjikistan din care lanseaza
incursiuni in Valea Ferghana si controleaza rutele traficului de droguri. Cum
gruparile islamiste au fost interzise in Uzbekistan multi membri ai gruparii s-au
refugiat, in 1992 si 1997, in Tadjikistan unde s-au alaturat opozitiei islamiste din
acesta tara (cunoscuta mai tarziu sub numele de Opozitia Unita Tadjika) in lupta
impotriva guvernului comunist din Tadjikistan. Indiciile sugereaza ca legaturile
organizatiei cu oficialii guvernamentali din Tadjikistan a permis miscarii sa-si
atinga un obiectiv comercial important si anume, facilitarea traficului de droguri
in Asia Centrala care si el constituie o provocare majora la adresa stabilitatii.
Hizb-ut-Tahrir (HuT) - practic necunoscuta acum 3 ani in urma, HuT
beneficiaza de un sprijin extraordinar in Valea Ferghana, mai ales ca se opune
practicilor guvernelor din regiune care adesea exileaza sau incarcereaza pe
membrii partidelor din opozitie. In vara anului 2000, dupa ce in prealabil isi
formase un nucleu puternic in anumite zone din Uzbekistan, gruparea si-a
intensificat activitatea pe teritoriul Tadjikistanului si in sudul Kirghistanului. In
timp ce Miscarea Islamica din Uzbekistan s-a discreditat in ochii opiniei publice
prin utilizarea unor practici bazate pe forta si violenta, HuT si-a promovat o
imagine mai pacifista prezentandu-se ca fiind singura alternativa viabila la
guvernele aflate in prezent la conducere. Inexistenta unei opozitii solide, in
special in Uzbekistan si Kirghistan unde opozantii puterii au fost inchisi sau au
fugit din cauza represiunii, a constituit un factor important al sporirii influentei
organizatiei inregistrandu-se cresterea spectaculoasa si foarte rapida a numarului
simpatizantilor pe care HuT ii are in regiune.
In vederea reducerii riscului de securitate trebuie actionat in sensul
stabilirii in regiune a unor guverne stabile, capabile sa faca fata amenintarilor
interne si sa previna transformarea revirimentului religios intr-un amenintare de
securitate. d) Saracia
Desi Afganistanul a contribuit, indiscutabil, datorita traficului de droguri
si a influentei exercitate prin intermediul radicalismului islamic la cresterea
instabilitatii ariei, in fapt, multe probleme in Asia Centrala sunt interne.
Situatia economica grea este cauza principala de nemultumire a
populatiei. In ciuda unei cresteri infime in PIB-ul tarilor, standardul de viata si
productia au ramas mult sub nivelul inregistrat in 1991 in toate statele Asiei
Centrale. Coruptia a atins proportii ingrijoratoare si lipsa reformelor economice
se alatura situatiei si asa dificile in care se afla statele central asiatice, cea mai
mare parte a populatiei traind sub limita saraciei si intretinandu-se prin micul
comert transfrontalier.
In 1999 seceta in regiune a exacerbat situatia economica deja fragila.
Seceta a produs efecte devastatoare in special datorita faptului ca cea mai mare
parte a populatiei locuieste in zone rurale si este prin urmare dependenta de
agricultura pentru a supravietui. Doar Kazahstanul are, in general, populatie
urbana in timp ce mai mult de 2/3 dintre tadjici si kirghizi locuiesc in zone
rurale.
O asemenea stare de fapt alimenteaza tensiunile sociale care, odata
declansate, pot crea serioase conflicte si, in baza principiului dominoului, se pot
raspandi rapid in intreaga zona alterand astfel stabilitatea regionala.
e) Cresterea demografica si urbanizarea
Testul decisiv pentru regimurile din zona il constituie depasirea cu succes
a doua dintre cele mai serioase amenintari interne : cresterea demografica si
urbanizarea.
Populatia Asiei Centrale se estimeaza ca se va dubla in urmatorii 25-30 de
ani. In afara de faptul ca o astfel de crestere demografica ii va favoriza pe kazahi
care ar deveni majoritari in Kazahstan pentru prima oara in ultimii 50 de ani,
efectul negativ consta in exercitarea unei presiuni suplimentare asupra unui deja
superexploatat ecosistem regional. Zonele agricole ale zonei, cum este de
exemplu Depresiunea Fergana, sunt oricum printre cele mai suprapopulate ale
lumii.
In perioada sovietica utilizarea sistemului intern de pasapoarte a
determinat o rata scazuta a fluxului de populatie spre zonele urbane. Acum, cand
limitarile de acest fel nu mai sunt in vigoare, orase ca Bishkek sau Ashabad se
confrunta cu o crestere a numarului de locuitori fara precedent. Chiar si in
Uzbekistan, unde urbanizarea se afla oricum sub control, fluxul de imigranti
sporeste. In timp ce, in zona rurala, institutiile locale s-ar fi putut ocupa cat de
cat cu succes de aceste persoane, in orase ei depind in exclusivitate de stat. In
aceasta situatie, o problema majora o constituie modalitatea in care statul va
actiona in sensul ajutorarii unor astfel de persoane stiut fiind faptul ca fondurile
deja sunt insuficiente.
f) Resursele de apa
Dublarea populatiei si concentrarea acesteia in orase va suprasolicita
resursele de apa ale Asiei Centrale care sunt deja insuficiente, accesul la surse
sigure de apa pentru consum si irigatii fiind una dintre cele mai grave probleme
in regiune. Dramatica restrangere a suprafetei Marii Aral reprezinta probabil cel
mai cunoscut dezastru in acest domeniu dar exista voci care aduc acuze
guvernelor regionale, in cateva state marea seceta din 2000 datorandu-se alocarii
inadecvate a resurselor de apa.
In Asia Centrala, principalele surse de apa sunt situate in doua dintre
statele cel mai slab dezvoltate - Kirghistan si Tadjikistan. Fluviul Syr-Daria
alimenteaza rezervoarele kirghize de la Toktogul si Naryn ; rezervoarele tadjice
de la Nurek si Rogun (inca in constructie) se aprovizioneaza cu apa din raul
Amu Darya din Uzbekistan care insa, prin canalul Karakum ajunge si in
Turkmenistan.
Uzbekistanul si industria sa de bumbac sunt cei mai mari consumatori de
apa ai regiunii dar vechile retele ii mai permit inca statului sa controleze marea
parte a cursului raului. Pentru a obtine acordul Kirghistanului si
Tadjikistanului privind exploatarea, invocand neplata facturilor, autoritatile
uzbece au debransat cele doua state de la reteaua electrica si de gaz ‘amintindu-
le’ prin aceasta importanta pe care o are Uzbekitanul in ceea ce priveste livrarea
acestor bunuri. Legatura cu problema apei este insa clara pentru statele vecine.
Uzbekistanul nu are acces la toata cantitatea de apa si seceta din 2000 a condus
la o si mai ridicata penurie de apa, ceea ce a condus la exercitarea unor presiuni
si mai mari asupra Kirghistanului si Tadjikistanului precum si la tensiuni cu
Turkmenistanul.
Guvernul de la Alma Ata a intrat, de asemeni, in conflict cu autoritatile
uzbece si kirghize in ceea ce priveste aprovizionarea in sudul Kazahstanului care
este oricum insuficienta. Se pare ca astfel de dispute au fost cauza si altor actiuni
restrictive ale guvernelor, de exemplu se crede ca suspendarea, in iulie 2000, a
serviciului international de telefonie a Uzbekistanului de catre compania de
telefoane a Kazahstanului ar fi urmarea directa a intentiei Uzbekistanului de a
limita debitul apei.
Diferite propuneri venite din partea diverselor institutii pentru realizarea
unui program de administrare a resurselor de apa nu au fost incununate de
succes datorita, mai ales, scepticismului afisat de autoritatile uzbece si turcmene.
Ambele state prefera sa stabileasca conditiile pe baze bilaterale considerand ca
in acest fel au cel mai mult de castigat.
3. Potentialul economic al regiunii
Dependenta de Rusia a Asiei Centrale a reprezentat un element important
in perioada sovietica. De la includerea ei in imperiul rusesc, Asia Centrala a fost
o regiune puternic sprijinita prin subventii. Analize efectuate de experti ai UE in
economia sovietica (bazate pe date din 1988) au aratat ca fiecare republica
central-asiatica a inregistrat un deficit comercial in perioada in care a facut parte
din URSS. Acest deficit a fost acoperit cu subventii totalizand 18,86 miliarde $.
Or, colapsul URSS a determinat reducerea subventiilor, fapt ce a avut efecte
negative in sferele sociale si economice si a dat nastere unui sentiment de
nemultumire fata de Rusia. In plus, liderii Asiei Centrale nu au reusit inca sa
modernizeze economia, vechile practici perpetuandu-se in detrimental noilor
state independente.
Cu toate ca in perioada URSS, Asia Centrala s-a comportat ca o unitate
singulara, in prezent economiile statelor din regiune difera substantial. Liderul
necontestat este Kazahstanul, a carui contributie la PIB-ul regiunii a fost de o
jumatate, urmat de Uzbekistan cu o treime din PIB, restul fiind impartit, aproape
in mod egal intre celelalte trei republici. Oricum, economia central-asiatica este
inca slab dezvoltata. La un procent de 0,97% din populatia lumii, in 1991 Asia
Centrala nu contribuia decat cu 0,4% la PIB-ul international.
Astazi, fiind un candidat nou la un rol independent pe scena economica
mondiala, zona se situeaza insa in limite acceptabile. In ceea ce priveste
resursele naturale si minerale, Kazahstanul este liderul regional. In prezent,
sursele sale de materii prime includ cele mai bogate zacaminte minerale
(combustibili, zacaminte, nemetale) si exploateaza deja un relativ mare volum
dintre acestea. Bogatiile celorlalte state central-asiatice includ gaze naturale si
aur in Uzbekistan, importante resurse de gaze naturale in Turkmenistan, uraniu
in Kirghistan si Tadjikistan. Accesul la aceste resurse si impartirea potentialei
bogatii reprezinta obiectivele care starnesc ambitiile nationale, motiveaza
interesele corporatiste, reaprind pretentii istorice, reinvie aspiratii imperiale si
alimenteaza rivalitati internationale.
4. Tendinte hegemonice
Existenta unuia sau mai multor centre geopolitice puternice in Asia
Centrala va contribui la indepartarea vidului de putere din regiune si va limita
influenta exercitata de actorii internationali interesati in zona. In plus, un
asemenea centru sau centre, prin asigurarea stabilitatii central-asiatice va
restrange tendinta Rusiei de expansionism spre noile state independente.
Mult mai important, un stat puternic in Asia Centrala ar putea deveni
eventual al treilea picior al trepiedului de putere din fosta Uniune Sovietica,
alaturi de Rusia si Ucraina. Un asemenea curs al evenimentelor ar asigura gaza
unei balante stabile, care sa serveasca cel mai bine interesele de securitate in
acest spatiu. Oricum, rolul de mare putere regionala va fi jucat cel mai probabil
de catre Uzbekistan, celelalte state central-asiatice neavand inca mijloacele
necesare asumarii unei asemenea sarcini, din motive pe care le voi expune in
cele ce urmeaza.
Kazahstanul a obtinut un beneficiu diplomatic considerabil pe termen
scurt prin prezenta pe teritoriul sau a unei parti din arsenalul nuclear si, in mod
sigur, este o tara luata in calcul datorita resurselor sale de petrol. Datorita
politicii elaborate de presedintele Nazarbaev si a unui corpus legislativ
favorabil, Kazahstanul a devenit o posibilitate atractiva pentru investitorii
straini. Totusi, Kazahstanul sufera si o serie de constrangeri : diviziunea etnico-
teritoriala a tarii intre rusi si kazahi ; institutii locale relativ slabe ; absenta unui
numar semnificativ de intelectuali ; slaba dezvoltare industriala ; o situare
neadecvata conform rolului pe care ar trebui sa-l aiba a capitalei Alma-Ata.
Toate acestea sugereaza ca statul nu va putea juca un rol regional semnificativ in
viitorul apropiat.
Pozitia Kirghistanului este inca si mai precara. In ciuda aspiratiilor
presedintelui Akaev de transformare a tarii intr-o « Elvetie a Asiei Centrale »,
acestui mic stat muntos ii lipsesc multe atuuri necesare unei puteri regionale.
Kirghistanul este sarac in resurse, societatea este dominata de rivalitati intre
clanuri si se confrunta cu divizarea regionala si coruptie. In plus, cu 20%
minoritate ruseasca, tensiunile etnice sunt inerente amenintand chiar viabilitatea
sa ca stat.
Turkmenistanul, prin contrast, a profitat deja indeajuns de mult de
exportul de gaze incat guvernul sa poata asigura gratuit electricitate pentru
intreaga populatie. Dar, cu un teritoriu desertic in cea mai mare parte, o
populatie sub 5 milioane locuitori si putini specialisti, in viitor, Turkmenistanul
va depinde de altii in ceea ce priveste securitatea sa.
Tadjikistanul sufera inca de pe urma razboiului civil si din cauza
contrabandei cu droguri care-i tranziteaza teritoriul dinspre Afganistan.
Consecintele negative ale razboiului civil si ale conflictelor etnice au fost
intensificate de gravele sciziuni din randul clasei politice si de putinele resurse
pe care le detine.
Din toate aceste considerente este putin probabil ca oricare dintre statele
prezentate ar putea sa asigure stabilitatea regionala, sa mobilizeze resursele
economice si politice in vederea eliminarii haosului si sa reziste presiunilor
venite din exterior. Prin urmare, Uzbekistanul ramane singurul candidat viabil la
exercitarea leadershipului in aria supusa analizei.
Uzbekistanul are cateva atuu-ri care sugereaza potentialul crescut fata de
vecinii sai in asumarea rolului de hegemon. In primul rand este cea mai
populata tara a Asiei Centrale bucurandu-se si de omogenitate din punct de
vedere etnic. In al doilea rand, pozitia geografica il avantajeaza, el invecinandu-
se cu toate statele Asiei Centrale fara insa a avea frontiera comuna cu nici o
putere majora ( fie ea Rusia, China sau Iranul). In acelasi timp, minoritatea
uzbeca activeaza politic in toate tarile spatiului la care facem referire si detine si
pozitii economice importante, fapt ce nu trebuie neglijat ca avantaj pentru
pozitia Uzbekistanului in regiune.
Asa cum au evidentiat si analistii2, Uzbekistanul detine un numar de
avantaje in afara celor precizate anterior : este situat in centrul Asiei Centrale ,
avand frontiere comune cu toate celelalte 4 state nou independente dar, foarte
important, nu cu Rusia; are o economie relativ dezvoltata si resurse naturale
importante (chiar daca nu uriase) de petrol, gaze naturale, aur, alte minerale
inclusiv depozite de uraniu, esentiale pentru industria nucleara rusesca.
Se contureaza astfel, imaginea Uzbekistanului de putere regionala. Acest
rol a devenit evident inca din perioada tarista si cea sovietica, Taskentul fiind
considerat, chiar imediat dupa cucerirea din 1865, principalul centru
administrativ si militar rusesc din regiune.
2 Cornell, Svante- A Regional Player in Eurasian Politics?, editie Internet www.rand.com
In vederea atingerii scopului propus , Uzbekistanul este singurul stat din
zona care a facut progrese semnificative pentru formarea unei armate proprii,
fapt ce-i sporeste avantajul comparativ cu vecinii sai. Consecvent aspiratiei la
hegemonie, Taskentul nu urmareste numai iesirea din sfera de influenta a
Moscovei ci actioneaza ca rival al Kremlinului in zona. Pentru aceasta el
promoveaza o politica asemanatoare celei elaborate de Turcia sau Israel : cultiva
relatiile de securitate cu SUA fara insa a renunta la intentia de instaurare a
influentei in tarile invecinate.
Din punct de vedere geopolitic, Uzbekistanul reprezinta un pivot de mare
importanta fiind in acelasi timp si un jucator care nu poate fi neglijat. Este
singura tara din spatiul central asiatic care, pe termen lung, dispune de
potentialul necesar stabilirii ca actor regional major in Asia Centrala.
III. RELATIILE CU ALTE STATE
1. Relatiile cu Rusia
Prabusirea Uniunii Sovietice a produs o dramatica rasturnare istorica. In
numai cateva saptamani, in decembrie 1991, spatiul asiatic al Rusiei s-a restrans
cu aproximativ 20%, iar populatia pe care Kremlinul o stapanea in Asia s-a
redus de la 75 milioane la aproximativ 30 milioane de locuitori. In plus, alti 18
milioane de rezidenti in Caucaz au fost rupti de Rusia. Pentru ca aceste
rasturnari sa fie si mai dureroase, elita politica rusa era constienta ca potentialul
economic al acestor zone era acum tinta altor tari care aveau resurse financiare
pentru a investi in aceste zone, pentru dezvoltarea si exploatarea resurselor care,
pana foarte de curand, erau accesibile doar Moscovei.
Dar Rusia este in fata unei dileme: este prea slaba politic ca sa izoleze
complet regiunea de exterior si prea saraca financiar ca sa o dezvolte exclusiv pe
cont propriu. Mai mult, liderii rusi isi dau seama ca explozia demografica pe
cale de a se produce in noile state independente inseamna ca incapacitatea lor de
a sustine cresterea economica va crea in cele din urma o situatie exploziva de-a
lungul intregii frontiere sudice a Rusiei. Experienta acesteia in Afganistan si
Cecenia s-ar putea repeta de-a lungul intregii frontiere sudice, data fiind, mai
ales, renasterea nationala si islamica ce are acum loc in randul populatiei central
asiatice.
Rezulta ca Rusia trebuie sa gaseasca intr-un fel o cale de a se adapta la
noua sa realitate postimperiala si, in acelasi timp, sa caute sa stapaneasca
primejdia din partea Turciei si a Iranului, sa impiedice gravitarea noilor state
independente spre principalii sai rivali, sa descurajeze formarea vreunei
cooperari regionale central-asiatice cu adevarat independente si sa limiteze
influenta geopolitica americana in noile capitale suverane. Astfel, chestiunea nu
mai tine de restaurarea imperiala, care ar fi prea costisitoare si ar intampina o
rezistenta feroce, ci implica crearea unei noi retele de relatii care ar infrana
dezvoltarea noilor state si ar prezerva pozitia geopolitica si economica
dominanta a Rusiei.
Instrumentul ales pentru atingerea acestui scop a fost mai intai
Comunitatea Statelor Independente (CIS), desi in unele locuri folosirea armatei
ruse si recurgerea cu dibacie de catre diplomatia rusa la principiul divide et
impera au servit tot atat de bine intereselor Kremlinului. Moscova si-a folosit
intregul arsenal pentru a obtine de la noile state maximum de supunere fata de
viziunea sa asupra unui « Commonwealth » din ce in ce mai integrat, insistand
pentru : un sistem de control, dirijat de la centru, asupra granitelor exterioare ale
CIS ; o mai stransa integrare militara in ansamblul unei politici externe comune ;
extinderea in continuare a retelei de conducte de petrol existente pentru a
exclude formarea unei retele noi care ar putea ocoli Rusia. Analizele strategice
ruse au afirmat explicit ca Moscova priveste aceasta zona ca pe propriul sau
spatiu geopolitic, chiar daca nu mai face parte integranta din imperiul sau.
O idee asupra intentiilor geopolitice ale Rusiei ne da insistenta cu care
Kremlinul a incercat sa pastreze prezenta militara rusa pe teritoriul noilor state.
Rusia a exercitat presiuni politice si financiare pentru a obtine acordul
Kazahstanului pentru bazele militare rusesti si, in plus, razboiul civil din
Tadjikistan a facut posibila continuarea prezentei fostei armate sovietice acolo.
In definirea politicii sale, Moscova s-a bazat pe iluzoria perspectiva ca
reteaua sa postimperiala de relatii cu Asia Centrala va slabi treptat substanta
suveranitatii noilor state, slabe individual, si le va plasa intr-o relatie de
subordonare fata de centrul de comanda a unei CSI « integrate ». Pentru
atingerea acestui scop, Rusia descurajeaza noile state in ceea ce priveste crearea
propriilor lor armate separate, adoptarea limbii proprii (in care ele inlocuiesc
treptat alfabetul chirilic cu cel latin), cultivarea de relatii stranse cu alte state,
dezvoltarea de noi conducte care sa iasa direct in Marea Mediterana sau Marea
Arabiei. Succesul unei astfel de politici ar permite Rusiei sa domine apoi
relatiile lor externe si sa fixeze cota parte din beneficiu.
In sustinerea acestui tel, reprezentantii rusi invoca deseori exemplul UE.
De fapt, intr-un fel, politica Rusiei fata de statele central-asiatice aminteste mult
de comunitatea africana francofona, in care contingente militare franceze si
subsidii din bugetul Frantei determina politica statelor africane post-coloniale
vorbitoare de limba franceza.
In vreme ce restabilirea unui maxim posibil de influenta economica si
politica rusa in regiune este scopul principal si intarirea CIS este principalul
instrument pentru atingerea acestui scop, cele mai importante tinte geopolitice
ale Moscovei, pentru a fi subordonate politic, par a fi Kazahstanul si
Azerbaidjanul.
Kazahstanul este tinta principala deosebit de tentanta deoarece
vulnerabilitatea sa etnica face imposibila victoria guvernului acestei tari intr-o
confruntare deschisa cu Moscova. Rusia poate exploata si frica acestui stat de
dinamismul crescut al Chinei, ca si probabilitatea unui crescand resentiment fata
de « sinificarea » provinciei Xinjiang din China. Subordonarea treptata a
Kazahstanului ar avea ca efect geopolitic atragerea aproape automata a
Kirghistanului si Tadjikistanului in sfera de control a Moscovei, expunand in
acelasi timp Uzbekistanul si Turkmenistanul la presiuni mai directe din partea
Rusiei.
Dar strategia Rusiei este impotriva aspiratiilor majoritatii statelor asezate
in « Balcanii eurasiatici »3. Noile lor elite politice nu vor ceda de bunavoie
puterea si privilegiile castigate prin independenta. In vreme ce rusii de acolo
elibereaza treptat fostele lor pozitii privilegiate, noile elite isi dezvolta rapid un
interes legitim fata de suveranitate – proces dinamic si contagios social. Mai
3 Brzezinski, Zbiegniew - Marea tabla de sah, Ed.Humanitas, Bucuresti, 2001, pag. 161
mult, populatiile altadata pasive politic devin si ele mai nationaliste si mai
constiente de identitatea lor islamica.
Uzbekistanul a devenit din ce in ce mai hotarat in opozitia sa fata de
eforturile de « integrare » ale Rusiei. Ministrul sau de externe a declarat clar in
august 1996, ca Uzbekistanul se opune crearii institutiilor supranationale ale CSI
care pot fi folosite ca instrumente de control centralizat. Pozitia sa puternic
nationalista determinase deja atacuri virulente in presa rusa in legatura cu
« orientarea puternic pro-occidentala a Uzbekistanului in economie, asprele
invective fata de tratatele de integrare in interiorul CIS, refuzul ferm de a se
alatura fie si Uniunii vamale si o metodica politica nationalista anti-rusa ».4
Chiar si Kazahstanul, ca reactie la presiunile Rusiei, a ajuns sa fie in
favoarea unui traseu secundar, ce ocoleste Rusia, pentru exporturile sale.
Convorbiri preliminare au avut loc intre Kazahstan, China si Japonia in
legatura cu un ambitios proiect de conducte de petrol intre Asia Centrala si
Marea Chinei. Cu investitii occidentale pe termen lung in petrol si gaze naturale
care se ridica in Kazahstan la peste 20 miliarde $ (cifre din 1996), izolarea
economica si politica a acestei zone cedeaza clar in fata presiunilor economiei
mondiale si a limitatelor optiuni financiare ale Rusiei.
Cam din aceleasi motive, Turkmenistanul a explorat activ construirea unei
noi conducte de petrol prin Afganistan si Pakistan spre Marea Arabiei, pe langa
construirea de noi linii ferate spre Kazahstan si Uzbekistan la nord si spre Iran si
Afganistan la sud.
Teama de Rusia a avut si efectul de a indrepta statele central-asiatice spre
o mai intensa cooperare regionala. Uniunea Economica Central-Asiatica, creata
in ianuarie 1993, la inceput a lancezit, dar a fost treptat activata. Chiar si
presedintele Nazarbaiev al Kazahstanului, la inceput puternic sustinator al unei
« Uniuni Eurasiatice », s-a convertit treptat la ideile de cooperare asiatica mai
stransa, de crescanda cooperare militara intre statele din regiune si de opozitie 4 Idem, pag. 163
comuna fata de eforturile Rusiei si ale Iranului de a impiedica impartirea zonala
a platoului continental al Marii Caspice si a resurselor minerale intre statele
riverane.
Dat fiind faptul ca guvernele din zona tind sa fie foarte autoritare,
probabil chiar mai importanta a fost reconcilierea personala intre principalii
lideri. Este recunoscut faptul ca presedintii Kazahstanului, Uzbekistanului si
Turkmenistanului nu erau in relatii prea cordiale iar aceste neintelegeri
personale au facut, la inceput, ca Rusiei sa-i fie mai usor sa ii atate pe unul
impotriva celuilalt. Pe la jumatatea anilor ‘90 cei trei si-au dat seama ca o
cooperare mai stransa intre ei era esentiala pentru pastrarea noii lor suveranitati
si au inceput sa se angajeze in expuneri foarte mediatizate despre asa-zisele lor
relatii apropiate, subliniind ca pe viitor isi vor coordona politicile externe.
Inca si mai importanta a fost aparitia, in interiorul CSI, a unei coalitii
neoficiale, conduse de Ucraina si Uzbekistan, dedicate ideii unui
Commonwealth « de cooperare ». In acest scop, Ucraina a semnat acorduri de
cooperare militara cu Uzbekistanul, Turkmenistanul si Georgia; in septembrie
1996 ministrii de externe ai Ucrainei si Uzbekistanului chiar s-au angajat in
actiunea deosebit de semnificativa de a semna o declaratie prin care se cerea ca
intalnirile la varf ale CSI sa nu fie prezidate numai de presedintele Rusiei, ci
prin rotatie.
Exemplul dat de Ucraina si Uzbekistan a avut un impact chiar si asupra
liderilor mai respectuosi fata de problemele principale ale Moscovei. Kremlinul
trebuie sa fi fost foarte tulburat sa-l auda pe presedintele Nazarbaiev al
Kazahstanului declarand, in septembrie 1996, ca ar parasi CSI « daca
independenta i-ar fi amenintata ». Mai general, ca o contracarare a CSI, statele
central-asiatice si-au ridicat nivelul de cooperare prin crearea Organizatiei de
Cooperare Economica, o organizatie inca destul de neprecisa a statelor islamice
din zona (inclusiv Turcia, Iran si Pakistan), dedicata intaririi legaturilor
financiare, economice si de transport intre membrii sai. Moscova a criticat
deschis aceste initiative considerandu-le, pe drept cuvant, de natura sa slabeasca
calitatea de membre ale CSI a acelor state.
2. Interesele altor actori internationali
Competitia in spatiul geopolitic implica direct 4 competitori principali si
mai direct angajati , condusi nu numai de perspectiva unui viitor avantaj
geopolitic si economic ci si, in cazul a trei dintre ele, de motivatii istorice
puternice. Este vorba despre Rusia, Turcia, Iran si SUA. Alaturi de ele si China
ar putea, in cele din urma, sa devina de asemenea un protagonist important.
Primele trei dintre ele au fost la un moment dat puterea care domina fie politic,
fie cultural regiunea. Desi un conflict deschis intre aceste state este improbabil,
impactul cumulat al rivalitatii lor externe ar putea contribui la un haos regional.
Tot implicate in competitie dar mai indepartate sunt Ucraina, Pakistanul si
India.
Un fapt care sporeste considerabil instabilitatea in zona si determina o
situatie potential si mai exploziva este existenta a doua state-natiuni invecinate
puternice, fiecare cu interese istorice, imperiale, cuturale, religioase si
economice in regiune - Turcia si Iran- ele insele schimbatoare in privinta
orientarii lor geopolitice si potential vulnerabile pe plan intern. Daca aceste doua
state ar fi destabilizate probabil ca intreaga regiune ar fi aruncata intr-o enorma
dezordine, date fiind permanentele conflicte etnice si teritoriale care scapa de
sub control si echilibrul politic deja grav afectat al regiunii. Astfel, Turcia si
Iranul sunt nu numai jucatori geostrategici importanti dar si pivoti politici a
caror proprie situatie interna este de o importanta vitala pentru soarta regiunii.
Ambele sunt puteri de marime mijlocie, cu aspiratii regionale puternice si
constiente de importanta lor istorica.
Data fiind puterea politica si militara mai limitata a Turciei, o sfera de
influenta exclusiv politica este practic de neatins, cu atat mai mult cu cat, dupa
evenimentele din septembrie 2001, Statele Unite s-au implicat activ in zona. Mai
degraba este posibil ca Turcia sa se considere un potential lider al unei
comunitati libere vorbitoare de limba turca, profitand in acest scop de
atragatoarea sa modernitate, de afinitatile sale lingvistice si de posibilitatile
economice pentru a se impune drept cea mai infuenta forta in procesele de
constructie nationala ce au loc in aria central asiatica.
Desi actualele aspiratii geopolitice ale Iranului sunt mai restranse decat
ale Turciei, indreptandu-se in special catre Azerbaijan si Afganistan, toata
populatia musulmana din acest spatiu, chiar si din Rusia, este obiectul
interesului religios al Iranului. Intr-adevar, renasterea islamului in Asia Centrala
a devenit o parte organica a aspiratiilor actualilor conducatori ai Iranului.
Momentul World Trade Center a determinat Statele Unite sa elaboreze o
politica activa cu privire la spatiul central asiatic. Acest fapt s-a realizat ad-hoc,
efectul principal fiind o slaba concentrare asupra nuantelor si a complexitatii
problemelor existente.
Angajarea initiala in regiune la inceputul anilor ’90 s-a focalizat asupra
elaborarii unei legislatii care sa asigure o asistenta pentru dezvoltarea
economica, transferul armelor nucleare din noile state independente si
exploatarea rezervelor caspice.
Dupa incursiunile Miscarii Islamice din Uzbekistan (MIU) din 1999, o
atentie speciala s-a acordat construirii unui sistem defensiv capabil sa asigure o
paza eficienta a frontierelor. Inca inainte de 11 septembrie, Asia Centrala a fost
considerata o zona de special interes datorita prezentei lui bin Laden in
Afganistan si a presupuselor legaturi ale MIU cu reteaua sa terorista. Rezultatul
direct al acestui interes a fost intensificarea angajamentului militar in a doua
decada a anilor ’90 in aria central asiatica, in special in Uzbekistan dar si in
Kazahstan si Kirghistan, scopul principal fiind intarirea securitatii regionale si a
frontierelor.
Din septembrie 2001, SUA au devenit intens implicate in regiune din
punct de vedere diplomatic, politic si militar. Uzbekistanul este aliatul cheie al
Statelor Unite in razboiul contra terorismului si statul pe teritoriul caruia
stationeaza cel mai mare efectiv de trupe americane din zona (printr-o actiune
fara precedent, in octombrie anul trecut, America trimitand 1000 de soldati
combatanti, trupe care stationeaza in Uzbekistan).
Datorita implicarii Americii in Asia Centrala, care este putin probabil sa
fie doar pe termen scurt, Uzbekistanul a solicitat oferirea de garantii de
securitate in schimbul oferirii sprijinului sau. Celelalte state din zona i-au urmat
exemplul astfel incat administratia de la Washington a fost nevoita sa elaboreze
o politica de angajament pe termen lung cu statele central asiatice care depaseste
doar cadrul unei simple cooperari militare. In acest context, SUA trebuie sa
reevalueze politica de asistenta in regiune, concentrandu-se in special asupra
statelor slabe, Tadjikistan si Kirghistan, si sa-si intensifice ajutorul umanitar. De
exemplu, intre 1992 si 1998, Tadjikistanul si Kirghistanul au primit un ajutor in
valoare de numai 3 milioane $ si respectiv 70 milioane $ din partea Agentiei
Internationale pentru Dezvoltare. Chiar si o crestere modesta ar insemna, in
acest context, un rezultat semnificativ. Prin urmare, Statele Unite ar trebui sa
actioneze in sensul alocarii si implementarii efective a fondurilor de asistenta in
situatia in care, experienta ne arata, ca Tadjikistanul a primit numai o parte din
fondurile alocate. In sfarsit, interesul american ar trebui sa se canalizeze in
sensul elaborarii si dezvoltarii unor initiative care sa diminueze problemele
regionale, si anume tensiunile etnice si religioase, o economie ineficienta,
conflictele interstatale cu privire la demarcatia frontierelor, energiei si apei.
Rolul Chinei este mult mai restrans si scopurile sale mai putin evidente.
Insa este rational ca China sa prefere sa infrunte mai degraba o adunare de state
relativ independente decat un imperiu rus. In ultima instanta, noile state servesc
drept tampon dar China este totodata nelinistita de faptul ca propriile minoritati
turcice din provincia Xinjiang ar putea vedea in noile state independente din
Asia Centrala un exemplu atragator pentru ele insele si, din acest motiv, a cerut
asigurari din partea Kazahstanului ca activismul in randul minoritatilor de peste
granita va fi suprimat. Pe termen lung, resursele energetice ale regiunii vor fi, in
mod sigur, de un deosebit interes pentru Beijing iar accesul direct la acestea,
nesupuse controlului Moscovei, trebuie sa fie principalul obiectiv al Chinei.
Astfel, interesul geopolitic general al Chinei tinde sa se ciocnesca de implicarea
activa americana si de incercarile Rusiei de a redobandi un rol dominant, fiind in
acelasi timp complementar cu aspiratiile Turciei si ale Iranului.
Pentru Ucraina, problema centrala este accesul mai liber la resursele
energetice care ar diminua dependenta sa de Rusia. In aceasta privinta, relatiile
mai stranse cu Turkmenistanul si Uzbekistanul au devenit importante pentru
Kiev. Astfel, Ucraina a colaborat cu Turcia pentru a slabi influenta Rusiei in
Marea Neagra si a sprijinit eforturile Turciei de a directiona fluxul petrolier din
Asia Centrala spre terminalele turce.
Implicarea Pakistanului si a Indiei este mai rezervata dar nici unul nu este
indiferent la ceea ce se intampla in acest spatiu. Pentru Pakistan, interesul
principal este castigarea de teren geopolitic si impiedicarea exercitarii vreunei
influente politice de catre Iran, in special in Tadjikistan, precum si de a
beneficia, eventual, de pe urma construirii oricarei conducte de petrol care sa
uneasca Asia Centrala de Marea Arabiei. India, reactionand la politica
Pakistanului si probabil preocupata de influenta Chinei in regiune este mai
favorabila influentei iraniene si unei mai pronuntate prezente ruse in fostul
spatiu sovietic.
CONCLUZII
Datorita situarii sale geografice, Asia Centrala este o « poarta »
importanta din punct de vedere strategic, catre continentul Eurasiatic. La est este
situata China si alte tari asiatice, la sud Iranul, Afganistanul si alte tari islamice,
iar la vest si nord Turcia, Uniunea Europeana si Federatia Rusa. Tendinta de
mentinere a unei colaborari intraregionale reprezinta un atu important in
neutralizarea efectelor negative ale evenimentelor petrecute in Asia Centrala, in
special asupra pericolului includerii statelor din regiune in sfera de influenta a
marilor puteri, care au ambitii regionale sau globale. Depasirea izolarii
geografice si incercarea de a transforma regiunea intr-un coridor de tranzit
pentru comunicarea interstatala si intercivilizationala ar trebui sa devina
principala prioritate a tuturor statelor din spatiul central-asiatic.
Astazi o noua ordine mondiala este pe cale de a aparea, o consecinta a
acestui fapt fiind transformarea Asiei Centrale dintr-o simpla regiune periferica
a fostei URSS (unde tendintele geopolitice nu se manifestau), intr-o zona unde
se intersecteaza interesele altor actori importanti ai vietii internationale (SUA,
China, UE, Iran).
Zbiegniew Brzezinski a apelat la o formula socanta cu privire la sud-estul
si sudul fostului spatiu sovietic, numindu-l sugestiv « Balcanii Asiei Centrale ».
Denumirea este menita sa sugereze mai intai instabilitatea politica asociata cu
Balcanii Europei, ce rezulta din complexitatea etnica a zonei, consecinta
imediata fiind fragilitatea granitelor, din situatia complicata, de multe ori
exloziva, pe care au lasat-o diferitele ocupatii perindate de-a lungul istoriei, din
rivalitatile fara de sfarsit dintre tarile din zona. Exista din acest punct de vedere
o similitudine care nu poate scapa. Un exemplu relevant in acest sens il
constituie faptul ca, dupa Primul Razboi Mondial, in Asia Centrala s-a dorit
crearea unei unitati politice noi, care sa cuprinda toate cele cinci state sub
denumirea de Turkestan, dar Moscova a decis reimpartirea regiunii, intre
criteriile care au contat foarte mult figurand, desigur, regula de a diviza si de a
crea rivalitati care apoi sa poata fi manipulate.
Noile surse de energie descoperite in Bazinul Marii Caspice au determinat
translatia din taramul strict politic catre cel economic. Accesul la aceste resurse
si impartirea potentialei bogatii sunt obiectivele care starnesc ambitii nationale,
motiveaza interesele corporatiste, reaprind pretentii istorice, reinvie aspiratii
imperiale si alimenteaza rivalitati internationale. Situatia a fost si mai nesigura
din cauza faptului ca, dupa 1991, regiunea nu a fost numai un vid de putere ci si
instabila pe plan intern. Fiecare tara din aceasta arie se confrunta cu dificultati
interne serioase, toate au frontiere care sunt fie obiectul pretentiilor vecinilor, fie
zone de revolte etnice, putine sunt omogene din punct de vedere national iar
unele sunt deja implicate in conflicte teritoriale etnice sau religioase.
In privinta relatiilor cu Kremlinul, se contureaza o separatie a intereselor
strategice intre Rusia si sudul fostei URSS. Ea a fost deja realizata in cazul
tarilor pe deplin independente (Uzbekistan si Turkmenistan) si se va infaptui cu
timpul pentru celelalte trei. Intr-adevar, Rusia a dat gres in incercarea de a trece
de la o structura imperiala traditionala la instituirea unei sfere strategice
moderne de influenta, in primul rand datorita lipsei mijloacelor economice dar
si din cauza conceptiei sale ingust neo-imperiale privind influenta politica.
Pentru a-si pastra influenta Rusia miza pe constrangeri economice, culturale si
militare de durata, dar pe toate planurile se inregistreaza un esec, retragerea
ruseasca efectuandu-se in folosul Statelor Unite.
Din cele prezentate a rezultat ca miza in spatiul central-asiatic este puterea
geopolitica, accesul la bogatii potentiale mai mari, indeplinirea misiunilor
nationale sau religioase si securitatea, competitia concentrandu-se in mod
deosebit, pe acces, dar dupa evenimentele din 11 septembrie si pe securitate.
Momentul WTC a avut ca efect imediat revenirea Asiei Centrale pe scena
relatiilor internationale, ca un mare actor, iar acest spatiu, inca necunoscut
europenilor in mare parte, a capatat o importanta hotaratoare din punct de vedere
geopolitic si geostrategic, gratie populatiei sale musulmane si apropierii
strategice de Orientul Mijlociu si Asia de Sud.
DEPARTAMENTUL DE RELATII INTERNATIONALE
SI INTEGRARE EUROPEANA
« Politici de securitate si relatii strategice intre tarile
Asiei Centrale » Indrumator, Asist.univ.Iulian Chifu
Student,
Viţu Maria Magdalena
Studii Postuniversitare
2002