POLITICA SOCIALĂ

Introducere

UE are o implicare redusă în politica socială, aceasta revenind în principiu statelor

naţionale ale bunăstării (national welfare states). Statele bunăstării au, în esenţă, un

caracter naţional. Nu există taxe sau contribuţii sociale la nivel european sau vreo

finanţare a unui „buget social” şi nici aparat birocratic la Bruxelles pentru sectorul

bunăstării. Suveranitatea teritorială a politicii sociale pare neatinsă. Cu toate acestea, o

viziune alternativă a devenit evidentă: integrarea europeană a erodat atât suveranitatea

(autoritatea legală) cât şi autonomia (capacitatea de reglementare) statelor membre în a-şi

conduce propriile politici sociale (Becker, 2004). Statele naţionale ale bunăstării rămân

instituţiile primare ale politicii sociale europene, dar ele devin sin ce în ce mai mult

supuse unor constrângeri politice.

Cu toate că au existat bariere puternice în calea unei politici sociale colective la

nivel european, dinamica pieţei unice a făcut tot mai dificilă excluderea problemelor

sociale de pe agenda UE. Aceasta se datorează mai puţin ambiţiilor eurocraţilor de a

construi un stat al bunăstării, cât efectelor antrenate de piaţa unică europeană, care au

invadat domeniul politicii sociale. În anii 1980 iniţiativa pieţei unice de a realiza libera

circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului s-a bazat pe ideea că piaţa

unică putea fi separată de problemele politicii sociale, care rămâneau la latitudinea

statelor membre. Această idee se dovedeşte însă contrară ipotezelor centrale ale

economiei politice, care arată că acţiunea economică este încorporată în dense reţele de

instituţii sociale şi politice (North, 1990). O separare netă între piaţa supranaţională şi

chestiunile sociale naţionale devine nesustenabilă. Tocmai mişcarea către integrarea

pieţelor este cea care, treptat, erodează autonomia şi suveranitatea statelor naţionale ale

bunăstării, situându-le tot mai mult într-o reţea complexă de politică publică

europenizată. Această transformare se produce prin intermediul a trei procese, aşa cum

arată Tabelul….1

1 Adaptare după Leibfried, S. “Social Policy – Left the to the Judges and the Markets?” in Wallace et al. (2010), p. 255.

Tabelul…..Integrarea europeană transformă statele naţionale ale bunăstării: procese, actori-cheie şi

exemple

Presiuni şi procese Actori-cheie Exemple

Presiuni directe de politică ale

integrării → iniţiative pozitive

pentru dezvoltarea unor standarde

sociale uniforme la nivelul UE

Comisia Europeană, comitete de

experţi, CEJ; din 1992 actori

abilitaţi instituţional (UNICE,

CEEP, ETUC), actori de susţinere

(PE, ESC).

Vechi politici: egalitatea

naţională şi de sex; sănătate şi

siguranţă; „corporatismul

Protocolului Social din 1992”;

Carta Socială a CE din 1998

încorporată în Tratatul de la

Amsterdam; noţiunea extinsă de

cetăţenie europeană.

Noi politici: extinderea legii anti-

discriminare dincolo de naţiune şi

sex la toate aspectele, cum ar fi

rasă, culoare, origine etnică sau

socială, trăsături genetice, limbă,

religie sau credinţă, opinie

politică sau de orice altă natură,

apartenenţă la o minoritate

naţională, proprietate, naştere,

dizabilitate, vârstă sau orientare

sexuală (articolele cu italice se

află deja în Art. 13 din TEC;

celelalte în Art. 21 din Carta UE a

Drepturilor Fundamentale)

Presiuni directe de politică →

reforma negativă a politicii

impunând cerinţe de

compatibilitate de piaţă la nivelul

UE

CEJ, Comisia Europeană,

Consiliul UE (guvernele

naţionale), instituţii juridice

naţionale

Mobilitatea forţei de muncă, de la

sfârşitul anilor 1980 – libertatea

de furnizare şi consum al

serviciilor combinată cu impactul

regi,ului concurenţial al

Tratatului European.

Presiuni indirecte ale integrării

→ adaptarea statelor naţionale ale

bunăstării

Actori de piaţă (angajatori,

sindicate; sectoare sensibile:

asigurări private, grupuri de

furnizori), Consiliul UE,

guvernele naţionale în domenii

din afara politicii sociale.

„Dumpingul social” determinat

de extinderea către est, UEM şi

criteriile de la Maastricht,

armonizarea sistemelor de

impozitare; piaţă unică pentru

asigurările private.

Integrarea pozitivă derivă din iniţiativele de politică luate la “centru” de către

Comisia Europeană şi Consiliul UE, impulsionate tot mai mult de PE, alături de

interpretările CEJ. În anii 1990 mandatul tratatului a fost întărit, oferind o ancoră euro-

corporatistă, îndreptând sindicatele europene şi organizaţiile angajatorilor către “centru”.

De atunci a evoluat o versiune mai fină a procesului de elaborare a politicilor prin

intermediul metodei deschide coordonare (OMC – open method of coordination), care ar

putea amplifica integrarea pozitivă – de exemplu în modernizarea sistemelor de protecţie

socială – sau ar intra în teritorii în care UE ar avea puţine competenţe.

Integrarea negativă se produce pe măsură ce CEJ impune cerinţe de

compatibilitate de piaţă prin intermediul celor patru libertăţi (îndeosebi libera circulaţie a

forţei de muncă şi a serviciilor), care restricţionează politicile sociale ale statelor membre.

Atât iniţiativele pozitive cât şu cele negative creează presiuni directe asupra statelor

naţionale ale bunăstării prin noi instrumente ale politicii sociale europene.

Integrarea europeană creează şi o arie tot mai largă de presiuni indirecte ce

încurajează adaptările şi convergenţa statelor naţionale ale bunăstării. Aceste presiuni

influenţează puternic statele naţionale ale bunăstării, deşi nu sunt în mod direct derivate

din instrumentele politicii sociale la nivelul UE.

Succesul limitat al politicii sociale europene

Traiectoria istorică2 a politicii sociale trebuie privită în contextul schimbărilor

politice din statele europene. În prezent, forţele social-democrate mai interesate într-o

dimensiune socială puternică sunt relativ slabe şi adesea euro-sceptice. În multe state ale

UE, sindicatele şi partidele social-democrate şi-au pierdut din putere din anii 1980. În cea

de a doua jumătate a anilor 1990 social-democraţia s-a întărit din nou, deşi sindicatele nu

s-au revigorat. Între timp, forţa sectorului afacerilor a crescut considerabil, alimentată în

parte de pieţele de capital europene şi OECD. Modificarea acestor echilibre de putere a

făcut dificilă abordarea blocajelor instituţionale, a resurselor fiscale limitate şi a

politicilor sociale naţionale foarte divergente (statele naţionale ale bunăstării rămânând

una din ariile majore în care guvernele naţionale s-au opus pierderii autorităţii politice, în

special datorită semnificaţiei electorale a multor programe sociale).

2 Pentru un scurt istoric al modelului social european, vezi Neesham and Tache (2010).

Evoluţia istorică a politicii sociale europene a străbătut drumul de la

zgomotoasele lupte de politică publică din anii 1980, cu un punct de consolidare prin

Tratatul de la Amsterdam din 1997 şi până la un lent declin în secolul XXI.

Până la Protocolul Social din 1993, anexat la Tratatul de la Maastricht şi încheiat

cu o clauză de output pentru Marea Britanie, iniţiativele serioase nu au fost posibile,

lăsând guvernele membre, oficialii europeni şi grupurile de interese să facă angajări

retorice într-o mare dimensiune socială.

Din anii 1980 disputele asupra iniţiativelor de creştere a mandatului politicii

sociale a UE a depăşit cu mult adevăratele implicaţii ale propunerilor făcute, ca şi

rezultatele obţinute. Lupta asupra Cartei Sociale din anii 1980 poate fi un exemplu

(Falkner, 1998), deşi între timp Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale

Muncitorilor (din 1989) şi carta Socială Europeană a Consiliului Europei (din 1961) au

fost amândouă încorporate tacit în Tratatul de la Amsterdam din 1997 printr-o referinţă în

preambul şi duse mai departe în Tratatul de la Nisa din 2000. Aceste drepturi au reapărut

în Carta Drepturilor Fundamentale a UE, proclamată la Nisa în decembrie 2000 de către

Consiliul european şi încorporată de Tratatul de la Lisabona în Art. 6.

Punctul culminant al acestor evoluţii a fost Tratatul de la Amsterdam cu Carta sa

socială, acceptată în cel din urmă de britanici ca o realizare “constituţională” dificilă.

Carta Socială revizuită (Art. 136-145 din Tratatul de la Nisa) facilitează eforturile

de extindere a politicii sociale a UE, diminuându-se capacitatea unei ţări de a

obstrucţiona legislaţia comunitară. Au fost adoptate câteva directive (vezi Caseta…) care

au devenit succese ale unei forme de euro-corporatism înzestrat cu puteri legislative.

Caseta….Directive cu caracter social

Working Time 93/104/EC

Young Workers 94/33/EC

European Workers Council 94/45/EC

Parental Leave 96/34/EC

Part-Time Work 97/81/EC

Burden of Proof in Sex Discrimination Cases 97/80/EC

Fixed-term Contracts/Temporary Work 99/79/EC

Sursa: Falkner et al. (2005)

Toate aceste directive aparţin acquis-ului comunitar şi astfel devin cu caracter

legal efectiv pentru noile ţări membre care au aderat în 2004 şi 2007.

Eforturile euro-federaliştilor de a promova dimensiunea socială sau izbit

întotdeauna de reţinerile Consiliului UE iar obstacolele aflate în calea unui rol activ al

Bruxelles-ului în dezvoltarea politicii sociale au fost destul de puternice (Pierson and

Leibfried, 1995).

O viziune critică asupra modelului social european este furnizată de Wickham

(2002), care argumentează că accentul asupra calităţii relaţiilor sociale a dat naştere unei

liste normative de aşteptări ce sfidează situaţiile de trade-off şi principiile rarităţii din

economia neoclasică:

[Aceasta este] versiunea europeană a “plăcintei cu mere” americane: nu doar creştere, nu doar

ocupare, ci slujbe bune şi chiar coeziune socială în acelaşi timp. Într-un stadiu mai timpuriu, s-ar fi putut

spune tunuri şi unt3: astăzi un observator cinic ar putea spune, să ai prăjitura şi să o mănânci. Fără dileme

dificile, ai pur şi simplu tot ceea ce îţi doreşti (Wickham, 2002, p.2).

În ciuda analogiei lui Wickham, modelul social european diferă semnificativ de

cel american. În UE, drepturile de educaţie, securitate socială şi sănătate sunt direct legate

de responsabilitatea guvernelor de a face aceste servicii universal disponibile. Pe de altă

parte, modelul american, în vreme ce proclamă obiective similare, are la bază

responsabilitatea individuală. Drept consecinţă, drepturile de ocupare (incluzând ajutorul

de şomaj şi cel de boală, concediile de maternitate şi reglementarea orelor de lucru) sunt

mai generoase în ţările europene decât în SUA. Trăsătura caracteristică a modelului

social european este prosperitatea pe fondul pieţei libere, combinată cu egalitarismul în

oportunităţile sociale şi beneficiile obţinute prin redistribuire.

O politică socială comună a fost îngreunată şi de diversitatea sub-modelelor

sociale europene (vezi Caseta….).

Caseta… Submodelele sociale europene3 Este vorba de bine-cunoscuta dilemă “tunuri-unt”, respectiv alocarea venitului naţional între bunuri militare şi bunuri civile, cu care se confruntă toate naţiunile lumii.

În cadrul “Europei sociale” au fost identificate patru sub-modele ce acoperă patru arii geografice

diferite: modelul nordic social-democrat, modelul liberal anglo-saxon, modelul continental (corporatist) şi

modelul mediteranean.

- Ţările nordice (Danemarca, Finlanda şi Suedia plus Olanda) înregistrează cele mai ridicate

niveluri ale cheltuielilor de protecţie socială şi furnizarea universală a bunăstării. Accentul asupra

redistribuirii sociale este ilustrat de ponderea taxelor în PIB, care depăşeşte 45%. Există o intervenţie

fiscală extensivă pe piaţa muncii, bazată pe o varietate de instrumente „active” de politică. Sindicate

puternice asigură structuri salariale foarte condensate. Modelului nordic îi este caracteristică o inovaţie de

origine daneză, flexicuritatea (flexicurity), bazată pe convingerea că flexibilitatea şi securitatea nu sunt

contradictorii şi pot de fapt să se susţină reciproc. Flexicuritatea înseamnă o piaţă a muncii flexibilă, cu

puţine restricţii atât în ceea ce privesc angajările cât şi concedierile, un nivel înalt al securităţii sociale şi o

politică activă pe piaţa muncii.

- Modelul continental corporatist (Franţa, Germania, Austria, Belgia şi Luxemburg) pune un

accent deosebit pe rolul legislaţiei muncii şi pe negocierea colectivă a salariilor. Aceste ţări se bazează

extensiv pe asigurări sociale, ajutor de şomaj şi pensii de bătrâneţe. Cu toate că sindicatele sunt în declin,

rolul lor rămâne încă important atâta timp cât reglementările extind acoperirea negocierii colective şi la

muncitorii nesindicalizaţi.

- Ţările anglo-saxone (Irlanda şi Marea Britanie) se caracterizează prin rolul predominant al

pieţelor, intervenţie minimă a statului şi grad scăzut de reglementare. Ele etalează o asistenţă socială de

ultimă instanţă relativ ridicată. Transferurile cash sunt orientate în principal către persoanele de vârstă

activă. Acest model se defineşte printr-o combinaţie de sindicate slabe, o largă şi crescândă dispersie

salarială şi o incidenţă relativ înaltă de locuri de muncă cu salarii scăzute.

- Modelul mediteranean este întâlnit în Italia, Grecia, Portugalia şi Spania şi este concentrat

asupra cheltuielilor sociale cu pensiile de bătrâneţe. Sistemul său de bunăstare socială se axează în mod

tipic asupra protecţiei angajaţilor şi a pensionării timpurii – în vederea scutirii populaţiei de vârstă activă de

la participarea pe piaţa muncii. Acest sistem are familia în centrul atenţiei şi reţine unele caracteristici ale

societăţilor agrare, paternale.

Sapir (2005) clasifică cele patru sub-modele utilizând o tipologie bazată pe două

criterii: eficienţă şi echitate. Un model este considerat eficient dacă furnizează suficiente

stimulente pentru a munci şi generează rate înalte ale ocupării. Pe de altă parte, modelul

este considerat echitabil dacă menţine relativ scăzut riscul de sărăcie. Tabelul…(este

prezentat în limba engleză pentru a reda întocmai criteriile avute în vedere de Sapir) oferă

rezultatele tipologiei lui Sapir în termenii eficienţei şi ai echităţii pentru cele patru

grupuri de ţări.

Tabelul…are la bază dezbaterea cunoscută privind controversatul trade-off dintre

eficienţă şi echitate. Ţările nordice şi cele mediteraneene se pare că se confruntă cu un

asemenea trade-off. Nordicii beneficiază de o poziţie confortabilă, cu un model social ce

asigură atât eficienţă cât şi echitate, în vreme ce grupul mediteranean are un sistem social

atât neeficient cât şi inechitabil. Pe de altă parte, atât ţările anglo-saxone cât şi cele

continentale se confruntă cu un trade-off între eficienţă şi echitate. Anglo-saxonii au un

model social eficient dar mai puţin echitabil, în timp ce continentalii se bucură de mult

mai multă echitate dar de mai puţină eficienţă.

Tabel….Cele patru modele europene: o tipologie

Sursa: Sapir (2005)

Integrarea europeană şi presiunile indirecte asupra statelor naţionale ale

bunăstării

Integrarea europeană afectează semnificativ politicile sociale naţionale deoarece

politicile economice ale UE şi răspunsurile actorilor sociali la aceste politici

restricţionează statele naţionale ale bunăstării. Efectele indirecte sunt dificil de măsurat,

deşi exercită o influenţă supranaţională asupra conceperii politicii sociale naţionale.

Presiunile asupra sistemelor politicii sociale naţionale sunt reprezentate de următorii

factori:

Dumpingul social

Acesta se referă la perspectiva ca firmele operând acolo unde “salariile sociale”

sunt scăzute pot să acţioneze în jos asupra preţurilor concurenţilor, scoţând din afaceri

firmele cu costuri mai mari sau să forţeze guvernele lor să scadă salariul social. Exemplul

instalatorilor polonezi din Franţa apărut exact înaintea referendumului francez asupra

Tratatului Constituţional al UE întruchipează această aşteptare4. În scenarii extreme, încă

actuale în ţările din aria extinderii estice, aceste acţiuni alimentează o spirală în jos asupra

statelor bunăstării.

“Salariul social” este însă doar un factor al deciziilor de investiţii, iar firmele nu

vor investi în ţările cu salarii sociale scăzute dacă productivitatea muncitorilor nu justifică

asemenea investiţii. Chiar şi prin extinderea estică5 uriaşa disparitate a salariilor duce

doar la o disparitate relativ mică a productivităţii în favoarea estului. Teoria neoclasică a

comerţului arată că ţările cu salarii sociale ridicate îşi vor putea continua politicile atâta

timp cât condiţiile generale permit investiţii profitabile.

Criteriile de la Maastricht ale convergenţei nominale

Aceste criterii, impunând o disciplină bugetară strictă, pot determina şi ajustări în

jos ale furnizării bunăstării, chiar dacă criza economică a dus la o relaxare a acestor

cerinţe severe. Constrângerile respective exercită o presiune deosebită în special asupra

economiilor din Europa Centrală şi de Est.

UEM poate împinge UE într-un rol mai activ în combaterea şomajului. Istoric,

perspectivele UEM au fost văzute ca legate de nevoia unor politici sociale pentru

rezolvarea dezechilibrelor regionale. Cursurile de schimb flexibile au permis adaptări

naţionale la condiţiile economice. Odată cu dispariţia acestor pârghii, combaterea

şomajului la nivel regional a devenit mai dificilă.

Armonizarea sistemelor de impozitare

Piaţa unică încurajează mişcarea către o bandă mai îngustă de rate ale TVA. În

martie 2009 au fost permise scutiri adiţionale de la rata standard minimă de 15% pentru

serviciile folosind muncă intensivă, un pas care încurajează mişcarea în jos în procesul

armonizării. Teoretic, guvernele ale căror venituri din TVA sunt diminuate, pot creşte

alte taxe. Dar având în vedere că este mai uşor, din punct de vedere politic, să fie

susţinute taxele indirecte, această mişcare poate crea constrângeri tot mai mari pentru

4 Barysch (2005) demonstrează că dumpingul social nu trebuie să reprezinte un factor real de îngrijorare pentru statele occidentale.5 Neesham and Tache (2010) analizează în care din cele patru sub-modele sociale europene ar putea fi încadrate ţările din Europa Centrală şi de Est. Studii de caz asupra României şi Bulgariei pot fi găsite în Tache and Neesham (2011) şi Tache and Dumitrache (2013).

bugetele statelor membre, cu implicaţii evidente pentru politicile sociale naţionale.

Aceasta reprezintă o problemă pentru ţări precum Danemarca, ce se bazează mai mult pe

taxele indirecte decât pe cele directe pentru a-şi finanţa generosul stat al bunăstării,

această ţară opunându-se de aceea unor limite superioare ale TVA.

Dispensarea de “statul utilităţilor publice”

O altă presiune asupra statelor naţionale ale bunăstării derivă din demontarea

„statului serviciilor publice”, care s-a produs în parte din raţiuni ale UE şi în parte din

motive pur naţionale, endogene. Trenurile, poşta, transportul aerian, electricitatea, gazul

şi alte utilităţi, alături de serviciile locale, au fost în general întreprinderi publice,

finanţate din tarife asigurând servicii egale în cuprinsul naţiunii, în mediul urban şi rural.

Dar de la mijlocul anilor 1980, aceste structuri publice au început să fie privatizate. S-au

format astfel companii private multinaţionale în ramurile serviciilor publice care fuseseră

înainte naţionale sau regionale. Statul bunăstării constituie, într-un sens, ultima piesă de

domino rămasă a statului serviciilor publice.

În concluzie, guvernele naţionale au un control diminuat asupra multor politici

care în mod tradiţional au susţinut statele naţionale ale bunăstării: moneda, politicile

macroeconomice, finanţele publice, politicile impozitării şi serviciile publice.

Emergenţa politicii sociale europene pe mai multe paliere

Asistăm în prezent la o transformare a relaţiilor dintre state şi la globalizarea

sistemului de piaţă, această transformare fiind accelerată de criza economică. În UE, atât

suveranitatea cât şi autonomia statelor membre s-a diminuat, iar extinderea estică a sporit

inegalitatea teritorială, proces susceptibil de a se continua, în special pe fondul crizei

economice actuale. Guvernele statelor membre îşi văd atacate bazele veniturilor,

restrângându-se opţiunile de reformă a statului bunăstării. Ceea ce îşi face apariţia este un

sistem al politicii sociale pe mai multe paliere, având trei trăsături caracteristice

distincte6:

1. Blocaje datorate capacităţii limitate de acţiune la nivelul UE

Factorii de decizie de la nivel european sunt afectaţi de scepticismul Consiliului

UE şi de capacităţile administrative sau fiscale limitate. Există constrângeri de politică 6 Conform Leibfried (2010), “Social Policy – Left to the Judges and the Markets?” in Wallace et al. (2010).

socială activă la nivelul centrului. Politica evoluează mai degrabă prin ajustări reciproce

şi adaptare. Centrul generează variate limitări ale dezvoltării politicii sociale în loc să

producă mandate clare de acţiune pozitivă. În acelaşi timp, capacitatea statelor membre

de a-şi concepe propriile state ale bunăstării a slăbit considerabil. În cadrul UE un stat

membru este constrâns de toate reglementările CEJ şi poate urma reforme numai

supunându-se unor complicate proceduri ale UE. Autoritatea diminuată a statelor

membre, combinată cu slăbiciunea continuă de la nivelul UE restricţionează terenul unei

politici inovative.

2. Un rol proeminent pentru tribunale în dezvoltarea politicii

Cerinţele pornite de la centru sunt în mod normal conduse de lege sau de

tribunale. O serie de reglementări ale CEJ şi de iniţiative ale comisiei Europene şi ale

Consiliului UE reprezintă sursa unei noi politici sociale. Când este confruntată cu litigii,

CEJ nu poate evita luarea unor decizii care, în esenţă, au caracter politic. CEJ se bazează

pe votul majorităţii simple, ceea ce evită imobilitatea politică, aceasta constituind o

trăsătură comună a procesului legislativ al UE. Numai votul unanim în cadrul Consiliului

UE poate anula deciziile CEJ asupra legii primare europene. Sistemul UE plasează astfel

CEJ pe scena centrală. În acest sens aria unei forme mai explicite a elaborării politicilor

UE a fost făcută dificilă deoarece activismul CEJ poate genera riposte. Acesta este unul

dintre aspectele “deficitului democratic” în cadrul UE.

3. O legătură neobişnuit de strânsă cu piaţa liberă

Sistemul politicii sociale din UE este foarte strâns legat de procesul construirii

pieţei libere. Politicile sociale se intersectează într-o varietate de moduri cu sistemele de

piaţă. În trecut, politica socială a fost în general privită ca o “reacţie de protecţie”

spontană împotriva expansiunii pieţei, ca un rezultat al politicii împotriva pieţelor. Dar în

cazul UE, chiar în domenii în care UE a dat dovadă de activism, politicile au fost direct

conectate cu participarea pe piaţa muncii. Aşa cum demonstrează caracterul central al

deciziilor privind mobilitatea pe piaţa muncii şi a serviciilor,.politica socială a UE a fost

parte integrantă a însuţi procesului de construire a pieţei. Niciodată în lume construcţia

pieţelor nu a configurat atât de vizibil şi de intens traiectoria politicilor sociale.

Aria generală a rolului UE a fost crucială: statele naţionale ale bunăstării fac cum

parte dintr-un sistem mai larg, pe mai multe paliere, al politicii sociale. Guvernele statelor

membre influenţează această structură, dar nu o mai controlează pe deplin. O asemenea

guvernanţă se petrece într-adevăr pe mai multe paliere, deşi procesele de la nivelul UE

diferă de cele din statele federale clasice: un centru slab de elaborare a politicilor,

reglementări conduse de un tribunal şi legături puternice cu piaţa liberă – un model

radical deosebit de oricare stat european al bunăstării. Problema este că abilitatea de

elaborare a politicilor la nivelul UE nu s-a întărit atât cât s-au diminuat aceste abilităţi la

nivelul statelor membre. În vreme ce acest din urmă proces constituie o trăsătură

permanentă a globalizării şi a europenizării, primul proces este unul opţional care poate fi

configurat din punct de vedere politic. Criza economică actuală poate fi un catalizator

pentru reconfigurarea acestui proces (Leibfried, 2010, p.279).