Georgia - CPC EW – for a better understanding · au văzut puse în faţa luării unor decizii...

Bianca Jinga – Georgia, din Asia Centralǎ în Europa de Sud Est ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

3

Georgia din Asia Centrală în Europa de Sud-Est

Bianca Jinga Argument:

În memoria culturală a umanităţii Caucazul a rămas imprimat ca loc al

surghiunului lui Prometeu şi ca topos al violenţei umane, dacă avem în

vedere expediţia argonauţilor în căutarea lânii de aur. Există însă momente

în istorie când ficţiunea şi realitatea par a îşi deconspira statutul de vase

comunicante, evenimentele istorice confirmând prejudecăţile culturale.

Un astfel de moment se recomandă a fi acela al începutului anilor '90

când, după euforia iniţială prilejuită de colapsul URSS, zona Caucazului a

polarizat atenţia comunităţii internaţionale prin repetatele izbucniri de

violenţă între diferitele grupări etnice. Vechea Kolchidă - actuala Georgie-

nu a făcut excepţie, Oseţia de sud sau Abhazia având tristul privilegiu de a

deveni "cazuri" ale manifestării unor puternice conflicte aşa zis "inter-

enice".

Obiectivul central al lucrării de faţă este astfel identificarea şi analiza

elementelor de specificitate a conflictelor "inter-etnice" din Georgia

manifestate după 1990, în scopul conturării unor posibile modalităţi de

soluţionare a acestora. Vom decela aceste elemente prin încadrarea

conflictelor într-un posibil gen proxim: războailele succesiunii comuniste şi


4

evidenţierea diferenţelor specifice: plasarea geostrategică a Georgiei,

importanţa sa economică şi politică pentru promovarea intereselor puterilor

înconjurătoare, mai mari sau mai mici.

Ne-am ales spre exemplificare conflictul din Abhazia datorită

complexităţii sale care legitimează stabilirea unei relaţii metonimie (pars pro

toto) cu celelalte conflicte tipologic înrudite. Ipoteza noastră este că, după

cum în mitologie Iason sau Medeea au fost actanţi într-un scenariu ţesut de

forţe ontologic superioare, Georgia a jucat la un moment dat rolul de teren al

încercării puterilor unor actori mai presus de controlul său: Rusia şi SUA,

Turcia sau Iran. În acestă paradigmă, eticheta de conflict "Inter-etnic" nu

face decât să oculteze adevărata natură a evenimentelor, deconspirându-se ca

fiind un artificiu lingvistic.

Pentru demonstrarea ipotezei de lucru vom folosi tehnici de analiză

specifice domeniului relaţiilor internaţionale în general, analizei de conflict

în special: analiza contextului politic al izbucnirii conflictului, identificarea

şi analiza importanţei geo-strategice şi economice a zonei în general,

Georgiei în particular, identificarea actorilor mai puternici cu interese în

zona investigată, şi a modalităţilor şi limitelor posibile în promovarea

acestora, analiza propriu-zisă a conflictului abhazo-georgian, precum şi

decelarea unor scenarii ale evoluţiei posibile a situaţiei din Georgia.

I.Caucazul şi modelul păpuşilor ruseşti

În concordanţǎ parcǎ cu modul de reflectare în oglinda culturalǎ a

umanitǎţii, zona Caucazului pare a împlini un destin al eternului sacrificiu în

numele unei prosperităţi ce va sǎ vinǎ. Fiind una dintre cele mai bogate


5

regiuni ale lumii în resurse de petrol şi gaze naturale, dar şi datoritǎ

poziţionării sale geostrategice în chiar centrul Eurasiei, regiunea a suscitat în

mod constant interesul puterilor mai apropiate sau nu. După prăbuşirea

Uniunii Sovietice, statele din Caucaz- mai ales cele din Caucazul de sud, s-

au văzut puse în faţa luării unor decizii fundamentale privind identitatea lor

naţionalǎ, definirea şi promovarea intereselor naţionale, precum şi

planificarea unor politici externe faţǎ de vecini sau de puterile exterioare, fie

cǎ acestea se numesc Rusia, Turcia, Iran sau Uniunea Europeană şi SUA.

După un debut timid şi lipsit de ecouri pe scena internaţionalǎ (în

1918), Georgia a reapărut spectaculos la rampǎ la începutul anilor 90

reafirmându-şi importanţa plasării sale geografice pentru promovarea

intereselor economice sau strategice ale puterilor mai mari sau mai mici, dar

mai ales reiterând o temǎ la modǎ şi de impact în perioada post Rǎzboi

Rece-aceea a conflictelor inter-etnice. Oseţia de sud, Abhazia, Samtske-

Javakheti sau Pankisi-Gorge au devenit astfel alibiuri pentru argumentarea

unei prejudecǎţi mai vechi conform cǎreia regiunea Caucazului nu este decât

un avatar asiatic al „butoiului de pulbere” al Europei- Balcanii. Dincolo de

certa conotaţie peiorativǎ, comparaţia evidenţiazǎ însǎ douǎ aspecte

importante: aşa numitele conflicte inter-etnice au survenit în ambele cazuri

ca urmare a procesului de destructurare a unei „uniuni”/”federaţii”,

înscriindu-se într-un pattern al secesiunilor succesive (URSS/ republici nou

independente/ grupǎri secesioniste în interiorul republicilor), şi faptul cǎ o

soluţie viabilǎ nu poate viza doar un stat, ci trebuie avut în vedere contextul

mai larg al regiunii în care acesta este plasat.

Unul dintre elementele de specificitate ale regiunii este dat de

caracterul reliefului, topologia montanǎ impunând şi o anumitǎ structurǎ

fragmentatǎ a societǎţii (vezi Anexa III). Graniţele între grupurile etnice sunt


6

în acest caz obiective, lanţurile muntoase izolând comunitǎţi şi potenţând

caracterul închis al acestora, orientarea cǎtre sine şi cǎtre prezervarea

valorilor tradiţionale. Relieful muntos îşi dezvǎluie în acest caz ambivalenţa

funcţionalǎ: reprezintǎ pe de o parte un spaţiu securizant, pe de altǎ parte,

înalţimile de peste 5600 m întreţin clivaje sociale şi bruiazǎ dialogul

intercultural.

La acesta se adaugǎ şi lipsa de experienţǎ în gestionarea unei astfel de

realitǎţi din partea noilor administraţii, Georgia spre exemplu experimentând

doar trei ani de independenţǎ în perioada interbelicǎ 1918- 1921.

Restructurarea în numele „auto-determinǎrii naţionale” este astfel o

provocare ce solicitǎ noul stat independent simultan pe douǎ nivele: acela al

relaţiei cu o entitate supra-naţionalǎ- fosta URSS, şi cel al relaţiilor cu

entitǎţile sub-naţionale- diferitele grupǎri etnice. Trebuie insǎ sǎ precizǎm cǎ

aceste nivele nu sunt impermeabile la comunicare, tocmai existenţa

punctelor de interferenţǎ generând turbulenţe. În acest pattern cel mai bine

ilustrat de modelul pǎpuşilor ruseşti, entitatea supra-naţionalǎ este cea care

la un moment dat şi pentru o numitǎ perioadǎ de timp, a impus regulile

jocului atât pentru entitatea statalǎ cât şi pentru cele sub-naţionale, asigurând

respectarea acestora, şi astfel un anumit mediu de securitate. Odatǎ dispǎrutǎ

însǎ, grupurile etnice din interiorul republicilor nou independente de obicei

caracterizate de o ascensiune a mişcǎrilor naţionaliste, au apelat din nou la

foştii protectori. Entitǎţile supra/sub- naţionale au avut în acest caz drept

temei al cooperǎrii necesitatea înfruntǎrii unui „duşman” comun, „duşman”

care la rândul sǎu a fost în mod logic nevoit a îşi cǎuta aliaţi în exterior. În

cazul Georgiei aceştia poartǎ numele de SUA, Turcia sau Germania, atunci

când nu se prezintǎ sub masca NATO sau UE.


7

Analiza conflictelor „inter-etnice” din Georgia nu trebuie astfel redusǎ

la studiul relaţiilor bilaterale dintre georgieni şi oseţi/ abhazi sau armeni, ci

este necesarǎ luarea în considerare a celorlalţi participanţi (mai mult sau mai

puţin vizibili), în contextul mai amplu al intereselor economice sau

strategice aflate în joc. Se deconspirǎ astfel ca artificiu, ficţiune, o altǎ

„fǎcǎturǎ” a retoricii contemporane: „mitul rǎzboaielor inter-etnice”

caucaziene.

II. Naraţiuni legitimante

II.1. Mitul războaielor inter-etnice

Eticheta pe care un conflict armat o primeşte la un moment dat are

destul de puţin a face cu conflictul intrinsec, dovedindu-se de cele mai multe

ori a fi o problemǎ de dipotrii1. Astfel, ceea ce azi denumim „conflicte inter-

etnice” este foarte probabil sǎ fie evaluate de cǎtre istorici drept rǎzboaie ale

secesiunii comuniste, ale cǎror surse sǎ nu aibǎ de fapt foarte multe în

comun cu etnicitatea. Încercând sǎ elaboreze o „teorie generalǎ sistematicǎ”2

a conflictelor inter-etnice, Stuart Kaufman identificǎ patru explicaţii posibile

ale izbucnirii unor astfel de conflicte:

1. viziuni diferite asupra trecutului istoric ceea ce a determinat

apariţia unor rivalitǎţi puternice, a sentimentelor de urǎ secularǎ

cu puţine perspective de dispariţie pe termen scurt sau mediu;

1 Se vorbeşte astazi foarte rar spre exemplu de “insurgenţe”, deşi în anii 80 denumirea razboaielor civile în desfaşurare prin lume ca « insurgenţe armate » era un loc comun; 2 Kauffman, Stuart- Modern Hatreds: The symbolic Politics of Ethnic War, Ithaca, Cornell University Press, 2001, citat dupa King, Charles- The Myth of Ethnic Warfare, în Forreign Affairs, Noiembrie-Decembrie 2001;


8

2. existenţa unor politicieni lipsiţi de scrupule şi care au de

beneficiat de pe urma rivalitǎţilor inter-etnice;

3. competiţie pentru dobândirea accesului şi a controlului asupra

resurselor;

4. apariţia „dilemei securitǎţii”; ne mai existând instituţii în

regiune care sǎ asigure respectarea legii şi a ordinii,

supravieţuirea a devenit o problemǎ de auto-întrajutorare. Dar

eforturile unui grup de a-şi creşte securitatea reduc în mod

automat securitatea rivalilor sǎi, instituind astfel o spiralǎ cǎtre

violenţǎ.

Totuşi, dupǎ cum remarcǎ însuşi Kaufman, fiecare din aceste

explicaţii luate separat sunt insuficiente; oamenii sunt foarte devotaţi ideii de

apartenenţă la un anumit grup etnic, însǎ foarte puţini din naţionaliştii

convinşi sunt pânǎ la urmǎ gata a merge pânǎ într-acolo încât sǎ îşi elimine

vecinii. Mai mult, leaderi ultra-naţionalişti existǎ în multe alte zone, fǎrǎ ca

aceasta sǎ determine o creştere a probabilitǎţii izbucnirii unui conflict inter-

etnic. Distribuirea inegalǎ a resurselor şi dilema securitǎţii pot motiva

ocurenţa vilolenţei însǎ nici acesta singure nu procurǎ „scânteia”

deflagraţiei. Ceea ce Kaufman identificǎ ca fiind fundamental este

resuscitarea unor mituri care construiesc în „celǎlalt” sursa rǎului în

societate. S-ar putea presupune astfel cǎ izbucnirile de violenţǎ din Georgia

se datoreazǎ în cea mai mare mǎsurǎ disputelor interne nǎscute din mituri şi

alte produse narative datorate vocaţiei fabulatorii a literaturii. Demersul este

însǎ descumpǎnitor; ura profundǎ din Abhazia are rǎdǎcinile foarte aproape

de contemporaneitate şi nu este legitimatǎ de o construcţie mitologicǎ, iar în

cazul oseţilor cel puţin (sau al armenilor din Samtsklhe- Javakheti), ar fi


9

nevoie de enorm de multǎ creativitate pentru a identifica naraţiuni coerente

ale opresiunii.

Se regǎsesc însǎ elemente ce pot fi integrate condiţiilor enunţate de

Kaufman: interese de naturǎ economicǎ aflate în competiţie, temeri legate de

securitate, politicieni cu porniri naţionaliste (cazul fostului preşedinte

georgian Gamsakhurdia). „Scânteia” ce a generat însǎ explozia de violenţǎ

nu a fost generatǎ de mitologia autohtonǎ, ci este un ingredient „de import”:

implicarea Rusiei.

Rezultatul este şi el grǎitor: separatiştii au o ţarǎ de facto, oficialii

corupţi din guvernele centrale beneficiazǎ de o rutǎ de tranzit pentru

comerţul ilicit, guvernele strǎine se bucurǎ de un climat de pace relativǎ,

organizaţiile internaţionale au multiple runde de negocieri, iar Rusia o

pârghie de control asupra Caucazului de sud, cu toate implicaţiile sale

economice şi strategice. Ironia cea mai mare este cǎ nici un element din

toate acestea nu are nimic de-a face cu etnicitatea. Razboaiele „inter-etnice”

din Georgia vor rǎmâne astfel cel mai probabil în istorie ca una dintre

naraţiunile legitimante ale violenţei periodei post-comuniste.

II.2. Trei mituri fundamentale: războinicul/şeful/victima

Dacǎ însǎ am rǎmâne pe terenul investigǎrii conexiunii dintre mituri şi

realitate, putem identifica o construcţie mitologicǎ relevantǎ pentru

înţelegerea conflictelor caucaziene, însǎ aceasta se plaseazǎ la nivelul

mentalului colectiv şi este de naturǎ a motiva un anumit tip de


10

comportament. Este vorba de miturile rǎzboinicului, al

conducǎtorului/”şefului” şi al victimei3.

Rǎzboinicul cǎlare pe cal este una dintre statuile cele mai des întâlnite

în Caucaz, iar folclorul georgian abundǎ în referiri la acest tip de erou al

luptelor. Aceastǎ imagine însǎ aduce cu sine o serie de idei arhetipale ce

structureazǎ o anumitǎ mentalitate: glorificarea acţiunii violente care, vǎzutǎ

ca o îndeletnicire nobilǎ, este perceputǎ ca normalǎ într-o societate asemenea

dezastrelor naturale sau a molimelor, glorificarea luptǎtorului care se expune

riscului de a fi ucis (unul dintre reproşurile aduse ruşilor, şi sursǎ de

resentimente, a fost acela cǎ au eludat codul „cavaleresc” al înfruntǎrii

atacând civilii din interiorul securizant al tancurilor ) şi transformarea unui

conflict într-un duel sau o bǎtalie (în teren sau la masa negocierilor)- din

care prin definiţie singura ieşire este obţinerea victoriei sau asumarea

înfrângerii, fǎrǎ terţe opţiuni cum ar fi o soluţie de compromis.

Arhetipul lederului puternic este dat de imaginea „ şefului”. Deciziile

majore privitoare la rǎzboi şi pace, relaţii cu exteriorul sunt de apanajul celui

care se aflǎ In vârful piramidei. Societatea civilǎ existǎ, are dreptul de a

discuta anumite probleme, poate emite obiecţii sau sugestii, însa decizia

finalǎ aparţine conducǎtorului. Exerciţiul democratic se reduce practic la

alegerea unui nou şef, modul în care acesta guverneazǎ pânǎ la noile alegeri

ţinând aproape exclusiv de conştiinţa celui în cauzǎ (aşa se explicǎ în parte şi

îndârjirea cu care Şevarnadze, preşedinte al Georgiei din 1995, şef al statului

în perioada 1992-1995, a eliminat practic posibilitatea apariţiei unui ipotetic

succesor la funcţia supremǎ în stat).

Datoritǎ densitǎţii mari de grupuri etnice în zona Caucazului, şi a

permanentelor relaţii de competiţie instaurate între acestea, ar fi poate 3 identificate de J. Galtung în Some Observations on the Caucasus.


11

interesant un studiu de ceea ce Bruckner numea „victimologie comparatǎ”.

Dicursurile victimare sunt şi ele în competiţie în acest caz, fiecare grup

cerând atenţie specialǎ şi centrare asupra propriei traume. Comunicarea nu

se poate produce în aceste condiţii, dialogul luând cu uşurinţǎ forma unor

monologuri paralele. O idee nouǎ nu va fi astfel respinsǎ datoritǎ lipsei sale

de justeţe ci pur şi simplu datoritǎ faptului cǎ nu pune în mod necesar în

centrul dicuţiei interesele oponenţilor.

Toate aceste trei mituri modeleazǎ un teren mental propice acceptǎrii

unui „şef” care dispune de toate atributele puterii în mod discreţionar. Tot ce

trebuie sǎ facǎ un astfel de conducǎtor este sǎ promitǎ cǎ va avea în vedere

interesele grupului celui mai puternic, inclusiv pedepsirea opozanţilor,

reprezentând un exemplu strǎlucit de obţinere a sprijinului graţie politicii

clientelismului.

Pe principiul relaţiei de metonimie, sau al cioburilor de oglindǎ, partea

nu face decât sǎ redea caracteristicile întregului: algoritmul acesta care este

funcţional la nivelul grupului, este reprodus şi la nivelul statului, şi mai

departe, în relaţie cu puterile exterioare, invitând practic la includerea în

ecuaţia regionalǎ a unei puteri mai mari care sǎ joace rolul „şefului”. Acesta

poate astfel sǎ intervinǎ, sǎ pedepseascǎ sau sǎ recompenseze, sau în cele din

urmǎ sǎ fie înlocuitǎ de cǎtre ţara „client” cu o alta atunci când „protecţia”

oferitǎ devine prea greu de suportat (este cazul Rusiei, concuratǎ pentru rolul

de „protector” al Georgiei de cǎtre SUA şi aliaţii sǎi europeni).

III. Între ficţiune şi realitate

III.1. Cooperarea regională pe teme de securitate. NATO- o

alternativă viabilă?


12

Necesitatea de a îşi asigura protecţia unui „şef” mai mare, a unei mari

puteri, este probabil şi unul dintre cele mai mari obstacole în calea cooperǎrii

regionale pe teme de securitate. Dupǎ disoluţia URSS au apărut o serie de

încercări de asociaţii regionale în sudul Caucazului precum şi în Asia

Centralǎ ca alternative la integrarea în CSI. Totuşi, progrese reale nu s-au

înregistrat sau au fost limitate de fragilitatea instituţională a noilor

organizaţii, rivalităţii dintre state sau dintre leaderii lor şi lipsa de experienţă

în coordonarea eforturilor individuale şi colective. Drept rezultat, nu există

încă un forum comun viabil pentru rezolvarea provocărilor comune, inflaţia

de organizaţii sporind chiar ineficienţa acestora, ineficienţă potenţată şi de

obstrucţionsmul Rusiei care a acţionat în sensul sporirii rivalităţilor locale în

virtutea vechiului principiu divide et impera (exemplul cel mai elocvent

fiind acela al Kazakhstanului şi Uzbekistanului datorită potenţialului lor de

leaderi locali).

Cooperarea pe teme de securitate a fost de asemeni bruiată şi de

ambivalenţa atitudinilor statelor între ele însele şi în relaţie cu Rusia. Deşi

Azerbaijan, Uzbekistanul şi Georgia şi-au retras armatele din CSI, Rusia a

continuat să domine aranjamentele de securitate prin intermediul tratatelor

bilaterale cu state individuale. În acelaşi timp, multe dintre state au temerea

că, bazându- se doar pe Rusia şi-ar putea pune în pericol independenţa şi

suveranitatea. Cele mai promiţătoare, deşi încă fără prea multă substanţă,

sunt aranjamentele de securitate alternative instituite între Georgia, Ukraina,

Uzbekistan, Azerbaijan şi Moldova, cunoscute sub numele de GUUAM, şi

Batalionul Central-Asiatic de Menţinere a Păcii - CENTRASBAT. Ambele

organizaţii, totuşi, se bazează pe forţe exterioare pentru garantarea

securităţii, nici un stat fiind dispus a se bizui doar pe garanţiile de securitate


13

pe care i le pot oferi vecinii săi. În acest sens poate exista chiar şi o lipsă de

interes în a coopera în mod real, în virtutea convingerii că interesele de

securitate regionale pot fi cel mai bine apărate prin implicarea, dacă nu a

Moscovei, atunci a unor terţe state capabile şi doritoare de a lua parte la

proces. Nu în mod întâmplător, teama de o victorie a talibanilor în

Afganistan a încins spiritele leaderilor din regiune intensificând consultaţiile

privitoare la securitatea regiunii şi introducând noi variabile în ecuaţie, cum

ar fi spre exemplu NATO.

Dincolo de oportunitǎţile de cooperare deschise de Parteneriatul Pentru

Pace, anunţata decizie a Georgiei de solicita acceptarea sa ca membru

NATO a stârnit vii reacţii, nu doar la Moscova, cât şi în vest. Care ar fi

răspunsul NATO la provocările şi oportunităţile mediului de securitate

caspic? Ce tip de activităţi pe timp de pace poate întreprinde NATO pentru

modelarea unui mediu care să prevină apariţia unor ameninţări la adresa

vestului? Îşi poate asuma NATO un rol în activităţile de management al

crizelor şi de peacekeeping? Este cazul ca NATO să îşi asume angajamente

în regiune de tipul celor invocate în art. 5? Şi mai presus de toate este NATO

o alegere viabilǎ pentru Georgia? Pentru a răspunde acestor întrebări şi a

contura liniile directoare ale unei strategii generale a NATO pentru zonǎ,

trebuie însă avute în vedere câteva aspecte.

În primul rând, în ceea ce priveşte interesele vestului în zona Caspică ,

acestea pot fi cel mai bine protejate prin promovarea unor măsuri politice şi

economice care să asigure stabilitatea, economii de piaţa viabile şi societăţi

democratice. Statele Unite şi alte state membre NATO pot ajuta la reforma

armată ce la rândul ei asigură consolidarea reformelor democratice din

aceste state. Se poate realiza acest obiectiv prin sesiuni de traininguri şi

asistenţă.


14

În al doilea rând, nu trebuie neglijate nici ameninţările interne la adresa

securităţii şi stabilităţii, date de conflicte datorate mozaicului de grupuri

inter-etnice ce populează zona, dar şi de intervenţia făţisă sau mai puţin

vizibilă a Rusiei (cum s-a întâmplat de exemplu în Georgia) în amplificarea

tensiunilor şi declanşarea violenţei.

În al treilea rând, cum Rusia este, şi va rămane în urmatoarea perioadă,

puterea cea mai influentă în regiune, trebuie menajate interesele sale de

securitate de-a lungul graniţelor acesteia.

De asemenea, dată find implicarea NATO în alte părţi ale lumii, unde are

de promovat şi apărat interese mai apropiate, nu trebuie date false speranţe

statelor din zonă, după cum ar trebui evitată şi crearea falsei impresii de

dezinteres faţă de problemele regiunii.

Majoritatea statelor din zona Caspică sunt interesate să stabilească şi să

extindă contactele militare cu NATO şi de asemeni să consolideze

participarea lor la programul Parteneriatului pentru Pace. În contrapartidă,

majoritatea membrilor europeni ai Alianţei sunt reţinţi în a-şi mări

participarea militară în spaţii aparţinând fostului imperiu sovietic (fapt

demonstrat şi de sprijinul simbolic pe care l-au acordat CENTRASBAT). Şi

mai suspicioşi cu privire la aceste acţiuni sunt ruşii înşişi care nu o dată au

acuzat NATO de încercarea de obţinere a controlului militar asupra regiunii,

după cum s-a întamplat spre exemplu după anunţul Secretarului Cohen din

martie 1998 cu privire la o cooperare mai strânsă a USAF (United States Air

Force) cu forţele georgiene, sau după decizia EUCOM (European

Command) de a oferi programe de asistenţă militară in Azerbaijan, Georgia,

Uzbekistan şi Kyrgystan.

O regiune caucazianǎ răvăşită de conflicte violente ar avea un impact

profund asupra peisajului geopolitic euroasiatic, şi în acest caz, pentru


15

restabilirea echilibrului şi soluţionarea eventualelor crize umanitare ar fi

necesară intervenţia unei puteri exterioare, iar întrebarea care se ridică

priveşte posibila implicare a NATO. Acesta ar interveni însă cel mai

probabil doar in urmatoarele cazuri:

• Atunci când independenţa şi integritatea teritorială a unui stat

important pentru NATO sunt ameninţate4

• Există posibilitatea afirmării unei puteri hegemonice în regiune care

să monopolizeze controlul asupra resurselor şi energiei. Deşi pe termen

scurt şi mediu este greu de imaginat emergenţa unei astfel de puteri, o

astfel de evoluţie, cu reverberaţii până în Golful Persic, nu trebuie

neglijată. Ascensiunea unui Iran expansionist spre exemplu care ar

sponsoriza regimuri favorabile la Baku şi Riyadh, ar putea periclita serios

interesele vestului în regiune, prin controlul unei părţi importante din

resursele globale de energie.

• Independenţa şi integritatea teritorială a unui stat membru NATO

sunt puse sub semnul întrebării, cea mai vizată în acest caz fiind

Turcia, graniţele sale fiind de altfel şi graniţe NATO. O reîncepere a

ostilităţilor între Armenia şi Azerbaijan sau un conflict iraniano- azer ar

putea reverbera în exterior determinând implicarea forţelor turce. De

asemeni, Turcia ar putea interveni în sprijinul Georgiei în eventualitatea

în care securitatea conductelor ce transportă petrol către porturile turceşti

sau Mediterana ar fi pusă sub semnul întrebării de un conflict în interiorul

Georgiei.

4 Este cazul Kazakhstanului, unul dintre cei mai mari producători de energie din zonă, care se confruntă cu prezenţa unei minorităţi ruse importante de-a lungul graniţei nordice. Deşi preşedintele Nazarbayev a menţinut manifestările naţionalismului kazakh şi rus la un nivel acceptabil, dispariţia acestuia de pe scena politică sau intensificarea politicii ruse de "protejare" a etnicilor rusi din "străinătatea apropiată" ar putea duce la tentative de secesiune sau chiar la ocuparea statului de către Rusia, situaţie ce ar putea necesita intervenţia


16

Pentru a însuma, deşi problema integrării în NATO a ţărilor din regiune

ţine mai mult de tărâmul ficţiunii decât de al realităţii, nu este lipsită de

temei imaginarea unor conflicte care ar atrage atenţia membrilor NATO

datorită implicaţiilor acestora în ceea ce priveşte securitatea şi stabilitatea

Turciei sau a unor state cheie din regiunea caspică. În acest caz, cea mai

probabilă cale de acţiune a statelor vestice în regiune (dată fiind reţinerea

Rusiei de a avea trupe NATO aproape de graniţele sale) este sub umbrela

OSCE sau ONU, şi numai în condiţiile în care interesele statelor NATO sunt

serios ameninţate.

Dar faptul cǎ includerea ţǎrilor din Caucaz în NATO, şi mai ales a

Georgiei, nu se prefigureazǎ ca o alternativǎ realistǎ, nu înseamnǎ cǎ

importanţa strategicǎ a regiunii este neglijatǎ de puterile din vest sau din est.

Localizarea sa geograficǎ, în chiar inima Eurasiei conferǎ regiunii statutul de

verigǎ de legǎturǎ între cele douǎ continente, iar Georgiei pe acela de a

controla rutele de acces dintr-o parte în alta a Munţilor Caucaz, precum şi

ieşirea la Marea Neagrǎ. În plus, şi probabil mult mai important, regiunea

este de de o imensǎ importanţǎ geo-economicǎ deţinând importante resurse

de petrol şi gaze naturale.

III.2. Cooperarea în domeniul economic

Spre deosebire de Azerbaijan, spre exemplu, care deţine rezerve

importante de petrol şi de gaze naturale, cartea pe care Georgia o poate juca

este aceea de rutelor de transport a petrolului cǎtre vest, atu pe care un alt

vecin al sǎu din Caucazul de sud, Armenia, spre exemplu nu îl are.

Cea mai simplǎ şi ieftinǎ rutǎ ar fi prin Iran, însǎ implicarea

Teheranului in dezvoltarea zonei caspice, s-a lovit de rezistenţa vehementǎ a


17

Washingtonului. Moscova este promotoarea expansiunii rutelor curente de

transport- prin Rusia şi peste Marea Neagrǎ (sau în cazul gazelor naturale-

pe sub aceasta), iar Ankara, deşi coopereazǎ cu Moscova pentru dezvoltarea

conductelor submarine de transport a gazului natural, a afirmat o atitudine

fǎţiş contrarǎ planurilor ruse privitoare la transportul petrolului, susţinând

ideea construcţiei unei conducte Baku- Ceyhan prin Azerbaijan, Georgia şi

teritoriul propriu.

Deşi poate pǎrea mai puţin importantǎ problema transportului, riscul

de nu putea livra petrolul caspic pe piaţǎ a fost, şi încǎ este, perceput ca fiind

una din marile provocǎri lansate de regiune mediului de afaceri. Întârzierile

experimentate de Chevron în evacuarea petrolului din Tengiz prin Rusia

cǎtre Marea Neagrǎ reprezintǎ un exemplu grăitor. Punerea în exploatare a

unei conducte de la Tengiz la Novorosysk a rezolvat pentru moment o parte

a dificultǎţilor, compensând volumul mic al exportului realizat folosindu-se

ruta tradiţionalǎ : transportul rusesc pe calea feratǎ, cu barjele pe Marea

Caspicǎ pânǎ la Baku, apoi transport feroviar de-a lungul Georgiei pânǎ la

Batumi de unde este preluat de tancurile petroliere. Creşterea preconizatǎ a

volumului de petrol extras ar crea însǎ serioase probleme legate de tansport.

Astfel, ca urmare a experienţei Chevronului, AIOC (Azerbaijan

International Operational Company) a fǎcut din capacitatea de export cǎtre

Marea Neagrǎ o prioritate strategicǎ, sprijinind stabilirea de acorduri şi

tratate inter-guvernamentale privitoare la rutele de transport, în primul rând

cu Rusia, şi apoi cu Georgia. Acestea au permis transportul petrolului azer

cǎtre nord, prin Novorosysk, (suspendat la sfârşitul lui 1997, şi întrerupt

definitiv la jumǎtatea lui 1999 datoritǎ rǎzboiului din Cecenia) şi spre vest,

traversând Georgia, prin Supsa (linie devenitǎ operaţionalǎ din 1999).

Astfel, în ultimii trei ani compania Caspian Transco a transportat pe calea


18

feratǎ de la Baku la Batumi aproximativ 100000b/zi.(aceastǎ rutǎ de

transport se adaugǎ conductei Neka-prin Iran, rutei pe calea feratǎ de la

Makhachkala la Novorosysk, şi sistemului operaţional doar pe timp de varǎ-

Volga/Don).

Pentru sistemele de export caspice, competiţia de piaţǎ a rezultat în

cele din urmǎ în reducerea preţurilor de transport. Un bun exemplu este

oferit de modul în care petrolul turkmen a exploatat multiplele opţiuni de

export. Calea cǎtre pieţelele din vest este deschisǎ de traversarea Mǎrii

Caspice spre Baku, apoi pe calea feratǎ cu Caspian Transco pânǎ la Batumi.

În timpul verii exportul se deschide şi cǎtre nord, prin sistemul Volga/Don,

iar cǎtre sud, prin Neka, acesta ajunge la rafinǎriile din Teheran. Costurile

totale de transport suportate pentru petrolul turkmen graviteazǎ în jurul

urmǎtoarelor valori: prin Iran- $4.9/bl, prin sistemul Volga/Don -$5.9, iar de

la Baku la Batumi -$6.5/bl.

Negocierile purtate pentru conducta Bahu-Ceyhan privitoare la

tarifele estimative au avut însǎ, rezultate dramatice dacǎ le raportǎm la

valorile mai sus menţionate. Astfel, acstea graviteazǎ în principiu în jurul

sumei de $2.58/bl- pentru transportul terestru Baku-Ceyhan, iar dacǎ se ia în

considerare şi tranzitul prin Mediterana- 40 cenţi/bl, costul total de transport

al petrolului Baku ajunge la cel mult $2.98/bl- ceea ce reprezintǎ jumǎtate

din costurile actuale de transport. Mai mult decât atât, dacǎ se ia în

considerare faptul cǎ aceste calcule includ şi o dobândǎ pentru conducta

CAPEX şi cǎ, odatǎ lichidatǎ, ele vor scǎdea la $1.15/bl- pe uscat, $1.55/bl

în total, interesul pentru controlul acestei rute este mai mult decât justificat.

Dincolo de avantajul strict economic, aceastǎ rutǎ ar oferi şi un avantaj

politic important participanţilor, evitându-se atât implicarea Iranului, Rusiei,


19

cât şi a Armeniei, travesând Turcia- membrǎ NATO, precum şi Georgia şi

Azerbaijan- parteneri cheie ai Parteneriatului pentru Pace. (vezi Anexa IV)

La o analizǎ lucidǎ însǎ nu pot fi trecute cu vederea câteva aspecte

importante cum ar fi: costul construcţiei (pânǎ la $3.7 bilioane), obstacolele

geografice- terenul foarte aspru, şi instabilitatea politicǎ a regiunilor vizate,

ceea ce duce la ideea cǎ, odatǎ construite, conductele vor ridica probleme

serioase în ceea ce priveşte securizarea rutei. Aşa se explicǎ şi reticenţa

investitorilor posibili de a se implica, în ciuda reducerilor generoase oferite

de Turcia la taxe şi tarife şi a asigurǎrilor politice împotriva riscurilor oferite

de SUA (ca sǎ nu mai menţionǎm ajutorul financiar de $823,000 susţinut de

guvernul american), cea mai notabilǎ abţinere înregistrǎndu-se din partea

AIOC, consorţiumul responsabil de extracţia petrolului din câmpul petrolifer

azer. Astfel, dincolo de semnarea la Istanbul în noiembrie 1999 a acordurilor

politice ce definesc cadrul juridic al colaborǎrii internaţionale, ruta Baku-

Ceyhan rǎmâne încǎ doar un proiect promiţǎtor.

Aceeaşi incertitudine planeazǎ şi asupra aşa numitei conducte Trans-

Caspian, consideratǎ a fi cea mai promiţǎtoare rutǎ de export a gazului

turkmen. Un acord semnat anul trecut la Ashgabat prevede construcţia a

1200 km de conductǎ sub Marea Caspicǎ, prin Azerbaijan şi Georgia, la

Erzurum, Turcia, realizându-se un bypass din nou în ceea ce priveşte Iranul

şi Rusia. Costurile de construcţie sunt estimate la $2 bilioane, şi este

prevǎzutǎ o capacitate de pânǎ la 16 bilioane de metri cubi de gaz pe an. Mai

mult, însǎ, Turcia este deja implicatǎ în proiectul „Blue Stream” („Râul

Albastru”) ce prevede construcţia unei conducte de gaz prin Marea Neagrǎ,

ceea ce ridicǎ întrebarea dacǎ existǎ in mod real o cerere pe mǎsurǎ în Turcia

pentru ambele conducte.


20

În ambele cazuri, problema conductelor are şi o puternicǎ coloraturǎ

politicǎ aducând în prim-plan suspiciuni mai vechi sau mai noi, fie cǎ ne

referim la potenţialele tendinţe neo-hegemonice ale Rusiei în concurenţǎ de

altfel cu cele americane, sau la inǎsprirea rivalitǎţilor regionale cum ar fi

Turkmenistan- Azerbaijan, Armenia- Turcia şi Azerbaijan, cu reverberaţii în

grupurile de lobby alcǎtuite din americani de origine greacǎ şi armeanǎ din

SUA care se opun oricǎror iniţiative ce ar putea întǎri poziţiile mai vechii lor

competitori, Turcia şi Azerbaijanul.

IV. Tentaţia hegemonicǎ

IV.1. Rusia

În Babelul postmodernist al analizei de politică externă, în care

multiplele perspective şi grile de interpretare ale realului sunt într-o acerbă

concurenţă, o voce cu autoritate proclamă necesitatea întoarcerii la

identificarea şi investigarea unor caracteristici structurale imuabile ale

comportamentului statelor. Henry Kissinger, pare a porni, asemeni unui

geolog5, de la premiza că ţările sunt din multe puncte de vedere asemeni

formaţiunilor geologice, nealterate de-a lungul secolelor de forţele geografiei

sau istoriei. Astfel, chiar dacă ariile de la suprafaţă se pot modifica din când

în cănd, precum guvernele, leaderii sau ideologiile, elementele esenţiale ce

conturează caracterul unei naţiuni sunt imuabile, sau dacă întregistrează

metamorfoze, acestea se produc în timp asemeni schimbării conturului unui

munte sau a cursului unui râu. Aceste caracteristici quasi-perene modelează

interesele unei ţări, reacţiile şi tradiţiile acesteia. 5 observatia ii apartine lui Friedman Thomas -How to Run the World in Seven Chapters in The Times, 17 iunie 2001;


21

Despre Rusia Kissinger ţine să precizeze că "a fost întotdeauna

aparte"6, în sensul suferinţei provocate de o maladie specială :

"claustrofobia"7. "Timp de patru secole, Rusia a subordonat bunăstarea

propriei sale populaţii faţă de ameninţările şi atacurile neîncetate împotriva

tuturor vecinilor. În mintea ruşilor, veacurile de sacrificii s-au transmutat

într-o misiune, parţial în numele securităţii, parţial în slujba unei pretinse

moralităţi superioare ruseşti"8, ţine să puncteze Kissinger.

Plasându-ne în această paradigmă de gândire, evenimentele ultimului

deceniu, şi mai ales răspunsul Rusiei la acestea, nu fac decât să confirme

ipoteza încercării de instituire a unei noi perioade de hegemonie a Rusiei în

spaţiul ex-sovietic. După 1990, spre exemplu, liniile directoare ale politicii

externe ruse au urmat cu fidelitate principile trasate de "doctrina Elţîn"9 .

Acestea prevăd:

• O Rusie puternică ca cel mai bun garant al stabilităţii asupra întregului

teritoriu al fostei URSS;

• Rolul de peacemaker pe care Rusia este îndreptăţită să şi-l aroge;

• Întărirea CSI ca aspect cheie al politicii externe ruse, cu accent pe

promovarea intereselor economice;

• Dreptul de a acţiona dur şi ferm în promovarea intereselor legitime,

printre care şi protejarea ruşilor ce trăiesc în "străinătatea apropiată",

violarea drepturilor acestora nereprezentand doar o problemă internă a

ţării lor de rezidenţă, dar şi o problemă a statului rus;

• Afirmarea unei poziţii contrare integrării în NATO a statelor foste

membre ale URSS. 6 Kissinger, Henry- Are nevoie America de o politica externa?Catre diplomatia secoluluiXXI, Incitatus, Bucuresti, 2002, p. 56; 7 ibidem; 8 idem, p.57;


22

Această directţe a fost întărită de un decret prezidenţial în Septembrie

1995 cu privire la politica Rusiei faţă de Comunitatea Statelor Independente

care a fost definită ca stabilind o sferă exclusivă de influenţă a Rusiei,

minimalizănd expansiunea prezenţei străine şi a influenţei sale pe teritoriul

CSI, prevenind sau izolând razboailele locale şi protejând etnicii ruşi. Pentru

a-şi promova interesele aceasta s-a folosit în principal de trei instrumente:

integrarea fostelor republici sovietice în CSI sub dominarea rusă, folosirea

mijloacelor militare, economice şi politice pentru a constrănge republicile

independente (mai ales statele caspice) să acţioneze conform intereselor

ruseşti, şi în cel de-al treilea rând, obţinerea recunoaşterii internaţionale

privind rolul de peacekeeper al Rusiei în spaţiul ex- sovietic.

Îngrijorarea faţă de tendiţele neo-imperialiste ale Rusiei a fost alimentată

însă şi de perfecta concordanţă între concepţia teoretică, mijloace şi acţiuni

practice întreprinse de aceasta, triadă ce pare a fundamenta o strategie pe

termen lung de restabilire a hegemoniei în spaţiul ex-sovietic. Dintre acţiuni

amintim:

• Elaborarea doctrinei militare10 ruse care pune accentul pe ameninţările

regionale şi conflicte locale, pe necesitatea imbunătăţirii mobilităţii

forţelor convenţionale ruse de a răspunde conflictelor apărute la vasta sa

periferie, precum şi pe imperativul protejării ruşilor din "vecinătatea

apropiată". Se argumentează şi necesitatea menţinerii trupelor ruseşti în

Asia Centrală şi Caucaz în scopul prevenirii proliferării

fundamentalismului islamic.

• Cererile repetate ale oficialilor ruşi la Naţiunile Unite pentru

recunoaşterea monopolului exclusiv al CSI asupra responsabilităţilor de

9 Afanasiev, Yuri- A New Russian Imperialism in Perspective, nr. 3, februarie- martie 1994; 10 cf. Armes, Keith- Russia's New Millitary Doctrine, in Perspective, nr. 2, decembrie 1993;


23

peacekeeping la periferia sudică a Rusiei şi dreptul de a folosi forţa

pentru a apăra drepturile diasporei ruse, atitudine reflectată şi în

propunerea guvernului de la Moscova de a acorda dubla cetăţenie ruşilor

rezidenţi în Asia Centrală.

• Folosirea în mod frecvent a conflictelor locale drept pretext pentru a

instala forţe militare pentru ca ulterior să le folosească ca elemente de

presiune pentru obţinerea unor acorduri din partea statelor în principal

vizând dreptul de a expoata resursele naturale, participarea la proiecte

privind energia şi luarea unor decizii asupra rutelor conductelor de petrol

( este cazul Georgiei şi Azerbaijanului care în repetate rânduri s-au opus

tendinţelor integraţioniste ale Rusiei, cu consecinţe dureroase din punct

de vedere economic).

• Integrarea în CSI a fostelor republici sovietice, umbrită de lipsa de

resurse a Rusiei pentru a susţine un asemenea efort. Pradă forţelor

centrifuge, CSI nu a evoluat într-o organizaţie coerentă şi credibilă.

Astfel, deşi politica oficialǎ a Rusiei trateazǎ CSI ca un întreg, în practicǎ

existǎ diferenţe importante între nivelele de integrare ale statelor

membre, prevalând relaţiile bilaterale cu Rusia sub umbrela laxǎ a CSI.

Se poate spune cǎ arhitectura CSI este cel mai bine simbolizatǎ de o serie

de cercuri concentrice în care integrarea se produce inegal. Primul cerc ar

fi constituit de Rusia şi Belarus care în 1996 au semnat un acord de

asociere din punct de vedere economic şi politic, şi care, implementat în

totalitate are ca rezultat imediat abolirea Belarusului ca stat independent.

Un al doilea cerc al integrarii constǎ în Kazakhstan şi Republica Kyrgyzǎ

care au convenit asupra realizǎrii uniunii vamale, proceduri simplificate

de dobǎndire a cetǎţeniei pentru cetǎţenii rezidenţi în statele semnatare,

precum şi armonizarea legislativǎ şi a standardelor aplicate. Un al treilea


24

cerc integreazǎ Azerbaijanul, Armenia, Georgia, Tajikistanul şi

Uzbekistanul. Apartenenţa lor la CIS se întemeiazǎ mai ales pe raţiuni de

securitate colectivǎ, participând la summiturile CIS şi la întâlnirile inter-

ministeriale. În ultimul cerc ar gravita Ucraina, Moldova şi

Turkmenistanul, a cǎror apartenenţǎ însǎ este mai mult formalǎ, fiind

mult mai preocupate de protejarea independenţei lor economice şi

politice precum şi de orientarea cǎtre instituţiile vestice.

• Eforturi considerabile pentru menţinerea controlului asupra producerii şi

a transportului de energie. În ciuda acestora însă, a trebuit să accepte ca

resursele naturale ale Mării Moarte să fie divizate în sectoare naţionale,

deschiderea unei noi rute azere de export a petrolului şi semnarea unui

acord Kazakhstan- China, care dacă este implementat, va duce la

construirea unei conducte de petrol de-a lungul teritoriului chinez,

erodând astfel şi mai mult posibilităţile de control ale Rusiei asupra

petrolului caspic.

Cea mai ingrijoratoare însă rămâne intervenţia militară în spaţiul

"străinătaţii apropiate".

Cum de cele mai multe ori intr-o evaluare, justeţea unei aserţiuni este o

problemă de dioptrii, poate că ar fi utilă în judecarea actului intervenţionist

al Rusiei o grilă de interpretare oferită de un rus.

Într-un studiu de tipologia culturii, Iuri Lotman construia o teorie a

spaţiului interior /exterior spre a explica apetitul gnoseologic al individului

născut în "centru" care civilizează progresiv spaţiul exterior proiectând

asupra acestuia propriul său sistem de valori.


25

Conform teoriei lui Lotman, omul se naşte (simbolic) întotdeauna în

centru unde ia act de sine şi de spaţiul înconjurător, cunoscut- spaţiul

interior. Mişcarea centrifugă este un act cultural, de luare în posesie a

spaţiului exterior, amorf, transformat în spaţiu interior prin proiectarea

asupra sa a unui sistem de reguli, a unei "urme" culturale (urma fiind unul

din acele concepte "balama" în terrmenii lui Derrida, conotând concomitent

prezenţa şi absenţa). Astfel, chiar dacă la un moment dat are loc o "mişcare"

a individului dinspre periferie spre centru, retragerea nu înseamnă neaparat

şi abandonare, spaţiul rămânând marcat cultural.

În plonjon direct dinspre cerul ideilor către terenul factologiei, al

analizei de politică externă, aceasta grilă de interpretare poate acţiona ca o

lentilă deformatoare, în sensul exacerbării unor caracteristici structurale ale

comportamentului actorului politic avut în vedere: Rusia.

Fiind un nou venit pe scena relaţiilor internaţionale, Rusia s-a impus

ca actor semnificativ în secolul al optsprezecelea. Dar dacă la începutul

acestuia încă avea războaie contra invadatorilor (suedezii în regiunea

actualei Ucraine), după cincizeci de ani armatele ruse se aflau la "porţile"

Berlinului, pentru ca după înfrângerea napoleoniană să ocupe Parisul. Un

secol mai târziu aceasta şi-a proclamat o zonă de influenţă specială în

Balcani, în temeiul susţinerii panslavismului şi a ortodoxismului împotriva

Imperiului Otoman, precum şi în Asia Centrală.

În termenii lui Lotman, mişcarea acestui actor a fost în mod constant

centrifugă (expansionismul rusesc fiind un leit motiv al politicii externe, în

ciuda întinderii Rusiei pe unsprezece fuse orare), şi a presupus de fiecare

dată marcarea, "culturalizarea" spaţiului luat în posesie, prin impunerea

propriului sistem de valori (de obicei cu braţul înarmat). "Containmentul"

este în acestă "lectură" a istoriei o modalitate firească de delimitare a


26

spaţiului exterior Rusiei, iar războiul ideologic o încercare dacă nu de

"ştergere", cel puţin de atenuare a unor "urme" exacerbate ale identităţii.

Mult mai interesantă este însă perspectiva contemporană, simpla

încadrare a problemei în grila lotmaniană dând naştere unei serii de

interogaţii: cum îşi defineşte Rusia azi identitatea şi în raport cu ce? Care

este spaţiul său interior, şi care este cel exterior? În ce măsură "urma" lăsată

în spaţiul ex-sovietic (fost interior) legitimează intervenţiile sale?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt cu atât mai importante cu căt de ele

depinde proiectarea unei viziuni despre ce înseamnă "securitate" (şi

ameninţări la adresa acesteia),a sinelui si alterităţii.

Chiar noţiunea lansată după dezmembrarea URSS-ului de "străinătate

apropiată" este grăitoare prin ambivalenţa semantică: conceptul umbrelă

acoperă spaţiile devenite exterioare dar care poartă încă înscrisă "urma"

apartenenţei la Uniune, republicile autoproclamate independente find

marcate economic, politic, militar de prezenţa Rusiei. Intervenţia în aceste

spaţii poate fi valorizată sau nu ca legitimă în măsura în care se delimitează

clar limita interior/ exterior.

În cazul Caucazului, Rusia a experimentat se pare aceeaşi dificultate

în a accepta faptul cǎ statele din regiune încearcǎ o emancipare de sub

controlul sǎu. În timpul preşedinţiei lui Elţân, spre exemplu , a încercat sǎ îşi

menţinǎ preeminenţa, dar cu resurse militare şi economice limitate, ceea ce a

avut de oferit regiunii ar fi fost pericolul unei instabilitǎţi mai accentuate în

cazul retragerii sale totale. Mai mult, dupǎ declanşarea „rǎzboiului contra

terorismului”, retorica oficialǎ a transformat campania cecenǎ într-o

necesitate, intervenţia Moscovei fiind prezentatǎ opiniei publice drept un act

justiţiar necesar.


27

Reintensificarea rǎzboiului în Cecenia este însǎ o veste proastǎ pentru

Georgia, ale cǎrei relaţii cu Moscova s-au deteriorat continuu de la începerea

celei de-a doua campanii cecene în 1999 datoritǎ în mare mǎsurǎ refuzului

Georgiei de a asista Rusia în aceastǎ privinţǎ. Dimpotrivǎ, acesta a acceptat

mii de refugiaţi ceceni plasându-i în regiunea Pankisi-Gorge unde se aflǎ o

comunitate preexistentǎ de georgieni de origine cecenǎ.

În contrast, relaţiile Azerbaijanului cu Rusia s-au îmbunǎtǎţit în

ultimii ani, dupǎ o perioadǎ tensionatǎ determinatǎ de alegerea preşedintelui

azer Aliyev (fost membru KGB) de a orienta ţara sa cǎtre vest, şi nu spre

adâncirea relaţiilor cu Rusia. Odatǎ cu venirea lui Putin la presedinţia Rusiei

şi a stabilirii cooperǎrii pe teme economice şi de securitate, tensiunea

bilateralǎ s-a redus simţitor.

Aliatul cel mai important al Rusiei în zonǎ este însǎ Armenia, şi

aceasta din raţiuni pragmatice: existǎ douǎ state vecine cu un potenţial

militar superior (Turcia şi Azerbaijanul) care sunt ostile, şi faptul cǎ

Armenia a fost exclusǎ de facto din coridorul est-vest, cu consecinţe

dezastruase pentru aceasta în plan economic.

Dorinţa de independenţǎ a statelor din Caucaz şi sprijinirea fǎţişǎ a

acestora de cǎtre SUA a mai alimentat o temere a Rusiei- aceea a încercǎrii

subversive a SUA de a îi submina mai mult puterea în „strǎinǎtatea

apropiatǎ” prin eliminarea monopolului asupra economiei zonei şi astfel şi

asupra politicii acesteia.

IV.2. Iran


28

În trecut, Iranul şi Rusia au concurat pentru obţinerea controlului

asupra Mǎrii Caspice şi a Caucazului, orice alianţǎ între ele fiind de scurtǎ

duratǎ. Înainte de colapsul URSS, Marea Caspicǎ a fost divizatǎ între Iran şi

URSS, însǎ dupǎ colapsul acesteia, statele nou independente Azerbaijan,

Kazakhstan şi Turkmenistan au cerut redefinirea împǎrţirii acesteia. Iranul

vizezǎ în principal câmpurile petroliere ce intrǎ astfel sub jurisdicţia

Azerbaijanului, şi care constituie încǎ subiect de disputǎ. Mai mult, acesta a

pretins ca nici un acord privitor la împǎrţirea producţiei (PSA- production

shering agreements) cu companii petroliere strǎine sǎ nu fie considerat valid

pânǎ nu se gǎseşte o rezolvare (Azerbaijanul a semnat deja mai multe astfel

de acorduri, inclusiv cu Compania Naţionalǎ Iranianǎ a Petrolului),

susţinându-şi cererea într-un mod foarte convingǎtor: în iulie 2001, o vedetǎ

rapidǎ iranianǎ a împiedicat efectuarea unor activitǎţi de explorare de cǎtre o

navǎ azerǎ în disputata regiune Alov din Marea Caspicǎ. Aceastǎ atitudine

vǎdit ostilǎ a Iranului urmeazǎ unui refuz din partea azerilor de a stabili o

alianţǎ în temeiul împǎrtǎşirii aceleiaşi credinţe, cetǎţenii ambelor state fiind

musulmani şiiţi, şi aceleiaşi tradiţii culturale dacǎ luǎm în considerare cǎ în

Iran trǎiesc mai mulţi azeri (15-20 de milioane) decât în Azerbaijan însuşi (7

milioane). Moştenirea comunǎ însǎ a generat de aceastǎ datǎ mai multe

conflicte decât cooperare.

Şi dacǎ ar fi putut exista perspective de cooperare, acestea au fost

definitv compromise de alinierea fǎţişǎ a Iranului alǎturi de Armenia în

rǎzboiul pentru Nagorno-Karabakh, care nu a fǎcut decǎt sa urmeze linia

tradiţionalǎ de cooperare politicǎ şi militarǎ de aliere cu Siria, Grecia, şi

Rusia (alǎtui de Armenia) pentru a contrabalansa parteneriatul instituit între

Turcia, Georgia, Azerbaijan, Israel şi SUA. Coridorul nord-sud institit de


29

primii este astfel concurat de eforturile Turciei şi a aliaţilor sǎi de a dezvolta

un coridor viabil est-vest.

Totuşi, în analiza perspectivelor Iranului de a juca un rol important în

modelarea politicii statelor din Caucazul de sud, trebuie luate în considerare

câteva aspecte:

• Fǎrǎ a ignora interesul Iranului asupra rutelor de transport a

petrolului şi gazului natural, prioritǎţile politicii iraniene sunt

deocamdatǎ centrate pe reconstrucţia economicǎ internǎ, pe

salvgardarea revoluţiei iraniene împotriva ameninţǎrilor venite

din interior şi exterior şi pe redobândirea unui statut de putere

regionalǎ în Golful Persic; aceste obiective sunt de naturǎ a

consuma o parte din energia Teheranului în viitorul apropiat.

• Datoritǎ existenţei pe teritoriul Iranului a unei multitudini de

grupuri etnice, mai ales a importantei minoritǎţi azere,

integritatea teritorialǎ şi stabilitatea internǎ a Iranului ar putea fi

ameninţate. Întrucât Iranul singur nu ar putea face faţǎ unei

astfel de evoluţii, guvernul de la Teheran şi-a gǎsit un aliat în

Moscova. Aceastǎ dependenţǎ, combinatǎ cu nevoia Iranului de

a îşi procura arme convenţionale şi tehnologie nuclearǎ rusǎ,

procurǎ Iranului o motivaţie solidǎ pentru a îşi dori o relaţie de

cooperare cu Rusia. Este astfel puţin probabil ca acesta sǎ

întreprindǎ vreo acţiune în Caucaz sau Asia Centralǎ de naturǎ a

periclita relaţia ce Rusia.

• Din punct de vedere al performanţei economice, Iranul nu este

în mǎsura sǎ realizeze investiţii majore, iar evoluţia economiei

iraniene din ultimele douǎ decenii cu greu ar putea constitui un

model demn de urmat pentru statele din regiune. Mai mult,


30

produsele de export iraniene provin în majoritate din

agriculturǎ, industria prelucrǎrii lemnului şi industria uşoarǎ; în

aceste condiţii este mai probabil ca statele din Caucaz sǎ îi

devinǎ competitori pe piaţǎ decât parteneri.

• Cât timp va râmâne un stat patriarhal, izolat din punct de vedere

politic, este greu de imaginat cǎ va reuşi sǎ se erijeze el însuşi

în punct de atracţie pentru dezvoltarea semnificativǎ a unor rute

de transport a petrolului sau gazelor naturale.

Având toate acestea în vedere, este mai plauzibil sǎ presupunem cǎ

strategia Iranului vs. Statele din Caucaz sǎ fie mai degrabǎ dominatǎ de

prudenţǎ, nepunându-se problema emergenţei unei hegemonii iraniene în

zonǎ.

IV.3. Turcia

Pentru prima datǎ în câteva secole, odatǎ cu sfârşitul Rǎzboiulului

Rece, Turcia şi Rusia nu mai au graniţǎ comunǎ. Sfârşitul Rǎzboiului Rece

şi prǎbuşirea Uniunii Sovietice au avut un impact semnificativ asupra

mediului de securitate al Turciei. Dispariţia ameninţǎrii militare sovietice, la

„îngrǎdirea” cǎreia Turcia a jucat un rol central, a adus în prim plan câteva

chestiuni pe care imperativele Rǎzboiului Rece le ocultaserǎ. Este vorba de

respectarea drepturilor omului şi de campaniile militare ale Turciei

împotriva kurzilor- probleme care au complicat relaţiile Turciei cu Europa şi

Statele Unite. Acestea au avut de asemenea de suferit şi datoritǎ refuzului

Uniunii Europene de a acorda Turciei statutul de membru, şi a faptului

vǎditului parti-pris cu care statele membre s-au implicat în disputa greco-

turcǎ asupra Ciprului.


31

Paralel însǎ cu asperitǎţile apǎrute în relaţiile sale cu partenerii vestici,

Turcia a gǎsit în apariţia noilor state din regiunea Caspicǎ, mai ales cele din

Caucazul de sud, noi oportunitǎţi de implicare într-o regiune de o importanţǎ

geopoliticǎ crescândǎ, şi unde Turcia a identificat în plus legǎturi de ordin

etnic, cultural, istoric şi lingvistic. Afirmarea sa ca o stavilǎ împotriva

fundamentalismului islamic, deschiderea pentru statele din regiune a unor

oportunitǎţi de cooperare în domeniul economic precum şi emergenţa sa ca

verigǎ de legaturǎ între est şi vest, au fǎcut din Turcia un candidat cu şanse

reale la obţinerea poziţiei de leader în cadrul unei comunitǎţi pan-turcice

extinse.

Un exemplu elocvent îl constituie relaţia Turciei cu Azerbaijanul,

despre care fostul preşedinte azer Abulfaz Elchibey afirma cǎ este instituitǎ

între tuci şi azeri „o naţiune, douǎ state”. Deşi pusǎ pentru puţin timp sub

semnul întrebǎrii odatǎ cu venirea la putere a noului preşedinte azer Aliyev

(fost membru KGB) acestǎ relaţie de cooperare s-a dezvoltat într-un

parteneriat strategic bazat pe instituirea unui coridor est-vest în ceea ce

priveşte energia, urmat imediat de o cooperare militarǎ.

Relaţia Turciei cu Georgia s-a afirmat şi ea ca fiind foarte strânsǎ.

Deşi în trecut Georgia a cerut ajutorul Rusiei împotriva otomanilor, în

prezent se bucurǎ de asistenţa militarǎ, economicǎ şi politicǎ a Turciei, cele

douǎ ţǎri fiind parteneri strategici. Mai mult, în anul 2000 Turcia a depǎşit

Rusia în ceea ce priveşte realţiile comerciale cu Georgia.

În contrast, relaţiile cu Armenia sunt în continuare deficitare. În

conflictul din Nagorno-Karabakh Turcia s-a plasat de partea Azerbaijanului,

închizându-şi graniţele cu Armenia şi pǎstrându-le aşa chiar pe parcursul

unei perioade dificile din punct de vedere economic pentru Turcia.


32

De la colapsul URSS, Turcia a încercat de asemenea sǎ joace un rol

important în ceea ce priveşte dezvoltarea şi cooperarea regionalǎ, fiind

iniţiatoarea Cooperǎrii Economice la Marea Neagrǎ (BSEC)- organizaţie

regionalǎ înfiinţatǎ în 1992 cu scopul de a dezvolta relaţiile economice între

statele cu ieşire la Marea Neagrǎ, plus Armenia şi Azerbaijan, şi, dupǎ ce

Aliyev şi Şevarnadze au argumentat necesitatea unui pact regional de

stabilitate, a propus Pactul Caucazian de Stabilitate- care însǎ nu s-a

transformat cel puţin deocamdatǎ într-un proiect viabil.

Multe din statele caspice, dar mai ales cele din Caucaz, au valorizat

pozitiv expansiunea influenţei Turciei în regiune, vǎzând în aceasta o stavilǎ

contra fundamentalismului islamic dar şi o sursǎ de asistenţǎ economicǎ şi

tehnicǎ11 precum şi o poartǎ potenţialǎ cǎtre vest, contrabalansând tendinţele

neo-hegemonice ale Rusiei în regiune. Existǎ însǎ câteva aspecte deloc de

neglijat atunci când se ia în considerare creşterea rolului Turciei în regiune :

• Problemele interne ale Turciei, în mod special mişcarea

separatistǎ kurdǎ şi creşterea influenţei islamice distrag atenţia

de la problemele externe;

• Eforturile diplomatice din zona caspicǎ au fost micşorate de alte

provocǎri mult mai presante la adresa securitǎţii cum ar fi

ameninţǎri venite din partea statelor din sud Siria, Irak şi Iran,

importul de instabilitate din nord- Balcanii, şi dispute în vest cu

Grecia asupra Ciprului şi Mǎrii Egee ;

• Deşi a lansat programe de ajutorare a statelor nou independente,

Turcia nu îşi poate permite costurile sprijinirii unor reforme la

scarǎ mare, motiv pentru care iniţiativele sale de cooperare

regionalǎ şi-au pierdut din atractivitate ;


33

• Pretenţiile de ledership regional în cauza pan-turcicǎ sunt de

naturǎ a leza senibilitǎţile şi aşa exacerbate ale statelor nou

ieşite de sub o tutelǎ destul de sufocantǎ. Cetǎţenii acestor state

au un simţ dezvoltat al mândriei naţionale şi este puţin probabil

ca aceştia sǎ accepte rolul de « fraţi mai mici » ai unei puteri

exterioare ;

• Pe mǎsura ce statele din regiune îşi dezvoltǎ propriile relaţii cu

ţǎrile vestice, acestea vor simţi din ce în ce mai puţin nevoia de

a apela la intermedierea turciei ;

• În cele din urmǎ, Turcia rǎmâne reticentǎ în a acţiona într-un

mod care ar deranja foarte mult Rusia, mai ales în Georgia şi

Azerbaijan, întrucât aceasta este totuşi unul din cei mai

importanţi parteneri comerciali ai sǎi, o sursǎ importantǎ de

energie, şi singura ţarǎ din regiune ale cǎrei capabilitǎţi militare

le depǎşesc pe ale Turciei.

Astfel, deşi implicarea Turciei în regiune rǎmâne substanţialǎ, este

puţin probabilǎ o creştere spectaculoasǎ a rolului sǎu astfel încât sǎ poatǎ

emite pretenţii hegemonice. Totuşi, dorinţa sa de a deveni un actor central în

modelarea profilului regiunii poate crea probleme pentru partenerii sǎi din

vest pe termen lung dacǎ spre exemplu promovarea cauzei islamice câştigǎ

mai mult teren în politica externǎ turcǎ, dupǎ cum pe termen lung existǎ

premizele unei ciocniri turco-ruse în Caucazul de sud dacǎ Ankara nu poate

rezista presiunilor opiniei publice şi grupurilor etnice de a-şi asuma un rol

mai proeminent In zonǎ (în special pro-azer si deci anti-armean), pentru a nu

mai menţiona o ciocnire a iraniano-turcǎ sub masca ideologiilor competitive.

11 asistenţa umanitara de $80 milioane, credite de $1 bilion


34

IV.4. SUA

Deşi decidenţii de la Washington au negat cu înverşunare orice

pornire imperialistǎ, Rusia şi Iranul au perceput politica americanǎ în

regiune ca fiind de aceastǎ naturǎ. La începutul anilor 90, SUA nu aveau o

politicǎ coerentǎ pentru Caucaz (iar Kissinger12 argumenteazǎ chiar

inexistenţa unei politici externe americane port-Rǎzboi Rece) probabil şi

datoritǎ faptului cǎ nu erau familiarizaţi cu problemele regiunii. În ultimii

ani însǎ, a tins sǎ se contureze o strategie pentru regiune având trei obiective

principale : asigurarea accesului la resursele naturale ale regiunii, sprijinirea

dezvoltǎrii unor societǎţi democratice şi stabilitate politicǎ. De la mijlocul

anilor 90 SUA a sprijinit activ instituirea unui coridor est-vest, cooperând

strâns cu Turcia, Azerbaijan şi Georgia în principal, pentru a asigura accesul

pe piaţa mondialǎ a petrolului sau gazelor nturale caspice prin rute

necontrolate de Rusia sau de Iran. Conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan şi Shah

Deniz ar sparge monopolul rusesc asupra rutelor de transport din zona

caspicǎ cǎtre pieţele lumii. În aceastǎ luminǎ, SUA susţine cǎ politicile sale

nu sunt anti-ruse, ci anti-monopol.

Democraţia şi principiile economiei de piaţǎ sunt promovate de

cǎtre SUA prin intermediul programelor Agenţiei Statelor Unite pentru

Dezvoltare Internaţionalǎ (USAID) prin Acţiunile de Suport a Libertǎţii

(FSA). Secţiunea 907 a FSA, intratǎ în vigoare în 1992, interzic asistenţa

directǎ a SUA pentru Azerbaijan, cu excepţia ajutoarelor în scop umanitar şi

a programelor pentru neproliferare şi dezarmare. Dupǎ 11 septembrie însǎ,

în lumina necesitǎţii întǎririi cooperǎrii militare şi politice cu Azerbaijanul

musulman, aceastǎ interdicţie este pusǎ sub semnul întrebǎrii.


35

Leaderii statelor din Caucaz preţuiesc în mod deosebit relaţia cu SUA,

bazându-şi suveranitatea, independenţa şi legitimitatea pe acest parteneriat.

La rândul lor, SUA au în vedere sprijinirea reformelor sociale şi economice

din interiorul acestor state astfel încât ele sǎ devinǎ puternice în interior şi

invulnerabile la ideile extremiste care ar putea compromite interesele SUA

în regiune. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere cǎ oportunitǎţile oferite de

piaţa rusǎ şi de o bunǎ cooperare cu Rusia în general, pot fi mult mai

tentante pentru SUA decât ceea ce ar putea oferi statele caucaziene

individual sau laolaltǎ. Caucazul, sau anumite regiuni ale acestuia pot deveni

interesante la un moment dat pentru America în ceea ce priveşte petrolul sau

oportunitǎţi de investiţii; istoria Americii latine poate fi un semnal de

avertisment însǎ pentru ţeserea unor speranţe prea mari vis a vis de

securitatea unor astfel de investiţii, iar evenimentele din Orientul Mijlociu ar

putea avertiza asupra pericolului unei centrǎri exclusive pe petrol şi

conducte.13

IV.5. Uniunea Europeană

Un actor care nu a pǎrut foarte interesat de implicarea în problemele

Caucazului este Uniunea Europeanǎ. Deşi companii europene de renume,

BP, Shell, Elf, au investit în resursele caspice, din punct de vedere politic

UE nu şi-a afirmat cu putere un punct de vedere. Aceastǎ stare de fapt se

explicǎ în parte prin ierarhia afirmatǎ a prioritǎţilor: „mai întâi Rusia”, dar şi

implicǎrii active a SUA în politica zonei.

Ceea ce a realizat SUA este focalizarea pe elaborarea programelor de

asistenţǎ precum TACIS (Asistenţǎ Tehnicǎ pentru CSI), TRACECA 12 Kissinger, Henry, op.cit.


36

(Coridorul de Transport Europa Caucaz Asia Centralǎ) şi INOGATE

(Transportul Interstate a Petrolului şi Gazului cǎtre Europa). Dacǎ

TRACECA are în vedere dezvoltarea unui coridor de transport est-vest din

Asia Centralǎ, peste Marea Caspicǎ, Caucaz, Marea Neagrǎ pânǎ în Europa,

INOGATE este un program pentru reabilitarea şi modernizarea siatemelor

regionale de transport a petrolului şi gazului natural.

Cooperarea cu UE este însǎ valorizatǎ ca esenţialǎ de cǎtre statele din

Caucaz, care ţintesc la un moment dat adǎpostirea sub umbrela UE, şi acces

la o piaţǎ importantǎ. Intrarea în Consiliul Europei a acestora, Georgia a

devenit membru în 1999, le-a deschis accesul spre o relaţionare mult mai

strânsǎ cu instituţiile europene.

Nefiind implicatǎ însǎ agresiv în politica regiunii, UE nici nu a trezit

suspiciuni legate de posibile intenţii imperialiste ascunse. Aceste statut de

observator din afarǎ îi poate aduce însǎ beneficii pe termen lung putând

intermedia fǎrǎ a fi bǎnuitǎ comunicarea intre state rivale sau asista

implementarea unor proiecte de cooperare regionalǎ.

V. Georgia: din Asia Centrală în Europa de Sud-Est

V.1. Georgia-opţiuni politice

În acest hǎţiş de interse concurente, Georgia şi-a definit opţiunile

politice fundamentale prin raportare la doi poli de referinţǎ: Rusia şi vestul.

Deşi perspectiva elitei politice georgiene a devenit mai complexǎ decât cea

conturatǎ de euforia primilor ani de independenţǎ, acest sistem de referinţǎ

bipolar este greu de imaginat cǎ va fi înlocuit în viitorul apropiat. Astfel, în

dihotomia instituitǎ, Rusia joacǎ rolul ameninţǎrii la adresa nou dobânditei

13 Galtung, J. Some Observations on the Cucasus.


37

independenţe ( perspectivǎ legitimatǎ de trecutul opresiv pe de o parte, şi de

implicarea Rusiei în problemele interne ale Georgiei prin sprijinirea forţelor

separatiste din Oseţia şi Abhazia, precum şi a leaderului ajarian Abashidze

pe de altǎ parte) iar vestul pe al acela al unei promisiuni de securitate şi de

consolidare a noului stat independent.

În ciuda faptului cǎ aceste douǎ puncte de reper ghideazǎ orientǎrile

politicii externe, raportarea la ele modeleazǎ şi comportamentul politic faţǎ

de problemele interne: a fi pro-vest de obicei simbolizeazǎ angajamentul

pentru sprijinirea reformelor democratice şi tranziţia cǎtre o economie de

piaţǎ, în timp ce a fi pro-rus de cele mai multe ori ascunde nostalgia unui

control guvernamental strict în toate aspectele vieţii economice şi politice.

Spectrul politic, aşa cum a tins a se contura în urma campaniilor electorale

pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1999 şi 2000, pare astfel

mai puţin divizat de împǎrţirea „dreapta”/ „stânga”, cât de atitudinea pro-

vest/ pro-Rusia. Curentul pro-vest a prevalat în Georgia atât la nivelul

elitelor politice (dupǎ cum aratǎ analiza discursului elitei politice) cât şi la

acela al publicului larg (indicat de sondajele de opinie). Totuşi, dupǎ

înfrâgerea umilitoare suferitǎ în Abhazia (1993-1994), ambele au pǎrut a

face pace cu ideea plasǎrii în proximitatea Rusiei, şi cu statutul de satelit

strategic pentru Georgia. Alǎturarea în CSI, în noiembrie 1993, semnarea

acordurilor privitoare la trimiterea de trupe ruseşti de menţinere a pǎcii în

Abhazia şi a instalǎrii de baze militare ruse în Georgia deşi percepute ca

umilitoare, au fost în acelaşi timp şi populare, georgienii simţind ca inutilǎ

consumarea resurselor interne pentru a rezista (un timp) presiunilor

Moscovei.

Odatǎ stabilizatǎ, Georgia a început însǎ o mişcare lentǎ dar

consecventǎ spre vest prin iniţierea unor contacte individuale cu statele


38

vestice (în special SUA), şi mai apoi cu organizaţiile internaţionale, mişcare

potenţatǎ şi de interesul vestului pentru rutele de transport a petrolului sau a

gazelor naturale. Construcţia conductei Baku-Supsa, intrarea în Consiliul

Europei şi în OMC, stabilirea unei cooperǎri strânse cu NATO în cadrul

programului Parteneriatului pentru Pace, şi pe de altǎ parte plecarea trupelor

ruse de la graniţa georgianǎ precum şi acordul de închidere a douǎ din cele 4

baze militare ruse de pe teritoriul georgian reprezintǎ paşi tot atâţia paşi spre

vest. Este de menţionat însǎ faptul cǎ deşi georgienii considerǎ acestǎ

direcţie ca preferabilǎ alternativei pro-Rusia, dupǎ evenimentele din 1995

cel puţin, nu mai acordǎ un credit nelimitat vestului în ceea ce priveşte

angajmentul sǎu pentru regiune, existând în subtext teama cǎ acesta ar putea

sǎ îşi schimbe prioritǎţile sau sǎ „returneze” Georgia sferei ruseşti de

influenţǎ. Aşa se explicǎ probabil jocul pe muchie de cuţit al guvernului

georgian, preşedintele Şevardnadze ferindu-se a provoca deschis Rusia, o

confruntare de „unu’ la unu’” putând fi fatalǎ republicii nou independente.

Mai mult, venirea lui Putin la putere a realimentat temerile cǎ, având un

ledership mai dinamic şi mai coerent, Rusia ar putea deveni mai

proeminentǎ în regiune pe de o parte, iar pe de altǎ parte a trezit totuşi şi

speranţa realizǎrii unui acord reciproc acceptabil, dat fiind comportamentul

politic mai raţional şi mai predictibil al actualei conduceri ruse.

Tot cu scopul de a „lǎsa o uşǎ deschisǎ”, politica Georgiei faţǎ de

Armenia a devenit mai permisivǎ. Dincolo de faptul cǎ aceasta ar putea

deveni un teren al îmbunǎrii Rusiei, Georgia are poate obţine şi o serie de

avantaje concrete cum ar fi: promovarea imaginii sale ca un pivot al

cooperǎrii regionale într-o zonǎ în mod tradiţional perceputǎ ca agitatǎ,

stabilitate la graniţa armeanǎ unde se aflǎ o importantǎ minoritate de armeni

şi nu în ultimul rând erijarea sa în coridorul ieşirii la mare al Armeniei.


39

Analizând modul în care Georgia a fost nevoitǎ sǎ navigheze în apele

tulburi ale Caucazului de sud al ultimei decade, ferindu-se cu grijǎ a o

apropiere fatalǎ fie de Scylla, fie de Charibda, am putea emite ideea

emergenţei în regiune a unei balanţe de putere manipulatǎ de Rusia, SUA,

Turcia şi alţi actori locali statali sau sub-statali. În aceastǎ perspectivǎ este

mai legitim a considera conflictele apǎrute în regiune drept expresia ciocnirii

unor interese concurente ale actorilor majori, decât a le eticheta „conflicte

inter-etnice” purtând numele zonei de origine, fie cǎ acesta se numeşte

Abhazia, Oseţia de sud sau Nagorno-Karabakh. Actorii sub-statali- grupurile

etnice secesioniste- sunt pionii care în acest joc au oferit Rusiei pretextul

intervenţiei militare sub masca misiunilor de impunere sau de menţinere a

pǎcii, permiţând acesteia stabilirea unor pârghii pentru recuperarea unei

poziţii centrale în politica regiunii.

V.2. Politica în acţiune: "Războiul inter-etnic din Abhazia"

În Abhazia spre exemplu, vechile nemulţumiri ale elitei politice

abhaze vis a vis de poziţia lor faţă de Georgia au fost abil speculate de către

Rusia în momentul în care aceasta din urmă a tins a îşi defini o poziţie din ce

în ce mai independentă de Moscova. Dacă Georgia şi-a proclamat

independenţa imediat după dezintegrarea imperiului rus, în mai 1918,

Abhazia a devenit republică independentă doar trei ani mai târziu, şi în

cadrul URSS. În decembrie 1921 aceasta a semnat un tratat de institure a

unei federaţii cu Georgia, devenită Republica Socialistă Sovietică Georgia.

De-a lungul perioadei sovietice însă a tins a se contura un curent abhaz anti-

georgian alimentat de faptul că majoritatea deciziilor de natură politică,

administrativă şi economică referitoare la regiune erau luate la Tbilisi-


40

eludându-se instanţa de control autohtonă, şi în plus se înregistra un trend

demografic nefavorabil abhazilor care au suspectat în spatele acestui

fenomen existenţa unei politici georgiene deliberate având drept scop ultim

asimilarea Abhaziei. O primă izbucnire de violenţă a avut loc în 1989 în

urma deciziei guvernului abhaz de a înlocui departamentul georgian al

universităţii abhaze din Sukhumi cu o sucursală a Universităţii Georgiene de

stat. S-au înregistrat atunci primele ciocniri între studenţii abhazi şi cei

georgieni, o extindere a conflictului fiind prevenită prin instaurarea stării de

urgenţă în Abhazia. Acesta a izbucnit însă în forţă în 1992 când profitând de

starea de confuzie din Tbilisi provocată de acţiunile preşedintelui georgian

Gamsakhurdia, preşedintele Sovietului Suprem Abhaz, Vladislav Ardzinba,

a luat o serie de măsuri de natură a obţine independenţa de facto a

republicii. Printre acestea se numără abrogarea a numeroase legi georgiene

pe teritoriul abhaz, plasarea sub jurisdicţie regională a numeroase

întreprinderi şi organizaţii, incluzând unităţile militare şi de poliţie, crearea

unui regiment special de trupe interne sub comanda Presidiumului Sovietului

Suprem Abhaz, pentru a culmina cu înlocuirea Constituţiei adoptate în 1978

cu cea din 1925, care declara Abhazia republică independentă. Ca răspuns la

acestă declaraţie de independenţă guvernul georgian a trimis trupe militare

în Abhazia, ocupând toate oraşele importante, inclusiv capitala Sukhumi, şi

forţând astfel leadershipul abhaz condus Ardziba să se retragă la centrul

regional Gauda.

În decurs de un an însă, abhazii ajutaţi de voluntari din Confederaţia

Muntenilor din Caucaz au reuşit să lanseze o contra-ofensivă puternică şi să

restabilească gradual controlul asupra republicii nou proclamate

independente. Paralel, majoritatea georgienilor rezidenţi în Abhazia,


41

aproximativ 240 000, au fost nevoiţi datorită persecuţiilor să îşi părăsească

locuinţele şi să se refugieze în teritoriile georgiene.

Există însă o serie de mărturii care vin să autentifice ideea implicării

directe a Rusiei în sprijinul mişcării secesioniste condusă de Ardziba14.

Astfel se argumentează că, încă dinainte ca forţele georgiene să fie

desfăşurate în Abhazia, abhazii primiseră câteva vehicule blindate,

mitraliere, sute de grenade şi aproximativ 50 000 de cartuşe, pentru ca

ulterior să li se transfere armamentul din dotarea regimentului 643- apărare

anti-aeriană, care număra printre altele aproximativ o mie de pisoale semi-

automate, 18 mitraliere şi jumătate de milion de cartuşe.

Pe lângă aceasta însă, exisă mărturii ale implicării masive alături de

abhazi15 a unui alt grup etnic-apsua- descendeţi ai unui mic trib nord

caucazian ai căror strămoşi au migrat în Abhazia între secolele al XVI-lea şi

al XVII-lea. Serviciile speciale ruse (KGB devenit după colapsul URSS -

FSB) au format şi pregătit unităţi paramilitare apsua care au acţionat alături

de abhazi şi trupele ruse în războiul abhaz. Mai mult, ca parte a propagandei

anti-georgiene în zonă, s-au folosit de revitalizarea sentimentelor pan-

islamice printre musulmanii nord-caucazieni (care erau parte a Confederaţiei

Muntenilor din Caucaz), îndemnaţi astfel a îşi ajuta "fraţii musulmani"

(apsua) de a se elibera de sub dominaţia georgiană creştină. Din vara lui

1991 numeroşi voluntari au venit de asemni din Cecenia, Kabardia, Adygea

şi ale arii nord-caucaziene atraşi poate mai puţin de mesajul justiţiar lansat

de ruşi şi abhazi, cât mai probabil de bani şi promisiunile de pământuri şi

case în viitoarea "Abhazie liberă".

14 cf. International Security and Disarmament, Annual Edition of SIPRI, 1994, p.108, şi de asemenea Simonov M., în Kozhokin Evgheny, Georgia-Abhazia, p.7; 15 Andersen Andrew, Russia vs. Georgia. One Undeclared war in the Caucasus. P.7-8;


42

Numeroase grupuri separatiste din Caucazul de nord (încă sub

dominaţie rusă), sprijiniţi de diaspora nord-caucaziană şi apsuană din

Orientul Mijlociu şi SUA, planificaseră crearea unei republici islamice în

Caucazul de nord. În cazul unei reuşite , noul stat ar fi fost foarte interesat de

anexarea micuţei Abhazii lipsite de protecţia Georgiei pentru obţinerea

accesului la Marea Neagră. În final deci, dincolo de armele, voluntarii şi

banii veniţi pe filieră rusă şi caucaziano-rusă, separatismul apsuan a mai

primit sprijin în bani şi voluntari de la diaspora nord caucaziană.

Totuşi, politica Rusiei faţă de conflictul georgiano-abhaz este departe

de a se reduce la aprovizionarea cu armament a mişcării secesioniste abhaze,

şi chiar argumentarea unei poziţii pro-abhaze este discutabilă. Acestă lipsă

de uniformitate şi consistenţă sunt o oglindire a dinamicii politicii interne

ruse care a modelat răspunsul dat de Moscova provocărilor mediului

exterior, politică internă care la acea dată era cel puţin agitată. Astfel, pe

când preşedintele Elţîn îşi declara sprijinul pentru susţinerea integrităţii

teritoriale a Georgiei, Parlamentul, având o majoritate comunistă, încerca

prin toate mijloacele stimulrea forţelor separatiste abhaze, inclusiv prin

omiterea menţiunii unităţii teritoriale a Georgiei în comunicatele sale

oficiale. În schimb, mişcarea abhază a fost cu uşurinţă identificată ca

instrument de presiune eficace pentru integrarea Georgiei în CSI şi obţinerea

acordului din partea guvernului georgian pentru instalarea de baze militare

permanente pe teritoriul Georgiei, pe de o parte, şi pentru forţarea lui Elţîn

de a redirecţiona politica externă rusă spre un nou imperialism. Ministrul rus

al apărării de la acea dată (Gracev) spre exemplu, în timpul unei apariţii

televizate din 23 februarie 1993, a argumentat că trupele ruse nu se puteau


43

retrage din Abhazia şi Ajaria pentru că astfel "Rusia ar pierde ieşirea la

Marea Neagră"16.

O primă mişcare a guvernului de la Moscova a fost realizată în 14

august 1992, după desfăşurarea de trupe militare georgiene în Abhazia, când

ambele tabere au fost invitate la masa tratativelor. Ca rezultat, s-a convenit

încetarea ostilităţilor până la sfârşitul lunii august şi continuarea întâlnirilor

la nivel înalt la Moscova pe 3 octombrie. Între timp însă, Parlamentul rus a

trimis o delegaţie la Gudauta pentru a se întâlni cu Ardziba şi ulterior o alta

având ca misiune discuţii atât la Tbilisi cât şi, din nou, Gadauta. Frecvenţa

mai mare a contactelor ruso-abhaze, precum şi atitudinea uneori făţiş pro-

abhază a membrilor (oficiali sau nu) delegaţiilor au amplificat neîncrederea

georgienilor în obiectivitatea şi buna credinţă a Parlamentului rus vis-a-vis

de conflictul abhazo-georgian. În aceste condiţii, implicarea directă în proces

a preşedintelui Elţîn prin invitarea la Moscova în 3 septembrie 1992 atât a

lui Şevardnadze cât şi a lui Ardziba, a fost primită ca un semnal pozitiv de

către Georgia.

Atitudinea lui Elţîn a acreditat acest sentiment prin expunerea clară a

opţiunii sale pentru păstrarea unui singur stat georgian şi împotriva

dezmembrării violente a acestuia. Mai mult, deşi s-a declarat împotriva

folosirii tancurilor mijloc de soluţionare a problemei ales de către

Shevardnadze, şi a deplâns insuficienta deschidere a acestuia pentru ceriţele

abhaze, Elţîn a ţinut de asemeni să menţioneze că separatiştii nu puteau

conta pe sprijinul rus. Drept rezultat, el a reuşit să îi convingă atât pe

preşedintele georgian, cât şi pe Adzinba să semneze un acord tripartit care

prevedea:

• Încetarea imediată a focului; 16 cf. Kozhokin, Evgheny, art. cit., p.2;


44

• Schimb urgent de prizonieri de război;

• Restabilirea libertăţii de mişcare pentru bunuri, servicii şi persoane;

• Restabilirea funcţionării corpurilor guvernamentale în Abhazia;

• Crearea unei comisii tripartite care să iniţieze procesul de "restabilire a

securităţii în regiune"17.

Efortul lui Elţîn de a instaura pacea şi securitatea într-o regiune în care

Rusia avea interese vitale (şi nu ambiţii imperiale, după cum susţinea

retorica oficială) a fost însă prompt secondat de acţiunile oponenţilor săi din

Parlament, care s-au grăbit a contracare tendinţa prezidenţială de a deţine

controlul asupra modelării politicii externe, cel puţin în "străinătatea

apropiată". Folosindu-se de faptul că la acea vreme constituţia Rusă încă mai

desemna Parlamentul ca ultim for decizional pe probleme de politică externă

şi de securitate, pe 25 septembrie 1992 au adoptat o serie de rezoluţii prin

care condamnau guvernul georgian pentru încercarea de "a soluţiona

problemele complexe ale relaţiilor inter-etnice prin mijloace violente"18 şi

cereau retragerea imediată a trupelor georgiene din Abhazia, propunând în

schimb trimiterea unui contingent rusesc de forţe de menţinere a păcii în

scopul "asigurării siguranţei populaţiei civile şi protejării căilor ferate şi a

culturilor industriale"19. În plus, i s-a cerut lui Elţîn suspendarea imediată a

tuturor transferurilor de armament către Georgia dinspre garnizoanele

militare ruse şi abrogarea tuturor vânzărilor de arme, precum şi iniţierea

unor noi runde de negocieri între leaderii abhazi şi georgieni, repudiind

astfel acordul încheiat cu deplinul concurs al acestuia cu doar trei săptămâni

înainte. Sub presiunea Parlamentului, şi bucurându-se de un sprijin politic

fragil, Elţîn s-a văzut nevoit a îşi revizui atitudinea. Astfel, în urma unei 17 cf. Kozhokin, Evgheny, art. cit., p3; 18 ibidem;


45

ofensive abhaze din octombrie 1992, care viola prevederile acordului

tripartit semnat, preşedintele rus i-a telefonat lui Şevardnadze avertizându-l

că un eşec în păstrarea angajamentelor asumate va constrânge Moscova să ia

toate măsurile necesare securizării intereselor Rusiei. Protestele leaderului

georgian legate de faptul că violarea acordului era o acţiune a abhazilor, au

rămas fără ecou, legitimând suspiciunile acestuia că acţiunile separatiştilor

erau de fapt coordonate de la Moscova. Acest fapt a determinat o contra-

ofensivă diplomatică şi de public relations a georgienilor pentru aducerea la

cunoştinţa opiniei publice internaţionale responsabilitatea Moscovei pentru

emergenţa mişcării separatiste abhaze. Astfel, într-un interview pentru

Isvestiya, Şevardnadze a deconspirat implicarea militarilor ruşi în conflictul

abhazo-georgian: " De ce sunt trupele ruse de menţinere a păcii operative pe

teritoriul georgian, acum că districtul militar sovietic căruia îi erau

subordonate nu mai există? Cine le autorizează acţiunile, şi ce tip de acţiuni

sunt autorizate?"20

Guvernul rus nu doar că a respins aceste acuzaţii, dar i-a acuzat pe

georgieni de efectuarea de raiduri militare asupra depozitelor şi barăcilor

ruse, ceea ce a dus la enunţarea "rezervării dreptului de a face toţi paşii

necesari pentru protejarea vieţii şi demnităţii soldaţilor ruşi şi a familiilor

acestora". Mai mult, au acuzat guvernul de la Tbilisi de bombardarea

capitalei abhaze din avioane pe care au aplicat însemnele ruse într-o

încercare de discreditare a Rusiei. Răspunsul rus a culminat cu anunţul din 5

iulie 1993 al ministrului de externe Kozîrev conform căruia "Moscova a

dezvoltat o politică pentru a garanta sfârşitul vărsărilor de sânge în Abhazia"

pentru implementarea căreia s-a anunţat gata a folosi "presiuni intense,

19 ibidem; 20 Izvesteya, decembrie 21, 1993;


46

inclusiv sancţiuni economice". În faţa acestei ameninţări, şi confruntat cu o

situaţie descurajantă în teren, guvernul georgian s-a văzut nevoit a semna pe

27 iulie 1993 Acordul de încetare a focului în Abhazia şi asupra instituirii

unui mecanism pentru asigurarea observării acestuia. Prin acest acord s-a

creat un grup de control trilateral georgiano-abhazo-rus pentru monitorizarea

încetării focului şi staţionarea unor forţe ONU de menţinere a păcii.

La doar câteva săptămâni însă, forţele abhaze au încălcat din nou acordul

lansând o ofensivă masivă pentru recucerirea capitalei Sukhumi. Reacţia

oficialilor de la Moscova a fost din nou ambiguă; deşi oficial au criticat actul

abhazilor ca o sfidare, impunându-le chiar sancţiuni economice minore, au

refuzat să intervină permiţând astfel abhazilor să cucerească nu doar

Sukumi, ci întreg teritoriul republicii, până la râul Inguri. Preşedintele

georgian a avut astfel motive întemeiate de a suspecta Moscova, nu doar de

acceptul tacit asupra atacului, ci şi de asistenţă în organizarea şi coordonarea

ofensivei, iar în condiţiile în care forţele georgiene s-au dovedit

neputiincioase pe teren, prioritatea sa a devenit împiedicarea transformării

victoriei militare abhaze într-un triumf politic. Obiectivul păstrării

integrităţii teritoriale a Georgiei a devenit astfel miza negocierilor cu Rusia

care a folosit prilejul pentru a obţine acordul integrării acesteia în CSI, în

decembrie 1993. Mai mult, s-a convenit implicarea unei terţe părţi în forţele

de meţinere a păcii din Abhazia, unde s-au înregistrat ciocniri periodice de

joasă intensitate între abhazi şi georgieni şi fenomenul de "purificare etnică"

din partea autorităţilor abhaze, având drept consecinţă înregistrarea unor

largi valuri de refugiaţi. Astfel, în februarie 1994, o petiţie ruso- georgiană a

fost înaintată la Naţiunile Unite pentru aprobarea desfăşurării de forţe

internaţionale de menţinere a păcii sub auspiciile acesteia, forţe care ar fi

inclus şi forţe ruseşti. În ciuda aşteptărilor preşedintelui georgian ca (în


47

temeiul respectului şi simpatiei de care s-a bucurat în vest) statele vestice să

încurajeze şi să participe efectiv într-o astfel de operaţiune, diluând rolul

Rusiei, reacţia acestora a fost descurajantă: Franţa şi Marea Britanie s-au

opus unei intervenţii într-un conflict inter-etnic complicat de pe teritoriul

fostei URSS, în timp ce preşedintele Clinton şi-a afirmat sprijinul pentru

deciziile ONU atât timp cât acestea nu implicau desfăşurarea de trupe

americane.

Alternativa rămasă astfel lui Şevardnadze a rămas doar invitarea Rusiei

de a interveni unilateral, sau conducând o operaţiune de menţinere a păcii în

numele CSI, caz în care s-a văzut de asemeni obligat a renunţa la ideea ca

trupele ruse să fie dispuse de-a lugul graniţei ruso- abhaze, acceptând

desfăşurarea lor de-a lungul graniţei interne între georgieni şi abhazi. În 14

mai 1994 s-a semnat un acord privitor la modul de dispunere a cinci

batalioane ruse de ambele maluri ale râului Inguri, divizând etnicii georgieni

de cei abhazi, urmând ca în toamna aceluiaşi an acestea să fie suplimentate

de trupe aparţinând şi altor state membre CSI. Acest fapt însă a rămas doar

pe hârtie.

De la desfăşurarea de forţe de menţinere a păcii nu s-au mai înregistrat

ciocniri între georgieni şi abhazi, putându-se afirma că din acest punct de

vedere misiunea a fost un succes. Din punct de vedere politic însă, nu s-au

înregistrat progrese de natură a permite trupelor să se retragă. Rămâne încă

nesoluţionată problema celor 60 000 de refugiaţi georgieni din Abhazia din

cei 100 000 iniţiali, care aşteaptă reîntoarcerea la casele lor, autorităţile de la

Sukumi neţinându-şi promisiunea de a facilita repatrierea a 200 de refugiaţi/

săptămână.

O altă problemă delicată rămasă deschisă este reprezentată de statutul

politic al Abhaziei. Sub presiunile conjugate ale Rusiei şi vestului, atât


48

leaderii de la Tbilisi, cât şi cei de la Sukumi au renunţat la promovarea unor

poziţii radicale; primii au abandonat ideea unui stat unitar naţional, iar

ultimii cererea de recunoaştere a independenţei (care ar fi creat un precedent

periculos pentru CSI, mai ales după războiul din Cecenia). O cale de mijloc

nu a fost încă identificată; abhazii au respins propunerea georgiană de creare

a unei federaţii, iar georgienii sau declarat nemulţumiţi de ideea creării unei

confederaţii georgiano-abahze. Este însă posibil ca sub presiunea rusă să se

ajungă în ultimă instanţă la acceptarea statutului de membru într-o federaţire

georgiană de către abhazi în schimbul formării ueni armate abhaze şi a

rezolvării problemei refugiaţilor georgieni (mai ales în regiunea Galsky).

Dacă se va ajunge la o astfel de rezolvare, se poate aprecia că strategia

Rusiei modelată de mai vechiul percept divide et impera a fost o reuşită.

Un proverb românesc avertizează însă că "cine seamănă vânt, culege

furtună". Există o serie de consecinţe ce ar putea deveni vizibile pe termen

lung şi care s-ar putea sustrage controlului Rusiei, Georgiei sau Abhaziei,

afectându-le securitatea în egală măsură. Fiind un teritoriu aflat sub ocupaţia

trupelor de menţinere a păcii, noul "Stat" nu are , cel puţin deocamdată,

servicii viabile de impunere şi respectare a normelor de drept,

recomandându-se ca o zonă propice traficului de arme, droguri sau de

adăpostire a grupărilor de tip terorist. Este de asemeni scăpat de sub control

fenomenul proliferării grupărilor de tip para-militar, inclusiv în rândul

georgienilor care consideră că rezistenţa armată este singura modalitate

realistică de a readuce provincia sub controlul Tbilisi-ului. Grupări precum

"Legiunea Albă" şi "Fraţii Pădurii", sau rezidenţi în canionul Kodori nu sunt

controlate de guvernul georgian, şi cu atât mai puţin de cel abhaz.

Tactica rusă de dinainte şi după război a mai avut ca finalitate instruirea

de militanţi ceceni care mai târziu au organizat nucleul armat al auto-


49

proclamatei republici Cecenia-Ickeria. Iar războiul din Cecenia a dus la

rândul său la constituirea gherilelor islamiste şi a reţelelor teroriste din

Cecenia, Dagestan şi alte zone ale Caucazului rusesc, instituind practic o

spirală a violenţei.

VI. Evoluţii posibile

Dacă ar fi să ţinem cont că numele însuşi al regiunii trimite la existenţa

unui păienjeniş babilonic de relaţii, Caucaz însemnând în arabă "Muntele

limbilor", ţeserea unor scenarii viabile ar trebui să ia în considerare toate

"Vocile" ce se fac auzite mai pregnant sau mai în surdină, şi toate

interdependenţele stabilite de acestea.

Pornind de la acest argument de natură lingvistică, poate că un prim pas

ar putea fi realizat în vederea instituirii unei modalităţi comune de

comunicare. Transpus în plan politic, ar putea lua forma unui Consiliu

Caucazian, după modelul Consiliului Nordic22, în care să fie reprezentate

atât statele implicate, cât şi entităţile sub-statale precum grupurile etnice sau

naţiunile. Acest Consiliu ar putea reprezenta astfel un for comun pentru

discutarea şi rezolvarea problemelor zonei, şi în timp ar putea evolua către

transformarea sa într-un parlament bicameral având o cameră destinată

reprezentanţilor statelor, şi cea de-a doua celor ai entităţilor sub-statale.

Se poate imagina emergenţa unei confederaţii caucaziene, ideea nefiind

nouă (primul proiect de confederaţie apărînd în 1917) şi bucurâdu-se de

oarecare sprijin în cadrul elitelor politice. Cum există un clivaj nord-sud

(Republici nord-caucaziene/sud- caucaziene) şi falia trece prin nordul

22 idee promovată de Galtung, J. art.cit.;


50

Georgiei, poate cel mai bun punct de plecare ar fi tocmai o reconciliere

inter-caucaziană pe linia nord-sud, prin consolidarea unui nucleu alcătuit din

trei entităţi: Abhazia/ Georgia/ Cecenia. Ulterior alte entităţi statale şi non-

statale precum Oseţia, Inguşeţia, Dagestan, Azerbaijan, Armenia, Nagorno-

Karabakh, Kabarda, Balkaria, etc. ar putea intra într-o astfel de confederaţie.

În acest mod s-ar institui o structură orizontală, şi nu verticală, pentru

realizarea relaţiilor dintre statele caucaziene, rezolvându-se stringenta

problemă: împreună sau separat? Georgia şi Abhazia, alături de celelalte

state caucaziene, vor putea găsi astfel calea de mijloc pentru o coexistenţă

paşnică. Pe termen lung, şi după ipotetica reabilitare a încrederii, acestă

confederaţie s-ar putea transforma într-o federaţie a statelor din Caucaz.

Momentan însă acestă soluţie a federaţiei nu ar face decât să complice

situaţia, alimentând sentimentul de insecuritate al statelor mici şi pornirile

naţionaliste ale celor mai mari.

În ambele cazuri, ale instituirii unui Consiliu Caucazian sau a unei

Confederaţii, s-ar rezolva una dintre cele mai problematice chestiuni ale

zonei: raportarea la terţi, fie că aceştia se numesc Rusia, Turcia, Iran sau

SUA şi aliaţii săi, statele abordând o poziţie comună faţă de acestea. Cel

puţin teoretic s-ar putea înlătura pericolul folosirii unor grupuri etnice ca

masă de manevră de către puteri externe în scopul destabilizării şi controlării

regiunii.

La antipod se poate imagina scenariul contrar, în care clivajele se

adâncesc şi tendinţele secesioniste se amplifică. Concretizarea proiectelor

privitoare la construcţia de conducte pentru transportul petrolului sau gazelor

naturale prin Georgia (prin sudul Georgiei, conform planurilor) urmată de

distribuţia inegală a beneficiilor şi de scăderea accentuată a standardelor de

viaţă a populaţiei din regiunile excluse economic, ar putea determina


51

reaprinderea conflictului din Oseţia de sud şi izbucnirea unuia în Samtske-

Javakheti-populată în majoritate de armeni. Abhazia ar putea folosi această

fereastră de oportunitate declarându-şi din nou independenţa faţă de Georgia

şi eventual aliniându-se statelor membre Confederaţiei Muntenilor din

Caucaz. Grupările para-militare georgiene precum "Legiunile Albe" sau

"Fraţii Pădurii" ar fi motivate a porni acţiuni de guerilla menite a submina

forţele abhaze şi a readuce provincia sub control georgian. Paralel, poziţia

vulnerabilă a Abhaziei ar invita practic la intervenţie grupuri precum apsua,

sau Rusia. Această opţiune ar putea determina implicarea neoficială a

Turciei şi Azerbaijanului în sprijinul Georgiei şi a Armeniei şi Iranului în

sprijinul separatiştilor. Este o situaţie care ar putea duce la incendierea

Caucazului ducând la potenţarea tendinţelor separatiste din regiune şi

aducând în ultimă instanţă cele două blocuri în confruntare directă. Chiar şi

în eventualitatea stabilirii unei înţelegeri ruso-americane privitoare la

pacificarea zonei (sub umbrela ONU), trimiterea de trupe pentru instaurarea

păcii şi ulterior de menţinere a păcii nu ar fi decât o soluţie de scurtă durată

în absenţa unui plan pentru zonă ca întreg. Cei doi giganţi militari s-ar

confrunta altfel cu o multitudine de grupuleţe şi reţele neaflate sub o

autoritate care să le guverneze, prea mici pentru a fi vizibile de la înălţime,

dar determinând perturbaţii prea mari pentru stabilitatea zonei pentru a fi

ignorate. Topologia zonei (cu munţi mai înalţi decât Mont Blanc) de tip

"pocket within pocket" favorizând dezvoltarea autarhică a diferitelor grupuri

etnice, şi stabilirea de ascunzători şi adăposturi greu accesibile, ar fi

probabil o provocare mai complicată decât "vânarea" lui bin Laden în munţii

din Afganistan.

Calea spre un eventual haos politic este deschisă de eventualitatea

dispariţiei lui Şevardnadze de pe scena politică georgiană. Provenind din


52

politburo, a moştenit şi atitudinea suspicioasă faţă de orice posibil înlocuitor,

cel puţin până în momentul de faţă preferând a aplica şi el metoda dezbină

şi stăpâneşte în ceea ce priveşte posibilii conmpetitorio şi ne-pregătindu-şi

nici un succesor. Sondajele de opinie arată însă un sprijin popular din ce în

ce mai fragil pentru actualul preşedinte, astfel încât chiar dacă acesta ar

susţine un candidat la preşiedinţia republicii la alegerile din 2005, este puţin

probabil ca acesta să dobândească astfel mai multe şanse în competiţia

electorală. Problema este agravată şi de faptul că reformiştii, deşi în creştere

în sondaje, nu par nici ei a reuşi să se grupeze pentru susţinerea unui

candidat unic.

Mai mult, graţie activităţii depuse ca prim-ministru al URSS,

Şevardnadze s-a bucurat, şi se bucură în continuare de simpatie în cercurile

din vest, prezenţa sa la preşedinţia Georgiei constituind implicit şi o garanţie

a orientării pro-occidentale a ţării. Inlocuirea sa, va aduce cu sine şi o

perioadă de prudenţă a vestului faţă de posibilul angajament al succesorului

pentru o asemenea vectorializare a vieţii politice, şi probabil o creştere a

presiunii din partea Rusiei. Paralel, succesorul, oricare ar fi el, este foarte

probabil a se confrunta cu o avalanşă de cereri şi concesii din partea

grupurilor etnice, situaţiile ne-definitivate din Abhazia şi Oseţia de sud

putând a degenera din nou în conflicte violente.

În acelaşi timp însă, schimbarea preşedintelui ar putea fi benefică şi ar

putea aduce cu sine o deschidere mai mare faţă de ideea lansării unor

proiecte de cooperare între statele caucaziene, cum ar fi aceea a înfiinţării

consiliului Caucazului sau a unei Confederaţii. O asemenea propunere din

partea unui leader faţă de care simpatiile sau antipatiile sunt ferm conturate-

cum este cazul lui Sevardnadze- ar fi cel mai probabil întămpinată de toate

părţile cu reticenţă, căutându-se probabil intenţii ascunse dincolo de aparenţa


53

sa seducătoare. Un preşedinte nou şi-ar putea folosi capitalul de încredere

pentru promovarea unei astfel de idei.

Renunţarea la construcţia planificatelor conducte de petrol datorită

instabilităţii zonei, ar aduce cu sine prăbuşirea Georgiei, datorată

nemulţumirii populaţiei şi tendinţei găsire a unui ţap ispăşitor. Cel mai

probabil, funcţia acestuia ar fi proiectată asupra grupurilor-etnice acuzate ca

fiind responsabile de evaporarea speranţelor de bunăstare. Ascensiunea unui

leader ultranaţionalist ar fi în acest caz probabilă, şi ar implica represiuni

asupra grupurilor minoritare, fapt ce ar duce la apariţia unei catastrofe

umanitare. Cum nu ar avea interese majore de apărat în zonă, este greu de

imaginat o intervenţie pacificatoare sa statelor din vest, chiar în ipoteza

existenţei unui mandat ONU, trupele fiind cel mai probabil ruse. În acest caz

se poate imagina o fragmentare a Georgiei şi reorganizare a sa eventual în

sensul unei confederaţii georgiene care ar cuprinde Georgia, Ajaria şi

Abhazia, Oseţia de sud alipindu-se Alaniei (Oseţia de nord) şi enclava

armenă din sud trecând sub controlul acesteia. Turcia şi Azerbaijanul ar

adopta o atitudine prudentă faţă de Rusia (având legături economice

importante cu acesta) neriscând o coalizare ruso-iraniană contra lor singure.

Credem însă că scenariul cel mai probabil arată totuşi în mod diferit, şi

prinde contur în jurul ideii că, deşi plasată geografic în centrul Eur-asiei,

Georgia tinde a depăşit deja statutul de verigă de legătură între acestea,

înscriindu-se clar, economic şi politic, pe drumul către Europa.

Pe 18 şi 19 noiembrie 1999, reprezentanţi ai 55 de naţiuni s-au întâlnit la

Istanbul la summitul OSCE, SUA trimiţând şi ele o delegaţie la nivel înalt

printre care s-au numărat Preşedintele Bill Clinton şi Secretarul de stat

Madeleine Albright. Una din urmările de maximă importanţă este retragerea


54

Rusiei din Georgia- statuată în Acordul de la Istanbul ca închidere treptată a

celor patru baze militare ruse de pe teritoriul georgian.

Acestei retrageri a Rusiei îi corespunde însă mişcarea contrară realizată

de SUA şi aliaţii săi europeni, pe de o parte sub umbrela Parteneriatului

pentru Pace, iar pe de altă parte, mai nou, sub stindardul luptei anti-

teroriste23. Din februarie 2002 baze militare americane au luat locul celor

ruse. NATO are deja un picior la intrarea în Caucaz- Turcia, iar prin

admiterea României şi Bulgariei urmează a acoperi practic întregul ţărm sud

şi sud- vestic al bazinului Mării Negre. Deşi Georgia nu candidează (încă) la

accederea în alianţă, aceasta este un partener important al NATO în regiune,

permiţănd statelor membre accesul într-o zonă până acum "interzisă".

Dacă adăugăm şi interesul economic major al statelor membre UE24 în

ceea ce priveşte resursele de petrol, gaze naturale şi posibilităţile de

transport către piaţă ale acestora, putem afirma că una dintre evoluţiile cele

mai plauzibile privitoare la destinul Georgiei implică intensificarea

cooperării militare şi economice între statele vestice (SUA şi partenerii lor

europeni) şi Georgia, precum şi transformarea relaţiei asimetrice de

dominare Rusia- Georgia în sensul unei echilibrări a acesteia. O atenţie

deosebită se va acorda dezvoltării rudimentelor de democraţie în sensul

emergenţei unei societăţi democratice, a unui sistem politic stabil şi tranziţiei

spre o economie de piaţă. Din acestă perspectivă Georgia aparţine deja

23 implicarea americană pe teritoriul georgian în lupta anti-terorismului vine ca urmare a vizitei la Washington efectuată de preşedintele Şevardnadze în urmă cu un an în tentativa de a obţine sprijin pentru combaterea infiltrării elementelor teroriste în regiunea de graniţă Pankisi-Gorge. Programul numit "Georgia Train and Equip" va implica 150 de americani şi mai mult de 2000 de georgieni ce vor fi instruiţi timp de 100 de zile şi vor beneficia de echipament american . Este planificată instalarea a patru baze militare, instruirea realizându-se în două direcţii: nivelul tactic şi cel al planificării militare. 24 s-a apreciat că până în anul 2030, doar 70% din necesităţile de petrol ale Europei vor putea fi acoperite de producţia internă. Petrolul norvegian va fi epuizat în aproximativ 14 ani, iar cel britanic în 10.


55

plutonului statelor est-europene angajate în procesul de aderare la

comunitatea statelor vest europene.

Concluzii:

Decelând elementele comune pe care conflictul din Abhazia le

împărtăşeşte cu majoritatea celorlalte conflicte "inter-etnice" manifestate în

Caucaz, putem afirma că, dincolo de coloratura etnicităţii se ascunde de fapt

o tară comună: ele sunt de fapt războaie ale succesiunii postcomuniste şi se

înscriu într-un pattern mai larg al destructurării: entitate supra-naţională

(URSS)/ entităţi naţionale (Georgia- în acest caz)/ entităţi sub-naţionale

(abhazi/ apsuani/ oseţi/ armeni..).

Ceea ce a avut specific acest conflict este rolul de pion pe care l-a jucat

minoritatea abhază într-un context clar circumscris: tendinţa centrifugă a

Georgiei (vis-à-vis) de Rusia şi întărirea cooperării sale cu state din vest care

tind astfel să îşi aroge o poziţie proeminentă într-un spaţiu important

economic şi strategic, tradiţional sub controlul Rusiei.

Astfel, o soluţie pentru aplanarea acestui tip de conflicte, dacă nu pentru

rezolvarea lor, trebuie să aibă în vedere întrega regiune şi mai ales toţi

actorii implicaţi, mai mult sau mai puţin vizibil, precum şi modul de

interferare a conexiunilor dintre aceştia. Perspectiva ar trebui să fie deci mai

curând "spaţială", interesată de arhitectura interacţiunilor co-existente.

În lucrarea de faţă am încercat schiţarea unui astfel de mod de a lectura

realitatea, ajungând practic la demonstrarea la un adevăr universal: istoria se

citeşte, se reciteşte şi, după toate evidenţele, se scrie de la sfârşit către

început. Privind retrospectiv, conflictul din Abhazia a fost una din probele


56

iniţiatice pe care Georgia a fost nevoită a le trece în drumul său metaforic

dinspre Asia Centrală în Europa de sud-est.

Anexe:

Anexa I. Georgia- date generale:

Georgia Introducere Background: Georgia a fost absorbitǎ în Imperiul Ţarist în secolul al XIX-lea.

Independentǎ timp de trei ani (1918-1921), aceasta a fost încorporatǎ în mod forţat URSS-ului, pânǎ la disoluţia acesteia în 1991. Totuşi, trupe armate ruse au rǎmas staţionate în patru baze militare având misiunea de menţinere a pǎcii in regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de sud (doua baze au fost însǎ pǎrǎsite de cǎtre trupele ruse în iulie 2001). În ciuda unei infrastructuri de drumuri defectuase- datoratǎ în mare parte ciocnirilor inter-etnice- a activitǎţilor criminale şi a crizelor în aprovizionarea cu combustibil, Georgia se înscrie pe drumul cǎtre o economie de piaţǎ şi atre integrarea în instituţiile vestice.

Georgia Geografie Locaţie: Asia de sud-vest, la ţǎrmul Mǎrii Negre, între Turcia şi Rusia. Coordonate geografice:

42 00 N, 43 30 E

Referinţe cartografice:

Comunitatea Statelor Independente

Aria: total: 69,700 km2

uscat: 69,700 km2 apǎ: 0 km2


57

Graniţe de uscat:

total: 1,461 km ţǎri vecine: Armenia 164 km, Azerbaijan 322 km, Rusia 723 km, Turcia 252 km

Coastǎ : 310 km Climǎ: Caldǎ, mediteraneeanǎ Relief: În mare parte muntos, având Munţii Caucazul Mare în nord şi

Munţii Caucazul Mic în sud; în vest Kolkhet'is Dablobi (Câmpia Kolkida) se deschide cǎtre Marea Neagrǎ; în est se aflǎ bazinul râului Mtkvari; solul este bun în luncile râurilor şi în dealurile joase ale Câmpiei Kolkida

Înǎlţimi minime/maxime:

Punct minim: Marea Neagrǎ 0 m punct maxim: Mt'a Mqinvartsveri (Gora Kazbek) 5,048 m

Resurse naturale:

Pǎduri, posibilitǎţi de a construi hidrocentrale, zǎcǎminte de mangan, fier, cupru, cǎrbuni şi petrol (minore), climatul de coastǎ şi solurile permit culturi importante de ceai şi citrice.

Utilizarea pǎmântului:

Suprafaţǎ arabilǎ: 9% culturi permanente: 4% pǎşuni permanente: 25% pǎduri: 34% other: 28% (1993 est.)

Suprafaţǎ irigatǎ:

4,000 km2 (1993 est.)

Pericole naturale:

cutremure


58

Probleme curente de mediu:

Poluare atmosfericǎ, mai ales în regiunea Rust'avi; poluare accentuatǎ a râului Mtkvari şi a Mǎrii Negre;rezerve insuficiente de apǎ potabilǎ; poluarea solului datoritǎ substanţelor chimice toxice

Acorduri internaţionale privitoare la mediu:

:Poluare atmosfericǎ, Biodiversitate, Protocolul de la Kyoto, Specii pe cale de dispariţie, Reziduuri toxice, Dreptul maritim, Protecţia stratului de ozon, Poluarea vaselor maritime.

Poziţie geostrategicǎ:

Plasatǎ strategic în estulMǎrii Negre, Georgia controleazǎ mare parte a Munţilor Caucaz şi rutele de tranzit prin aceştia

Georgia Populaţie Populaţie: 4,989,285 (iulie 2001 est.) Structurǎ pe grupe de vârstǎ:

0-14 ani: 19.59% (b 498,575; f 478,663) 15-64 ani: 67.91% (b 1,632,338; f 1,755,910) 65 ani, şi peste: 12.5% ( b 241,824; f 381,975) (2001 est.)

Rata de creştere a populaţiei:

-0.59% (2001 est.)

Rata naşterilor:

11.18 nou nǎscuţi/1,000 populţie(2001 est.)

Rata mortalitǎţii:

14.58 morţi/1,000 populaţie(2001 est.)

Rata migraţiei:

-2.48 emigranţi /1,000 populaţie(2001 est.)

Structura în funcţie de sex:

La naştere: 1.05 b /f sub 15 ani : 1.04 b/f


59

15-64 ani: 0.93 b/f 65ani şi peste: 0.63 b/f pe totalul populaţiei: 0.91b /f (2001 est.)

Rata mortalitǎţii infantile:

52.37 morţi/1,000 nou nǎscuţi vii(2001 est.)

Aşteptǎrile de viaţǎ la naştere:

Totalul populaţiei: 64.57 ani bǎrbaţi: 61.04 ani femei: 68.28 ani (2001 est.)

Rata fertilitǎţii:

1.45 copii/femeie (2001 est.)

Rata infectǎrii cu HIV:

Mai micǎ de 0.01% (1999 est.)

Naţionalitate: Georgian Grupuri etnice:

Georgieni 70.1%, Armeni 8.1%, Ruşi 6.3%, Azeri 5.7%, Oseţi 3%, Abkhazi 1.8%, alţii 5%

Religii: Georgian Orthodoxǎ 65%, Musulmanǎ 11%, Rusǎ Orthodoxǎ

10%, Apostolicǎ armeanǎ 8%, nedeclaratǎ 6% Limbi: Georgianǎ 71% (oficialǎ), Rusǎ 9%, Armeanǎ 7%, Azerǎ 6%,

altele 7% notǎ: Abkhaza este limba oficialǎ în Abkhazia


60

Rata de alfabetizare:

total populaţie: 99% bǎrbaţi: 100% femei: 98% (1989 est.)

Georgia Guvern Numele ţǎrii: Numele convenţional al statului: Georgia

Numele local al statului: Sak'art'velo Fostul nume: Republica Sovieticǎ Socialistǎ Georgia

Forma de guvernare:

republicǎ

Capitalǎ: T'bilisi Diviziuni administrative:

53 raioane (raionebi, singular - raioni), 9 oraşe* (k'alak'ebi, singular - k'alak'i), 2 republici autonome** (avtomnoy respubliki, singular - avtom respublika); Abashis, Abkhazia ori Ap'khazet' este Avtonomiuri Respublika** ( capitala Sokhumi), Adigenis, Ajaria ori Acharis Avtonomiuri Respublika** (capitala Bat'umi) raioane: Akhalgoris, Akhalk'alak'is, Akhalts'ikhis, Akhmetis, Ambrolauris, Aspindzis, Baghdat'is, Bolnisis, Borjomis, Chiat'ura*, Ch'khorotsqus, Ch'okhatauris, Dedop'listsqaros, Dmanisis, Dushet'is, Gardabanis, Gori*, Goris, Gurjaanis, Javis, K'arelis, Kaspis, Kharagaulis, Khashuris, Khobis, Khonis, K'ut'aisi*, Lagodekhis, Lanch'khut'is, Lentekhis, Marneulis, Martvilis, Mestiis, Mts'khet'is, Ninotsmindis, Onis, Ozurget'is, P'ot'i*, Qazbegis, Qvarlis, Rust'avi*, Sach'kheris, Sagarejos, Samtrediis, Senakis, Sighnaghis, T'bilisi*, T'elavis, T'erjolis, T'et'ritsqaros, T'ianet'is, Tqibuli*, Ts'ageris, Tsalenjikhis, Tsalkis, Tsqaltubo*, Vanis, Zestap'onis, Zugdidi*, Zugdidis note:diviziunile administrative au acelaşi nume ca şi centrele lor administrative


61

Independenţǎ: 9 Aprilie 1991 (din Uniunea Sovieticǎ) Sǎrbǎtori naţionale:

Ziuna Independenţei, 26 Mai (1918); notǎ - 26 Mai 1918 este data independenţei faţǎ de Rusia Sovieticǎ, 9 Aprilie 1991 este data independenţei faţǎ de Uniunea Sovieticǎ

Constituţie: Adoptatǎ la 17 Octombrie 1995 Sistem legal: Întemeiat pe baza dreptului civil Sufragiu: 18 ani; universal Executivul: Şeful statului: Presedintele Eduard Amvrosiyevich

SHEVARDNADZE (ales mai întâi şef al Consiliului de Guvernare la 10 Martie; Consiliul a fost însǎ dizolvat, şi şef al Parlamentului în 11 Octombrie 1992, preşedinte din 26 Noiembrie 1995) Notǎ: Preşedinteleeste şi şeful statului şi al guvernului Şeful guvernului: Preşedintele Eduard Amvrosiyevich SHEVARDNADZE cabinete: Cabinetul Miniştrilor alegeri: presedintele este ales o datǎ la 4 ani prin vot popular. Ultimele alegeri au avut loc pe 9 Aprilie 2000 (urmǎtoarele se aşteaptǎ în 2005) rezultatele electorale: Eduard SHEVARDNADZE reales presedinte cu o majoritate de 80%

Legislativul: Consiliu Suprem unicameral (denumit în mod curent Parlament)

sau Umaghiesi Sabcho (235 de locuri; membrii aleşi pe 4 ani prin vot popular) alegeri: ultimele ţinute în 31 Octombrie şi 14 Noiembrie 1999 (urmǎtoarele în 2003) rezultate electorale: procente/ partid: UCG 41.85%, AGUR


62

25.65%, IVSG 7.8%, toate celelalte partide au obţinut mai puţin de 7% fiecare; numǎrul de locuri pe partid: - UCG 130, PURA 58, IVSG 15, deputaţi Abkhazi 12, independenţi 17, alţii 3

Juridic: Curte Supremǎ de Justiţie (judecǎtori aleşi de Consiliul Suprem

la recomandarea Preşedintelui); Curte Constituţionalǎ Partide politice şi leaderi:

Uniunea Cetǎţenilor din Georgia- UCG [Eduard SHEVARDNADZE]; Partidul Comunist Unit Georgian sau PCUG [Panteleimon GIORGADZE, şeful partidului]; Industria Va Salva Georgia - IVSG [Georgi TOPADZE]; Partidul Naţional Democrat – PND [Irina SARISHVILI-CHANTURIA]; Partidul Socialist - PSG [Temur GAMTSEMLIDZE]; Partidul Uniunii pentru “Renaşterea” Abkhazǎ - PURA[Alsan ABASHIDZE]; Partidul Unit Republican - PUR[Nodar NATADZE,preşedinte]

Grupuri de presiune :

Refugiaţi georgieni din Abhazia (fracţiunea abhazǎ din Parlamentul Georgian); elemente separatiste din Abkhazia; suporteri ai fostului preşedinte Zviad GAMSAKHURDYA care formeazǎ un grup în opoziţie

Participare la organizaţii internaţionale:

BSEC, CCC, CE, CIS, EAPC, EBRD, ECE, FAO, IAEA, IBRD, ICAO, ICFTU, IDA, IFAD, IFC, IFRCS, ILO, IMF, IMO, Inmarsat, Interpol, IOC, IOM (observer), ITU, OPCW, OSCE, PFP, UN, UNCTAD, UNESCO, UNIDO, UPU, WHO, WIPO, WMO, WToO, WTrO

Descrierea steagului:

Fundal maron cu un dreptunghi mic în colţul de sus de lângǎ port-drapel, dreptunghiuldivizat orizontal cu o bandǎ neagrǎ în partea de sus, în partea de jos alb.

Georgia Economie Sumar: • Ecomonia Georgiei a gravitat în principal în jurul

turismului de la Marea Neagrǎ, cultivǎrii citricelor, ceaiului şi a strugurilor, extracţii de mangan şi cupru precum şi pe sectoare industriale modeste de producere a vinului, metalelor, chimicale şi textile.

• Ţara importǎ cea mai pare parte a energiei de care are


63

nevoie, singura sa sursǎ internǎ de energie ce poate fi luatǎ în calcul fiind hidroenergia.

• În ciuda dezechilibrelor majore suferite datoritǎ problemelor interne, economia georgianǎ a înregistrat progrese semnificative dupǎ1995- cu ajutorul FMI şi a Bǎncii Mondiale- crescând PIB-ul şi stǎpânind inflaţia.

• Economia georgianǎ înregistreazǎ încǎ un deficit bugetar major datoritǎ colectǎrii deficitare a taxelor şi impozitelor.

• Existǎ probleme majore şi în ceea ce priveşte sectorul energetic ; în 1998 a privatizat reţaua de distribuţie.

• Speranţele Georgiei pe termen lung sunt legate de dezvoltarea unor coridoare internaţionale de transport a petrolului prin porturile P’ot’i şi Bat’umi.

• Pe termen scurt însǎ peisajul economic este asfixiat de cresterea deficitului balantei de plǎţi, problemele cu evaziunile fiscale, corupţia şi instabilitatea politicǎ.

PIB : $22.8 billion (2000 est.) Rata de creştere realǎ

1.9% (2000 est.)

PIB per capita $4,600 (2000 est.) Compoziţia PIB pe sectoare :

Agriculturǎ : 32% industrie: 3% servicii: 45% (1999 est.)

Populaţie sub limita de srǎcie:

60% (1999 est.)

Rata inflaţiei : 4.1% (2000 est.) Forta de muncǎ:

3.08 million (1997)


64

Forţǎ de muncǎ în funcţie de sectoare:

industrie 20%, agriculturǎ 40%, servicii 40% (1999 est.)

Rata şomajului:

14.9% (1999 est.)

Buget: încasǎri: $437 millioane

cheltuieli: $626 millioane

Industrii: Oţel, aviaţie, constreuctoare de maşini, locomotive electrice,

camioane, tractoare, textile, încǎlţǎminte, chimicale, prelucrarea lemnlui, viticolǎ.

Rata de creştere a producţiei industriale:

-0.3% (1998 est.)

Producţia de energie:

7.975 billion kWh (1999)

Tipuri de energie:

Combustibil fosil: 20.38% hydro: 79.62% nuclearǎ: 0% altele: 0% (1999)

Consum de energie:

7.117 billion kWh (1999)

Export de energie:

850 million kWh (1999)

Import de energie:

550 million kWh (1999)


65

Produse agricole:

Citrice, struguri, ceai, legume, cartofi.

Exporturi: $372 millioane (2000 est.) Produse de export:

Citrice, struguri, ceai, legume, cartofi, utilaje, metale, chimicale, textile.

Parteneri de export:

Rusia 19%, Turcia 16%, Azerbaijan 8%, Armenia 6% (1999)

Importuri: $898 million (2000 est.) Importuri de -:

Combustibil, cereale, produse alimentare, maşini, echipament de transport.

Importuri din:

EU 22%, Rusia 19%, Turcia 12%, US 12% (1999)

Datorie externǎ:

$1.9 billioane (2000)

Moneda: lari (GEL) Cod monedǎ: GEL Rate de schimb:

lari per US dollar - 1.9798 (Decembrie 2000), 1.9762 (2000), 2.0245 (1999), 1.3898 (1998), 1.2975 (1997), 1.2628 (1996)

An fiscal: An calendaristic Georgia Comunicaţii Linii telefonice principale în uz:

620,000 (1997)

Telefonie 30,000 (1997)


66

mobilǎ celularǎ: Sistemul de telefonie:

domestic: local - T'bilisi şi K'ut'aisiau reţele de telefonie celulara; densitatea de telefoane in mediul urban 20 per 100 oameni; în mediul rural 4 per 100 oameni; facilitǎţile inter-urbane include o linie de fibrǎ opticǎ între T'bilisi şi K'ut'aisi; existǎ un serviciu naţional de pager. international: Georgia şi Rusia lucreazǎ la o linie cu fibrǎ opticǎ între P'ot'i şi Sochi (Rusia); serviciile internaţionale curente sunt asigurate de linii terstre sau prin satelit- oferite de Moscova; existǎ conexiuni la internet şi servicii de telex.

Transmisii radio:

AM 7, FM 12, unde scurte4 (1998)

Receptori radio:

3.02 million (1997)

Staţii de televiziune:

12 (plus preluǎrile) (1998)

Televizoare: 2.57 million (1997) Codul de internet:

.ge

Internet Service Providers (ISPs):

6 (2000)

Internet utilizatori:

20,000 (2000)

Georgia Transport Cǎi ferate: total: 1,583 km


67

ecartament de 1.520 m: 1,546 km ecartament de 0.912 m : 37 km

Drumuri: total: 33,900 km

asfaltate: 29,500 km neasfaltate: 4,400 km (impracticabile pe timp ploios) (1990)

Canale navigabile:

nu

Conducte de petrol:

Petrol nerafinat: 370 km; produse de rafinǎrie: 300 km; gaze naturale: 440 km (1992)

Porturi: Bat'umi, P'ot'i, Sokhumi Marina comercialǎ:

total: 37 nave(1,000 GRT sau peste) total 131,316 GRT/190,289 DWT tipuri de nave: bulk 3, cargo 25, tank chimic 2, container 2, tancuri petroliere 4, roll on/roll off 1 (2000 est.)

Aeroporturi: 31 (2000 est.) Aeroporturi cu piste asfaltate:

total: 16 peste 3,047 m: 1 2,438 la 3,047 m: 8 1,524 la 2,437 m: 2 914 la1,523 m: 2 sub 914 m: 3 (2000 est.)

Aeroporturi cu piste

total: 15


68

neasfaltate: 2,438 la 3,047 m: 1 1,524 la 2,437 m: 4 914 la 1,523 m: 4 sub 914 m: 6 (2000 est.)

Notǎ privitoare la transport:

Reţeaua de transport este în stare proastǎ datoritǎ conflictelor inter-etnice, activitǎţilor criminale si a lipsei de intreţinere.

Georgia Domeniul militar Domenii: Forţe terestre, navale, aeriene şi apǎrare anti-aerianǎ, Garda

Naţionalǎ, Forţe de securitate (interne si trupe de grǎniceri) Recrutare: 18 ani Serviciul militar:

Bǎrbaţi între18-49: 1,296,199 (2001 est.)

Bǎrbaţi ce ajung la vǎrsta recrutǎrii anual:

41,561 (2001 est.)

Cheltuieli militare:

$23 million (FY00)

Cheltuieli militare în procente din PIB:

0.59% (FY00)

Notǎ: O forţǎ CSI de menţinere a pacii constând în trupe ruse şi un grup

de observare ONU este deplasatǎ în Abhazia. Un alt batalion de menţinere a pǎcii se aflǎ în Oseţia de sud.


69

Georgia Chestiuni transnaţionale Dispute -internationale:

nu

Trafic ilicit de stupefiante:

Culturi limitate de canabis şi mac. Georgia este zonǎ de tranzit a drogurilor dinspre Asia Centralǎ spre Europa şi Rusia

Bibliografie:

I. Bibliografie generală:

1. Brzezinski, Zbigniew- Marea tablă de şah, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 1999;

2. Huntington, Samuel P.- Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii

mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 2000;

3. Ionescu, Mihail E.- O Istorie Trăită. Relaţiile internaţionale 1990-

1995, Bucureşti, Editura Modelism, 1997;

4. Ionescu, Mihail E.- După hegemonie- Patru scenarii de securitate

pentru Europa de Est în anii '90, Bucureşti, Editura Scripta, 1993;

5. Kissinger, Henry- Are nevoie America de o politică externă? Către

diplomaţia ecolului XXI, Bucureşti, Editura Incitatus, 2002.

II. Biblioteci virtuale şi directoare de căutare

1. Arhive cu privire la pace şi conflicte: www.wcl.american.edu;

2. Biblioteca Departamentului de Stat SUA: www.state.gov;

3. Biblioteca Universităţii Chicago: www.uchicago.edu

4. Biblioteca Walter C. Koerner: http://library.ubc.ca


70

5. Central Asia and the Caucasua Information and Analytical Center:

www.ca-c.org

6. Central Intellingence Agency: www.cia.gov

7. Director de căutare "Find articles": www.findarticles.com

8. Director de căutare "Google": www.google.com

9. Director de căutare "INFOSEEK": www.infoseek.com

10. Energy Information Administration: www.eia.doc.gov

11. Eurasia Foundation: www.eurasia.org

12. George c. Marshall European Center for Security Studies:

www.marshallcenter.org

13. Institutul Internaţional pentru Cercetări în Domeniul Păcii din

Stockholm: http://sipri.se

14. Institute for War and Peace Reporting: www.iwpr.net

15. NATO: www.nato.int

16. OSCE: www.osce.org

17. RAND Corporation: www.rand.org

III. Articole preluate de pe internet:

1. Afanasiev, Yuri- A New Russian Imperialism;

2. Agreements on Problems of Abhazia between Russia and Georgia;

3. Andersen, Andrew- Russia and Georgia: One Undeclared War in the

Caucasus;

4. Armes, Keith- Russia's New Military Doctrine;

5. Baran, Zeyno- The Caucasus:Ten Years After Independence;

6. Grigorian, Mark- The New Caucasus: Armenia, Azerbaijan, Georgia;

7. Galtung, J.- Some Observations on the Caucasus;

8. Hill, Fiona- The Caucasus and Central Asia;


71

9. Jakoben, Carl G.- Reflections on Peacemaking as Realpolitik, Conflict

Resolution and Oxymoron: Uncertain Lessons;

10. Kanet, Roger E.- Russian Peacemaking Strategies in the CIS: the Cases

of Moldova, Georgia, Tajikistan;

11. Kauffman, Stuart- Modern Hatreds: The symbolic Politics of Ethnic

War;

12. Kozokin, Evgheny M.- Georgia-Abkhazia;

13. Lakoba, Stanislaw- Abkhazia, Georgia and the Caucasus Confederation;

14.NATO and the Caspian Security;

15. Urigashvili, Besik- The Transcaucasus: Blood Ties.

Cuprins: Argument 1 I. Caucazul şi modelul păpuşilor ruseşti 3 II. Naraţiuni legitimante

II.1. Mitul războaielor inter-etnice 5 II.2. Trei mituri fundamentale: războinicul/ şeful/victima 7

III. Între ficţiune şi realitate III.1. Cooperarea regională pe teme de securitate 8 III.2. Cooperarea în domeniul economic 12 IV. Tentaţia hegemonică IV.1 Rusia 15 IV.2. Iran 22 IV.3. Turcia 25 IV.4. Statele Unite ale Americii 28


72

IV.5. Uniunea Europeană 29 V. Georgia: din Asia Centrală în Europa de Sud-Est V.1. Georgia- opţiuni politice 30 V.2. Politica în acţiune: războiul "inter-etnic" din Abhazia 32 VI. Evoluţii posibile 40 Concluzii 45 Anexe 47 Bibliografie 63

Georgia - CPC EW – for a better understanding · au văzut puse în faţa luării unor decizii...

Documents

Transcript of Georgia - CPC EW – for a better understanding · au văzut puse în faţa luării unor decizii...