POLITICA FISCALĂ

1. CONCEPT DE POLITICA FISCALA

Încă din anul 1748 în lucrarea sa “Despre spiritul legilor” Montesquieu susţinea că veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din venitul său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili aceste venituri în chip potrivit, trebuie să se ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţeanului.             Orientarea activităţii fiscale îşi găseşte consacrarea în constituţie care promovează principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale. Pentru a-şi asigura acoperirea, măcar în parte, a cheltuielilor sale şi a celor legate de satisfacerea nevoilor societăţii, statul prin intermediul structurilor sale, a reglementat veniturile bugetare sub formă de obligaţie juridică în rândul îndatoririlor fundamentale ale cetăţeanului.

Întregul sistem fiscal modern se construieşte pe principiile edictate în art. 13 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 potrivit căruia: ”pentru întreţinerea forţei publice şi pentru administraţie o contribuţie comună este indispensabilă. Ea trebuie raportată egal între toţi cetăţenii în măsura posibilităţilor lor”.            Una din principalele modalităţi de participare a persoanelor fizice şi juridice la constituirea fondurilor generale ale societăţii, în vederea îndestulării nevoilor reclamate de existenţa şi dezvoltarea statală o constituie impozitul. El poate fi definit ca o contribuţie bănească obligatorie fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă, precum şi o pârghie financiară prin care se conferă posibilitatea desfăşurării activităţii economice şi modelării comportamentului investiţional.            În literatura de specialitate există numeroase definiţii date impozitului. Astfel, Alvin Hansen consideră că impozitele sunt preţuri stabilite prin constrângere pentru servicii guvernamentale. Economistul german F. K. Mann precizeză că cetăţeanul capătă dreptul de a pretinde pentru suma totală a impozitelor plătite un bun cumulativ din partea societăţii care este format dintr-o complexitate extrem de variată de servicii publice. Dar cetăţeanul care plăteşte impozite nu beneficiază în mod efectiv de toate serviciile pe care le prestează statul, ci este liber să beneficieze de cele care îi convin, în funcţie de obiceiurile sale.            Curtea Supremă în SUA a statuat: ”puterea de a impune, indispensabilă pentru existenţa oricărui guvern civilizat, se exercită în baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului în ceea ce priveşte protecţia persoanei şi a proprietăţii sale, în crearea şi menţinerea unor avantaje publice de care el profită”.            Impozitul are caracter unilateral ca o consecinţă a suveranităţii statului, o instituţie de drept public şi îndeplineşte o funcţie financiară constituind partea esenţială a veniturilor statului.            Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare care se definesc ca plăţi datorate de persoanele care beneficiază de anumite servicii sau activităţi ale unor organe de stat. Trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, care deşi nu constituie o contraprestaţie imediată, ca în cazul taxelor, se reîntorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi, de care beneficiază populaţia prin diferite acţiuni sau programe social-culturale.            Adam Smith a fost primul care s-a ocupat de principiile impunerii şi considera că acestea ar fi: justeţea impunerii (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului şi randamentul acestora. Politica fiscală trebuie să urmeze câteva direcţii esenţiale pentru a se evita diminuarea veniturilor care rămân la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice pentru consum personal şi acumulare, ca urmare a fiscalităţii excesive şi anume:

- repartizarea sarcinilor fiscale să fie echitabilă, adică fiecare să fie determinat să-şi plătească corect partea ce-i revine;

- impozitele trebuie selecţionate de aşa manieră încât să minimalizeze influenţa asupra deciziilor economice luate pe alte pieţe eficiente şi folosite pentru a corecta insuficienţa în sectorul privat;

- structura impozitului trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale în legătură cu obiectivele stabilizării şi creşterii economice;

- sistemul fiscal trebuie să permită o administrare eficientă şi nearbitrară pe înţelesul contribuabilului;

- costul administraţiei şi al sistemului de constrângere să fie redus.            Sarcina fiscală este cu atât mai greu de suportat cu cât este mai scăzut produsul intern brut ce revine în medie pe locuitor, iar impozitele excesive au o influenţă negativă asupra economiei pentru că subminează iniţiativa şi stimularea întreprinzătorilor împiedicând creşterea producţiei.            Concluzionând, putem spune că un sistem fiscal este întotdeauna un compromis între necesitatea de intrare de venituri şi grija pentru echitatea socială, pentru proporţionalitatea plăţilor în funcţie de capacitatea fiecărui contribuabil.

Direcţiile politicii fiscale în Republica Moldova

1. Obiectivele generale ale politicii fiscale pe anii 2009–2011 rămîn ca şi în anii

precedenţi: (1) asigurarea echităţii, stabilităţii şi transparenţei fiscale; (2) optimizarea presiunii fiscale; (3) sistematizarea şi simplificarea legislaţiei fiscale; (4) armonizarea principiilor puse la baza legislaţiei fiscale naţionale cu cele ale legislaţiei comunitare. Pe termen mediu se preconizează o serie de măsuri de politică fiscală axate pe principalele tipuri de impozite, după urmează. Impozitul pe venitul persoanelor fizice

2. Scopul măsurilor propuse la impozitul pe venitul persoanelor fizice este susţinerea

persoanelor cu venituri mici şi transpunerea treptată a presiunii fiscale asupra populaţiei cu venituri medii şi mai sus de medii. Pentru aceasta în 2009 – 2011 se prevede menţinerea în continuare a sistemului de impozitare progresivă a veniturilor persoanelor fizice. Cotele şi scutirile la acest tip de impozit se prezintă în tabelul 3.1. Impozitele sociale

3. Pe termen mediu se prevede revederea contribuţiilor de asigurări sociale şi

medicale în sensul stabilirii unei presiuni fiscale rezonabile atît pentru angajator, cît şi pentru salariat. Evoluţia cotelor impozitelor sociale se prezintă în tabelul 3.1. Totodată, măsurile formulate au menirea de a consolida stabilitatea financiară a sistemului de asigurări sociale şi de a extinde pachetul de servicii medicale oferite populaţiei prin intermediul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. Adiţional, în perioada de referinţă va fi definitivat şi pus în aplicare Titlul X „Contribuţiile sociale” al Codului fiscal, fapt care va permite simplificarea administrării fiscale şi îmbunătăţirea bazei fiscale a acestor contribuţii.

Taxa pe valoarea adăugată

4. În 2011 se prevede: a) asigurarea compatibilităţii integrale a regulilor de determinare

a locului prestării serviciilor (cuprinse în legislaţia fiscală naţională) cu normele OMC; b) implementarea sistemului de restituire a TVA persoanelor fizice nerezidente.

Accizele

5. Cotele accizelor stabilite în sume fixe pentru bere, producţia vinicolă, băuturile

alcoolice tari, băuturile slab alcoolice, produsele din tutun, utilaj electronic, autoturisme vor fi ajustate la inflaţia prognozată pentru anii 2009 – 2011.

Taxa vamală

6. Pentru anii 2009 - 2010 se preconizează definitivarea şi punerea în aplicare a

Titlului XI „Taxa vamală” al Codului fiscal, ceea ce va permite de a sistematiza în Codul fiscal toate normele privind reglementarea taxei vamale.

Impozitul pe bunurile imobiliare

7. În anii 2009 – 2011 se prevede continuarea implementării următoarelor trei etape a

noului sistem de impozitare a diferitelor categorii de bunuri imobiliare în funcţie de valoarea de piaţă a acestora, care se prezintă în tabelul 3.2. Măsura de politică fiscală respectivă ţine de optimizarea presiunii fiscale.Tabelul 3.2. Etapele de implementare a noului sistem de impozitare a bunurilor imobiliare în 2009 – 2011

Etapele de implementare

Categoria de bunuri imobile evaluatela valoarea de piaţă

Anul implementării

II - Garajele, loturile, întovărăşirilor pomicole şi construcţiile amplasate pe ele din municipii şi oraşe, inclusiv localităţile din componenţa acestora, cu excepţia satelor (comunelor)- Bunurile imobiliare cu destinaţie comercială şi industrială

2009

III Terenurile agricole şi construcţiile amplasate pe ele 2010

IV Bunurile imobiliare cu destinaţie locativă – case de locuit individuale din localităţile rurale şi grădini din extravilan

2011

Taxele locale

8. Pentru anul 2009 este modificată baza impozabilă la taxa pentru parcare, prin

trecerea de la baza impozabilă stabilită în funcţie de venitul din vînzări a serviciilor de parcare prestate la cea stabilită în funcţie de suprafaţa de parcare.

Alte impozite şi taxe

9. Pentru anul 2010 se prevede finalizarea sistematizării legislaţiei fiscale, prin

elaborarea şi adoptarea Titlului XII al Codului fiscal „Alte impozite şi taxe”, care va reglementa impozitul privat şi patenta de întreprinzător.

Presiunea fiscală. Metode de determinare a nivelului presiunii fiscale în Republica Moldova

Datorită importanţei lor, prelevările obligatorii, incluzând aici toate sumele vărsate de contribuabili, persoanele fizice şi juridice, administraţiilor publice (impozite, taxe, contribuţii sociale şi alte prelevări cu conţinut fiscal), cu condiţia ca acestea să nu fie legate de o decizie voluntară şi, de asemenea, să nu fie însoţite de o contraprestaţie imediată sau directă individualizată, exercită o influenţă directă asupra comportamentului contribuabililor.

La nivel macroeconomic, presiunea fiscală (Pf) exercitată de prelevările fiscale este dată de raportul dintre ansamblul prelevărilor obligatorii şi un indicator macroeconomic, produsul intern brut (PIB).

1) Pf =

În determinarea presiunii fiscale trebuie făcută distincţie între prelevările obligatorii (veniturile fiscale) de încasat, reflectate de dreptul de creanţă al statului asupra contribuabililor şi prelevările obligatorii încasate efectiv.

Astfel putem distinge:

- o presiune fiscală "impusă":

2) Pfi =

- o presiune fiscală "acceptată":

3) Pfa =

Cele două niveluri ale presiunii fiscale se vor identifica doar în condiţiile nerealiste, de altfel, în care veniturile fiscale de încasat vor fi şi încasate efectiv, ceea ce implică îndeplinirea tuturor obligaţiilor fiscale de către contribuabili, la timp şi în cuantumul exact, adică o disciplină fiscală şi o consimţire totală la impozit.

Pe lângă această presiune fiscală obiectivă determinată tehnic, la nivel macroeconomic, prelevările obligatorii exercită şi o presiune fiscală psihologică (resimţită) care măsoară pragul toleranţei la impozit al fiecărui contribuabil.

Cel mai adesea, acesta ia forma presiunii fiscale individuale (Pfi), care este raportul dintre totalul prelevărilor obligatorii suportate de un contribuabil şi totalul veniturilor obţinute de acesta înainte de impozitare, astfel:

4) Pfi =

Rata presiunii fiscale reprezintă, aşadar, "un indicator de comensurare a părţii din venituri provenite din producţia care tranzitează printr-un proces de afectare, obligatorie şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private".

Se mai poate defini presiunea fiscală ca fiind, de fapt, gradul de fiscalitate, adică gradul în care contribuabilii, în ansamblul lor, societatea, economia suportă, pe seama rezultatelor obţinute din activitatea lor, impozitele şi taxele, ca prelevări obligatorii instituite şi percepute prin constrângerea legală de către stat.

Aceasta reprezintă, în ultimă instanţă, proporţiile din veniturile pe care le realizează persoanele fizice şi juridice, la care, în mod nevoit şi obligatoriu, renunţă în favoarea statului.

Consecinţele creşterii presiunii fiscale se manifestă sub diverse forme, printre care:

diminuarea eforturilor productive, prin recurgerea la aşa numita "abstinenţă fiscală", care constă în evitarea îndeplinirii anumitor operaţiuni (limitarea activităţii salariale, de ex.), în scopul de a scăpa de impozitele la care ele dau naştere;

rezistenţe politice, manifestate îndeosebi prin revendicări categoriale în favoarea micşorării anumitor impozite ca şi prin luarea de poziţie şi vot;

riscul de inflaţie prin fiscalitate, risc legat de faptul că orice creştere a impozitelor se repercutează asupra proceselor de determinare a preţurilor;

frauda şi evaziunea fiscală, generate de o presiune fiscală ridicată sau de o creştere a acesteia.

Problematica specifică presiunii fiscale a generat o serie de încercări ale teoreticienilor americani, şi nu numai, de a regândi problema optimului fiscal.

Referitor la nivelul optim al presiunii fiscale, în anul 1974, un proeminent economist al ofertei, Arthur Laffer, a transpus grafic o idee exprimată prin 1776 de către Adam Smith, conform căreia ratele de fiscalitate prea ridicate distrug baza asupra căreia acţionează fiscalitatea.

Laffer estimează că există un prag al presiunii fiscale maxime de la care orice creştere generează o diminuare a randamentului fiscal şi aceasta pentru că o presiune fiscală prea mare va descuraja contribuabilul (persoană fizică sau juridică) să investească, să economisească, să producă şi să muncească.

Conform curbei Laffer, suma prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maximal, notat cu M, ce corespunde nivelului maximal al curbei, după care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate, ea mergând până la anulare dacă rata ar atinge nivelul teoretic de 100%.

Mai precis, curba Laffer se divide în două zone: zona din stânga, denumită zona admisibilă, în care se subliniază ideea că

reducerea bazei impozabile este inferioară creşterii ratei presiunii fiscale, rezultând o creştere a încasărilor la buget şi

zona din dreapta, denumită zona inadmisibilă, prin care se evidenţiază că orice creştere a presiunii fiscale nu este suficientă pentru a compensa reducerea bazei de impozitare, pe care o provoacă, rezultând, prin urmare, o diminuare a sumei încasărilor obţinute de puterea publică.

Figura nr. 1. Curba lui Laffer

Atunci când contribuabilii se află în zona inadmisibilă a curbei Laffer, ei au ca răspuns, la gradul ridicat de fiscalitate, fie substituirea venitului impozabil cu timp liber neimpozabil, producându-se efectul de substituţie, fie evaziunea fiscală, astfel încât totalul veniturilor impozabile se diminuează, producându-se efectul de transfer spre economia subterană.