1

POLITICA EXTERNĂ A RUSIEI 2000-2006

Cuprins

Capitolul I Politica Externă a statului

1. Politica externă a statului : esenţă şi caracteristici 2. Teoriile de bază ale politicii internaţionale

2.1 Marxismul 2.2 Realismul Politic 2.3 Modernismul politic 2.4 Geopolitica 2.5 Behaviorismul 2.6 Neorealismul 3. Politica Externă şi Dreptul Internaţional 3.1 Reciprocitatea între Politica Externă şi Dreptul Internaţional 3.2 Rolul Dreptului Internaţional în Politica Internaţională 3.3 Dreptul Internaţional – instrument de politică externă a statelor 3.4 Dreptul Internaţional şi reglementarea Diplomaţiei Capitolul II Politica externă a Federaţiei Ruse

1. Mandatul Putin – o noua orientare în politica externă a Federaţiei Ruse 1.1 Noua Strategie de Politică Externă a Federaţiei Ruse

2. Realismul Rusiei la începutul secolului XXI 3. Politica Energetică – instrument în Politica Externa a Federaţiei Ruse

Capitolul III Relaţiile Federaţiei Ruse cu Subiecţii Internaţionali

1. Relaţiile Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeana 1.1 Istoric si Perspective 1.2 Relaţia dintre URSS şi Comunitaţile Europene în perioada 1952 – 1991 1.3 Relatia Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeana în perioada 1992-2000 1.4 Perspectivele Relaţiei Rusia – UE 1.5 Organizaţia Mondială a Comerţului 1.6 Cooperarea in Domeniul Energetic 1.7 Alte Acorduri si Iniţiative ale Rusiei cu UE

2. Relaţiile Federaţiei Ruse cu Statele Unite ale Americii

2.1 Problema Orientului Mijlociu în Relaţiile Rusiei cu SUA

2

2.2 Înarmarea Iranului

3. Relatia Federaţiei Ruse cu NATO 3.1 Problematica Terorismului în Relaţia dintre Rusia şi NATO

4. Politica Externă a Rusiei şi Comunitatea Statelor Independente

4.1 Organizaţia pentru Securitate si Cooperare în Europa

5. Viitorul Asiei şi Politica Externă a Federaţiei Ruse Concluzii

Bibliografie Anexe

Capitolul I Politica externă a statului

1. Politica externă a statului : esenţa şi caracteristici Politica externă prezintă o serie de caracteristici specifice. Întrucât caracterizează interacţiunea dintre două sau mai multe state, politica externă are o dimensiune socială extinsă pe un spaţiu mult mai mare. Funcţionarea politicii externe nu este legată doar de o formă concretă de autoritate, ci şi de un spectru de norme şi valori internaţionale. Specificul politicii externe este condiţonat de faptul că în lume există state diferite ( la ora actuală aproximativ 200) cu interesele naţionale proprii fiecărui stat. Acest fapt necesită confruntarea şi găsirea de soluţii comune pentru problemele de interes naţional, independent de diferenţele dintre acestea. În contextul actual, devin emergente problemele globale şi regionale, în special în domeniul securităţii, protecţiei mediului, dezvoltării relaţiilor economice. Apariţia noilor ameninţari globale cum sunt terorismul, conflicte etnice şi religioase necesită nu doar acţiuni coordonate, ci şi o anumită corectare a politicii interne a statelor. În acest fel politica externă raţionalizează politica internă, o nivelează, o aduce mai aproape de realitatea internaţională, de regulile şi criteriile de funcţionare a comunităţii internaţionale. Metoda cea mai importantă prin care se realizează politica externă este diplomaţia, acea activitate oficială a autoritaţilor organelor de stat, a organelor specializate în promovarea şi protejarea drepturilor şi intereselor statului pe plan internaţional. Interesele economice externe ale unui stat sunt efectuate prin metoda formării şi extinderii de relaţii comerciale, economice, tehnico-stiinţifice, financiare şi culturale. Aceste relaţii sunt mentinute atât la nivel oficial, cât şi prin intermediul organizaţiilor de specialitate.1 În condiţiile actuale, politica externă devine o artă a negocierii, a ajungerii la consens. Problemele importante ale politicii externe constau în: afirmarea şi stabilirea principiului de co-existentă paşnică a statelor, introducerea treptată a normelor noi de gândire politică, găsirea de soluţii pentru armonizarea intereselor a fiecărui stat.2

1 A.I. Solovyov “Politologia: Teorie politica, tehnologii politice”, Moscova, 2001 2 R.N. Muhaev “Politologia”, Moscova, 2000.

3

2. Teoriile de bază ale politicii internaţionale Calea fundamentării stiinţifice a relaţiilor internaţionale este legată de crearea teoriilor metodologice generale care au menirea să formuleze principiile analizei stiinţifice a relaţiilor internaţionale. Până în 1914, conducerea relaţiilor internaţionale cădea în grija persoanelor angajate profesional în acest domeniu. În ţările democratice, politica externă era socotită în mod tradiţional ca fiind în afara politicii de partid, iar organele reprezentative nu se simţeau competente pentru a exercita nici un fel de control riguros asupra misterioaselor operaţii de politică externă. Războiul din 1914-1918 a pus capăt opiniei că razboiul era o chestiune ce îi privea exclusiv pe militarii de profesie şi, facând acest lucru, a dus la destrămarea impresiei corespunzătoare că politica internaţională poate fi lăsată fară nici o grija în mâna diplomaţilor de carieră. Campania pentru "popularizarea" politicii internaţionale a început în ţările de limbă engleză sub forma agitaţiei împotriva tratatelor secrete, care erau atacate, fărăăprea multe dovezi, că ar fi reprezentat una din cauzele razboiului. Ştiinţa politicii internaţionale a apărut, aşadar, ca un răspuns la o solicitare populară. A fost creată pentru a servi unui scop şi, din acest punct de vedere, a urmat modelul altor ştiinţe. Gândirea politică este prin ea însaşi o formă de acţiune politică. Ştiinţa politică nu este numai ştiinţa a ceea ce există, ci şi a ceea ce ar trebui să existe. În timpul perioadei 'utopiste', cercetătorii acordă puţină atenţie 'faptelor' existente sau analizei relaţiei dintre cauză si efect, dar se dedică în întregime elaborării unor proiecte vizionare pentru atingerea unor scopuri a căror perfecţie şi simplicitate le conferă un apel facil şi universal. Numai atunci când aceste proiecte se năruie, iar dorinţa sau ţelul se dovedesc neputincioase în a ajunge la obiectivul râvnit, vor solicita cercetătorii ajutorul analizei şi al studiului, ieşind din această perioada infantilă şi utopică, afirmându-şi pretenţia de a fi priviţi ca reprezentanţi ai unei ştiinţe. Cursul evenimentelor după 1931 a pus în evidenţa cu claritate inadecvarea aspiraţiei pure ca bază a stiinţei politicii internaţionale şi a făcut posibilă pentru prima oară angajarea unei gândiri serioase şi analitice asupra problemelor internaţionale. Sigur, de atunci lumea a evoluat, sistemul a cunoscut mutaţii de profunzime. Cu toate acestea însă, şi astăzi distribuţia rolurilor între actorii din viaţa internaţională reflectă, în linii generale, distribuţia de putere dintre ei. 2.1. Marxismul O importanţă pentru lucrarea de faţa o are teoria transformării revoluţionare a ordinii mondiale, elaborată de K. Marx, F. Engels si V. Lenin. Pentru această teorie sunt caracteristice abordarea de clasă a problemelor mondiale, analiza politicii externe a statului în corelare cu cea internă, clasificarea relaţiilor internaţionale în fiecare perioadă în funcţie de regularitatea dezvoltării anumitor formaţiuni economice şi sociale, cercetarea factorilor subiectivi şi obiectivi de distribuţie a puterii. Considerând epoca de după 1917 perioada de trecere de la capitalism la socialism, marxiştii au elaborat o ipoteză despre procesul revoluţionar mondial menită să lupte cu imperialismul. Potrivit lui Lenin, conţinutul politicii externe a imperialismului este dominaţia mondială, în capitalism este inadmisibilă o altă bază, un alt principiu decât puterea. 2.2. Realismul Politic Impactul gândirii asupra dorinţei, care, în evoluţia unei ştiinte, survine după năruirea primelor proiecte vizionare şi marcheaza oficial sfârsitul perioadei utopice, este denumit în mod obişnuit

4

realism.3 Reprezentând o reacţie împotriva viselor bazate pe simpla dorinţa ale perioadei iniţiale, realismul este pe cale sa-şi asume un rol critic şi oarecum cinic. În domeniul gândirii, el pune accentul pe acceptarea faptelor şi pe analiza cauzelor şi consecinţelor lor. În domeniul acţiunii, realismul tinde să accentueze puterea irezistibilă a forţelor existente şi caracterul inevitabil al tendinţelor prezente şi să insiste asupra faptului că cea mai înaltă formă a întelepciunii constă în acceptarea şi adaptarea la aceste forţe si tendinţe. Utopia şi realitatea sunt astfel două faţete ale ştiinţei politice. Privit din unghiul relaţiilor internaţionale, realismul politic se întemeiază pe anarhia existentă în sistem, ca urmare a absenţei unei autorităţi centrale şi care face ca să fie în natura actorilor/statelor să caute să obţină cât mai multă putere. În consecinţă, fraza cheie a realismului politic este: "Dacă modul de comportare al statelor - aşa cum s-a dovedit de la apariţia lor până în prezent - nu poate fi reformat, el trebuie sa fie, pe cât posibil, controlat !" Acest curent de gândire are rădăcini extrem de adânci şi puternice. Printre cei ce l-au slujit de-a lungul timpului se număra: Tucidide, Machiavelli, Hobes, Carr (1939), Schwarzenberger (1939,1941), Wight (1946), ultimii trei în Marea Britanie, apoi Schuman (1933), Niehbur (1936,1959), Spykman (1942) si, desigur, Morgenthau (1948), în Statele Unite, pe fundalul rolului dominant obţinut de SUA în politica internaţională în perioada postbelică. Considerând situaţia imperfectă în lume ca fiind rezultatul acţiunii forţelor naturii umane, “realiştii” invocau acceptarea acestor forţe. Potrivit lui Morgenthau, “principiile morale nu vor fi niciodată infaptuite în totalitate şi trebuie să corespundă unul altuia prin balanţa de interese temporar stabilă şi rezolvarea mereu instabilă a conflictelor”. Politica internaţională este, în opinia realiştilor, lupta pentru putere şi supremaţie începută de către statele suverane. Din lupta pentru putere reiese “determinismul politic” al proceselor mondiale. Realiştii atribuiau o importanţă considerabilă formării de scopuri si probleme în politica internaţională, care sunt factorii care determină activitatea unui stat pe plan internaţional, ce stimulează interacţiunea între state? Adepţii acestei teorii consideră că dacă în politică se regasesc mereu interesele de importanţa comună sau interesele de grup, în politica externa predomină interesele naţionale. Din acest motiv, elaboararea conceptelor de interese naţionale a avut la bază lucrarile adepţilor teoriei realiste. Interesul naţional este perceperea şi reflecţia în activitatea liderilor unui stat a necesităţilor fundamentale ale statului naţional. În categoria intereselor permanente intră securitatea naţională (protejarea impotriva ameninţărilor externe), interesele economice (menţinerea relaţiei cu partenerii, sporirea potenţialului de export şi a investiţiilor în străinătate, protecţia pieţei interne), interesele de menţinere a ordinii mondiale. Există interese care se supun altor interese sau apar concomitent. Subliniind importanţa noţiunilor de interes naţional şi interes de stat, trebuie menţionat că între aceste două concepte există şi anumite diferenţe. În anumite condiţii există posibiliatatea ca interesele naţionale şi cele de stat să nu coincidă. Lupta pentru realizarea intereselor permite statului să ocupe o poziţie în lume, direct proporţionala cu puterea sa. “Politica internaţională, ca şi orice altă politică, este lupta pentru putere. Oricare ar fi scopurile absolute ale politicii internaţionale, puterea va fi mereu scopul suprem” H. Morgenthau 3 “Domestic Politics, Foreign Policy, and Theories of International Relations”, James D. Fearon, Department of Political Science, University of Chicago

5

Funcţia realismului politic a fost, de la inceput, dublă: pe de o parte, se punea problema inţelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului internaţional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcţie de cel al altora. În practică, dihotomia dintre rolul explicativ si cel orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de menţinut. Aceasta din cauză că puterea însăşi, adică tocmai conceptul sau cheie, deşi este indispensabila, este dificil de definit, mai ales în termenii valorizatori de bun şi rău. În orice caz, însă, în acest dublu rol - explicativ şi orientativ - teoria realismului politic are putini rivali în ce priveşte gradul de răspândire. 2.3 Modernismul politic Teoriile “moderniste” create în contrabalanţa cu teoriile realismului. În cadrul acestei teorii au aparut şcoli de analiză structurală şi functională a politicii externe. Dacă realiştii analizau statele ca fiind unitaţi de sine-stătătoare, care işi definesc direcţia politicii externe în funcţie de interesele naţionale, moderniştii percep statele ca fiind sisteme ce se supun influenţei atât din interior cât şi din exterior. H.Allison a descris factorii care acţionează în formarea şi implementarea procesului de politică externă. Acest fapt a delimitat trei direcţii în politica externă: a) domeniul birocratic cu atenţia sporită specificului funcţionarii organizaţiilor din acest domeniu; b) specificul luării deciziilor în domeniul politicii externe de către autoritaţile statului; c) rolul elitelor şi a grupurilor de interese în formarea politicii externe. Modernistii acordă o atenţie sporită organizaţiilor internaţionale, corporaţiilor transnaţionale şi altor subiecţi ai relaţiilor internaţionale care influenţeaza formarea politicii internaţionale. Dacă din punct de vedere tradiţionalist ameninţarea cu forţa este cea mai eficientă metodă de politică externă, adepţii modernismului insistă pe stimularea sau diminuarea dezvoltării proceselor de interdependentă.4 2.4. Geopolitica Introducerea termenului de “geopolitică’ este legat de numele cercetătorului şi a politicianului suedez Rudolf Kjellen (1846-1922). Geopolitica, în opinia lui Kjellen este “o ştiintă, care analizează statul ca un organism geografic sau ca un fenomen în spaţiu”. Parinţii şi adepţii principali ai geopoliticii sunt: istoricianul american Al. Mahan, politicianul şi geograful britanic H.Mackinder, cercetătorul american N. Spykman, cercetătorul german Karl Haushofer. În acestă teorie locul central în determinarea politicii internaţionale îl ocupă poziţia geografică a statului. Esenţa geopoliticii constă în promovarea criteriului teritorial. În opinia lui H.Mackinder «Cel care conduce Europa de Est, conduce centrul Eurasiei; cine conduce centrul Eurasiei, conduce Europa, Asia şi Africa, iar cel care conduce această parte a lumii, conduce lumea». Complexul insular (America, Australia, Oceania si Marea Britanie) este patria liberalismului. Importanţa pozitionării geografice a statelor pentru politica şi soarta istorică a acestora poate fi considerată reală. Toate aceste aspecte au importanţa în distribuirea resurselor statelor şi în planificarea politicii externe. 4 “Domestic Politics, Foreign Policy, and Theories of International Relations”, James D. Fearon, Department of Political Science, University of Chicago

6

Aspectul negativ al acestui model de relatii internaţionale este primordialitatea unuia din componentele de reglare a politicii mondiale. 2.5. Behaviorismul Termenul vine de la englezescul behaviour = comportare/comportament. În câmpul politicii, dacă aceasta este privită ca o activitate socială, prin acest termen se intelege: "comportamentul oamenilor în campul politic". Premisa de la care se pleacă este că, în ciuda imprevizibilităţii sale, comportamentul uman este, totuşi, suficient de reglat, pentru a fi guvernat de anumite legi generale, a căror studiere formează acea stiinţă a comportamentului uman. Ca şi realismul, behaviorismul recunoaşte existenţa unor instituţii politice, numai că, în loc de a le studia pe acestea aşa cum sunt - cum face realistul – este studiat comportamentul oamenilor în acele instituţii, socotindu-le pe acestea ca fiind expresia grupării unor oameni în situaţii politice (atât timp cât, întradevăr, oamenii crează instituţiile, şi nu invers). În felul acesta, actul guvernării - care reflectă esenţa politicii - este privit sub forma acţiunii şi interacţiunii unor grupuri de oameni, ceea ce ne face să definim behaviorismul drept unul din unghiurile de investigare a fenomenului politic. Originile acestei şcoli se află în similitudinea observată între acţiunile unor grupuri de oameni în situaţii politice şi în alte situaţii. De pildă, specialistul american Charles Merrano declara în 1925 în faţa Asociatiei Americane de Stiinţă Politică: "Într-o bună zi vom aborda lucrurile dintr-un alt unghi decat cel formal, aşa cum alte ştiinţe au şi început deja s-o faca, privind la COMPORTAMENTUL POLITIC ca la unul din subiectele esenţiale de cercetat. La urma urmelor, guvernarea nu consta numai din emiterea de documente ce conţin legi sau reguli, sau din structuri ce imbracă o anumită formă, ci se bazeaza pe modele de acţiune şi tipuri de situaţii." De aici se poate vedea foarte clar că, atunci cand vorbim de comportament politic, avem în vedere identificarea uniformitaţilor repetabile ale acţiunii politice şi dezvoltarea generalizărilor despre acţiunea politică. Cum era, probabil de aşteptat, behaviorismul a intrat în coliziune cu realismul politic. Confruntarea - cunoscută în lumea ştiintifică de specialitate sub numele de "Marea Dezbatere" a luat forma unui "razboi" între doi adepţi ai fiecăreia dintre aceste curente de gândire, care au scris fiecare câte un articol în apărarea propriei şcoli şi de critică la adresa celeilalte şcoli (Hedley Bull, în 1966, "International Theory: The Case for a Classical Approach" şi David Singer, în 1969, "The Incomplete Theorist: Insight without evidence"). 2.6. Neorealismul De la bun început trebuie precizat că bazele neorealismului sunt similare cu cele ale Realismului politic. Astfel, la fel ca şi în cazul realismului, unitaţile cheie sunt statele (statele oras) care urmăresc să obţină putere (atât ca scop în sine, cat şi ca mijloc pentru atingerea altor scopuri). Deşi realismul furnizează un cadru explicativ valabil de la Tucidide pana în zilele noastre, neorealiştilor li se pare că mai trebuie depus un efort până la transformarea sa, respectiv a acestui cadru explicativ, într-o teorie în adevaratul înţeles al cuvântului. Prin urmare, rezultă că neorealismul are atât rădăcini comune, cât şi deosebiri marcate comparativ cu realismul politic.

7

Cel care şi-a asumat sarcina punerii la punct a unei asemenea teorii a fost Kenneth Waltz, care, în 1979, a publicat lucrarea "Theory of International Politics". Drept urmare, concluzia lui Waltz este că există două tipuri fundamentale de teorii: cele reducţioniste şi cele sistemice. Primele - cele reducţioniste - pleacă de la premisa că "întregul se compune din cunoaşterea atributelor şi interacţiunea părtilor" iar cele sistemice, de la corelarea celor două planuri, respectiv al întregului şi al componentelor. Ca urmare, el pune la punct o teorie, ale cărei trăsături sunt: o analiză a structurilor politice, urmată de o analiză a echilibrului puterii, ca temă centrală a realismului politic.. Astfel, în ce le priveste pe primele, respective structurile politice, autorul pleacă de la dihotomia existentă între caracterul ierarhic şi centralizat al sistemelor interne, şi cel descentralizat şi anarhic al celor externe, definind problema principala ca fiind cea referitoare la cum să construiesti o ordine fără elementul care trebuie să producă ordinea şi fără efecte organizaţionale (plecând totuşi de la valabilitatea premisei că există o anumită ordine până şi în dezordine). În ce priveşte caracterul unităţilor sistemului, acestea sunt fie statele, fie alţi actori, cu precizarea - realistă - ca sistemul nu depinde practic de toti actorii, ci numai de cei mai importanţi. Waltz face precizarea că, sub raport economic, statul-naţional încetează să mai constituie entitatea fundamentală, respectiv actorul principal, pregătind astfel terenul pentru abordarea transnaţională a sistemului internaţional. Ca urmare, el defineşte politica naţională ca fiind interacţiunea unor unităţi diferite cu funcţii specifice, iar politica internatională ca fiind interacţiunea unor unitati similare ce işi dublează reciproc funcţiile. În concluzie, el demonstrează că în sistemul internaţional, diferenţierea nu este dată atât de mult de tipul de funcţie - acesta tinzând sa fie similar - ci de pondere, respectiv de distribuţia puterii în cadrul sau. Rezultă, deci, valabilitatea ambelor premise teoretice de la care a plecat, respectiv atât privitoare la teoriile reducţioniste, care subliniază influenţa unităţilor asupra întregului, cât şi a celor sistemice, care o subliniază pe cea a întregului asupra unităţilor. În ce priveste analiza echilibrului puterii, şi el este de părere că, prin cuplarea posibilitaţilor de violentă internă cu cele de violenţă externă, războiul poate izbucni oricând. El susţine că ar exista o anumită "diviziune a muncii" între procesele externe şi cele interne, în sensul că, dacă în cazul primelor vorbim de adâncirea interdependenţelor, în cel de-al doilea, avem de-a face cu adâncirea integrării. Sau, cu alte cuvinte, dacă la o extrema întâlnim anarhia (al cărei principiu suveran îl constituie auto-ajutorarea, preţul libertaţii fiind însa insecuritatea), la cealalta întalnim ierarhia. O asemenea situaţie face necesară acomodarea reciprocă, atât la nivelul structurilor, cât şi al strategiilor. Autorul face unele precizări inclusiv la modul în care trebuie "construită" o teorie. Astfel, el pleacă de la premisa că politica internatională este un domeniu distinct. Apoi işi propune descoperirea unor regularitaţi cu valoare de lege, pe care, în final, îşi propune să le explice. Principalele cerinţe ale unui asemenea efort teoretic ar fi:

• faptul că o teorie conţine cel puţin o supoziţie teoretică, ce nu este factuală; • faptul că teoriile trebuie evaluate în termenii a ceea ce işi propun să explice; şi • faptul că ele nu sunt responsabile pentru existenţa particularităţilor.

Faptul că aveam de-a face tot cu realismul politic, însă sub o formă nouă, mult mai elaborată, care încorporează avansurile ştiintifice realizate între timp în domeniul analizei relaţiilor internaţionale, deci de neo-realism, îl demonstreaza cel mai bine principalele concluzii la care ajunge Kenneth Waltz:

8

• valoarea puterii ca mijloc de menţinere a autonomiei în faţa forţei altora; • proporţionalitatea între amploarea puterii şi multiplicarea opţiunilor; • libertatea de acţiune mai mare a celor mai puternici în raport cu cei mai

puţin puternici decat ei; • miza mare pe care o acordă marile puteri menţinerii sistemului (ajutorul acordat de SUA Rusiei în actualele condiţii).

3. Politica externă şi Dreptul Internaţional

Dreptul Internaţional joacă un rol special în relaţiile internaţionale. În procesul formării politicii externe statele se confruntă cu probleme care apar în urma interacţiunii pe plan mondial. Instrumentul de reglementare al acestor relaţii este dreptul internaţional. În realitate, nu toate respectă întru totul principiile de bază şi normele dreptului internaţional, justificându-şi acţiunile prin trimiterea la “interesul naţional”, considerând că dreptul internaţional, fiind instrument de reglementare al relatiilor internaţionale, are un rol de subordonare în crearea politicii externe. De aici apare problema corelării politicii externe şi a dreptului internaţional, problemă ce are un aspect atât ştiinţific cât şi practic.

3.1. Reciprocitatea între politica externă şi dreptul internaţional

În situaţia actuală când existam într-o lume interconectată şi interdependentă nu putem evita importanţă influenţei dreptului internaţional în relaţiile internaţionale. În diferite perioade ale istoriei dreptul internaţional a jucat un rol decisiv în politica externă şi în diplomaţia statelor. Este imposibilă prezentarea dreptului internaţional separat de politica externă, diplomaţie şi sistemul de relaţii internaţionale.

Există o simbioză organică între politica externă, diplomaţie şi drept internaţional. Diferiţi autori au tratat această problemă în mai multe lucrări, ajungând la concluzia, că politica externă, stabileşte interesul extern al unui stat şi fixează strategia de realizare a acesteia; diplomaţia este chemată să aplice această politică să o promoveze, folosind metode specifice bazate pe normele dreptului internaţional.

Politica externă a unui stat determină caracterul diplomaţiei; o politică externă deschisă solicită o diplomaţie deschisă şi în continuare la aşa constatare se poate afirma, că o politică externă cu orientare preventivă va necesita şi va genera o diplomaţie preventivă. Altfel zis diplomaţia preventivă funcţionează în cazul cînd este concepută în politica externă a statelor şi la răndul său serveşte ca mijloc de realizare a acestei politici. Eficacitatea diplomaţiei şi formelor activităţii diplomatice depinde de aceia cum sînt formulate scopurile şi sarcinile politicii externe, şi deasemenea cu cît succes acestea se realizează în practică.

Dreptul internaţional este: “un ansamblu de principii şi norme care reglementează relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional”5 .

5 “Tratat de Drept International Public” Ambasador dr. Aurel Preda-Matasaru, Bucuresti 2002

9

Dreptul internaţional, politica externă şi diplomaţia – sunt domenii care se intrepătrund în multe aspecte. Din acest motiv, studierea unuia dintre aceste domenii separat este imposibilă. Politica fiecărui stat se împarte în funcţie de domeniile de aplicare în politica internă şi politica externă, însa ambele politici au o baza sociala şi economică unica. Politica externă a statului este realizată în cadrul sistemului internaţional, unde interactionează cu politica externă a altor state şi organizaţii internaţionale. Comportamentul pe plan extern al unui stat nu este condiţionat doar de factorii interni, ci şi de starea sistemului internaţional, care, pe de o parte condiţionează politica externă, iar pe cealaltă parte oferă posibilităţi pentru acţiuni de politică externă. Politica externă este o noţiune complexă. Aceasta include directia pe plan mondial a statului, doctrinele de politica externă, conceptele si strategiile, organele cu funcţii de realizare şi implementare a politicii externe, şi, cel mai important – activitatea şi comportamentul de politică externă a statului. Anume în acest proces de activitate de politică externă se realizează normele de drept internaţional.

Problema corelării interacţiunii între dreptul internaţional şi politica externă este în fond, problema corelării politicii şi a dreptului în sistemul internaţional. Întrucât dreptul internaţional funcţionează în cadrul sistemului internaţional, şi tot în acest sistem este realizată politica externă a statului, corelarea acestor elemente este una esentiala.În realitate, toate normele internaţionale au un caracter nu doar juridic, ci şi unul politic. Juristul francez M. Virali, vorbind despre corelarea politicii externe cu dreptul internaţional, spunea “ toate convenţiile, toate disputele de caracter juridic, au o esenţă politică şi invers”6 . Autorul american L.Henkin subliniază că : “toate normele şi obligaţiile sunt la bază politice, respectarea acestora, şi incalcărea conştientă - sunt acte politice, acte de politică externă”. Într-adevar, respectarea şi încalcarea normelor de drept internaţional sunt exprimate în acţiuni de politică externa, iar hotărârile respective ale statelor sunt hotărâri de politică externă. În rezultatul interacţiunii politicii externe a statelor sunt stabilite relaţiile internaţionale şi politice, care necesită o reglementare adecvata, de caracter politic. Dacă toate procesele juridice au în cadrul sistemului internaţional o bază politică, nu tot ce este politic este şi juridic, prin urmare nu orice acţiune de politică externă prezintă un comportament internaţional de drept.

Analizând problema corelarii politicii externe cu dreptul internaţional apare întebarea care dintre acestea primează, este politica externă superioară dreptului internaţional sau invers?

3.2. Rolul dreptului internaţional în politica internaţională.

Dreptul internaţional are acţiune asupra relaţiilor pe care le reglementează. Această actiune se realizează prin metoda normativă de acţiune asupra subiecţilor de drept internaţional.

Principiile şi normele de drept internaţional definesc drepturile şi obligaţiile statelor şi a altor subiecţi de drept internaţional. De aici rezultă două tipuri de relaţii între politica externă, diplomaţie şi drept internaţional:

6 “International Law” fifth edition , Malcom N.Shaw, Cambridge,2003

10

1. în ceea ce priveşte obligaţiile statelor, dreptul internaţional este o limitare în politica externă şi în diplomaţia statelor

2. în ceea ce priveşte drepturile, dreptul internaţional este metoda şi suportul de realizare a politicii externe şi a diplomaţiei.

Dreptul internaţional contemporan este dreptul co-existenţei paşnice. Prin acest aspect este caracterizat impactul dreptului internaţional asupra relaţiilor internaţionale, asupra politicii externe şi a diplomaţiei .

Posibilitatea limitării/sancţionării statelor pentru a respecta normele internaţionale este una din particularitaţile dreptului internaţional. Eficienţa acţiunii dreptului internaţional în politica externă a statelor este hotărâtă de balanta de putere pe arena mondială.

În lumea actuală, există situaţii în care statele folosesc forţa pentru a-şi rezolva problemele de politică externă. Acest tip de comportament întalnit în doctrina de realism politic, se diferentiaza prin ideea că “în problemele de politică externă, scopul trebuie atins cu orice preţ, indiferent de principii şi morală.”(H. Morgenthau)

Faptul că statele tind să respecte normele de drept internaţional în realizarea politicii externe şi a diplomaţiei, este incontestabil. Dreptul internaţional nu este doar un factor juridic, ci şi politic şi moral.

3.3. Dreptul internaţional – instrumentul de politică externă al statelor

Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când apar state noi în societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional în vigoare, în momentul apariţiei lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de vointă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.

O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul internaţional. Exista totusi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acorda o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include: alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ teritorială, apărarea şi securitatea naţionala. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenţie exterioară, în numele necesitaţii respectării dreptului internaţional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale.

11

Fiecare stat care participă la crearea de norme de drept internaţional tinde spre consolidarea poziţiei sale pe plan mondial. Normele de drept internaţional trebuie să reflecte la maxim programele de politica externă a respectivului stat. Alfel spus, fiecare stat are drept scop ca principiile de drept pe care le promovează sa fie acceptate de către ceilalti subiecţi de drept internaţional în formă de norme de drept internaţional. Dreptul internaţional formulează drepturile şi obligaţiile statelor. În politica externă a statelor, fiecare participant are dreptul să recurgă la dreptul internaţional pentru a-şi apăra sau promova interesele.

Acest fapt nu înseamnă că dreptul internaţional poate fi instrument de implementare a oricărei politici. Normele de drept international pot fi folosite în calitate de instrument de realizare a politicii externe în cadrul limitelor formulate de către state în cadrul convenţiilor şi a tratatelor.

În perioada “Razboiului Rece " SUA si URSS şi-au efectuat politica « din poziţia puterii », au controlat lupta pentru înarmare nucleară pentru a crea o balanţă de putere pe plan mondial. Acest tip de politica era în contravenţie cu normele şi principiile de drept internaţional.

În perioada lui Gorbaciov, URSS şi SUA au semnat convenţii ce stipulau lichidarea treptata a armamentului nuclear, acest fapt denotă modificări radicale în conceptele de politică externă a celor două state, şi începutul modificărilor în sistemul de relaţii internaţionale.

Aceste procese legate de creşterea rolului social şi a importanţei dreptului internaţional formulează noi probleme. Considerând că dreptul internaţional actual are drept scop existenţa pasnică a statelor, duce la concluzia că dreptul internaţional este prioritar în formularea politicii externe, este o expresie normativă a intereselor tuturor statelor.

Dreptul internaţional poate fi baza unei politici, principiile căreia corespund cu cele ale dreptului internaţional. Astfel de politică este politica de soluţionare a problemelor mondiale, consolidarea păcii şi a securitătii, respectarea normelor şi a principiilor de drept internaţional.

Dreptul internaţional este sistemul de norme si principii, de obligaţii şi drepturi ale statelor pe de o parte, şi pe cealalta parte cadrul de desfăşurare (limitat) a politicii externe a statelor. Sunt cele două aspecte ale aceluiasi fenomen. Dublul rol de reglementare si de cadru al dreptului internaţional reflectă realitatea.

Un stat aparte nu poate introduce o norma nouă de drept internaţional. Modificările acestor norme nu pot fi efectuate unilateral, ci doar cu acordul celorlalte state.

Normele de drept internaţional au un conţinut care pe parcursul relaţiilor internaţionale pot fi modificate pe baza unor acorduri sau prin metoda simplă. Astfel de modificări necesită acordul statelor participante.

Statele pot folosi dreptul internaţional în calitate de instrument de politică externă, acest fapt nu înseamnă că dreptul internaţional se contopeste cu politica externă. Contopirea dreptului internaţional cu politica duce la negarea caracterului normativ al dreptului internaţional.

12

Rolul negativ al dreptului internaţional constă în justificarea acţiunilor de politică externă a unor state. Politica folosirii puterii trebuie înlocuită cu politica ce va respecta normele de drept internaţional. Normele de drept internaţional sunt exprimarea comportamentului de politică externă a statelor. Realizarea supremaţiei dreptului asupra politicii răspunde intereselor tuturor statelor şi a popoarelor întrucât dreptul internaţional reflectă interesele comune ale statelor.

3.4. Dreptul Internaţional şi Reglementarea Diplomaţiei

Următorul aspect al influenţei dreptului internaţional asupra politicii externe este reglementarea internaţionala a activitătii diplomatice şi consulare. Reglementare ce presupune implicarea unui numar mare de instituţii de drept internaţional. În primul rând este vorba despre dreptul diplomatic care reglementează activitatea reprezentanţelor diplomatice, formele şi metodele de acreditare, limitele şi condiţiile activitaţii, rangul reprezentanţilor şi statutul personalului diplomatic.

Dreptul diplomatic reglementează normele şi instituţiile dreptului internaţional care, la randul lor, definesc starea de drept a organelor de stat competente în politica externă. Conceptul de drept diplomatic a cunoscut o răspândire în literatura vest-europeană. Dreptul diplomatic este un sistem de norme rezultate din acordul subiecţilor de drept internaţional care exprimă dorinţa poporului, a claselor dominante, a subiecţilor de drept internaţional care participă şi interacţioneaza în relaţiile internaţionale, şi reglementeaza statutul şi funcţiile organelor oficiale de interacţiune a acestor subiecţi în scopul consolidării ordinii mondiale şi a co-existentei paşnice a statelor.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie activitatea diplomatică, activitatea organelor oficiale abilitate în formularea şi efectuarea politicii externe, reglementarea de drept a activităţilor ce ţin de activitatea de politică externă.

În 1949 comisia pentru drept internaţional a ONU, în prima sesiune, a stabilit problemele statutului diplomatic şi consular. În anul 1958 , Comisia a înfiinţat un proiect cu privire la relaţiile diplomatice şi consulare, care a fost baza Convenţiei privind relaţiile diplomatice. Viena 1961. În acelaşi an, 1961, comisia a elaborat un proiect privind relaţiile consulare şi imunitatile consulare. Acest proiect a luat forma Convenţiei privind relaţiile şi imunitaţile consulare şi a fost formulată la Viena în 1963.

Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 este documentul de bază care reglementează activitatea diplomatica a subiectelor de drept internaţional.

13

Pâna în 1961 au fost adoptate : Convenţia de la Caracas (1911) privind funcţiile consulare; Convenţia de la Havana (1928) cu privire la agenţii consulari; Convenţia generală a ONU privind imunitaţile şi privilegiile; Convenţia privind privilegiile şi imunitaţile organismelor specializate şi reglementarea conferinţelor internaţionale (1947).

Pe lângă acestea, problemele de drept internaţional sunt stipulate în tratatele bilaterale/multilaterale, în convenţii consultative, tratate comerciale, convenţii privind infiinţarea de reprezentanţe diplomatice, reglementarea organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale.

În cazul în care în practica statelor apar întrebari privind situaţia reprezentanţelor diplomatice, reprezentanţelor în cadrul organizaţiilor internaţionale, delegaţiilor în cadrul întâlnirilor şi conferinţelor internaţionale, a drepturilor şi a obligaţiilor personalului diplomatic se face referire în primul rând la covenţiile sau tratatele multilaterale în vigoare care reglementează regimul acestora.

Esenţa regimului activitătii diplomatice constă în necesitatea obiectivă de dezvoltare a naţiunii, a dezvoltării de relaţii cu alte state, a efectuarii eficiente a funcţiilor organelor competente pentru realizarea politicii externe.

Relaţiile cu alte state şi organizaţii cuprind relaţii de ordin politic, economic şi de drept. Pentru a stabili relaţii diplomatice sunt necesare condiţii politice şi de drept corespunzătoare. Recunoasterea diplomatică este un act diplomatic care nu necesită doar constatarea de facto, a existenţei pe arena mondială a statului suveran, ci şi a pregătirii de a infiinţa relaţii oficiale cu obiectul recunoscut oficial pe baza normelor internaţionale.

Recunoaşterea suveranităţii nu impune stabilirea de relaţii diplomatice. Pentru aceasta sunt necesare condiţii politice şi de drept. Recunoasterea şi stabilirea relaţiilor diplomatice nu survin automat, ci se stabilesc în cadrul actelor formale sau în urma factorilor concludenţi. În ceea ce priveşte statele suverane care există de mult timp pe arena internaţională, nu mai este vorba de recunoastere a acelor state, iar stabilirea de relaţii diplomatice se face în urma acordului bilateral între aceste state. Convenţia de la Viena privind activitatea diplomatică stipulează că :” Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi infiinţarea reprezentanţelor diplomatice se stabileşte prin acord reciproc” .

Dreptul internaţional reglementeaza, de asemenea, forma actelor oficiale, prin intermediul cărora sunt efectuate relaţiile diplomatice între state cu toate detaliile necesare (formă, conţinut, limbă, ratificare, etc). Pe lângă actele oficiale de relaţii diplomatice mai exista note, scrisori, adresări, memorandumuri, etc. Semnificaţia juridică a acestor acte este stabilită de dreptul internaţional.

Dreptul internaţional reglementează formele, funcţiile şi activitaţile organizaţiilor internaţionale. Aceste organizaţii nu sunt organe de putere supranaţionala, ci organe de cooperare internaţionala, normele care reglementează activitatea sunt în primul rând normele ONU care nu presupun impunerea voinţei statelor, ci cooperare pe bază de acord între state.

14

Capitolul II Politica Externa a Federaţiei Ruse

1. Mandatul Putin – o noua orientare în politica externă a Federaţiei Ruse

La începutul primului său mandat, preşedintele Putin s-a confruntat cu dilema de a realiza că Rusia este un stat slăbit ameninţat de scăderea poziţiei sale pe plan internaţional şi , pe de altă parte, administraţia Putin a trebuit să contureze cadrul de dezvoltare economica care va permite Moscovei să joace rolul de actor puternic pe plan mondial. Fiind un politician pragmatic, Putin a găsit soluţia din acest dublu-impas prin strategia geopolitică ( politica energetică) combinată cu ponderarea relaţiilor cu actorii principali. Combinarea factorilor geopolitici şi a celor geo-economici în diplomaţia rusa a dus la o abordare denumită de comentatori “neo-realism”. Prin esenţă acest neo-realism implică recunoasterea condiţiei şubrede a Rusiei la inceputul secolului, condiţie care impiedică capacitatea de influenţă a Rusiei în politica internaţionala. Acest fapt, însa, nu implica renunţarea la statutul de putere mondiala. Mai degrabă, reprezintă încercarea de a face legatura între resursele de care dispune ţara şi ambiţiile sale actuale.7 1.1 Noua strategie de politică externă a federaţiei Ruse Noua strategie internaţionala a Rusiei se bazează pe concluziile facute dupa o serie de esecuri din anii ’90. Dmitrii Trenin, expert de la Moscova, a concluzionat lecţiile invatate de Rusia dupa cum urmează: - relaţiile internaţionale continua sa fie dominate de catre puterea politica, care în secolul 21 este o simbioză între geopolitica, geo-economica şi o importantă în continuare a capabilităţilor militare; - ideea Rusiei naţionale trebuie formulată astfel încât să asigure competitivitatea tării pe piaţa globala şi sa sporeasca influenţa internaţionala; - paşii unilaterali în interesul comunităţii internaţionale nu aduc rezultate palpabile Rusiei, promisiunile de parteneriat în viitor trebuie sa fie indeplinite; - confruntarea cu SUA este periculoasa şi nu va servi intereselor Rusiei, o relaţie simetrica este imposibila din cauza ca rolul de partener junior nu este convenabil Moscovei; - integrarea instituţionala în Europa este o intrebare de viitor, în timp ce extinderea UE este o provocare pentru Rusia; 7 “Russia in Global Affairs” Vol. 4, No. 3, July – September 2006,

15

-rolul NATO în securitatea internaţionala are în general, tendinţa de reducere, bazele SUA în Europa de Sud-Est prezintă un element de risc pentru Rusia; -China nu va fi partenerul junior al Rusiei, China reprezintă un actor independent în crestere în relaţiile internaţionale; În încercarea de a reconcilia diverse ideologii sub auspiciul “puterii suverane”, presedintele Rusiei a anunţat ca pragmatismul va fi principiul de baza al politicii externe. Cu toate acestea, pragmatismul proclamat de administraţia actuala este diferit drastic de pragmatismul lui Primakov, care a pus mai mult accent pe divergentele între Rusia şi Vest. În acest context Presedintele Putin a declarat :” trebuie sa învaţam sa ne aparam interesele într-o maniera ferma, dar sa nu provocam confruntare”8. Rusia se pare ca a depaşit eterna problema: Est sau Vest? În schimb, Rusia sub conducerea actuala aspira la statutul de ‘putere suverana”, care fara sa fie subordonată strategic unei altei entităţi politice mai mari, participa la asumarea responsabilităţii pentru securitatea şi responsabilitatea internaţionala. În această privintă, în conceptul de politica externă din 20009 este subliniat ca :” în calitate de putere mondiala, situată între doua continente, Rusia trebuie sa reţina: libertatea de a crea şi de a implementa politica interna şi ce externă; statutul său avantajos de stat Euro-Asiatic şi de cea mai mare ţara a CSI; independenţa poziţiei şi a activităţii Rusiei în organizaţiile internaţionale”. Ideea unei politici orientate spre Vest sau spre Orient a fost respinsa. În schimb, Putin considera “ca nu trebuie sa existe preferinte între Vest sau Est. Realitatea este ca puterea generată de poziţia geopolitica a Rusiei are interese naţionale peste tot”.10 Ministrul de externe a Rusiei, Serghei Lavrov, mentionează ca din punctul de vedere al interesului naţional, atat vectorul Vestic cat şi cel Estic este autonom, fiecare avand o valoare independenta în strategia internaţionala a Moscovei.11 O astfel de interpretare pragmatica a conceptului de politica externă este baza orientării multi-vectoriale în politica externă a Rusiei. 2. Realismul Rusiei la inceputul secolul XXI Igor Ivanov, fostul ministru de externe comenta realismul lui Putin prin întelegerea şi evaluarea situaţiei internaţionale, şi o percepere realistă a posibilităţilor Rusiei. Interpretand tendintele Rusiei, Igor Ivanov explica, ca Rusia are nevoie de crestere a eficientei cu care işi promovează interesele pe arena mondiala. În termeni reali, acest pragmatism înseamnă auto-restricţie şi concentrare pe resurse. În alte cuvinte, “noul realism” al Rusiei este o diversificare a instrumentelor de politica externă şi folosirea eficientă a acestora pentru realizarea ambiţiilor actuale. Acceptarea acestui concept a adus schimbari considerabile în procesul de luare a deciziilor de politica externă la Moscova. În consecintă politica externă a lui Putin, a devenit o

8 Vladimir Putin, Speech at the Ministry of Foreign Affairs. 9 Conceptul de Politica Externa a Federatiei Ruse, 2000 10 Vladimir Putin, Speech-ul de la Ministerul de externe a Rusiei 11 Sergei Lavrov, “The Rise of Asia and Eastern Vector of Russian Foreign Policy”, (R), Rossya v Globalinoi Politike, Vol.4, No.2, March-April 2006, p.130.

16

politica personalizată. În acelaşi timp, preocuparea pentru cresterea economica a Rusiei a dus la consolidarea aspectelor de ordine economica în politica externă a tării. 12 În organizarea politicii externe, Putin a jucat un rol dominant, fiind susţinut de opinia publica. Asistat de întregul aparat administrativ birocratic, Putin a reuşit impunerea unui control riguros în coordonarea politicii externe. Un cerc restrans de oficiali iniţiază politica externă a Rusiei. Efectul colateral a politicii externe personalizate a fost eliminarea afacerilor externe din lupta interna între partidele politice. Într-un mod pragmatic, presedintele Putin a stabilit relaţii stranse cu oficialii actorilor importanţi. Abordarea realistă a administraţiei curente este reflectată şi în cresterea componentei economice în politica externă a Rusiei. Exercitand un control asupra rezervelor naturale, guvernul de la Moscova a dat prioritate sectorului energetic în agenda politicii externe. Resursele strategice au constituit garanţia modernizării economice şi un instrument prin care Rusia se poate impune pe plan internaţional. Renumitul caz Yukos, şi preluarea Sibnefti-ului de catre Gazprom de anul trecut sunt argumente în acest sens.13 3. Politica energetica – instrument in politica externa a Federatiei Ruse Situaţia instabila din Orientul Mijlociu şi cererea în crestere pentru resurse energetice crează premiza pentru Rusia de a juca rolul de furnizor global de energie. Iniţiativele politice în acest domeniu asigura nu doar integrarea Rusiei în economia mondiala, dar şi conturarea de imagine de ‘putere energetica” – un atribut adiţional de conexiune a Moscovei cu centrele de putere din sistemul internaţional. Rusia negociază cu UE, cu Japonia şi China ( în proiectul Siberian), cu Iran-ul. Folosind conexiunile Moscovei cu regimul Saddam, compania Lukoil a semnat numeroase contracte ( înainte de razboi) în Irak ( contractele înca nu au fost recunoscute de guvernul nou de la Bagdad). Rusia şi Arabia Saudită au decis sa coopereze în domeniul petrolier şi al gazelor naturale în scopul dezvoltării de proiecte pe teritoriul ambelor tări. În ciuda multiplelor iniţiative geo-economice, politica externă a Rusiei s-a manifestat cel mai vizibil în spaţiul CSI. Din 2000 s-au încheiat multe contracte favorabile Rusiei (inclusiv preluari – Cazul Belarus). Aceasta permite Moscovei pastrarea unui cvasi-monopol în producţia şi transportul de energie şi încurajază folosirea energiei ca instrument pentru instaurarea hegemoniei regionale. În Asia Centrala, Gazprom-ul are rolul de lider în promovarea intereselor Rusiei şi în propagarea puterii tării în regiune, prin semnarea de contracte pe termen lung pentru furnizarea de gaze prin reteaua proprie de transportare a acestora. Trei state (Kazakhstan, Uzbekistan şi Turkmenistan) vor exporta gazele naturale pana în 2010-2015 exclusiv prin reteaua de conducte din proprietatea Rusiei. În negocierea de acorduri, Rusia a reuşit crearea unui cartel de producatori din CSI în care ocupa poziţia dominantă. Astfel, Moscova va fi în stare sa exercite controlul asupra exportului de gaze din Asia Centrala, sa stabileasca liber pretul pentru gaze statelor CSI şi va exercita influenţa asupra evoluţiei republicilor ex-sovietice. Companiile petroliere din Rusia şi-au crescut activitatea în Asia Centrala, Kazakhstan-ul devenind de maxim interes. Numai compania Lukoil a investit aproximativ 1 miliard de dolari în exploatarea gazelor şi a petroluluidin Kazakhstan. În

12 Stanislav Secrieriu “Russia’s Quest for Strategic Identity”, NATO Defense College, 2006 13 “Originality Instead of Modernisation. Paradoxes of Russian Politics in the Post Stabilisation Era”. Andrei Ryabov Moscova, 2005

17

afara de aceste investiţii, Moscova doreste sa canalizeze distribuţia de petrol din Kazakhstan pe reteaua prorie de conducte.14 Urmand acelaşi scenariu, Rusia a fost în stare sa realizeze controlul asupra întregului sector energetic al Armeniei. În conformitate cu schema datoriilor fată de Rusia pentru anul 2003, autorităţile armene au cedat controlul a patru din cinci unităţi a Centralei Termice Razdan şi au oferit pachetul de control al monopolului Armrosgazprom Gazpromulu şi Iterei (holding privat rusesc), care deţin respectiv cate 45 şi 10 procente. În aceste circumstante, Rusia deţine controlul asupra furnizării de electricitate asupra Armeniei şi a Georgiei ( inclusiv o parte din Iran). În acelaşi timp, guvernul rus a fost în stare sa blocheze furnizarea în viitor a gazelor din Iran catre Ucraina şi catre consumatorii Europeni. Piaţa energetica a Georgiei a fost penetrată de monopolurile rusesti. RAO UES a obţinut 20 de procente din producţia de electricitate a Georgiei şi 35 de procente din sistemul de distribuţie. Mai mult, Gazprom intenţionează sa participe în privatizarea retelei de conducte din Georgia. Moscova a primit o critica dura în 2004 şi 2006 pentru “razboiul gazelor” cu Ucraina şi Belarus. Deoarece atat Ucraina cat şi Belarusul sunt rute de tranzit ale gazelor rusesti catre pietele din Vest, scopul Kremlinului a fost de a prelua controlul asupra sistemului de distribuţie şi de a lua Kievului şi Minskului acest instrument de negociere. În decembrie 2005, dupa cateva încercari care nu au avut succes, Rusia a obţinut controlul asupra secţiei belaruse a retelei Yamal-Europe, care livrează aproximativ 10 procente din exportul de gaze catre Europa. Aceasta afacere a fost încheiată în schimbul unui pret preferenţial la gaze. În încercarea de a obţine controlul asupra întregului sistem de distribuţie a gazelor, în martie 2006, guvernul Rusiei a anunţat intenţia de a tripla pretul gazelor pentru Belarus. Încercarea de a proceda la fel cu Ucraina a generat o dispută internaţionala. Acoperit din greu de media internaţionala, “razboiul gazelor” dintre Rusia şi Ucraina are o serie de motivaţii politice, economice şi chiar militare. Una din motivaţiile economice este dorinţa Gazpromului de a controla minim 50 % din conductele de gaze ale Ucrainei. Anuntand o crestere semnificativa pentru pretul gazelor în decembrie 2005, seful Gazprom a insinuat o eventuala negociere asupra dreptului de proprietate în cazul retelei de distribuţie de gaze din Ucraina. Pe langa motivaţiile economice, “razboiul gazelor” între Moscova şi Kiev are motivaţii politice semnificative. Vazuta într-un context strategic larg, disputa gazelor a demonstrat capacitatea Moscovei de a exercita influenţa politica şi economica asupra vecinilor sai. În timp ce orientarea democratica a Ucrainei este ireversibila, administraţia de la Moscova a demonstrat înclinaţia sa pentru a schimba orientarea pro-Atlantica a Ucrainei.15 Un instrument relativ nou al politicii externe de la Moscova a devenit aplicarea sancţiunilor impotriva statelor ex-sovietice. Ironic, prima victima a sancţionarii economice a devenit Abkhazia. În 2004, Kremlinul a condiţionat accesul fructelor din Abkhazia pe piaţa Rusiei. Creandu-se un precedent, acesta a fost folosit şi în cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei. În concluze, componenţa economica în Politica Externă a Federaţiei Ruse sub conducerea lui Putin a marit importanţa implicarii “instrumentului energetic” în încercarea de a echilibra relaţiile tării cu marile puteri.

14 “Democracy and Energy Security: Finding the Right Balance”, Hiski Haukkala, Finnish Institute of International Affairs, 2006 15 Vitalii Tretyakov “Avem nevoie de Putin dupa 2008?”, Moscova 2006

18

Capitolul III Federatia Rusă şi Subiecţii Internaţionali 1 Relatiile Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeană 1.1 Istoric şi Perspective Federaţia Rusă este, din punct de vedere cultural, o ţara europeană, însa, din punct de vedere geopolitic este o tară eurasiatică. Există multe ţări europene cu vocaţie internaţională intercontinentală, (de exemplu, Spania are relaţii privilegiate cu ţările Americii Latine, Franţa are relaţii speciale cu tările din nordul şi centrul Africii, Marea Britanie păstrează legături apropiate cu ţările din Commonwealth şi cu Statele Unite). Rusia este şi ea o ţara europeană cu anumite interese specifice şi relaţii speciale cu alte părti ale lumii (Asia Centrală, Caucaz, Extremul Orient). Uniunea Sovietică a fost o entitate care încerca să depăseasca nivelul continental, dar care a eşuat lamentabil. Rusia este moştenitoarea directă a Uniunii Sovietice, însă rolul său actual nu este la fel de important, deşi, la nivel economic păstrează un rol regional sau transregional considerabil. Rusia va fi întotdeauna o punte între Europa şi Asia; ea va absorbi valorile europene, dar va dezvolta şi un model politic şi economic propriu. Din punct de vedere demografic şi cultural, însă, Rusia rămâne un stat european. Dezvoltarea modelului social european la sfârsitul secolului XX constituie o versiune aparte a capitalismului, diferită de modelul american, caracterizat de inegalităti mai mari. Pentru Rusia, modelul european este mai familiar şi mai atractiv decât alte modele capitaliste post-industriale. Viitorul dezvoltării economice şi sociale în Rusia va fi bazat pe modelul european. Alegerea acestui model a fost o decizie conştientă, ca dovadă a „europenismului”.

19

1.2 Relaţiile între URSS şi Comunitaţile Europene între anii 1952-1991 Odata cu Mihail Gorbaceov, Comunitatea Europeană a început construcţia politicii est-europene, baza căreia a fost Consiliul de Ajutor Reciproc. Începand cu 1988, după semnarea Convenţiei dintre CEE şi Consiliul pentru ajutor reciproc, URSS a avut posibilitatea să depasească limitele comerciale şi să normalizeze relaţiile economice cu CEE. La 19 decembrie 1989, URSS a semnat Convenţia pentru Cooperare şi Comert cu CEE. Această convenţie presupunea termenii în care URSS trebuia să diminueze treptat barierile cantitative pentru export (excepţie făcând produsele textile, cărbunele şi otelul). În 1989, Consiliul European a decis sprijinirea reformelor politice şi economice în ţările Europei Centrale în cadrul programului PHARE. Rusia, celelalte state foste URSS şi Mongolia au beneficiat de programul PHARE şi de programul TACIS. Relaţia între CE şi Rusia s-a materializat şi prin asistenta financiară oferită de Banca Europeană pentru Investiţii şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Pe lângă aceste măsuri economice, a fost implementat şi programul de cooperare în invaţământul superior TEMPUS. 1.3 Relaţia dintre Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană în perioada 1992-2000 Destrămarea structurilor comuniste, destrămarea Consiliului pentru ajutor reciproc, a Tratatului de la Varşovia în 1991, si, în final, a URSS-ului la sfârsitul anului 1991, au conturat o nouă politică a CE în abordarea Rusiei. Primul Acord pentru Parteneriat şi Cooperare a fost semnat cu Federatia Rusă la 1 decembrie 1997. Acordul fusese semnat iniţial în 1994, dar intrarea acestuia în vigoare a întârziat din cauza conflictului din Cecenia. Acest acord prevedea măsuri mai ample de liberalizare a comerţului. O noutate care trebuie menţionată în privinţă acestui acord, este capitolul referitor la dialogul politic de structură. Acest dialog presupune existenţa unui forum în cadrul căruia Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană vor putea dezbate problemele de interes pentru ambele părţi. În mare parte aceste probleme cuprindeau aspecte de securitate. Începând cu Tratatul de la Amsterdam din mai 1999, Uniunea Europeană a oferit un instrument nou care consolidează Politica Externă de Securitate Comuna şi anume Strategia Comună de Securitate. În această Strategie Comuna este prevazută o cooperare strânsa cu Federaţia Rusă în soluţionarea problemelor ce ameninţă continentul European. La începutul anilor ´90, Moscova era îngrijorată de expansiunea NATO, dar UE începea să fie vazută ca un factor stabilizator la vestul frontierelor. Dezvoltarea relaţiilor dintre UE şi Rusia este esenţială pentru securitatea continentului european. Proiectul Spaţiului Economic Comun European (2002-2003) presupunea dezvoltarea unei zone de comerţ liber între UE şi Rusia, după recunoaşterea celei din urmă ca economie de piaţa funcţională în 2003. Sfera cooperării a fost extinsă dupa 11 Septembrie, mai ales în domeniul securităţii. Rusia nu este inclusă în Politica de Vecinatate a UE (ca alte state ex-sovietice), însă are o relaţie specială cu UE. La Conferinţa de la St. Petersburg, din 2003, s-a stabilit formarea unui spaţiu de cooperare comun, în domeniile economiei, securităţii externe, justiţiei şi culturii. La summit-ul de la Moscova, din 2004, s-a ajuns la un acord privind un plan de parcurs (roadmap) în vederea realizării spaţiului comun pe cele patru dimensiuni mai sus pomenite. Summit-ul de la Londra, din octombrie 2005, a evaluat stadiul de realizare a planului de parcurs, trecându-se de la înţelegerile tactice la cooperarea strategică.

20

În plan internaţional, atât Rusia cât şi Uniunea Europeana promovează multilateralismul şi diplomaţia preventivă, în cadrul oferit de Consiliul de Securitate al ONU. Multilateralismul este considerat o expresie a multipolarismului ce caracterizează sistemul internaţional în prezent. Totuşi, relaţia dintre Rusia şi UE este caracterizată de un parteneriat strategic în termeni neclari. UE încearca să integreze Rusia în sfera sa economică, însă nu şi în cea politică. Esecul adoptării Constituţiei Europene a dus la o reconfigurare a intereselor din regiune. Rusia are un puternic simţ al suveranităţii, însă sustine o Europă coerentă şi deschisă cooperării. În Rusia nu există încă o strategie coerentă a modernizării, mai ales în domeniile drepturilor omului şi combaterii crimei organizate. De aceea cooperarea cu UE este esenţială, pentru că, peste 10 ani, ambele părti să fie în câştig şi nu în pierdere. Înainte de 2005 principalele coordonate ale relaţiei Rusiei cu UE erau de natură economică (zona de comerţ liber, în perspectivă chiar o piată comună), dar nici măcar perspectivele unei zone de comerţ liber nu sunt realiste. În anii următori trebuie realizată combatibilizarea celor două economii. Dezbaterea pe marginea aderării Rusiei la OMC a creat unele disensiuni, însă Rusia este în proces de adoptare selectivă a acquis-ului european, după modelul Acordului European de Liber Schimb. În ceea ce priveşte mecanismele de luare a deciziei în politica externă a Rusiei, ele sunt foarte centralizate. Administraţia prezidentială are controlul asupra strategiilor de politică externă. Există, totuşi, şi o serie de greşeli ale consilierilor care ies în public şi sustin că o anumită strategie va fi adoptată. Politica Rusiei faţă de „vecinătatea apropiată” este motivată, în primul rând, de dorinţa de a normaliza situaţia în zonă, chiar şi în cazul Transnistriei. La nivelul libertaţilor civile, în Rusia există mai multe „grade de libertate”. Birocraţia rusă se bucură de cel mai mare grad de libertate. Ea poate chiar sabota politica prezidentială, în unele situaţii. Până acum, însă, atitudinea administraţiei Putin a fost ambivalentă, semn că înca nu se doreşte reformarea radicală a acestei categorii administrative. Totuşi, Rusia nu are prea multe opţiuni strategice, decât relaţii de parteneriat asimetrice cu China sau Statele Unite. Parteneriatul cu UE este singurul de pe pozitii de egalitate. Relaţiile actuale dintre UE si Rusia se vor dezvolta pe coordonatele actuale, bazate pe cooperarea în cele patru spatii comune. În ultimii ani, relaţiile dintre Rusia şi UE s-au dezvoltat constant, beneficiind de oportunităţile apărute şi bazându-se pe multiplele complementarităţi şi potenţialul care apropie cele două părti. Cu toate acestea, relaţia este încă vulnerabilă datorită blocajelor şi incertitudinilor. După 1990, Uniunea Europeană nu a devenit un actor internaţional de tip clasic. Avem de-a face cu un nou tip de actor, format din mai multe state naţionale şi încercând să încurajeze o politică a cooperării pe plan mondial. Din punct de vedere geopolitic, însă, Uniunea Europeană intră în competiţie pe continentul european cu Rusia şi Statele Unite. Dintr-o oarecare perspectivă, Rusia poate fi considerată un aliat al Uniunii Europene împotriva politicii unilaterale a Statelor Unite. Rusia este o putere nucleară şi stabilitatea sa internă nu poate fi neglijată de nimeni. O atitudine agresivă a Rusiei ar putea trezi temeri în cadrul UE, mai ales în rândul noilor state membre din estul Uniunii. 1.4 Pespectivele relaţiilor Rusia –Uniunea Europeană Punctul de plecare al relaţiilor dintre Rusia si UE a fost APC – Acord ce a fost configurat in perioada post-comunistă în timpul presedinţiei haotice a lui Boris Yeltsin. Situaţia s-a modificat, Rusia de la inceputul mileniului guvernată de Putin a devenit o structură statală cu forte politice şi

21

economice cu un impact în creştere asupra imaginii naţionale a statului (după cum au subliniat reprezentanţii Rusiei la Summit-ul G-8 din St. Petersburg în Iulie 2006) . 16 Problema este abordarea liberal-democratică în Rusia - fenomen aproape inexistent. Conservativismul Rusiei şi ignorarea criticilor vesticilor crează impresia unei democraţii în stil rusesc. Disensiunile se amplifică atunci când Uniunea Europeana afirmă că a dezvoltat o politică “post-naţionala”, uneori numita “post-modernă” , concepte pe care Rusia pare ca le respinge. Din perspectiva Europeană, valorizarea integrării supranaţionale este o realizare, perspectivă contrară Rusiei. Noţiunea de democraţie este una importată pentru ruşi şi explicaţia este simplă – democraţia în Rusia nu este un rezultat al dezvoltării socio-politice proprii a ţării. Rusia s-a angajat intr-un joc dublu: de includere şi de excludere în UE, nu aspiră spre a deveni ţară-membră a UE, nici să fie în lista ţărilor vizate de Politica Europeană de Vecinătate şi totodată discuţiile privind un nou Acord de parteneriat şi Cooperare sunt tot mai dese în dialogul între Rusia şi UE. Nici din partea Uniunii Europene integrarea Rusiei nu este reală, capacitatea de absorbţie a UE deja fiind în impas. Rusia tinde să fie un centru de putere, iar sentimentul de putere mondială în conştiinţa conservatorilor ruşi favorizează afirmaţii în care Rusia va fi un stat ce se va auto-sustine. Aceste afirmaţii vin in comparatie cu conservatorii din UE (acum într-un număr mai mare cu ultimul val de aderare), care nu văd sensul unui nou APC cu Rusia. Vocile europene acuză Rusia de violarea drepturilor omului in Cecenia (multe dintre cazuri fiind preluate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului), de practicile de sancţionare economică a statelor vecine (Moldova, Georgia). Diferenţa între valorile europene şi cele ale Rusiei sunt evidente în perioada actuală. Având în vedere că actualul Acord de Parteneriat şi Cooperare Rusia – UE expiră în noiembrie 2007, o decizie formală privind negociarea mandatului pentru un nou Acord de Parteneriat şi Cooperare a fost luată la Summit-ul Rusia –UE din mai 2006. Comisia Europeană a propus un acord care va acoperi toate domeniile de cooperare între Rusia şi UE cu accent pe dezvoltarea relaţiilor comerciale şi a cooperării în domeniul energetic. Comisia propune ca noul acord să fie unul bazat pe recunoaştere a valorilor democratice, a drepturilor omului şi a statului de drept. Deasemenea se vor intensifica relaţiile în domeniul securităţii, a multilateralismului eficient, a luptei împotriva crimei organizate, împotriva terorismului şi în domeniul migraţiei şi al azilului. Comisia Europeană a propus ca acest nou acord să acopere toate domeniile negociate în mai 2005 în cadrul “road-map-ului”.17 Cu toate acestea, este evident că cele doua părţi – Rusia şi Uniunea Europeană sunt angajate în aceste negocieri cu obiective diferite. UE doreste angajarea Rusiei într-un proces care va alinia Federaţia la noţiunea de afaceri europene. În ciuda diferenţelor, acest text va putea servi drept bază pentru acorduri substanţiale de semnificaţie strategică cum sunt domeniul energetic sau aerospaţial. Construcţia legală a unui astfel de acord rămâne una de viitor.18

16 “EU –Russia relations”, European Neiborhood Watch, CEPS , Brussels, issue 21, november 2006 17 Russia in Global Affairs, Vol.4 No3 July – September 2006 18 “The Elephant and the Bear try again. Options for a new agreement between EU and Russia” CEPS,

Brussels , 2006

22

Rusia afirmă că nu se incadrează în mecanismele cele mai importante de cooperare cu UE, iar pe de altă parte cere o abordare specifică, diferenţiata. Cu toate acestea Rusia s-a exclus voluntar din lista ţărilor Politicii Europene de Vecinatate. Varianta Rusiei de vecinatate nu corespunde cu asteptările UE de la statele ce sunt incluse în Politica de vecinatate. Rusia şi UE sunt angajate în relaţia cu ţările vecine diferit. Abordarea Rusiei (cu recentele suspendări ale importului de vinuri din Georgia şi Moldova, conflictul cu Ucraina de la inceputul lui 2006, conflictul cu Belarus de la începutul lui 2007, etc) este de marginalizare sau eliminare a celor care nu sunt la fel, sau de a-i transforma pe cei diferiţi in semeni. Bineînţeles că Rusia este interesată în promovarea de relaţii paşnice cu toţi vecinii, de a imbunătăţi schimburile comerciale. Nu este sigur, în ce fel adâncirea cooperării cu Uniunea Europeană va preveni Rusia de a coopera cu partenerii săi din Asia. Şi aici nu este vorba doar de cooperare comercială, ci şi de alegerea unui model politic de dezvoltare socio-economică a ţării. Experienţa Rusiei a arătat că alegerea unui model (cum e cel al Chinei) de autoritarism combinat cu “Noua politică economică” nu a produs rezultatele dorite într-un alt mediu naţional. O apropiere excesivă a Rusiei de China ar duce la situaţia în care regiunile Estului Îndepărtat şi a Siberiei vor fi afectate de expansiunea demografica a Chinei şi vor servi in calitate de sursă pentru materii prime şi teren de depozitare a deşeurilor din economia în creştere a Chinei. În acelasi timp, forţe din Moscova şi din capitalele Europei de Vest sunt convinse că găsirea unei soluţii pentru îmbunatatirea relaţiilor dintre UE si Rusia pe baza intereselor comune, va reduce şi chiar elimina posibilitatea ciocnirii intereselor în ţarile CSI cum sunt Moldova, Georgia, Ucraina şi Belarus. În alte cuvinte, rezoluţiile şi modificările în relatia Rusia –UE, ce vor fi întreprinse în 2007 vor fi cruciale pentru stabilitatea şi dezvoltarea Europei lărgite, cât şi pentru cooperarea efectivă multilaterală în combaterea noilor amenintări la adresa securităţii internaţionale. Diviziunea istorică a Europei va invinge doar în cazul în care alianţa între UE şi Rusia va fi orientată către viitor. Europa geostrategică a intrat intr-o perioadă lungă de transformari interne. Obiectiv UE are nevoie de Rusia atât economic cât şi politic pentru a-şi îndeplini interesele pe arena internatională. Stabilitatea relativă a sistemului de guvernare rusesc care este bazată pe suportul populaţiei şi situaţia mondială favorabilă Rusiei a pieţei energetice permite Moscovei sa işi activeze viziunile strategice şi formele de cooperare. Cu toate acestea, Rusia nu este vazută de facto de catre UE ca un “partener mare”. Uniunea Europeană va trebui să se stagneze putin in pozitia sa prezentă în care actorii din afara UE trebuie să adopte versiunea simplificată a legislaţiei europene (a aquis-ului comunitar) cu scopul de a continua progresul în relaţia cu Bruxelles. Există trei scenarii de continuare a prezentului Acord pentru Parteneriat şi Cooperare Rusia – UE. Primul ar fi extinderea acordului în fiecare an (art. 160 al APC), adoptarea unei zone de comerţ liber pe o perioada de 10-15 ani sau, extinderea APC cu articole noi ce vor cuprinde realizarile din ultimii ani, inclusiv Dialogul Energetic şi Road-Map-ul. Acest ultim scenariu, se pare că este preferat de UE, întrucât va permite Comisiei Europene să mentină pozitia de lider în relaţiile cu Rusia şi va modera iniţiativa statelor individuale ale UE interesate în dezvoltarea contactelor cu Rusia. Acest model va evita o strategie clară de dezvoltare a relaţiilor cu Moscova şi va permite Uniunii să se concentreze asupra crizelor prin care trece. Ambele părti trebuie să se ghideze după dreptul internaţional şi regulile OMC. Deasemenea, ambele părti trebuie să se concentreze asupra subiectelor importante pe plan mondial. În ciuda dezacordurilor în multe domenii (de exemplu rolul ONU şi a altor organizatii internaţionale, măsurile pentru stabilitatea în Orientul Mijlociu, probleme ecologice, etc.), poziţia Rusiei şi a

23

Uniunii Europene este aproximativ apropiată. Un nou document ar putea cita principiile universal acceptate dupa care se ghidează atât Rusia cat şi UE. Aceste principii includ drepturile omului, libertatea şi egalitatea în comerţul internaţional, şi procesul politic necesar pentru respectarea normelor existente. Parţile trebuie să işi construiască relaţiile economice bilaterale iar probabilitatea intrării Rusiei în WTO faciliteaza aceste procese. Dacă interesele economice necesită o integrare mai apropiată a unui anumit domeniu, armonizarea corespondentă a legislaţiei în domeniul respectiv va putea fi adoptată într-un acord special. În domeniul transporturilor, al energiei, în cel aerospaţial, ecologic, Rusia şi UE ar putea colabora şi crea chiar şi asociatii supranaţionale. Iar în domeniile în care parţile nu sunt de acord sa se integreze, vor păstra suveranitatea şi relaţiile în forma de cooperare. 1.5 Organizatia Mondiala a Comertului Accesul Rusiei la OMC este un proces care a luat mai mult timp decat fusese iniţial planificat. Rusia a aplicat în 1993, iar o posibilă accesiune a fost vizibilă abia in 1999. Oficialii ruşi prevedeau anul 2006, ca fiind perioada în care Rusia va deveni membru OMC. Aceste întârzieri au fost una din cauzele importante a stagnării dezvoltării relaţiilor comerciale între Rusia şi UE, în special al amânării proiectului ambiţios menţionat în APC – zona de liber schimb. Cu toate acestea, acordul statelor-membre a OMC lipsea (după 13 ani de discuţii sterile, Rusia a obţinut acordul de principiu al SUA pentru a adera la OMC). SUA reprezentau cel mai important obstacol în calea atingerii acestui obiectiv, oficialii americani motivandu-şi de fiecare data refuzul prin problemele pe care Rusia le are cu respectarea drepturilor de autor (pirateria audio-vizuala din Rusia afectează industria americană a show-business-ului). Summitul G8 de la Sankt Petersburg a constituit şi el un esec pentru Vladimir Putin care dorea să anunţe aderarea la OMC. Ulterior, oficialii ruşi declarau că în aceste condiţii nu mai văd nici un rost pentru continuarea negocierilor şi au ameninţat că nu vor mai permite importurile de carne din Statele Unite. Statutul de membru OMC era însă un obiectiv prea important pentru a fi lasat baltă. Aderarea la OMC ar putea stimula dezvoltarea economiei rusesti (aşa cum s-a întamplat şi cu China, după aderarea din 2001) prin deschiderea relaţiilor comerciale "normale" cu celelalte 150 de membre. Şi mai mult, sancţiunile comerciale ale Rusiei împotriva Ukrainei, a Moldovei, a Georgiei în anul 2006 au fost, se pare, ilegale din punct de vedere al standardelor OMC pentru că nu au existat justificări suficiente pentru aceste restricţii. Intenţia UE şi a Rusiei de a crea zona de liber schimb nu este stipulata în Roadmap, întrucât intrarea în OMC este urmatorul pas ce trebuie făcut. Oricum, există tendinţa de a extinde setul de acorduri bilaterale de comerţ liber cu ţarile din apropierea UE. (Comisia a cerut studii de fezabilitate pe conţinutul şi consecinţele cu partenerii mari de comerţ cum sunt Ucraina şi India). 19 1.6 Cooperarea Rusiei cu UE in sectorul energetic În sectorul energetic, Rusia şi UE s-au angajat formal în Tratatul Carta Energetică, dar în practică nu s-a ajuns la consens politic în sensul gradului obligaţiilor şi metodelor de implementare a Tratatului. Carta Europeană a Energiei din 1994, presupune o bază politica, tehnică si legală pentru cooperarea Est-Europeana în sectorul energetic. Carta prevede protecţia şi promovarea investiţiilor străine în sectorul energetic, comerţul liber cu bunuri şi servicii (bazat pe principiile OMC). Până acum, acest tratat a fost semnat de către 46 de state, incluzând statele membre UE.

19 http://www.eulaw.edu.ru/documents/articles/rus_es_perspect.htm

24

Rusia a semnat, dar a amânat ratificarea şi aplicarea tratatului, dar persistă în negocierea cu UE a Protocolului de Tranzit. Acest subiect a atins apogeul în urma crizei gazelor Rusia-Ucraina din ianuarie 2006 şi a fost activ dezbatut in Summit-ul G8 în St. Petersburg în Iulie 2006. Într-adevăr, Summit-ul G8 a deschis oportunităţi pentru a negocia acest subiect la nivel înalt. Poziţia Rusiei a fost auzită prin două voci, prima, prin ministrul energiei şi a doua, prin purtătorul de cuvânt de la Gazprom. Guvernul a anunţat că există câteva aspecte de ordin tehnic ce necesită soluţionări. Reprezentantul Gazprom (companie controlată în majoritate de guvern) a avut o poziţie reticentă faţă de Carta Energiei, spunând că este în interese contrare Gazpromului. Doua din articolele draftului din Protocolul de Tranzit cer Gazpromului să deschidă capacitatea de tranzit a conductelor de gaze pentru furnizorii din Turkmenistan, Ucraina şi UE, astfel curbând poziţia monopolistica a Gazpromlui în furnizarea de gaze.(art.8). Articolul 20 se adresează obligaţiilor ce vor fi asumate de către UE, care presupune disponibilitatea reţelei de distribuţie pentru ţările furnizoare, sau cel putin condiţii egale cu cele pentru furnizorii interni (state membre UE). Faptul că aceste negocieri au avut loc în 2006 în circumstanţe speciale (criza Ukrainei, G8) denotă două aspecte importante în ceea ce priveşte organizarea relaţiilor între UE şi Rusia. În primul rând, textele şi tratatele sunt multilaterale, nu bilaterale. În al doilea rând, necesitatea de a negocia în context politic special a dus discuţiile în prim-plan.20 Rusia a semnat în 2004 Protocolul Kyoto privind încalzirea globală, şi este un actor important în implementarea măsurilor prevăzute în protocol. Cu siguranţă va exista un dialog intens între UE şi Rusia pentru un scenariu posibil al regimulu post-Kyoto. De asemenea există posibilitatea încheierii de acorduri Rusia-UE in acest domeniu. 1.7 Alte acorduri şi initiative ale Rusiei cu Uniunea Europeana Uniunea Europeană a formulat câteva acorduri sectoriale limitate ce vor fi stipulate în actul ce va fi adoptat în 2007. Acestea includ acorduri privind comerţul cu textile, oţel şi materiale nucleare, şi alte acorduri cum ar fi Acordul Rusiei cu Europol, acorduri în domeniul ştiinţei şi a tehnologiei. În afară de dialogul intens pe probleme de energie, securitate externă, politică de securitate şi apărare, UE şi Rusia au căzut de acord asupra unei serii de iniţiative ce acoperă domenii cum ar fi combaterea crimei organizate, dezarmarea şi neproliferarea armelor nucleare, învaţământul superior, protecţia civilă, drepturile omului şi transportul. 2. Relatiile Federaţiei Rusiei cu Statele Unite ale Americii

20 European Commission, Press Release, “European Commission approves terms for negotiating new EU-

Russia agreement”, IP/06/910, Brussels, 3 July 2006.

25

Sfârşitul Războiului Rece a lansat provocarea creării de relaţii între SUA şi Rusia - cel mai mare şi important succesor al URSS. Începând cu acea perioadă, trei preşedinţi americani şi doi presedinţi ruşi s-au confruntat cu acest mare obiectiv. Washingtonul, Moscova şi lumea întreaga a beneficiat de această relaţie în domenii cum ar fi proliferarea nucleară şi combaterea terorismului după atacurile din 11 septembrie 2001. În ultimii ani, în special în al doilea mandat al preşedintelui Putin, societatea rusească şi politica externă a Rusiei au modificat relaţiile cu SUA. Atât Statele Unite, cât şi Moscova nu au mai fost atât de aproape în faţa pericolelor globale. Domenii din agendele politicii externe ale ambelor state se suprapun când merge vorba de ameninţări cum sunt terorismul, proliferarea nucleară şi energia. În acest context, nu înseamnă că nu mai există poziţii diferite. Recentele evenimente cum sunt lărgirea NATO, politica Rusiei asupra fostelor state URSS, pozitia faţă de razboiul din Irak, etc. nu crează un cadru favorabil al dezvoltării relaţiilor între cele două ţări.21 Evenimentele de la 11 septembrie au adus administraţia de la Moscova în faţa unei noi dileme, de intrare în coaliţia americanilor împotriva terorismului sau de sancţionare a prezenţei militare a SUA în fostele republici sovietice din Asia Mijlocie. Opţiunea de a sancţiona SUA (opţiune propusa de Serghei Ivanov, stipulată şi în Doctrina Militară a Federaţiei Ruse din 2000 22) a fost abandonată în favoarea primei, de a intra în coaliţia împotriva terorismului. A doua variantă ar fi dus la o izolare a Rusiei atât de SUA cât şi de statele din Vest şi de CSI. Intrarea în coaliţia americanilor însemna recunoaşterea rolului de lider al Statelor Unite şi nu fructificarea sprijinului Rusiei în această luptă aşa cum şi-ar fi dorit-o Kremlinul. Nu doar cei ce sprijineau izolarea, dar şi potrivnicii cooperării cu SUA apreciau că americanii vor recurge la ajutorul Rusiei după acţiunile din Afganistan. Asemenea pronosticuri existau din vremea intervenţiei NATO în Bosnia şi Hertegovina. În opinia lui Victor Cernomârdin, în 1999 exista speranţa ca NATO şi SUA vor accepta inefecienţa luptei pe cale aeriană şi vor fi nevoiţi să atace Iugoslavia cu sprijinul Rusiei. În 2001, însă, analiştii şi experţii din Kremlin apreciau că prezenţa SUA în Afganistan va avea aceeaşi soartă cu cea a URSS-ului în Afganistan în anii ’80. Începând cu 2003, însă, câmpul de luptă s-a mutat în Irak. Adepţii izolaţionismului Rusiei aşteptau diminuarea importanţei SUA. Presedintele Putin, a ales să răspundă acestor comentarii adoptând o poziţie în care motorul relatiilor era lupta cu terorismul. Propuneri neoficiale din partea Kremlinului de a se alia cu SUA au fost percepute de Washington ca fiind insuficiente. În aceste condiţii, continuarea şi dezvoltarea politicii externe a Rusiei a fost încercarea Moscovei de a se apropia de ţările din Europa cu scopul de a neutraliza SUA, dar tot în contextul tărilor vestice. O nouă “Antanta” în frunte cu Franţa, Germania şi Rusia nu a fost posibilă. Poziţia similară faţă de situaţia din Irak nu a fost suficientă pentru a se alia. Foarte multe valori comune sunt impărtaşite de către Franţa , Germania si SUA şi mult mai puţine cu Rusia. Alianţa în interiorul Vestului a fost imposibilă, deoarece Rusia nu se afla în cadrul acestui Vest. Trebuie menţionat că tragedia din Beslan din septembrie 2004 a fost un moment semnificativ în evoluţia politicii externe a Rusiei. Întoarcerea la tradiţionalism, care s-a sesizat în politica internă a ţării, s-a reflectat şi în relaţiile sale externe. Pragmatismul lui Putin a reuşit să mentină relaţiile de prietenie cu SUA şi Germania, în primul rând. Însă în ceea ce priveşte intervenţia Vestului în politica internă a Rusiei, aceasta s-a redus la minim. 23

21 “Russia’s wrong direction: What the United States Can and Should Do?”, Council of Foreign Relations, Independent Task Force Report No.57. New York, 2006 22 Doctrina Militara a Federatiei Ruse. 2000 23 “Russia’s Wrong Direction: What the United States Can and Should Do?” Report of an Independent Task Force, Council on Foreign Relations, 2006

26

Domeniile în care au cooperat în acesta perioada G.W.Bush şi V.Putin sunt: Campania americana în Afganistan care a beneficiat de suportul informaţiilor serviciilor secrete rusesti. Putin şi Bush au colaborat în războiul împotriva talibanilor. Liderul rus a îndeplinit cererile SUA de construcţie a unor baze în Uzbekistan şi Kârgâzstan care să fie folosite în războiul împotriva islamiştilor afgani. G.Bush a numit Rusia aliatul SUA în această luptă.24 În aprilie 2002, armatele rusă şi americană au colaborat la eliminarea grupurilor teroriste din defileul Pankisi din Georgia. La Summit-ul G8 din Canada, SUA a iniţiat un Parteneriat Global împotriva Proliferării Armelor şi a Substanţelor de Distrugere în Masă, un proiect de 20 de miliarde de dolari menit să îmbunatăţească securitatea acestor arme. Rusia a devenit parte a acestei iniţiative. Rusia a fost implicată în dialogul diplomatic cu Coreea de Nord în cadrul programului de arme nucleare, a reacţionat negativ în 2002 la descoperirile activităţilor nucleare secrete ale Iranului şi a sprijinit Marea Britanie, Franţa şi Germania în negocierile privind suspendarea activităţii nucleare a Iranului. La Summit-ul din iunie 2002, Preşedinţii Bush şi Putin au lansat ,,dialogul strategic privind energia” cu scopul de a îmbunatăţi contactele între oficiali şi companiile din ambele state. Un proiect premergător acestor iniţiative a fost anunţul făcut de un consorţiu de companii ruseşti care propuneau construcţia unei conducte de petrol până la Murmansk cu scopul de a facilita exporturile în Statele Unite. Relansarea relaţiilor nu a dus la un acord în privinţa Irakului. Rusia a ameninţat că va bloca acţiunile militare prin acordul Consiliului de Securitate al ONU. Rusia a semnalizat că eforturile ţărilor vecine de a se integra în Vest devine o preocupare tot mai serioasă pentru Federaţie. Statele Unite au sprijinit şi Rusia a acceptat invitaţia de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu NATO formând Consiliul NATO-Rusia - un organ de cooperare în domeniul securităţii. 2.1 Problematica Orientului Mijlociu în relaţiile Rusiei cu SUA Divergenţele dintre Washington şi Moscova în Orientul Mijlociu sunt evidente. În strategia de politică externă din iunie 2000, aprobată de Putin sunt definite priorităţile Moscovei în Orientul Mijlociu: “restabilirea şi întărirea poziţiei Rusiei, în special cea economică.” Putin este fidel acestui pragmatism strategic chiar dacă aceasta înseamnă înarmarea Iranului şi a Siriei de către Moscova şi în acelaşi timp strângerea legăturilor economice cu Israelul. În ciuda declaraţiilor SUA că Washingtonul şi Moscova sunt “tot mai unite de valori comune” şi că Rusia este “un partener în războiul împotriva terorismului,” analiza politicii preşedintelui rus Vladimir Putin faţă de Orientul Mijlociu sugerează că Moscova are propria politică atât în lupta împotriva terorismului islamist, cât şi în eforturile Washingtonului de a promova democraţia în Orientul Mijlociu. Deşi autorităţile ruse resping criticile americane, politica Kremlinului faţă de Iran, invitarea liderilor Hamas la Moscova şi politica faţă de Cecenia pun sub semnul întrebării motivaţiile Moscovei. Nimic nu modelează concepţia lui Putin despre terorism şi Orientul Mijlociu mai puternic decât Cecenia. Dacă terorismul islamist ameninţă securitatea SUA, conflictul cecen ameninţă atât 24 “Relatiile politice ale Rusiei cu SUA si UE.Aliati, parteneri sau dusmani?” D.Trenin , Moscova

27

securitatea, cât şi integritatea teritorială a Rusiei. Conflictul din provincia rusă Cecenia a făcut peste o sută de mii de morţi de când preşedintele Boris Elţin a ordonat intrarea trupelor ruse în Cecenia în 1994. După armistiţiul din 1996, Cecenia s-a dizolvat în anarhie, devenind “Somalia Caucazului.” Jihadişti străini s-au infiltrat în conducerea cecenă. În 1999, Vladimir Putin, proaspăt prim-ministru, a ordonat trupelor ruse să reinstaureze ordinea. Atitudinea sa dură i-a adus imediat recunoaşterea politică şi în cele din urmă preşedinţia ţării. Războiul naţional al lui Putin împotriva terorismului a avut un succes limitat. Forţele de securitate ruse au impus ordinea în Cecenia, dar Kremlinul nu a reuşit să elimine terorismul cecen şi islamist de pe teritoriul rusesc. În 2002, 120 de persoane au murit într-o încercare de salvare a celor 800 de ostatici ai rebelilor ceceni într-un teatru din Moscova. Chiar şi după măsurile extrem de dure care au urmat, forţele ruseşti nu au reuşit să pună capăt raidurilor islamiştilor ceceni în provinciile învecinate, menite să construiască o “Republică Islamică a Caucazului de Nord.” Confruntat cu lipsa unui succes major acasă, Putin a schimbat tactica. În loc să continue colaborarea cu Washingtonul în războiul global împotriva terorismului, a încercat să ajungă la o înţelegere. În 2003, el a solicitat statutul de membru al Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC), deşi, cu doar 20 de milioane de musulmani – aproape 15 % din populaţia totală , Rusia nu îndeplinea condiţia populaţiei musulmane de minimum 50%. OIC nu a acceptat Rusia ca membru cu drepturi depline, dar i-a acordat statutul de observator. Relaţia era simbiotică: OIC vedea Moscova ca pe un protector care să contracareze presiunea SUA, în timp ce Moscova, dată fiind reticenţa OIC de a se amesteca în treburile interne ale statelor membre, chiar onorifice, primea imunitate de facto faţă de criticile aduse politicii ruse în Cecenia. Putin şi-a explicat şi mai clar viziunea privind alianţa cu lumea islamică atunci când, adresându-se parlamentului cecen nou ales în decembrie 2005, a numit Rusia “un promotor credincios, consecvent şi loial… al intereselor lumii islamice” şi “cel mai bun şi mai de încredere partener şi prieten al ei.”

2.2 Înarmarea Iranului

Dorinţa de a ajunge la o înţelegere şi de a încurca Washingtonul explică şi politica Moscovei faţă de Teheran. Interesele Rusiei şi ale Iranului au fost divergente de-a lungul istoriei. Cele două ţări au avut conflicte intermitente de-a lungul secolului al XIX-lea, iar liderii sovietici au sprijinit mişcările separatiste din Iran în secolul al XX-lea. Sferele de influenţă ale celor două state se suprapun în Caucaz şi la Marea Caspică. Poate că Revoluţia Islamică din 1979 a îndepărtat Iranul de o alianţă cu Statele Unite, dar nu a adus Teheranul mai aproape de Moscova. Conducătorul revoluţiei, ayatollahul Ruhollah Khomeini, considera Uniunea Sovietică “lipsită de Dumnezeu” şi a eliminat grupurile de stânga din coaliţia revoluţionară. Dar o vizită a ministrului sovietic de Externe Eduard Şevardnadze în februarie 1989 şi o vizită a preşedintelul Majlis de la acea dată Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, patru luni mai târziu, au cimentat o încălzire a relaţiilor. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, relaţiile cu Moscova au fost strânse. Pe 25 august 1992, Teheranul şi Moscova au semnat un acord de 800 milioane USD, prin care companii ruseşti construiau două reactoare nucleare la Busher. Deşi contractul este anterior preşedinţiei lui Putin, liderul rus a trecut cu vederea semnalele că programul nuclear iranian nu ar fi în întregime civil. Cinci ani după ce Rafsanjani ameninţa Israelul cu folosirea armelor nucleare

28

şi în ciuda concluziilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, indicând că Iranul încălca acordurile de respectare a tratatului de neproliferare nucleară, ministrul de Externe rus Serghei Lavrov insista că programul iranian “este implementat în deplină concordanţă cu normele internaţionale.” Menţinerea schimburilor comerciale nucleare cu Teheranul i-a permis lui Putin să cimenteze un acord tacit prin care Iranul nu intervenea în Cecenia şi în alte cauze islamiste care ameninţă Rusia. Câştigarea acceptului iranian este extrem de importantă, dată fiind vecinătatea acestuia cu sudul tulburat al Rusiei. În schimb, Kremlinul proteja guvernul iranian de presiunea occidentală. Refuzul Rusiei de a accepta sancţiuni împotriva Iranului pentru programul nuclear a iritat Washingtonul, ca şi refuzul Moscovei de a forţa o reacţie iraniană la pachetul de stimulente oferit în mai 2006 de Uniunea Europeană şi SUA. Cu toate acestea, în luna decembrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie prin care impune sancţiuni Iranului pentru continuarea programului nuclear, interzicându-i importul de materiale nucleare.25 Iar evenimentele recente prin care Statele Unite critică exportul unor sisteme antiaeriene ruseşti catre Iran, apreciind că livrarea de armament către regimul conservator de la Teheran transmite un semnal greşit, dau dovada unei tensiuni în creştere în relaţiile dintre Rusia şi SUA. Drept răspuns, Moscova a anunţat că va examina şi alte solicitări ale Iranului privind achiziţionarea de armament defensiv.

Orice guvern din Orientul Mijlociu care caută sprijin din partea Moscovei înţelege că trebuie, fie să se alăture luptei Rusiei împotriva separatiştilor ceceni, fie, cel puţin, să accepte să nu intervină. După sfârşitul Războiului Rece, guvernul israelian a încercat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Moscova. Din 1999, serviciile secrete israeliene schimbă informaţii cu serviciile ruseşti şi oferă asistenţă forţelor ruseşti în domeniul pregătirii şi al securităţii frontierelor. Oficialii israelieni i-au comparat pe separatiştii ceceni cu teroriştii palestinieni. Şi Damascul a oferit sprijin diplomatic Rusiei. În septembrie 2005, preşedintele sirian Bashar al-Assad l-a primit pe preşedintele pro-rus al Ceceniei, Ali Alkhanov, la Damasc, oferind o oarecare legitimitate internaţională liderului contestat al Ceceniei. Şi factorul comercial este important. Guvernul rus şi-a asigurat contracte profitabile cu câteva state pe care Washingtonul le consideră paria. În decembrie 2005, guvernul iranian a semnat un contract militar de un miliard de dolari privind între altele livrarea a 29 de sisteme de apărare antirachetă Tor M1 pentru protejarea centralei nucleare de la Busher. Guvernul rus a vândut Siriei rachete Strelets. Putin a renunţat la vânzarea de armament încă şi mai sofisticat doar în urma protestelor puternice ale SUA şi Israelului. Resursele de petrol ale Iranului sunt un stimulent în plus. Rusia a investit 750 milioane USD în proiecte energetice în această ţară. Compania petrolieră rusească Lukoil vizează transferul a 23 % din producţie în Orientul Mijlociu până în 2015. Hamas la Kremlin Probabil că nimic nu a subliniat relativitatea luptei Moscovei împotriva terorismului mai bine ca invitarea unei delegaţii Hamas la Moscova în 2006. Deşi Moscova susţinuse de multă vreme Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi crearea unui stat palestinian, apropierea preşedintelui Putin de Hamas se îndepărtează de la tradiţie.

25 http://www.evz.ro/article.php?artid=288239

29

Liderii Hamas s-au folosit de ocazia acordată de Putin. Delegaţia Hamas s-a întâlnit cu Lavrov, a făcut un tur al capitalei împreună cu lideri ai comunităţii musulmane din Rusia şi a fost primită în audienţă de patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse. Relaţiile guvernului rus cu Hamas nu au determinat grupul să renunţe la terorism. Un jurnalist rus concluziona că “Moscova a invitat palestinienii doar de dragul invitaţiei, iar Hamas a venit doar de dragul de a veni.” Din nou, Cecenia a jucat rolul principal în strategia sa: Hamas a promis să nu se amestece în Caucazul de Nord. Sub conducerea lui Putin, legăturile dintre Moscova şi Ierusalim au cunoscut iniţial o perioadă de înflorire. Preşedintele Rusiei aprecia abordarea categorică a Ierusalimului în problema terorismului, precum şi asistenţa tehnică în problema cecenă. Faptul că un milion de israelieni vorbesc limba rusă a contribuit la dezvoltarea afacerilor. Relaţiile economice între Moscova şi Ierusalim s-au dezvoltat; sute de companii israeliene sunt prezente în Rusia. Oamenii de afaceri ruşi se ocupă de nevoile energetice în creştere ale Israelului. În prezent, schimburile comerciale directe între cele două ţări sunt estimate la aproximativ 1,5 miliarde USD. În aprilie 2006, guvernul rus a lansat un satelit israelian capabil să spioneze programul nuclear iranian. Facilitarea programului nuclear al Iranului şi invitarea Hamas sugerează că optimismul faţă de preşedintele Rusiei a fost prematur. Chiar dacă Kremlinul apreciază relaţiile economice fructuoase cu Israelul, când vine vorba de trasarea unei poziţii împotriva terorismului, Putin pune piciorul în prag. Rusia nu consideră Hamas sau Hezbollah grupuri teroriste; o apropiere prea mare de Israel împotriva terorismului ar putea însemna subminarea târgului faustian al lui Putin cu islamiştii în ceea ce priveşte Cecenia.26 In ultima perioadă, Rusia a trebuit să echilibreze două aspecte: relaţia bună cu Teheranul şi menţinerea solidarităţii cu statele din Vest pentru a sprijini efortul de a preveni Iranul în calea devenirii unui stat cu putere nucleară. În acest aspect, politica Rusiei în relaţia cu Vestul a devenit mai cooperantă. Moscova s-a opus sugestiilor de a sancţiona politic sau economic Teheranul, însă a sprijinit efortul de a dezbate problema activităţii nucleare a Iranului în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Tentativele de cooperare în privinţa Iranului necesită o atenţie sporită din cauza relaţiilor deteriorate ale SUA cu Rusia în această problemă. Şi prin acţiunile în cadrul Organizaţiei de Cooperare din Shanghai, Rusia şi China au sesizat oportunitatea de a diminua prezenţa SUA în regiune. Speranţele americanilor de a coopera în domeniul energetic au întampinat o serie de piedici: revocarea licenţei ExxonMobil pentru zona petroliera din Sahalin; destrămarea Yukos – preluarea de către stat a controlului domeniului petrolier (de altfel aceste aspecte strategice sunt enunţate în Conceptul de securitate a Federatiei Ruse); politica de a limita investiţiile vesticilor în sectorul energetic; întârzierea şi aproape desfiinţarea proiectului de construcţie a conductei Murmansk şi criza gazelor din Ucraina şi întreaga Europă ca răspuns la orientarea pro-Vestica a Kievului. În urma acestor evenimente dialogul strategic în domeniul energetic este suspendat.

4http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1024&title=Rusia_are_propria_politic%C4%83_%C3

%AEn_Orientul_Mijlociu

30

Din cele trei domenii de cooperare de dupa 11 septembrie (lupta împotriva terorismului, securitatea energetica şi neproliferarea) doar neproliferarea a rămas un exemplu de cooperare robustă. Problemele cele mai importante ale Rusiei au fost escaladarea preocupării privind pierderea influenţei în statele vecine. “Revoluţiile colorate” au avut drept rezultat creşterea puterii liderilor determinaţi să accelereze integrarea în Vest. În ciuda eforturilor substanţiale de a influenţa aceste evenimente, liderii Rusi au acuzat programele de promovare a democratiei în aceste state iniţiate de SUA. Lărgirea NATO rămâne un subiect de actualitate, nu doar pentru că şi alte state foste URSS şi-au propus să urmeze Statele Baltice. Cu toate că intrarea în Alianţa a Estoniei, Latviei şi a Lituaniei în 2002 a stârnit reacţii negative la Moscova, în 2004, Ministrul Apărarii, Serghei Ivanov a declarat că integrarea statelor Baltice în NATO ar putea influenţa reconsiderarea strategiei nucleare a Rusiei. Părerile personale ale expertilor ambelor ţări au evoluat în aţa fel încât discursurile recente ale oficialilor SUA şi a Rusiei erau imposibile de imaginat câtiva ani în urmă. Reproşul Condolizzei Rice la adresa Rusiei în privinţă suspendării livrării de gaze către Ucraina şi declaraţia lui Tom Casey, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat american, care a precizat că Washingtonul a dezbătut cu Moscova problema exporturilor de armament către Teheran. "Este clar că nu dorim să vedem cum state care susţin terorismul sunt alimentate cu armament letal. Iranul este un susţinator al terorismului global". Preşedintele Putin, pe de altă parte, prezent la summit-ul pe teme de securitate de la Munchen, a denunţat expansiunea NATO şi voinţa "destabilizatoare" a Statelor Unite si a afirmat ca :” nimeni nu se mai simte protejat de dreptul internaţional, în faţa Americii”. Concomitent, într-un interviu acordat postului de televiziune al-Jazeera, Putin s-a declarat îngrijorat de mărirea contingentului militar american în Irak. Preşedintele rus a denunţat în special deplasarea unui al doilea portavion american în Golful Persic şi a spus că uriaşa concentrare de trupe şi armament din regiune provoacă nelinişte. Putin s-a întrebat retoric în interviu dacă securitatea unui stat se bazează pe dreptul internaţional sau pe intervenţii unilaterale care ignoră convenţiile internaţionale - aluzie evidentă la intervenţia americană în Irak din 2003. El a cerut din nou Casei Albe să anunţe un program de retragere a forţelor americane din Golful Persic, mai ales în contextul speculaţiilor privitoare la un atac asupra Iranului. În opinia preşedintelui rus, Statele Unite au făcut mai mult rău Irakului decît regimul lui Saddam Hussein. Aceste exemple sunt mai mult decât suficiente pentru a concluziona că relaţiile între SUA şi Rusia sunt condiţionate de interesele ambelor puteri şi că aceste interese nu sunt nicidecum comune. Având în vedere că vom asista în viitorul apropiat la alegeri în ambele state, nu se poate contura un viitor clar asupra evoluţiei relaţiilor între SUA şi Federatia Rusă. 3. Relaţiile Federatiei Ruse cu NATO NATO a fost pentru URSS simbolul “Războiului Rece”. Înca din 1990, în declaraţia de la Londra, a fost stipulat că :”URSS şi ţările Pactului de la Varşovia nu mai sunt inamicii NATO. Imediat după destrămarea URSS-ului, oficialii ruşi analizau posibilitatea intrării Rusiei în Alianta. La sfărşitul anului 1991, preşedintele rus, B. Eltin a adresat o scrisoare secretarului general al NATO, care conţinea intenţia imediată a Rusiei de a intra în Alianta. Însă textul a fost formulat în

31

aşa fel , incât putea fi interpretat ca fiind o eroare. Oficialii NATO nu au considerat acea formulare o intenţie a Rusie de a intra în blocul Nord-Atlantic şi, ulterior, rusii au corectat acea formulare. Ideea de a intra în NATO, nu a dispărut. Însă nu mai venea din partea preşedintelui, ci din partea experţilor în politică internatională de orientare liberală. Este important de mentionat că pentru Eltin, relaţiile cu SUA au fost mai importante decat cele cu Europa. Preşedintele SUA, Bill Clinton, considera că lăsarea unei perspective de intrare în alianţa a Rusiei era mai eficientă decât o declaraţie categorică care ar fi precizat că Rusia nu va intra niciodată în NATO. Extinderea NATO în 1997 şi conflictul din Kosovo din 1999 nu doar au închis acest subiect ipotetic, dar au acutizat relaţia dintre NATO şi Rusia, în ciuda “parteneriatului privilegiat” încheiat în 1997. Odată cu venirea lui Putin la preşedenţia Federaţiei Ruse, a fost efectuat primul pas de politică externă a acestuia. În februarie 2000, a fost invitat la Moscova secretarul general al NATO, Lordul Robertson. La întrebarea jurnalistului englez David Frost dacă există posibilitatea ca Rusia să adere la NATO, V.Putin a dat raspunsul celebru: “De ce nu?”. Evenimentele ce au urmat in 2001, au readus în discuţie această posibilitate. Chiar până la criza fundamentala din martie 2003 provocată de intervenţia SUA în Irak, această posibilitate a Rusiei de a intra în Alianţa era acceptata de unii. După 2003 acest subiect a fost închis. Şi nu datorită războiului din Irak, ci din cauza diviziunii politice şi strategice a Vestului, modificarea relaţiilor Europei cu SUA şi a SUA cu NATO. În condiţii ipotetice de intrare a Rusiei in NATO s-ar fi ajuns, probabil, la blocarea instituţionalizată a Moscovei, Berlinului şi a Parisului faţa de Washington, Londra şi “Noua Europa” .27 Logica elitelor politice de la Moscova era că NATO a fost creat pentru contracararea puterii URSS-ului şi a partenerilor săi (statele Pactului de la Varşovia). După desfiinţarea URSS şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în urma căderii comunismului, NATO nu doar că nu dispare, ci se lărgeste, incluzând în statutul de membru state din fosta Organizaţie a Tratatului de la Varsovia, extinzându-se până aproape de graniţa Rusiei, pe care nu o invită să adere. Într-o asemenea logică, insă, există multă neîntelegere a politicii statelor care intră în componenţa alianţei şi a condiţiilor în care se formează această politică. Alianţa Nord-Atlantică a fost mereu mai mult decât un bloc militar. Extinderea NATO în Vest nu reflectă intenţiile agresive ale Alianţei asupra Rusiei ci denotă tendinţa ţărilor din Europa Centrala şi de Est de a a urma statele Vestice. În NATO nu sunt invitate, ci acceptate statele care sunt gata să reformeze politica de apărare şi întreg sectorul securităţii naţionale în aşa fel încât să corespundă standardelor din cadrul alianţei. În perioada anilor ‘90, orientarea conducătorilor ruşi consideră statele membre NATO partenerii Rusiei. Opozitia internă afirmă însă, că NATO este blocul militar în axpansiune care ameninţă Rusia. Autorităţile militare şi conducătorii din domeniul apărării continuau să privească din inerţie sau din lipsa dorinţei de a se supune reformelor radicale NATO şi USA drept forţe adverse. În asemenea condiţii relaţia dintre NATO şi Rusia nu putea fi una productivă. Rusia din momentul creării Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic nu a agreat această structura, în primul rând din cauza statutului diferit al ţărilor post-sovietice faţă de statele membre NATO. După modificarea acestui Consiliu în Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic, poziţia Rusiei faţa de acesta nu s-a modificat. Prima problemă comună a Rusiei şi a Consiliului Parteneriatului Euro Atlantic a fost efortul de a înceta conflictul în fosta Iugoslavie. În 1992-1993, problemele operaţiilor de menţinere a păcii erau în centrul relaţiilor dintre NATO şi Rusia. Nici acestea nu s-au soldat cu un rezultat practic. Scăderea interesului din partea administratiei SUA către Europa, ineficienţa acţiunilor ONU în Bosnia şi Herţegovina (în care au participat şi contingente din Rusia) nu au creat condiţii favorabile pentru cooperare.

27 “Defense Reform and The Russian Navy” Yuri Krupnov NATO Defense College, October 2006

32

În 1993, Rusia a anunţat că devine forţa de menţinere a păcii în tot spaţiul post-sovietic, fapt ce a fost catalogat de vestici drept încercarea imperialista de dominare şi au refuzat recunoasterea rolului Rusiei de garant al securităţii în zonă. Elitele Rusiei, au privit suspicios acţiunile europenilor şi a americanilor în Balcani. Până acum, opinia rusă este de acuzare a Germaniei pentru razboiul în Iugoslavia, soldat cu independenţa Croaţiei şi a Sloveniei. Din primăvara anului 1992, divergenţele între NATO şi Rusia au fost pe tema crizei din Bosnia. Moscova nu a fost de acord cu declaraţia Consiliului NATO din 17 decembrie 1992, în care vina pentru acest conflict a fost atribuită sârbilor bosniaci şi Serbiei. Conducerea Rusiei, a făcut o mare greseală mizând pe Slobodan Milosevic, neavând instrumente de influenţă asupra liderului sârb. Pentru Rusia, problema Balcanilor nu consta în protejarea partenerului istoric - Serbia, ci în consolidarea puterii pe spaţiul geopolitic tradiţional. Politica intensă a SUA în 1994 a pus Rusia în faţa unei noi dileme: de a deveni aliatul SUA, sau să ramână de partea lui Miloşevic? Până la urmă Rusia a fost nevoită să devină partenerul mai mic al SUA în Balcani. Începând cu 1993, problema Rusiei a devenit extinderea in Est a NATO. Mulţi oficiali ruşi (în special cei din serviciile externe) erau de părere că în extinderea NATO trebuie să se ia în considerare şi părerea Rusiei. În caz contrar se preconizau efecte politice şi militare negative.28 Multe voci de la Moscova insistau asupra dreptului de veto a Rusiei în cazul statelor ex-URSS. SUA a venit cu iniţiativa acceptată de ţările din Europa Centrala şi de Est de a crea programul ”Parteneriatul pentru pace”. Esenţa parteneriatului consta în transformarea treptată a întregului domeniu militar şi de apărare la standardele NATO. Rusia a semnat documentul de includere în acest program în 1994, insă abia în 1994 a fost elaborat un program individual de parteneriat. Chiar şi după semnare, Rusia a rămas unul dintre partenerii cel mai putin activi. Problema reală a extinderii NATO este destul de simplă – statele aflate sub influenţă Rusiei treceau în zona de influenţa a Vestului. Anume aceste state, creând o “zonă neutră” garantau în anii 1990 securitatea Rusiei, şi păstrau nivelul de influenţa al Federaţiei în Europa de Est. Rusia insista asupra statutului exclusivist al relaţiei cu NATO. Eşecul ideii de parteneriat între NATO şi CSI (în frunte cu Rusia, bineînteles) a fost subliniat şi de parteneriatul ţărilor din CSI (Ucraina, Georgia, Azerbadjan, Uzbekistan) cu NATO. În 1997, la Paris a fost semnat actul de bază Rusia-NATO. Totuşi, Moscova nu recunoştea legitimitatea extinderii NATO şi cerea relaţii “temperate” cu Alianţa. În aceste incercări a fost propusă reintegrarea spaţiului post-sovietic în CSI. Apropierea de Belarus era posibilă şi dorită. Uniunea Rusia –Belarus , creată în 1997 era o barieră în calea extinderii Alianţei.

La Paris, la 27 mai 1997 a fost stabilit Actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate Reciproce dintre NATO şi Federaţia Rusă, semnat. 29

Crearea acestui Consiliu permanent Rusia-NATO a ridicat o serie de întrebari de genul : “Daca Rusia , nefiind membră NATO nu va influenţa deciziile în cadrul alianţei, şi dacă acest Consiliu permanent nu va înlocui Consiliul NATO?” În realitate, acest consiliu a avut un impact mult mai mic, Alianţa blocând orice posibilitate de luare în comun a deciziilor cu Rusia. Conflictul din Kosovo a demonstrat incapacitatea Moscovei de a intermedia între Belgrad şi Washington. Politica externă a Rusiei a suferit un eşec, nefiind recunoscută de SUA, şi nici nu a obţinut respectul lui Miloshevich. Washingtonul era iritat de ambivalenţa Moscovei, iar Belgradul manipula aceasta situaţie. În rezultatul conflictului din Kosovo, atât SUA cat şi mebrii NATO din Europa (Franţa, Germania) au refuzat dreptul de veto al Rusiei în domeniul securităţii europene.

28 “Perspectivele extinderii NATO si interesele Rusiei” raport E. Primakov. Moscova,1993 29 http://www.nato.int/docu/other/ro/facts/nato-rus_rom.htm

33

In 1999, criza din Kosovo a însemnat punctul cel mai culminant al relaţiilor tensionate dintre Rusia şi Vest după terminarea “războiului rece”.

Din probleme de interes comun pentru NATO şi Rusia care fuseseră abordate în cadrul Consiliului Permanent făceau parte strategia şi doctrina, controlul armelor, proliferarea, infrastructura militară, armele nucleare, reinstruirea personalului militar demobilizat şi căutarea şi salvarea pe mare. De asemenea, a fost stabilită deschiderea unui Birou de Informare NATO la Moscova.

Înlocuirea Consiliului permanent Rusia – NATO în 2002 cu Consiliul Rusia-NATO a însemnat un pas înainte a dezvoltării relaţiilor Moscovei cu Vestul. Aici au avut o importanţa majoră o serie de factori: lupta împotriva terorismului era capul de afiş al agendei securităţii internaţionale, accentuarea geostrategica a regiunii Orientului Apropiat; scăderea importanţei “factorului rus” în activitatea politică şi militară a NATO. Intrarea Rusiei în NATO, şi apărarea teritoriului Federaţiei de NATO nu mai erau probleme de actualitate. Acestea au contribuit la crearea de condiţii în scopul unei cooperări pragmatice, în domeniile în care interesele coincideau. Parteneriatul Rusia –NATO presupunea demilitarizarea relaţiilor dintre Rusia şi statele din Vest, în primul rând cele europene. Un război între Rusia şi Germania este la fel de greu de imaginat ca un război între Germania şi Franţa. Cu SUA, din cauza potenţialului nuclear, situaţia nu este similară. Cu toate acestea Rusia are o pozitie de dualitate în relatia cu NATO. Alianţa este privită ca un partener şi ca un potenţial inamic. Efectele negative ale acestei dualităţi sunt evidente. Mereu există o dezorientare a partenerilor militari, sunt blocate iniţiativele pozitive din domeniul militar. 30 3.1 Problema terorismului în relaţiile dintre Rusia şi NATO

Problema combaterii terorismului s-a aflat pe agenda dialogului cu NATO încă dinaintea semnării Actului Fondator NATO-Rusia în 1997. La mijlocul anilor 90 ai secolului trecut, NATO începuse deja să invite ţări partenere să ia parte la întâlniri importante ale diferitelor comitete. În acelaşi timp, Alianţa a început să organizeze întâlniri în format „NATO plus Rusia”, în cadrul cărora puteau participa reprezentanţii diferitelor servicii ruse. Apoi, „anti-terorismul”, respectiv, măsurile defensive pentru reducerea vulnerabilităţii la terorism, a fost desemnat drept un domeniu specific de consultări şi cooperare în Actul Fondator. Totuşi, în acel moment, nici NATO şi nici Rusia nu aveau o înţelegere clară în privinţa modului în care urma să fie dezvoltată cooperarea în această sferă şi în privinţa obiectivelor şi domeniilor asupra cărora trebuiau să-şi concentreze atenţia. Discuţiile iniţiale s-au axat în principal asupra schimburilor de asigurări reciproce privind importanţa unei astfel de cooperări şi a apelurilor de a o dezvolta. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment de cotitură al relaţiilor NATO-Rusia. Nevoia de a combina eforturile devenea acută. La 13 septembrie, la numai două zile după producerea atacurilor, Consiliul Întrunit Permanent NATO-Rusia a adoptat o declaraţie comună de condamnare a atacurilor, exprimând deschiderea pentru o acţiune comună în vederea combaterii ameninţării teroriste. O lună mai târziu, se convenea un prim plan de acţiune de cooperare, care sublinia nevoia pentru o cooperare NATO-Rusia sporită în vederea abordării noilor provocări de securitate.

30 “Relatiile politice ale Rusiei cu SUA si UE: Aliati, Parteneri sau Dusmani?” D.Trenin, Moscova

34

Evident, Rusia avea multe lucruri de oferit partenerilor săi în domeniul anti-terorismului. Acestea includ capabilităţi de informaţii, influenţă politică în regiuni importante ale lumii şi experienţa în privinţa prevenirii atacurilor teroriste şi a gestionării urmărilor acestora. La rândul său, NATO oferă o gamă impresionantă de potenţiale răspunsuri politico-militare în cazul situaţiilor de criză. În plus, spre deosebire de alte structuri inter-guvernamentale, Alianţa poate asigura confidenţialitatea informaţiilor, care are o importanţă deosebită în lupta împotriva terorismului.

Declaraţia de la Roma din mai 2002, Relaţiile NATO-Rusia: O Nouă Calitate , care a constituit baza pentru înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia, identifica lupta împotriva terorismului drept un domeniu cheie de cooperare practică. Totodată, acest document a stabilit noi mecanisme şi proceduri de cooperare care să contribuie la realizarea unei mai bune înţelegeri şi reapropieri între aliaţi şi Rusia. Semnificaţia politică a Consiliului NATO-Rusia a devenit evidentă pentru Moscova după tragedia de la şcoala din Beslan din septembrie 2004, în care au fost ucişi 344 de civili, dintre care 186 de copii. Consiliul NATO-Rusia a fost primul organism internaţional care a adoptat o declaraţie hotărâtă şi ne-echivocă de condamnare a acestui eveniment drept o crimă şi o ameninţare directă împotriva securităţii noastre comune, valorilor împărtăşite şi a drepturilor fundamentale şi libertăţilor omului. De asemenea a confirmat hotărârea sa de a-şi intensifica eforturile pentru combaterea terorismului. Totodată, am apreciat în mod deosebit solidaritatea demonstrată de alţi membri NRC, precum şi declaraţiile de sprijin ale secretarului general NATO. Unul dintre noile mecanisme ale Consiliului NATO-Rusia este Grupul de Lucru ad-hoc pe problematica terorismului, care ia în discuţie abordările conceptuale în vederea abordării ameninţării terorismului şi urmăreşte să dezvolte cooperarea practică. Până în prezent, Grupul a reuşit să elaboreze şi să adopte o serie de documente comune. Acestea includ evaluări ale ameninţărilor şi provocărilor generate de al Qaida, ameninţărilor teroriste la adresa securităţii forţelor de menţinere a păcii în Balcani, ameninţărilor teroriste în cazul aeronavelor civile, inclusiv în privinţa ameninţărilor atacurilor cu aeronave civile împotriva elementelor de infrastructură de importanţă deosebită, ameninţărilor la adresa membrilor NRC generate de extremismul şi radicalismul islamic în Asia Centrală şi ale ameninţărilor teroriste prezente şi viitoare împotriva mijloacelor de transport de marfă şi pasageri. De asemenea, în prezent elaborăm un document privind ameninţările potenţiale la adresa sistemelor de informaţii ale statelor membre NRC.

Cooperarea în vederea elaborării unei analize privind ameninţările teroriste a demonstrat că, în pofida diferenţelor de abordare, NATO şi Rusia împărtăşesc multe puncte de vedere privind natura ameninţărilor teroriste şi căile de a le aborda. Având în vederea existenţa acestei provocări, activitatea NATO-Rusia în acest domeniu trebuie să fie atât variată, cât şi multi-dimensională.

Un domeniu important de studiu este cel al cooperării între instituţiile militare. În vederea discutării acestui aspect şi a formulării unor recomandări pentru acţiuni comune, s-au desfăşurat trei conferinţe la nivel înalt privind rolul armatelor în lupta împotriva terorismului, la Norfolk, în Virginia, Moscova şi Roma. Un alt domeniu este cel al utilizării armelor non-letale în contracararea teroriştilor. Sub auspiciile Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, au fost organizate expoziţii şi prezentări de noi tehnologii dezvoltate de companiile ruseşti şi occidentale, care ar putea fi folosite în operaţiile contra-teroriste. În plus, aspectele anti-teroriste sunt studiate în cadrul Iniţiativei de Cooperare Aerospaţială, grupurilor de lucru ad-hoc pentru

35

apărarea teatrelor împotriva rachetelor şi proliferarea armelor de distrugere în masă şi al grupurilor de experţi în domeniul nuclear.

O conferinţă internaţională pe tema învăţămintelor desprinse din atacurile teroriste s-a desfăşurat sub auspiciile Consiliului NATO-Rusia la Ljubljana, Slovenia, între 27 iunie şi 1 iulie 2005. Aceasta a beneficiat de prezenţa reprezentanţilor instituţiilor şi serviciilor de menţinere a ordinii, salvare şi sănătate din ţările membre NRC implicate în operaţiile de răspuns împotriva terorismului, care le-a permis să facă un schimb de experienţă în privinţa prevenirii activităţii teroriste, managementului consecinţelor acesteia şi gestionarea situaţiilor în care au fost luaţi ostatici. În timp ce discuţiile la nivelul experţilor sunt importante pentru dezvoltarea unor strategii anti-teroriste reale, colaborarea în domeniul anti-terorist trebuie să depăşească analizele „pe hârtie”. În acest fel, unele studii şi evaluări au fost testate în practică prin exerciţii comune. Acestea includ Kaliningrad 2004, care a urmărit testarea procedurilor pentru realizarea unei diviziuni ideale a responsabilităţilor în gestionarea consecinţelor unei catastrofe la scară mare, şi Avaria 2004, vizând măsurile pentru asigurarea depozitării sigure a armelor nucleare.

Cooperarea împotriva terorismului în domeniul planificării urgenţelor civile progresează de asemenea. De exemplu, o iniţiativă ungaro-rusă pentru crearea unei capabilităţi NRC care să asigure un răspuns rapid în cazul producerii dezastrelor naturale, catastrofelor produse de oameni şi, înainte de toate, a actelor teroriste implicând ameninţarea sau utilizarea armelor de distrugere în masă, este dezvoltată în prezent. În acest scop, Rusia oferă unităţi specializate pentru detectarea substanţelor periculoase şi gestionarea consecinţelor folosirii acestora.

Comitetul Ştiinţific al NRC şi-a reorientat în ultimii ani atenţia asupra promovării cercetării ştiinţifice relevante pentru lupta împotriva terorismului. Astfel, a fost înfiinţat un grup de experţi pentru consecinţe sociale şi psihologice generate de acte teroriste, care analizează recentele atentate teroriste din Rusia, alte câteva ţări europene şi Statele Unite şi elaborează recomandări colective pentru acţiuni în cazuri similare. În alte domenii, se desfăşoară de asemenea o activitate în vederea detectării substanţelor explozibile, dispozitivelor explozive artizanale şi a purtătorilor sinucigaşi de centuri cu explozivi. Mai mult decât atât, sunt în curs de formare şi alte grupuri de experţi pentru infrastructura de transport vulnerabilă şi securitatea cibernetică, precum şi pentru problemele de securitate ştiinţifică şi tehnică legate de folosirea dispozitivelor nucleare, biologice şi chimice de către terorişti. Totodată, există planuri pentru dezvoltarea cooperării în sfera contracarării „terorismului ecologic”.Elaborarea anuală a unui plan privind terorismul convenită la întâlnirea NRC de la Summit-ul de la Istanbul din iunie 2004, a marcat un moment important în dezvoltarea cooperării NATO-Rusia împotriva terorismului. Drept urmare, miniştrii de externe ai NRC au aprobat în decembrie 2004 un Plan de Acţiune NATO-Rusia împotriva Terorismului comprehensiv, care oferă o strategie coerentă pentru prevenirea terorismului, combaterea activităţilor teroriste şi gestionarea consecinţelor actelor teroriste. Astfel, trecem acum de la declaraţii de intenţie şi exerciţii la explorarea posibilităţilor de executare a unor acţiuni practice comune, inclusiv acţiuni care implică utilizarea mijloacelor militare pentru contracararea ameninţărilor teroriste. La nivel operaţional, Rusia participa la Active Endeavour, operaţia contra-teroristă a NATO din Marea Mediterană. În cadrul primei operaţii comune NATO-Rusia după retragerea în 2003 a contingentului militar rus din cadrul forţelor conduse de NATO în Balcani, nave ruseşti s-au alăturat navelor aliate pentru monitorizarea şi inspectarea vaselor comerciale suspecte de a fi implicate în activităţi ilegale.

36

Un alt element important al parteneriatului împotriva terorii al NRC este cooperarea în combaterea comerţului cu narcotice în Afganistan. Acesta este important deoarece de foarte multe ori banii proveniţi din droguri contribuie la finanţarea grupurilor teroriste. Numeroase întâlniri pe această temă ale experţilor au identificat următoarele domenii de cooperare: schimbul de informaţii, inclusiv informaţiile clasificate; instruirea specialiştilor pentru unităţile anti-narcotice; sprijinul practic pentru serviciile anti-drog în cazul Afganistanului şi al ţărilor de tranzit din Asia Centrală. În prezent, se desfăşoară un proiect pilot care urmăreşte instruirea specialiştilor pentru unităţile de contracarare a traficului cu narcotice din aceste ţări, utilizând echipe de instruire în teren şi baze de instruire, cum ar fi Centrul Domodedovo din Rusia.

Indiferent de forum, Rusia caută în mod consecvent să dezvolte o strategie globală pentru a combate noile ameninţări şi provocări de securitate. Cooperarea NATO-Rusia în domeniul contra-terorismului va deveni mult mai reală dacă va complementa eforturile similare ale altor organizaţii internaţionale. Drept urmare, Rusia sprijină de asemenea eforturile Alianţei de a construi o cooperare mai strânsă cu ONU, UE şi alte structuri regionale. Totodată, Rusia crede în dezvoltarea cooperării practice dintre NATO şi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), care cuprinde, printre altele, state din Caucaz şi Asia Centrală, precum şi Rusia.

4. Politica Externă a Federatiei Ruse şi Comunitatea Statelor Independente

Comunitatea Statelor Independente a fost un mecanism-cheie al Rusiei pentru a recrea o sfera de dominanta şi a fost stabilit sa uneasca vecinii mai mici, aproape de Moscova şi sa creeze o super-structura politica ce ar coordona economia, politica şi securitatea externa. Comuniunea de naţiuni, sau “de langa granita”, a fost definita ca zona de “interes primar” a Rusiei, unitate care trebuia sa fie restaurata şi minimalizata in afara influentelor. Era implicat un important calcul economic, ca descoperirile Moscovei sa asigure accesul şi controlul asupra rutelor majore de transport şi conductelor care traverseaza regiunea. Sub protecţia CSI, Rusia a castigat deasemenea control asupra facilitaţilor militare asa cum le avea anterior şi s-a concentrat asupra altor granite ale CSI şi asupra propriei frontiere militare.

CSI, creata în 1991 pentru a lua locul URSS şi a suplini relaţiile pre-existente între statele unionale, s-a dovedit a fi extrem de fragila şi animata de contradicţii pentru a putea fi un vehicul politic coerent. Tendinta de a imita integrarea europeana a esuat din cauza grabei şi a lipsei capacitaţii administrative a noilor state independente.

Rusia nu are intenţia unei încorporari teritoriale, aceasta este o propunere costisitoare. În schimb, urmeaza o dominaţie selectiva în domeniile cheie cum ar fi: domeniul energetic, al afacerilor şi militar pentru a face posibila influenta primara asupra securitaţii şi politicii economice a unei tari straine. Sub conducerea lui Yeltsin, structurile CSI, au procurat Moscovei un mecanism pentru a planui influenta politica şi pentru a limita occidentalizarea care bu era bine venita. Kremlin-ul sub conducerea lui Putin a calculat ca un CSI revigorat, dominat de Rusia va deveni în viitor un pol distinct de influenta într-o lume multipolara. Aceasta va determina dezvoltarea organelor supranaţionale incluzand o unitate economica dupa modelul Comunitaţii Economice Euristice şi a unei Organizaţii de Securitate Colectiva lansata în octombrie 2002 sub comanda Rusiei. Asa cum era de asteptat, Moscova a facut presiuni pentru “suveranitatea asimetrica”, în care işi atribuia cuvantul decisiv în toate afacerile Comunitaţii.

37

În completarea structurilor CSI, Rusia a urmarit sa uneasca mai multe aranjamente bilaterale prin aplicarea presiunii directe asupra guvernelor vizate. Aceasta a inclus o silire diplomatica, campanii de dezinformare, amenintari militare, actiuni de pastrare a pacii, controlul energiei, presiuni economice, manipulare etnica, exploatarea retelelor criminale şi patrunderea sistemului de informaţii.

La lansarea Conceptului de Politica Externa in 2000, Federaţia Rusa a insistat pe trei direcţii de dezvoltare privilegiate, legate de promovarea intereselor sale în spaţiul post-sovietic.

- multipolarismul – ca modalitate de contrabalansare a poziţiei de unica supremaţie a SUA; - promovarea relaţiilor Rusia-Germania-Franta - acestea au fost folosite pentru a sfida Statele Unite şi pentru a legitima acţiunile Moscovei in spaţiul post-sovietic (ca în cazul Abhaziei); - promovarea paradigmei Eurasia drept contrapondere a ideii euro-atlantice. 31

Putin vede relaţiile economice ca o metoda special valabila de a castiga influenta politica. Ca suplinitoare energetica a regiunii, Moscova a adancit dependenta statelor europene estice a caror vulnerabilitate poate fi transformata într-o ascendenta politica. Furnizarea de energie şi alte resurse strategice pot fi diminuate sau întrerupte în scopul de a exercita presiuni asupra capitalurilor specifice pentru a ajusta politicile lor. Amenintarea potenţialului haos prin intermediul crizei de energie a generat presiuni puternice asupra guvernarilor vecine sa-şi sincronizeze politicile cu Kremlinul. Achiziţiile Rusiei de elemente cheie de infrastructura, cum ar fi conductele de energie şi rafinarie, permit Moscovei sa aplice şi alte presiuni. Cele mai vulnerabile state s-au încarcat cu datorii enorme pe care Moscova le-a schimbat pe acţiuni in industriile strategice importante. În acest sens, Moscova a atasat mai multe “sfori” fostelor sale marionete.

Legaturile dintre Kremlin şi statele din regiune s-au deteriorat dupa valul de miscari democratice care a adus la putere lideri prooccidentali în Georgia şi Ucraina şi a încurajat sentimentele antiruse în Azerbaidjan şi Moldova. Iniţiativa celor patru state de a forma Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economica este considerata drept o lovitura puternica pentru Moscova, care nu a fost invitata sa se alature noului grup şi care este confruntata cu perspectiva de a ramine alaturi de numai opt state în CSI, printre acestea numarîndu-se Belarusul, Armenia, Kazakhstanul, Kirgizstanul, Tadjikistanul şi Uzbekistanul. Divergentele în interiorul CSI s-au intensificat. Rusia, care l-a susţinut pe rivalul lui Viktor Iuscenko în alegerile prezidenţiale din Ucraina, a intrat in conflict cu Kievul la începutul aului 2006, provocind o criza energetica în Europa. Kremlinul a avut disensiuni şi cu Georgia, în legatura cu sprijinul acordat de Moscova celor doua regiuni separatiste georgiene şi încercarile de a amîna retragerea bazelor militare. Iar situaţia s-a agravat dupa ce Rusia a decis sa interzica importurile de vinuri din Georgia şi Republica Moldova. Şi Azerbaidjanul a provocat nemultumirea Rusiei, prin dezvoltarea relaţiilor cu Statele Unite şi construcţia unei conducte de ţitei dinspre Marea Caspica spre Turcia (pe ruta Baku – Tbilisi – Ceyhan) şi prin negocierile cu UE privind proiectul Nabucco.

Prin reformarea CSI, Rusia şi-a dorit statutul de lider al spaţiului post sovietic. S-a ajuns însa la concluzia ca Rusia nu poate fi regionala. Potenţialul nuclear nu joaca nici un rol în conflictele cu Ucraina sau Moldova, iar alte instrumente mai sensibile sunt stapanite cu dificultate. 32

31 “Republica Moldova. Spre Uniunea Europeana fara reforme democratice: Raport de tara – 2004, Iulian Chifu, Chisinau, 2005

38

Astazi, CSI şi alte structuri integraţioniste din spaţiul post sovietic trec printr-o criza de sistem, provocata de slabirea relaţiilor economice între membrii comunitaţii. În pofida discursului optimist de aprofundare a integrarii al reprezentanţilor Rusiei, al Belarus şi Kazakhstan, problema de baza este menţinerea CSI – ului. Atat Tbilisi cat şi Kiev-ul au anuntat dupa crizele vinurilor şi a gazelor, posibilitatea de a ieşi din componenta CSI.

Moldova, Turkmenistan şi Azerbaidjan işi orienteaza politica sa spre tarile vestice. În ceea ce priveste Kazakhstanul, este statul care susţine menţinerea CSI şi este partenerul important al Rusiei. Dar şi aici, în ultima vreme se evidenţiaza o dinamica negativa privind CSI-ul, care se reflecta şi aspupra relaţiilor cu Rusia. Acest proces se caracterizeaza prin faptul ca Astana a început procesul de revizuire cardinala a relaţiilor cu CSI. În acest context, Kazakhstanul propunea un model nou al Comunitaţii, bazat pe nivel diferenţiat al integrarii. În etapa actuala relaţiile dintre Moscova şi Kazakhstan sunt caracterizate prin “pragmatism”. Pe langa problemele tradiţionale ( problema frontierelor, a “Baiconur-ul”) au aparut noi dificultaţi. Astana demonstreaza o independenta tot mai mare fata de Moscova în probleme de politica externa şi în politica energetica. În multe probleme de ordin economic şi politic, Kazakhstanul da prioritate SUA, UE şi tarilor din regiunea Asiei şi a Pacificului, fapte care nu sunt favorabile Moscovei.33

Analiza politicii externe a Federaţiei Ruse privind statele din fosta URSS variaza între doua concepte de abordare. Primul, cel mai raspandit, este abordarea politicii lui Putin a statului hegemonic în crestere, cu tendinta de a reinstaura sferele de influenta în CSI, reincarnarea în rolul de lider evident al spaţiului post sovietic şi la folosirea ulterioara a acestui rol pentru statutul Rusiei de unul din centrele de influenta a lumii multipolare. Alta abordare raspandita analizeaza Federaţia Rusa ca “Nigeria Eurasiei”, pentru care discursurile de consolidare a puterii statului sunt doar niste instrumente propagandiste pentru interiorul tarii, iar singurul scop al politicii pe spaţiul post sovietic este obţinerea maxima de profit material în urma conjucturii pe piata petrolului şi a gazelor prin cooperarea cu elitele corupte ale afacerilor din CSI, şi crearea de mecanisme de prevenire a “revoluţiilor portocalii”.

Nu poate fi negat faptul ca, în ultimii ani Federaţia Rusa s-a bucurat de o dezvoltare economica. Tara dispune de rezerve de aur în valoare de 206 miliarde de dolari (locul 5 în lume)34.

Revoluţia Oranj din Ucraina a devenit un simbol al unei etape noi a politicii externe rusesti cu tarile CSI. Daca pana în 2004 razboaiele comerciale erau soluţionate pe calea diplomaţiei neoficiale, începand cu aceasta perioada a fost revizuit rolul relaţiilor economice cu statele CSI. În primul rand, a fost exploatat la maxim exportul de energie. În al doile rand, a fost adoptata decizia politica de a transforma relaţiile comerciale cu statele « neloiale » CSI într-un instrument de presiune. Elemente noi ale politicii externe ale Federaţiei Ruse au fost şi sprijinirea deschisa a regimurilor separatiste în Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud. Daca acum ceva timp, Rusia era

32 http://www.globalaffairs.ru/redcol/0/6933.html, Fiodor Luchianov

33 http://www.dumaem.ru/index.php?iq=st_show&pr_id=0&rm_id=0&tm_id=0&st_id=925&lid=0&page=1

34 http://www.zerkalo-nedeli.com

39

adepta unitaţii teritoriale a statelor postsovietice, acum, exista propuneri de a folosi exemplul Kosovo, pentru a folosi acest precedent în conflictele din CSI.35

Unul din elementele paradoxale ale reviziei relaţiilor cu CSI, este tendinta evidenta de a refuza acordurile anterior obţinute asupra comertului liber şi a planului de a crea zona de liber schimb în CSI, sau, cel puţin în unele state. Convenţia privind comertul liber a fost semnata înca din 1994, dar nu a fost ratificata de Duma de Stat. Refuzul de a trece la comertul liber fara limitari cu Ucraina a fost justificat în aprilie 2006 prin faptul ca Ucraina şi Rusia intra în OMC în condiţii diferite – un comert liber între doua state partenere nu este binevenit decat pentru cel care intra în OMC în condiţii mai liberale, adica Ucraina. Acest argument este nefondat întrucat comertul liber acopera doar produsele originare din statele care participa în zona de liber schimb şi nu asupra tuturor produselor din state terte.

Livrarea de gaze la preturi “prietenesti” este în scadere. În declaraţia din 2005, Ministrul de externe al Federaţiei Ruse Serghei Lavrov a declarat ca “Rusia se va impune prin cresterea importantei economice, nemaifiind în stare sa aduca “jerfe” pentru a menţine pozitia de influenta” . De exemplu, datoriile Armeniei şi a Kirgiziei au fost anulate în schimbul transferarii unor intreprinderi strategice Rusiei. Începand cu anul 2000, numai 20% din investiţiile facute de Rusia în strainatate s-au facut în statele CSI.36 Cu excepţia unor exemple aparte în domeniul economic, Rusia nu poate fi un concurent real Vestului. Între 1993 şi 2004, investiţiile directe ale Rusiei în Kazakhstan au fost de aproximativ 930 de milioane de dolari SUA, pe cand SUA, Marea Britanie şi Italia au investit în aceeaşi perioada 15 miliarde de dolari, în principal în domeniul petrolier. Cu atat mai mult cu cat relaţia între dependenta economica şi orientarea politicii externe nu este atat de uniforma cum presupun strategii de la Moscova.37

Exercitarile Moscovei s-au demonstrat a fi fructuoase în Belarus, o tara cu un slab sens de identitate naţionala şi a carei presedinte, Aleksander Lukashenko, a menţinut puteri dictatoriale. O relaţie stransa cu Belarus era vazuta ca o imperativa strategica deoarece controlul asupra politicii externe a Minskului a eliminat prspectul “centurii” unei Mari Baltice-Mari Negre, care ar putea izola Rusia. La începutul anului 2007, relaţiile economico-politice dintre Belarus şi Rusia au devenit tot mai tensionate dupa ce statul Belarus a acceptat dublarea pretului platit pentru gazele rusesti. În prealabil, Belarus anuntase suspendarea relaţiilor petroliere cu Rusia, care în raspuns a oprit importurile de zahar din fostul stat ex-sovietic. Gazprom a obţinut în plus şi 50% din acţiunile Beltransgaz, care controleaza reteaua de conducte de gaz din Belarus, pentru suma de 2,5 miliarde de dolari platibili în urmatorii patru ani. Şeful concernului rusesc a mai spus că tariful de tranzit al gazului prin Belarus va creste de la 0,75 de dolari la 1,45 de dolari pentru 1.000 de metri cubi şi 100 de kilometri de conducta.

35 “Rusia, SUA si Revolutiile Colorate” , Batiuk V. I., Politologia,Moscova, 2006 36 http://www.niros.ru/articles/566.html 37 “Gazprom - Russia's energetic enigma” The Economist (UK),October 8-14, 2005

40

Compania petroliera şi chimica belarusa Belneftekhim anuntase cu o zi înaintea semnarii contractului cu Gazprom suspendarea contractelor sale cu furnizorii de petrol ruşi pentru 2007, din cauza impunerii de catre Moscova a drepturilor de vama. "Aceasta decizie este motivata de drepturile de vama impuse de Rusia exporturilor de petrol catre Belarus", a declarat presedintele Belneftekhim, Aleksandr Borovski, citat de agentia oficiala BelTa din Belarus. Oficialul belarus a calificat drept o "decizie inadecvata" impunerea drepturilor vamale de 180,7 de dolari pe tona de petrol de la 1 ianuarie 2007. Belarusul importa petrol rusesc şi exporta ulterior produse derivate din petrol catre clienţii sai europeni. Potrivit ambasadorului rus la Minsk, Aleksandr Surikiv, Belarusul vinde anual 17 pana la 20 de milioane de tone de produse derivate. Potrivit acestuia, statul rus înregistra pierderi de doua miliarde de dolari pe an, în lipsa drepturilor vamale achitate de Belarus. Rusia a sistat importurile de zahar rafinat din Belarus, acuzand statul vecin de livrarea de zahar produs din trestie de zahar în loc de sfecla de zahar. Anuntul a fost facut de seful companiei de produse alimentare de stat, Ivan Danchenko. Rusia, care a planuit mult timp dar nu a mai apucat sa duca la bun sfarsit o uniune statala cu Belarusul, nu aplica taxe vamale importurilor de zahar facut din sfecla de zahar. însa Moscova a acuzat Minskul ca a exportat zahar produs din trestie de zahar, beneficiind astfel de pe urma lipsei de taxare a acestui produs. Exporturile de zahar din Belarus catre Rusia au scazut pana la aproximativ 240.000 de tone în 2006, cu mult sub nivelul de 400.000 de tone înregistrat în 2005, a continuat oficialul bielorus. Cele patru rafinarii de zahar ale Belarusului produc anual aproximativ 770.000 de tone de zahar rafinat. Belarusul, stat cu o populaţie de zece milioane de locuitori, consuma anual aproximativ jumatate din aceasta cantitate, restul fiind exportat, în mare parte catre Rusia.

4.1 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa Conceptul de politica externa a Federaţiei Ruse lansa de Putin a statutat responsabilitaţi pentru diplomaţia rusa de a utiliza în cadrul institutiilor internaţionale de securitate pentru promovarea intereselor Rusiei în spaţiul post-sovietic. Spaţiul cel mai important de confruntare între Federaţia Rusa şi SUA a devenit OSCE. Au fost trei direcţii de acţiune a Federaţiei Ruse care consolidau utilizarea diplomaţiei multilaterale în cadrul OSCE pentru promovarea intereselor Moscovei în CSI:

- prima, santajarea OSCE cu blocarea activitaţii şi a adoptarii bugetului daca nu se modifica activitatea în domeniul drepturilor omului şi criteriile de evaluare a alegerilor libere şi corecte şi intrarea acestor tipuri de misiuni în regulile sancţiunii prin veto de catre toţi membrii organizaţiei; - a doua, promovarea OSCE ca alternativa a NATO şi unica organizaţie acceptabila sa intervina în probleme de securitate din spaţiul post-sovietic;

41

- a treia, blocarea referirilor la retragerea trupelor ruse din Moldova şi Georgia, a referirilor la Angajamentele de la Istambul din 1999 şi respingerea oricarei legaturi între ratificarea Tratatului Fortelor Convenţionale din Europa cu respectarea Angajamentelor.38

Rusia a insistat în critica la adresa OSCE şi dupa adoptarea Cartei de Securitate. În iunie 2000, delegatul Ministerului de Externe rus, Evgeny Gusarev, s-a plans ca tari occidentale neprecizate au încercat sa amplifice atenţia acordata de OSCE problemelor dreptului omului în fostul bloc estic, devenita principala preocupare a organizaţiei.

Instigate de Moscova, sase state ale CSI care sunt membre ale Tratatului de Securiatate Colectiva ( Rusia, Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kyrgystan şi Tajikistan) impreuna cu Moldova, Ucraina şi Uzbekistan au emis o declaraţie la Viena în care au criticat dur OSCE şi eu cerut o reorganizare a prioritaţilor şi activitaţilor sale. Declaraţia acuza OSCE ca nu “respecta principiile fundamentale ca neintervenţia în afacerile interne şi nu arata respect pentru suveranitatea naţionala”, ca se face vinovata de aplicarea unor dtandarde duble concentrandu-şi “atenţia selectiva pe anumite state în timp ce ignora problemele altor state.

Semnatarii acuza faptul ca OSCE, în loc sa-şi îndeplineasca mandatul de a “asigura asistenta guvernului statului gazda”, s-a concentrat pe misiuni limitate exclusiv la evaluarea situaţiei drepturilor omului si s-a angajat într-o critica a situaţiei politicii interne. Dintre cele patru state CSI (Azerbaidjan, Georgia, Ucraina şi Uzbekistan) care şi-au exprimat clar dorinta de a se alatura NATO, doua ( Georgia şi Azerbaidjan) au refuzat sa semneze declaraţia comuna de critica a OSCE. Baku a propus o declaraţie alternativa care conţinea acuzaţia de dublu standard dar în acelaşi timp susţinea ca mandatul principal al OSCE este prevenirea conflictelor şi medierea. Ucraina şi Uzbekistan au fost de acord cu iniţiativa rusa. Explicaţia preocuparii Rusiei de a critica OSCE pentru neglijarea aspectului securitaţii din mandatul sau original nu este pusa în legatura doar cu cresterea rolului NATO în securitatea din zona europeana, ci şi cu cresterea credibilitaţii NATO privita drept posibila alternativa pentru rezolvarea dilemelor de securitate ale statelor CSI. În sfera politico-militara, interesul Rusiei este pentru cresterea exponenţiala a rolului OSCE în securitatea regionala, pe baza acţiunilor politico-militare, dublate de cresterea capacitaţii Moscovei de a bloca sau a dirija deciziile în acest domeniu ( Adresa din 15 septembrie 2004 a tarilor CSI si prezentarea Apelului facuta de delegaţia rusa la Viena, 2004). Documentul reia discuţia privind ratificarea rapida şi intrarea în vigoare a Tratatului asupra Fortelor Convenţionale în Europa ca “piatra fundamentala a securitaţii europene”. Problemele importante din zona de responsabilitate ale OSCE pe spaţiul post-sovietic sunt:

- situaţia exploziva din Cecenia şi încalcarea drepturilor omului de catre Moscova, care a refuzat sa primeasca misiunea OSCE de monitorizare; - trupele ruse prezente ilegal în Moldova şi Georgia, în ciuda angajamentelor de la Istanbul 1999; - purificarea etnica din Abkhazia şi Nagorno Karabakh; - recunoasterea oficiala a schimbarilor de granita de catre fortele militare; - încalcarile Tratatului CFE al carui custodie este OSCE.39

38 “Republica Moldova. Spre Uniunea Europeana fara reforme democratice: Raport de tara – 2004, Iulian Chifu, Chisinau, 2005

42

5. Viitorul Asiei şi Politica Externa a Rusiei

Dupa colapsul URSS, SUA s-au lovit de o lume ex-sovietica cu nuante de gandire marxist-leninista care trebuia modificata rapid. Astfel, fosta URSS a fost supusa unui proces de occidentalizare în ritm rapid, prin implementarea unor tradiţii şi valori în politica, economie, chiar şi în cultura.

Acest lucru s-a întamplat în condiţiile în care societatea ex-sovietica tocmai işi revenea dupa perestroika şi „terapia de soc“ a lui Gorbaciov. Unele mecanisme ale occidentalizarii au esuat din start, spre exemplu cele de ordin politic. Carmuirea lui Eltin a mizat mai mult pe bancherii şi oamenii de afaceri cu venituri subterane exprimate în miliarde de dolari, persoane care intrasera în guvern, influentand conducerea statului potrivit propriilor interese. Cu o astfel de putere politica era delicat de negociat la nivel internaţional. Veniturile statului rus erau dirijate de bancile private, care neglijau autoritatea guvernului şi-l privau de rambursarea lor.

Dupa un astfel de scenariu au evoluat şi celelalte republici ex-sovietice, cu excepţia tarilor baltice. Desigur ca scenariul se deosebea de la o republica la alta, fiind modificat dupa rigorile proprii ale paturilor guvernante şi grupurilor de influenta. Însa cel mai evident exemplu ar fi dictaturile politice aparute în Asia Mijlocie, cum ar fi cazul Uzbekistanului, cu presedintele sau autocrat Islam Karimov, Turkmenistanului, cu presedintele autoritar Sapurmurat Niyazov, sau Kirghizstanului cu presedintele dictator Askar Akaev.

Venirea lui Putin la putere „a linistit“ spiritele economiei subterane a Rusiei, însa nu a reuşit sa le îndeparteze de la carma statului. Cazurile Berezovski, Gusinski, Hodorkovski constituie principalele file al acestui capitol din istoria contemporana a Rusiei.

Azi, Rusia lui Putin pretinde o poziţie de putere militara şi economica în spaţiul eurasiatic, inclusiv cel mondial. Nu mai asistam la o lume bipolara într-un razboi rece, dar starea antagonica dintre cei doi mari poli se resimte ca odinioara. Rusia a pierdut mult din punct de vedere economic avandu-i drept guvernanţi pe Gorbaciov şi Eltin, deşi ambii au simbolizat la timpul lor „o noua putere“, ce a inspirat societaţii ex-sovietice simtul democraţiei şi libertaţii, necunoscut pana atunci. Daca predecesorii sai ţineau carma politica orientata spre Occident, Putin imbraca o noua strategie politica - cea eurasiatica -, pe care o vede realizata prin aliante

39 “Republica Moldova. Spre Uniunea Europeana fara reforme democratice: Raport de tara – 2004, Iulian Chifu, Chisinau, 2005

43

economice şi militare cu China, India şi Iran, cea economica fiind deja implementata prin organizatia-mamut de cooperare de la Shanghai.40

Asia este in dezvoltare, ceea ce putem observa din cresterea economica stabila, de 8.5 % in 2005 în China , 7.5 % în India (2005), 8.4 în Vietnam.41. Chiar şi în cazul în care China nu va inregistra a rata de crestere economica mare, contribuţia tarii la PIB-ul mondial va ajunge la 10% în 2020. Acest factor va plasa China printre primii trei lideri economici ai lumii, langa SUA şi UE. În urmatorii 10 ani, China va continua sa dominaţia în sectorul manufacturier, urmata de Japonia şi India. Transformarile politice ale Chinei joaca un un dublu rol. Pe de o parte, trecerea la democratizarea a regimului politic este precondiţia “noului model” de dezvoltare . Pe de alta parte, stabilitatea economica şi politica asigurata de regimul din China sunt avantajele competitive pe care le are tara în atragerea de invesţitii straine.

Supremaţia SUA devine categorica pentru Rusia şi China, care incearca sa schimbe actuala configuraţie a sistemului internaţional şi sa deţina un mai mare control în explorarea spaţiului cosmic şi politica nucleara. Prin urmare, Rusia considera China un partener militar şi strategic în spaţiul eurasiatic şi are de ce, întrucat o eventuala alianta cu China ar scapa Moscova de a se mai preocupa de puterea sa economica şi militara în crestere. Rusia nu are capacitatea militara atat de mare încat sa faca fata singura schimbarilor strategice din Eurasia. Este cu totul alta chestiune daca China are nevoie de o alianta cu Rusia. Chiar daca azi asistam la o transformare a lumii în una multipolara, SUA raman în continuare principala putere în lume, care işi poate realiza militar orice plan strategic, ceea ce nu putem afirma în cazul Rusiei şi al Chinei. Beijingul a luat masuri serioase în privinta modernizarii marinei şi a performantelor sectorului militar, iar excedentul balantei sale comerciale pe primele sase luni ale anului 2006 a atins cote maxime, de circa 60 de miliarde de dolari.42

Alaturi de cei doi actori geopolitici principali, India se remarca drept o putere nucleara în afara configuraţiei create, dar cu intenţii ambiţioase în politica nucleara in Oceanul Indian, lucru demonstrat prin lansarea unei rachete balistice capabile sa atinga Beijingul şi Shanghaiul. Interesele vitale ale Indiei în Oceanul Indian se ciocnesc cu cele ale Rusiei. Se stie ca India este aliatul tradiţional (din perioada sovietica) al Moscovei la capitolul industriei militare, primind din Rusia armament şi beneficiind de asistenta militara. Interesele vitale ale Indiei - construcţia unei flote militare moderne in Oceanul Indian şi modernizarea armatei - au fost susţinute bunaoara de Rusia drept contrabalans la influenta americana în Oceanul Indian. Situaţia se poate schimba, daca luam în consideraţie doi factori: India, ca şi China, este considerata de Rusia un partener strategic, iar actuala strategie a Indiei este de a deveni un aliat politic important al Occidentului pentru a juca un rol major la scara mondiala în eventualele revolte şi dialoguri politice din deceniile urmatoare; India este un consumator de resurse energetice rusesti, însa semnarea contractului cu Iranul cu privire la importarea gazelor naturale face ca Rusia sa fie treptat exclusa ca principal furnizor de pe piata de livrare a resurselor energetice pana la Oceanul Indian.

40 “Possible Russian developments and their Implications”, William Tompson. OECD, Economic Department, 30 november 2005 41 “Asia’s Future and Russia’s Policy”, Timofey Bordaceov, 2006 42 “Russia, China and India in the World Economy”, Vladimir Portyakov, Institute of Far Eastern Studies, Russian Academy of Sciences, 2006

44

E prea devreme sa afirmam ca cele doua puteri vor fi rivale pe piata energetica, dar nu se întrevede nicio eventuala cooperare bilaterala în domeniul nuclear, decat cea în domeniul sistemului global de navigare prin satelit, desi Rusia a cerut de mai multe ori o largire a diapazonului de export al gazelor naturale pana la Oceanul Indian, venind chiar cu o propunere de a crea un club energetic în cadrul OCS. Evident, Iranul face concurenta Rusiei în Eurasia, iar India, alaturi de Uniunea Europeana, se remarca aici ca un client principal al Iranului în privinta importului de gaze naturale.

India s-a declarat putere nucleara în 1998, avand în acest sens o capacitate avansata, de circa 40-50 de focoase nucleare, ele putand creste ca numar în urmatorii douazeci de ani. Doctrina nucleara a Indiei se bazeaza pe principiul deţinerii unui mijloc eficient de intimidare minima şi nu are ca strategie contracararea oricarei amenintari din afara, deşi situaţia se poate schimba oricand, ţinand seama de intenţiile deschise de inarmare ale Chinei şi Pakistanului, cu care India e vecina. Dar şi o prietenie dintre „elefant“ şi „dragon“ pare a fi una mai curand utopica decat reala, deşi la 11 aprilie 2005 a fost semnat acordul sino-indian cu privire la soluţionarea disputei frontaliere. Semnarea acestui acord poate duce la o reducere a tensiunilor dintre cele doua puteri militare şi la o eventuala crestere a interacţiunii dintre acestea. Este prea mare miza de dominare nucleara şi energetica în Eurasia, ca sa putem admite, chiar teoretic, o astfel de alianta, unde s-ar mai include şi Rusia. Fiecare dintre aceste state tinde spre o posibila influenta in regiune. 43

Parteneriatul dintre China şi Rusia în sfera militara ţine de interesele vitale ale ambelor parţi în spaţiul asiatic şi de marginalizarea influentei SUA în Asia. India este partenerul SUA în politica nucleara din regiune, conform acordului semnat la 2 martie 2006 între cele doua state în domeniul nuclear civil. Din aceasta postura, ea e capabila, din punct de vedere militar, sa menţina o contrabalansare a aliantei dintre China şi Rusia. Şi chiar daca Rusia a oferit Indiei statutul de observator la Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, aceasta nu a trecut de cealalta parte a baricadei şi nu şi-a schimbat strategia în politica sa nucleara. India a devenit a patra forta economica pe plan mondial dupa SUA, China şi Japonia, iar la fortele terestre ocupa primul loc. Totodata, reprezinta un important partener de alianta, avand o poziţie geografica cu ieşire la Oceanul Indian, Marea Arabica şi Golful Bengal, deţinand controlul majoritar asupra rutei strategice care uneste Orientul Mijlociu cu Asia de sud-est, avand şi control asupra arhipelagurilor Nicobar şi Andaman. Pe langa toate acestea, în Oceanul Indian, pe insula Diego Garcia, se afla cea mai importanta baza militaro-maritima a SUA, care face posibile implicaţiile strategice asupra zonelor-cheie ale Eurasiei, cum ar fi Orientul Apropiat, China, Iran, Asia rasariteana şi de sud-est, inclusiv India.

E de remarcat faptul ca alianta dintre New Dehli şi Washington a fost imposibil de prevazut, ţinand seama de sancţiunile americane aplicate Indiei, începand cu 1998, pentru testarea armelor nucleare. Un astfel de acord a schimbat poziţia SUA fata de India şi i-a oferit acesteia un alt statut politic, cel de potenţial lider în energia nucleara în Eurasia şi, posibil, de eventual „jucator de rezerva“ în stabilirea pacii şi democraţiei în Orientul Mijlociu, atata vreme cat SUA au influenta militara în regiune. India fiind nesemnatara a Tratatului de Neproliferare va avea, conform acordului nuclear din 2006, posibilitatea de a cumpara combustibil şi reactoare nucleare de la mai mulţi furnizori din lume, inclusiv SUA. În acelaşi timp, are semnat un contract de

43 “Russia’s Quest for Strategic Identity” Stanislav Secrieru, NATO Defense College, November 2006

45

aproximativ 50 de miliarde de dolari cu Iranul pentru achiziţionarea de gaze naturale. Într-o astfel de configuraţie, este previzibila o confruntare de interese politice pe subiectul nuclear, din cauza caruia Iranul şi India ar putea deveni inamici, deoarece SUA se impotrivesc ca Iranul sa profite de pe urma acestui acord.

Este foarte interesanta pozitia Pakistanului în situaţia creata. Acesta devine un intermediar la acordul dintre Iran şi India, conform caruia pe teritoriul sau va trece conducta de gaze naturale spre New Dehli. Fiind tot nesemnatar al Tratatului de Neproliferare, Pakistanul a lansat în mai 2002 doua rachete balistice, una cu raza medie de acţiune şi alta cu raza scurta, ambele capabile sa transporte atat incarcaturi convenţionale, cat şi nucleare. În urma rivalitaţii nucleare, India şi Pakistanul au ajuns pe picior de razboi. Oricat de neasteptat ar parea, respectarea contractului ar putea însemna o raza de lumina în aceasta confruntare ce nu ar duce decat la un eventual conflict militar. Acesta s-ar putea declansa în regiunea Kashmir, teritoriu în care SUA ar putea interveni militar ca aliat al Indiei, ceea ce ar schimba radical situaţia în Orientul Mijlociu, dar şi în întreaga Eurasie. Ţinand seama de interesele marilor puteri de influenta energetica şi militara în Eurasia, precum şi de menţinerea unei balante de forte în Orientul Mijlociu, într-o astfel de disputa militara vor fi antrenate mai multe state precum China, Iran, Rusia, Afganistan.

Diplomaţia americana a stabilit relaţii de cooperare cu Pakistanul în lupta impotriva terorismului, statul fiind aliatul principal din zona la acest capitol, deşi prezenta şi activitatea gruparilor teroriste pe teritoriul tarii ar vorbi despre faptul ca Pakistanul nu e capabil de a fi un aliat impotriva terorismului.

India este perceputa de diplomaţia americana ca un aliat strategic în politica nucleara. Însa diplomaţia americana nu ar accepta o alianta potenţiala în problema nucleara între SUA, India şi Pakistan, care este suspectat de CIA ca ar procura echipament nuclear de la Coreea de Nord şi ar accepta contribuţia Chinei la producerea rachetelor. 44

44 http://www.cafeneaua-politica.ro/index.php?command=articole&theid=13

46

Concluzii

La sfarşitul lunii februarie a avut loc conferinţa de presă a preşedintelui Federaţiei Ruse – Vladimir Putin. Comentând situaţia tensionată a relaţiilor FR cu unele state vecine din cadrul CSI, Putin a subliniat că FR va continua construirea de relaţii cu statele vecine în functie de interesul naţional al ţării. În acelaşi timp, Putin a menţionat că în cadrul CSI deja este imbosibil de a găsi soluţii comune şi că soluţiile de perspectivă iau forma diverselor organizaţii din spaţiul postsovietic de genul Organizatia Tratatului de Securitate Colectivă, EurAzES, în cadrul cărora parţile au conturate interese concrete, suficient de raţionale. Întoarcerea ambasadorului rus în Georgia a însemnat primul pas pentru normalizarea relaţiilor bilaterale. Nu este exclus că ulterior va urma o imbunataţire a politicii Moscovei faţă de Tbilisi, în particular reînnoirea comunicaţiilor de transport. Retorica conducerii de la Moscova în adresa republicii cazace devine treptat mai puţin aspră. Însă, ca şi în cazul “liniei directe” a preşedintelui cu populatia rusa în octombrie 2006, cand relaţiile dintre Rusia şi Georgia erau foarte tensionate, Vladimir Putin a numit sursa conflictului anume pozitia oficială din Tbilisi. La etapa actuală cedările impuse ale părţii georgiene pe problematica energetică crează premise pentru Rusia să işi corecteze putin poziţia sa. În general, această stabilizare a relaţiilor Rusia-Georgia este legată de transformarea priorităţilor de politică externă a administraţiei Bush, care în ultima vreme este mai mult concentrată pe soluţionarea problemelor din Orientul Apropiat, în timp ce asigurarea activitatii regimurilor “oranj” este o problema secundară. În ceea ce priveşte problemele “republicelor nerecunoscute” în spaţiul postsovietic – în particular pe teritoriul Georgiei – Putin a menţionat din nou, că pentru această problemă Rusia va decurge din hotararea comunităţii internaţionale privind statutul Kosovo. Cu toate că problema “conflictelor îngheţate” în prezent nu mai este atat de stridenta între Moscova şi Tbilisi, Rusia preferă să folosească de facto statutul neclarificat al Abcaziei şi a Osetiei de Sud. Pe langa acestea, în cazul reînnoirii confruntării cu Georgia ( ce va putea parveni în cazul trecerii în totalitate a republicii pe consumul de gaze din Azerbaijan) nu este exclus, ca această problemă a statutului teritoriilor nerecunoscute va fi din nou ridicată de catre partea SUA. Tonalitatea declaraţiilor privind relatiile FR-Belarus, ca şi a celor cu Georgia, au fost destul de ponderate. Însa în acest caz, bazele poziţiei conducerii FR raman aceleaşi. Preşedintele a confirmat ca pentru Rusia crearea de Stat Comunitar cu Belarus este posibilă doar pe baza întroducerii de moneda unica. Însa chiar problema economică este conflictul care stagneaza uniunea între Misk şi Moskova, iar recenta înasprire a relaţiilor bilaterale sunt indicatori ai politicii lui Alexander Lucaşenko privind intergrarea ulterioară cu Rusia. Problema Orientului Apropiat şi a celui Mijlociu ramane în centrul atenţiei a comunităţii internaţionale. În aceste condiţii FR are o pozitie ambivalentă. Pe de o parte, pentru Rusia este important să menţina relaţii constante cu marii cumpărători. Pe de alta parte, în cazul susţinerii în continuare a poziţiei Teheranului vor fi ameninţate relaţiile relativ imbunătăţite în toamna anului

47

2006 dintre SUA şi FR. Reţinerile în cazul acestei variante sunt mai sesizabile. Retorica ofocială a Rusiei deocamdată se limitează la declaraţii generale privind soluţionarea pe cale diplomatică a dosarului nuclear al Iranului. La randul său, George Bush a anunţat că nu va desfaşura o campanie militara impotriva regimului “aiatoll”, însa politica consecventă a Casei Albe în aceasta directe contrazice aceste afirmaţii. Acuzarea de dotare a “teroriştilor iranieni” poate deveni un argument în plus al administratiei americane pentru efectuarea unei operaţii militare impotriva Iranului. Bineînţeles, conducerea FR se va folosi de situaţia tensionată în Golful Persic în calitate de instrument pentru lobby între interesele dintre SUA şi Iran. Relaţiie dintre SUA şi FR în cadrul statutului “nuclear” al ambelor puteri în perspectiva de termen mediu au puţine şanse de a se imbunătăţi. Întrucât în FR cat şi şi în SUA în viitorul apropiat vor evea loc campanii prezidentiale, care vor sustrage atentia elitelor internaţionale de la probleme de politică internă. Din acest motiv ambele parţi vor trebui sa işi finalizeze proiectele de politică internă până la începutul alegerilor. Pentru administraţia SUA proiectul prioritar este Orientul Apropiat în general, şi Iranul în particular, soluţionarea acestei probleme ar putea aduce lui Bush, poate chiar nu punctele politice hotaratoare, dar cel puţin unele importante în cadrul startului electoral. Întrucat intervenţia militară posibilă impotriva Iranului va deveni a treia interventie militară în cadrul celor două mandate a lui Bush, concurenţii săi democraţi vor încerca sa vehiculeze acest fapt ( în special în cazul unui rezultat negativ, sau în absenţa unui rezultat serios) ca un argument împotriva politicii actualului preşedinte al SUA. Poziţiile negociate ale FR în conducerea din Liban, sau cel puţin în partea sa “anti Siria” sunt considerate ca fiind cele mai puternice între statele care au tangentă cu ce se petrece în Liban. În acelaşi timp, un interes nemijlocit al Moscovei în acest conflict nu există, spre deosebire de Iran, în acest caz rolul actorilor de baza revine alianţei Israel-SUA, pe de o parte şi Siria cu sprijinul militar din partea Iranului , pe de alta parte. Însă un interes strategic exista totusi. În cazul evoluţiei pozitive în intermedierea de catre Rusia a crizei conducerii din Liban, popularitatea lui Putin va avea de caştigat. Prim-ministrul Ucrainei – Victor Ianucovich continua acapararea de “active politice”. Cu demisionarea lui Tarasiuc din funcţia de ministru al afacerilor externe şi cu venirea în acesta funcţie a lui Ograzko, modificari majore în politica externa nu vor avea loc. Aceasta parere este sprijinită şi de o serie de experţi care susţin ca va continua cursul euro-atlantic. Realismul lui Putin constă în întelegerea şi evaluarea situaţiei internaţionale, şi o percepere realistă a posibilităţilor Rusiei. Interpretand tendintele putem conclude ca Rusia are nevoie de crestere a eficientei cu care işi promovează interesele pe arena mondiala. În termeni reali, aceasta înseamnă auto-restricţie şi concentrare pe resurse. În alte cuvinte, “noul realism” al Rusiei este o diversificare a instrumentelor de politica externă şi folosirea eficientă a acestora pentru realizarea ambiţiilor actuale. Acceptarea acestui concept a adus schimbari considerabile în procesul de luare a deciziilor de politica externă la Moscova. În consecintă politica externă a lui Putin, a devenit o politica personalizată. În acelaşi timp, preocuparea pentru cresterea economica a Rusiei a dus la consolidarea aspectelor de ordine economica în politica externă a tării. În organizarea politicii externe, Putin a jucat un rol dominant, fiind susţinut de opinia publica. Fiind asistat de întregul aparat administrativ birocratic, Putin a reuşit impunerea unui control riguros în coordonarea politicii externe. Un cerc restrans de oficiali iniţiază politica externă a Rusiei. Efectul colateral a politicii externe personalizate a fost eliminarea afacerilor externe din

48

lupta interna între partidele politice. Într-un mod pragmatic, presedintele Putin a stabilit relaţii stranse cu oficialii actorilor importanţi. Abordarea realistă a administraţiei curente este reflectată şi în cresterea componentei economice în politica externă a Rusiei. Exercitand un control asupra rezervelor naturale, guvernul de la Moscova a dat prioritate sectorului energetic în agenda politicii externe. Resursele strategice au constituit garanţia modernizării economice şi un instrument prin care Rusia se poate impune pe plan internaţional. Rusia nu poate fi apreciată ca un stat care are o politica externă constantă. Sfidând încercarile Vestului de a pastra o relatie de cooperare prin declaraţii şi critici dure ( Munchen 2007, poziţia faţă de Iran) denotă o conştientizare a Rusiei a potenţialului său şi confirmă cresterea încrederii statului în fortele proprii. Politica externă a lui Putin subliniază faptul că Rusia nu doreste sa fie “partenerul junior”, nici în cazul NATO, nici în cazul UE. Insistând asupra unui statut preferential şi folosindu-se de pârghiile economice ( şocurile energetice, restricţiile comerciale), Rusia dă clar semnalul că nu este un actor de neglijat. Puterea nucleara a statului nu este eficientă în cazul conflictelor din spatiul post-sovietic. Apreciind importanţa factorilor economici şi dependenta energetica a vecinilor ( şi nu numai), Rusia sancţionează statele care işi exprimă o orientare diferită faţă de cea a Kremlinului. Acest fapt ne argumenteză că la Kremlin s-a produs o revizuire a relaţiilor cu CSI, relaţiile de prietenie stipulate în Conceptul de Politică Externă în 2000 sunt, practic, impuse. Cazule Ukraina, Belarus, Moldova, Georgia sunt mai mult decat elocvente în acest sens. Anul 2007, ultimul din mandatul lui Putin vine cu o serie de provocări pentru Federaţia Rusa. Dupa Summit-ul G8 din 2006, anul acesta vom asista la o serie de evenimente ce vor incheia eforturile liderului de la Kremlin în funcţia de preşedinte. Urmează intrarea în OMC, elaborarea unui nou act de cooperare cu Uniunea Europeană, pregătirile electorale, evoluţia situaţiei din Iran, lansarea noii Doctrine Militare a Federaţiei Ruse. Ce va urma după aceasta perioadă este destul de greu de definit. Cu siguranţă, succesorul lui Putin va continua în acelaşi spirit efectuarea politicii externe. Cert este ca in formularea politicii externe, Federaţia Rusa acorda prioritate premiselor interne şi dorinţei de a se afirma tot mai mult pe plan mondial.

49

Bibliografie

1. Batiuk, V. I. “Rusia, SUA si Revolutiile Colorate” , Politologia,Moscova, 2006

2. Bordaceov, Timofey “Asia’s Future and Russia’s Policy”, Moscova, 2006

3. Chifu, Iulian “Republica Moldova. Spre Uniunea Europeana fara reforme democratice: Raport de tara – 2004”, Chisinau, 2005

4. Fearon, James D. “Domestic Politics, Foreign Policy, and Theories of International Relations”, Department of Political Science, University of Chicago

5. Haukkala, Hiski “Democracy and Energy Security: Finding the Right Balance”, Finnish Institute of International Affairs, 2006

6. Krupnov, Yuri “Defense Reform and The Russian Navy” NATO Defense College, October 2006

7. Lavrov, Sergei, “The Rise of Asia and Eastern Vector of Russian Foreign Policy”

8. Muhaev, R.N. “Politologia”, Moscova, 2000.

9. Portyakov, Vladimir “Russia, China and India in the World Economy”, Institute of Far Eastern Studies, Russian Academy of Sciences, 2006 10. Preda-Matasaru, Aurel “Tratat de Drept International Public”, Bucuresti 2002 11. Primakov E, “Perspectivele extinderii NATO si interesele Rusiei” raport Moscova,1993

12. Ryabov, Andrei “Originality Instead of Modernisation. Paradoxes of Russian Politics in the Post Stabilisation Era”. Moscova, 2005 13. Secrieriu, Stanislav “Russia’s Quest for Strategic Identity”, NATO Defense

College, 2006

14. Shaw, Malcom N. “International Law” fifth edition, Cambridge, 2003

15. Solovyov, A.I. “Politologia: Teorie politica, tehnologii politice”, Moscova, 2001

16. Trenin, D. “Relatiile politice ale Rusiei cu SUA si UE: Aliati, Parteneri sau Dusmani?”, Moscova 17. Tretyakov, Vitalii “Avem nevoie de Putin dupa 2008?” Moscova, 2006

18. Thompson, William “Possible Russian developments and their Implications”,

OECD, Economic Department, 30 november 2005

19. “The Elephant and the Bear try again. Options for a new agreement between EU

50

and Russia” CEPS, Brussels, 2006 20. European Commission, Press Release, “European Commission approves terms for

negotiating new EU-Russia agreement”, IP/06/910, Brussels, 3 July 2006.

21. “EU –Russia relations”, European Neiborhood Watch, CEPS , Brussels, issue 21, november 2006

22. “Russia’s wrong direction: What the United States Can and Should Do?”, Council of Foreign Relations, Independent Task Force Report No.57. New York, 2006

22. “Gazprom - Russia's energetic enigma” The Economist (UK),October 8-14, 2005

23. “Rossya v Globalinoi Politike”, Vol.4, No.2, March-April 2006, p.130

24. “Russia in Global Affairs” Vol. 4, No 2, April-June 2006

25. “Russia in Global Affairs”, Vol.4 No3 July – September 2006

26. Press-Release “Anul Nou al Politicii Externe Pentru Rusia si Intreaga Lume”, Igor Ivanov, http://www.romania.mid.ru/bull2003/bul_18.html

27. Putin V.V. “Adresarea cate ambasadorii si reprezentantii diplomatici ai Federatiei Ruse”, 27 iunie 2006 http://www.kremlin.ru/text/ appears/2006/06/107802.shtml

Documente Oficiale ale Federaţiei Ruse http://www.mid.ru/ns-osndoc.nsf/osndd - site-ul Ministereului Afacerilor Externe a Federatiei Ruse

1. Conceptul de Politica Externa a Federatiei Ruse 2. Conceptul de securitate Nationala a Federatiei Ruse 3. Doctrina Militara a Federatiei Ruse

51

4. Cursul strategic al Rusiei cu Statele –Membre a Comunitatii Statelor Independente http://www.mid.ru/bul_newsite.nsf/kartaflat/02.02 1. Rusia in procesul de cooperare european si euro atlantic 2. Rusia si organizatiile internationale 3. Rusia si statele lumii 4. Rusia si conflictele internationale. Terorismul Resurse Internet : 1. http://www.globalaffairs.ru/redcol/0/6933.html, Fiodor Luchianov 2. http://www.foreignaffairs.org/ 3. http://www.carnegieendowment.org/ 4.http://www.nato.int/docu/other/ro/facts/nato-rus_rom.htm

5.http://www.eulaw.edu.ru/documents/articles/rus_es_perspect.htm 6. http://www.rusialazi.ro

7.http://www.dumaem.ru/index.php?iq=st_show&pr_id=0&rm_id=0&tm_id=0&st_id=925&lid=0&p age=1

8. http://www.zerkalo-nedeli.com 9. http://www.niros.ru/articles/566.html

10. http://www.evz.ro/article.php?artid=288239

ANEXE

52

CONCEPTUL DE POLITICA EXTERNA A FEDERATIEI RUSE

Aprobata prin Decretul Presedintelui Federatiei Ruse la 28 IUNIE 2000

I.Consideratii generale

Conceptul de politica externa a Federatiei Ruse este un sistem de perspective asupra continutului si a directiilor de baza a activitatii de Relatii Externe a Rusiei.

Baza legala a acestui Concept o constituie Constitutia Federatiei Ruse, legile federale, alte acte normative care reglementeaza activitatea organelor federale a statului in domeniul politicii externe, a principiilor generale si normele de drept international, tratatele internationale a Federatiei Ruse, cat si Conceptul de Securitate Nationala a Federatiei Ruse, semnata de presedintele Federatiei Ruse la 10 ianuarie 2000, nr.24. Contextul international, creata la inceputul secolului XXI, a necesitat reconsiderarea situatiei Federatiei Ruse, a prioritatilor politicii externe rusesti si a posibilitatii de a sustine aceasta politica. Concomitent cu consolidarea relativa a pozitiei internationale a Federatiei Ruse au aparut si tendinte negative. Nu s-au adeverit unele calcule referitor la formarea de relatii de parteneriat noi, avantajoase pentru toti actorii implicati, cum s-a stipulat in dispozitiile de baza ale Federatiei Ruse, ordonanta Presedintelui federatiei Ruse din 23 aprilie 1993,No 284, si in alte acte. Prioritatea cea mai semnificativa a politicii externe a Rusiei este protejarea intereselor cetatenilor, a societatii si a statului.

53

In cadrul acestui proces eforturile principale trebuie indreptate sre realizarea urmatoarelor obiective:

garantarea sigurantei statului, pastrarea si consolidarea integritatii si a suveranitatii statului, stabilizarea pozitiei de autoritate a statului rus in comunitatea internationala, pozitie care urmareste interesele Federatiei Ruse ca un stat mare, un centru de influenta international, aspecte care sunt necesare pentru cresterea politica, economica, culturala si spirituala a potentialului Federatiei Ruse;

actiunile in cadrul proceselor mondiale in scopul formarii unui sistem global stabil, echitabil si democratic, bazat pe normele de drept international, incluzand in principal scopurile si principiile ONU, pe relatii de parteneriat si egalitate intre state;

crearea de conditii externe favorabile pentru dezvoltarea progresiva a federatiei Ruse, cresterea economica, cresterea nivelului de trai a populatiei, efectuarea cu succes a trecerii la democratie, consolidarea bazelor ordinii constitutionale, respectarea drepturilor si a libertatilor omului;

formarea cordonului de vecinatate in perimetrul granitelor rusesti, contribuirea la anihilarea si prevenirea focarelor de tensiune si a conflictelor in regiunile adiacente Federatiei Ruse;

cautarea de intelegere si de interese comune cu statele si organizatiile internationale in procesul solutionarii problemelor, determinate de interesele nationale a Federatiei Ruse, crearea pe aceasta baza de relatii de parteneriat menite sa imbunatateasca conditiile si parametrii interactiunii intre state;

respectarea multilaterala a drepturilor si intereselor cetatenilor statului si a cetatenilor rusi aflati in strainatate;

sprijinul in perceptia pozitiva pe plan mondial a Federatiei Ruse, popularizarea in statele internationale a limbii ruse si a culturii popoarelor din Rusia;

II. CONTEXTUL ACTUAL SI POLITICA EXTERNA A FEDERATIEI RUSE Lumea actuala se confrunta cu transformari fundamentale si dinamice care ating direct interesele Federatiei Ruse si a cetatenilor sai. Rusia este un actor important al acestui proces. Fiind membru permanent al Consiliului de Securitate a ONU, avand un potential semnificativ si resurse in toate domeniile, sustinand relatii intense cu marile puteri ale lumii, Federatia Rusa influenteaza crearea noii ordini mondiale. Transformarea relatiilor internationale, disparitia confuntarii si dezvoltarea constructiva in perioada de dupa “razboiul rece”, continuarea procesului de reforme in Rusia au contribuit la dezvoltarea posibilitatilor de colaborare pe arena mondiala. Pericolul unui conflict nuclear a fost diminuat semnificativ. Pastrand importanta fortelor armate in relatiile internationale, un rol tot mai important il au factorii economici, politici, stiintifici, tehnici, ecologici si cei informationali. Avantajele mari ale Federatiei Ruse sunt capacitatile sale intelectuale, informationale si comunicatiile, cat si bunastarea si nivelul de educatie a populatiei, interactiunea intre dezvoltarea stiintifica si procesul de productie, concentrarea de capital financiar si difersificarea sectorului

54

economic. A fost consolidata tendinta spre economia de piata si democratie, tendinta actuala pentru majoritatea statelor din lume. S-a produs un salt in cadrul unor domenii-cheie din sectorul tehnico-stiintific, premergator crearii unui spatiu mondial al comunicatiilor, intensificarea si diversificarea relatiilor economice internationale atribuie relatiilor interstatale caracterul de globalizare. Sunt create bazele unui ordini mondiale mai stabile si rezistente la crize.

Concomitent, in sfera internationala apar noi provocari si amenintari la adresa intereselor nationale ale Rusiei. Creste tendinta de monopolarizare prin dominarea economica si a puterii de satre SUA. In solutionarea problemelor securitatii internationale un rol important il au organizatiile vestice, diminuand rolul ONU.

Strategia de actiuni unilaterale poate destabiliza cadrul international, poate crea noi provocari in domeniul inarmarii, este in stare sa intensifice divergentele intre state inclusiv neintelegerile de ordin national si religios. Utilizarea fortei in mecanismele internationale actuale nu este capabila sa anihileze dezbinarile de ordin social, economic, inter-etnic – factori care stau la baza conflictelor.

Federatia Rusa se va depune toate eforturile pentru o ordine multipolara a relatiilor internationale, ordine ce reflecta multitudinea de interese internationale.

Garantia eficacitatii si stabilitatii unei astfel de ordini este luarea in calcul a intereselor tuturor actorilor. Stabilitatea in secolul XXI trebie sa fie bazata pe mecanismul colectiv de solutionare a problemelor, prioritate fiind sistemul de drept si democratizarea relatiilor internationale.

Interesele Federatiei Ruse sunt strans corelate si cu alte tendinte dupa cum urmeaza:

globalizarea economiei mondiale. Simultan cu posibilitatile progresului socio-economic, cresterea interactiunii intre indivizi creaza si amenintari noi, in special pentru statele mai putin dezvoltate din punct de vedere economic, creste probabilitatea marilor crize financiare si economice. Deasemenea, creste riscul dependentei economice si informationale din exterior a spatiului Federatiei Ruse;

cresterea rolului institutiilor internationale si a mecanismelor in economia si politica mondiala, cauzate de crestere obiectiva a interdependentei intre state, de necesitatea coordonarii sistemului international. In interesele Rusiei sunt implicarea in format egal la conceperea de principii ale functionarii sitemului economic si financiar mondial in conditiile actuale;

dezvoltarea integrarii regioanele si subregionale in Europa, Asia si Pacific, Africa si America de Sud. Structurile regionale capata o importanta tot mai mare in economia mondiala, devin factor important in stabilitatea regionala si sub-regionala.

rivalitatea politica si militara a statelor regionale, cresterea separatismului, a extremismului etnic, national si religios. Procesele integrationiste, in special in spatiul Euro-Atlantic, au adesea un criteriu de selectie limitativ. Incercarile de a diminua rolul suveranitatii statului ca un element de baza al relatiilor internationale creaza amenintarea de intreventie voita in problemele interne ale statului.

problema proliferarii armelor de distrugere in masa si posibilitatile de acces la acestea capata proportii mari. Pericol la adresa securitatii internationale sunt si conflictele

55

nesolutionate sau posibile conflicte armate regionale si locale. O influenta de mare anvengura in cadrul amenintarilor la adresa securitatii internationale este cresterea terorismului, a crimei organizate si a traficului de armament si de droguri.

Amenintarile legate de tendintele evidentiate, sunt potentate de resursele limitate de a asigura politica externa a Federatiei Ruse, fapt ce ingreuneaza sustinerea interesului national si a intereselor economice externe, diminueaza impactul pe plan international a influentei informationale si culturale.

Cu toate acestea Federatia Rusa are un potential real in garantarea unui loc important in lume. Un rol important in acest context il are consolidarea continua statalitatii, a societatii civile si trecerea la o crestere economica stabila.

In ultimele decenii Rusia a fost in stare sa profite de posibilitatile colaborarii internationale, care se reflecta in transformari majore in tara, s-a accentuat masiv tendinta de integrare in sistemul relatiilor internationale, a aderat la o serie de institutii si organizatii internationale de mare importanta. Gratie unui efort continuu pozitia federatiei Ruse a fost consolidata pe arena mondiala.

Federatia Rusa are o politica externe de sine statatoare si constructiva. Aceasta se bazeaza pe continuitate si anticipare, pe un pragmatism benefic pentru toti actorii implicati. Este o politica transparenta, care ia in calcul interesele altor state si este indreptata in cautarea de solutii comune.

Rusia este un partener sigur in relatiile internationale. Este recunoscut rolul sau constructiv in solutionarea problemelor internationale emergente.

O caracteristica aparte a politicii externe a Rusiei este caracterul echilibrat. Acesta este conditionat de pozitionarea geostrategica a Rusiei ca un stat mare in Eurasia, care necesita combinarea optima de eforturi in toate directiile. O asemenea abordare implica responsabilitate. Rusia este pentru mentinerea sigurantei in lume atat la nivel global cat si la cel regional, sustine activitatile politicii externe pe baza bilaterala cat si multilaterala.

III. PRIORITATILE FEDERATIEI RUSE IN SOLUTIONAREA PROBLEMELOR GLOBALE Succesul politicii externe a Federatiei Ruse trebuie sa fie bazat pe respectarea balantei intre scopurile si resursele atingerii acestor scopuri. Concentrarea pe resursele politice, diplomatice, militare, financiare si altele in solutionarea problemelor de politica externa trebuie sa fie in concordanta cu importanta acestora cu interesele nationale a Rusiei, iar nivelul de implicare in problemele internationale adecvat eforturilor de consolidare a pozitiei statului. Diversitatea si complexitatea problemelor internationale cat si prezenta situatiilor de criza presupun o selectie a prioritatilor in politica externa a Federatiei Ruse. Este necesara cresterea efectiva a importantei instrumentelor politice, de drept, a celor economice si a altor instrumente de siguranta a suveranitatii Rusiei si a economiei nationale a tarii in contextul globalizarii.

56

1. Formarea noii ordini mondiale Rusia este interesata in stabilitatea sistemului de relatii internationale, bazata pe principiile egalitatii, a respectului reciproc si a colaborarii continue. Acest sistem are menirea de a asigura siguranta fiecarei entitati implicate in comunitatea mondiala politica, armata, economica, umanitara, etc. Principalul centru de echilibrare a relatiilor internationale trebuie sa ramana ONU. Federatia Rusa se va implica in pastrarea importantei rolului ONU si a Consiliului de Securitate in relatiile internationale. Eforturile de a consolida pozitia ONU in lume presupun:

respectarea stricta a principiilor de baza ale statutului ONU, inclusiv pastrarea statutului membrilor permanentu ai Consiliului de Securitate a ONU.

reformarea rationala a ONU in scopul dezvoltarii mecanismelor sale de reactie rapida la evenimentele ce se petrec in lume, incluzand cresterea posibilitatilor ONU de a preveni si solutiona crize si conflicte.

Cresterea efectivitatii Consiliului de Securitate a ONU, care este raspunzator pentru pastrarea pacii si a sigurantei in lume, consolidarea acestui statut prin includerea in structura acestuia de noi membri permanenti, prioritar din randul statelor autoritare in dezvoltare. Reformarea ONU trebuie sa se bazeze pe imuabilitatea dreptului de veto a membrilor permanenti a Consiliului de Securitate a ONU.

Rusia va acorda atentie sporita in participarea sa in cadrul celor opt state industriale dezvoltate. Analizand mecanismul de consultari si ajungerea la un numitor comun in problemele actuale ca o metoda de aparare si promovare a intereselor nationale. Federatia Rusa intentioneaza sa creasca interdependenta cu partenerii acestui forum.

2.Cosolidarea securitatii internationale Federatia Rusa militeaza pentru diminuarea importantei folosirii factorului armat in relatiile internationale in mentinerea concomitenta a stabilitatii strategice si regionale. In aceste conditii scopurile Federatiei Ruse sunt:

realizarea obiectivelor asumate in cadrul tratatelor existente si a intelegerilor in domeniul dezarmarii si participarea la elaborarea si semnarea de noi tratate, ce vor raspunde atat intereselor nationale ale Rusiei cat si intereselor de securitate ale altor state;

57

este in stare sa continue diminuarea potentialului sau nuclear in baza intelegirilor bilaterale cu SUA si – in format multilateral – cu implicarea in acest proces a celorlalte state cu potential nuclear – cu conditia ca stabilitatea in domeniul nuclear nu va fi incalcata. Rusia este pentru mentinerea si respectarea Acordului din 1972 privind reducerea arsenalului antiracheta – care este baza stabilitatii strategice. Realizarea de catre SUA a planurilor de creare a apararii antiracheta pe teritoriul tarii vor impune Rusia sa intreprinda masuri adecvate in pastrarea securitatii nationale la nivelul necesar; asigura continuitatea cursului sau in implicarea simultana cu alte state in neproliferarea nucleara, a altor arme de distrugere in masa, a metodelor de acces la acestea cat si materiale si tehologii specifice acestora. Federatia Rusa – este de partea consolidarii si dezvoltarii de regimuri internationale specifice, inclusiv Sistemul Global de control al neproliferarii rachetelor si a tehnologiilor adiacente acestora. Federatia Rusa isi va respecta obligatiile privind interzicerea experimentelor nucleare si atrage celelate state sa adere la acesta pozitie; atrage o deosebita atentie aspectului de consolidare a sigurantei strategice, cat si a securitatii informationale; va continua implicarea sa in consolidarea stabilitatii regionale prin participarea in procesele de diminuare si reducere a fortelor armate si, de asemenea folosirea de masuri de incredere in domeniul militar; considera ca stabilitatea internationala este instrumentul de solutionare a conflictelor armate si militeaza pentru consolidarea acestui concept in conformitate cu principiile ONU. Sustinand eforturile de crestere si modernizare a potentialului de a reactiona la situatiile de criza a ONU, Federatia Rusa va continua implicarea sa in operatiunile de mentinere a pacii, efectuate atat sub egida ONU cat si, in cazuri concrete in organizatii regionale si subregionale. Necesitatea si nivelul acestei implicari vor fi corelate cu interesul national si obligatiile internationale ale statului. Rusia considera ca doar Consiliul de Securitate a ONU are dreptul de a sanctiona folosirea fortei in stabilira pacii. Considera ca, folosirea fortei si incalcarea Statutului ONU este nelegitima si ameninta stabilitatea intregului sistem de relatii internationale. Incercarile de a introduce in sistemul international al conceptului de tip ‘interventie umanitara” si “suveranitate limitata’ au scopul argumentarii utilizarii unilaterale a fortei in detrimentul statutului Consiliului de Securitate a ONU. Fiind deschisa la dialogul pentru imbunatatirea aspectelor de drept a folosirii fortei in relatiile internationale in conditiile globalizarii, Federatia Rusa decurge din faptul ca in cautarea formelor potrivite de reactie la diverse situatii de criza, inclusiv cele umanitare, implicatiile trebuie sa fie colective, in baza respectarii normelor de drept international si a Statutului ONU. se va implica, sub egida ONU si a altor organizatii internationale in actiunile de lichidare a catastrofelor climaterice si tehnogenice, alte situatii de criza si in oferirea de ajutor umanitar statelor afectate; considera o problema importanta a politicii externe lupta impotriva terorismului, factor care este in stare sa destabilizeze situatia nu doar intr-un stat aparte , ci in regiuni intregi. Federatia Rusa militeaza pentru o elaborare continua a masurilor pentru concentrarea

58

eforturilor in acest domeniu a tuturor statelor. Obligatia directa a fiecarui stat - protectia cetatenilor sai de acte teroriste, interzicerea pe teritoriul sau a activitatii teroriste care are ca scop organizarea de acte impotriva cetatenilor si a intereselor altor state, precum si neacordarea de refugiu teroristilor; va actiona impotriva traficului cu droguri si a cresterii crimei organizate, colaborand cu alte state in format multilateral, in special in cadrul organelor specializate, cat si in format bilateral;

3.Relatiile economice internationale

Prioritatea politicii externe a federatiei Ruse in domeniul relatiilor economice este colaborarea pentru dezvoltarea economiei nationale, care in conditiile globalizarii este automat includerea la scara mare a Rusiei in sistemul economic mondial. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar: garantarea conditiilor externe prielnice pentru formarea in tara a economiei de piata si pentru innoirea specializarii economiei externe, care garanteaza efectul economic maxim de pe urma implicarii Rusiei in sistemul economic mondial; incearcarea de a diminua la maxim a riscurilor in integrarea ulterioara a Rusiei in economia mondiala, luand in calcul stabilitatea economica a tarii; sa se implice in formarea unui sistem comercial mondial corect si echitabil, cu implicarea cu drepturi depline a Federatiei Ruse in organizatiile economice internationale, care garanteaza in cadrul lor protejarea interesului national al statului;

sa contribuie la intensificarea exporturilor de produse de origine ruseasca si rationalizarea importurilor, si de asemenea sporirea antreprenoriatului rusesc in strainatate , sustinerea intereselor acestuia pe pietele externe si diminuarea discriminarii producatorilor nationali si a exportatorilor, crearea de conditii optime pentru controalele subiectilor economici rusi in activitatea pe piata externa in conformitate cu legislatia rusa;

crearea de conditii optime pentru atragerea de investitii straine in primul rand in sectoarele importante si prioritare a economiei ruse;

asigurarea pastrarii si folosirea optima a dreptului de proprietate privata rusa in strainatate;

aportul pentru datoria externa a Rusiei in corelare cu potentialul real al tarii, obtinerea de rambursare maxima a resurselor financiare in contul creditelor acordate altor state;

formarea unui sistem legislativ complex si o baza legala pentru contactarea internationala in domeniul economic;

59

Federatia Rusa trebuie sa fie apta sa utilizeze toate parghiile economice si toate resursele pentru protejarea intereselor sale nationale; Avand in vedere cresterea amenintarilor catastrofelor globale, atat cele naturale cat si cele tehnogene, Federatia Rusa militeaza pentru intensificarea colaborarii in domeniul protectiei mediului, inclusiv prin folosirea de noi tehnologii, in interesele intregii societati internationale. 4. Drepturile omului si relatiile internationale Rusia este adepta valorilor societatii democrate, inclusiv respectarea drepturilor omului, problemele si obiectivele fiind constituite din:

urmarirea respectarii drepturilor si a libertatilor omului in lumea intreaga bazandu-se pe normele de drept international; protejarea drepturilor si intereselor cetatenilor rusi aflati in tara si a cetatenilor rusi din strainatate avand ca baza dreptul international si tratatele internationale in vigoare. Federatia Rusa va urmari respectarea adecvata a drepturilor si libertatilor cetatenilor rusi aflati in strainatate in tarile in care acestia locuesc permanent, ii va sustine si va dezvolta relatiile acestora cu organizatiile aferente;

dezvoltarea colaborarii la nivel international in domeniul schimburilor umanitare;

sporirea implicarii in conventiile si tratatele internationale in domeniul drepturilor omului;

va continua alinierea legislatiei Federatiei Ruse la obligatiile internationalea tarii.

5. Suportul informational al activitatii de politica externa

O prioritate a politicii externe a federatiei Ruse este furnizarea pe scara larga in cadrul comunitatii internationale a informatiei referitoare la pozitia exacta a tarii in domeniul problemelor internationale, a initiativelor de politica externa si a actiunilor Federatiei Ruse in acest context, cat si a performantelor culturii ruse si a stiintei. Un prim obiectiv este acela de a forma o imagine pozitiva pe plan international a perceptiei asupra Federatiei Ruse si a unei relatii de prietenie cu aceasta. Un element inclus in acest efort trebuie sa il constituie efortul bine directionat in clarificarea in strainatate a obiectivelor politicii interne a Rusiei, a proceselor care au loc in interiorul statului. Devine de actualitate dezvoltarea in cadrul Federatiei Ruse a unor surse proprii de influenta informationala asupra perceptiei din strainatate.

60

IV. PRIORITATI REGIONALE Prioritatile directiei politicii externe a Rusiei sunt garantarea colaborarii multi si bi-laterale cu statele – membre CSI in domeniul securitatii nationale. Se va pune accentul pe dezvoltarea de relatii prietenesti de vecinatate si parteneriate strategice cu toate statele membre CSI. Relatiile practice cu fiecare dintre aceste state necesita o deschidere in scopul colaborarii, disponibilitatii de a lua in calcul interesele nationale a Federatiei Ruse, inclusiv garantarea drepturilor cetatenilor rusi aflati pe teritoriul acestor state.

Mergand de la conceptul de dinamica diferita a integrarii statelor in cadrul CSI, Rusia va formula caracterul si parametrii relatiilor cu statele membre CSI, atat in intraga CSI cat si in uniuni mai restranse, in special in Uniunea Vamala. O problema de prim plan este consolidarea Uniunii Belarus- Rusia, ca o forma dezvoltata in etapa actuala a integrarii intre doua state suverane.

O importanta prioritara se va acorda eforturilor comune de solutionare a conflictelor in statele-membre CSI, a dezvoltarii colaborarii in domeniul politic, aparare si securitate, in special in lupta internationala impotriva terorismului si a extremismului.

Un accent important va fi oferit dezvoltarii colaborarii economice inclusiv crearea unui spatiu de comert liber, realizarii programelor comune de folosire rationala a resurselor naturale. In particular, Rusia va dezvolta un statut al marii Caspice, care ar permite statelor adiacentei acestei zone sa se implice in parteneriate convenabile si echitabile in domeniul exploatarii resurselor din regiune, avand in vedere interesele legale a tuturor participantilor. Federatia Rusa va depune eforturi in garantarea respectarii obligatiilor bilaterale a pastrarii si dezvoltarii mostenirii culturale comune a statelor CSI.

Relatiile cu statele europene – sunt prioritatile traditionale ale politicii externe a Rusiei. Scopul principal al acestei activitati este crearea unui sistem stabil si democratic de securitate si colaborare in acest spatiu. Rusia este interesata in continuarea dezvoltarii caracterului multifunctional al OSCE si va depune toate eforturile in aceasta directie.

Este importanta folosirea la maximum a potentialului normativ al OSCE de dupa Actul de la Helsinki din 1975, care isi pastreaza in totalitatea actualitatea.Rusia va milita impotriva diminuarii functiilor OSCE, in particular impotriva reprofilarii activitatii acestei organizatii pe statele foste URSS si Balcani.

Rusia va milita pentru transformarea Acordului privind fortele armate in Europa intr-un instrument efectiv de garantare a securitatii, dar si acordarea masurilor de incredere cu caracter atotcuprinzatoar, in particular, activitatea de coalitie si activitatea fortelor marine.

Bazandu-se pe necesitatile proprii in consructia societatii civile, Federatia Rusa va continua activitatea sa in cadrul Consiliului Europei.

61

O importanta majora o are relatia cu Uniunea Europeana. Procesele in cadrul UE, influenteaza intr-o masura tot mai mare dinamica in Europa. Acestea sunt: Extinderea UE, trecerea la moneda unica – euro, reformele institutionale, aspecte privind o politica externa comuna si a politicii in domeniul securitatii si a apararii. Analizand aceste procese ca si caracteristici ale dezvoltarii UE, Rusia va milita pentru atingerea intereselor proprii, inclusiv pentru domeniul colaborarii bilaterale cu state aparte din cadrul UE.

Federatia Rusa considera ca UE este unul dintre partenerii sai politici si economici importanti si se va indrepta spre colaborarea intensa si de lunga durata, fara oscilatiile dictate de anumite conjuncturi.

Caracterul relatiilor cu UE este dictat de Acordul de Parteneriat si Colaborare, care include parteneriatul Federatiei Ruse, pe de o parte, si Comunitatile Europene si statele- membre , pe de alta parte, din 24 iunie 1994, care nu a intrat in totalitate in vigoare.

Problemele specificice, in special, problema luarii adecvate in calcul a intereselur partii ruse in procesul de extindere si reformare a UE, se vor discuta in cadrul Strategiei de dezvoltare a relatiilor Federatiei Ruse cu UE din 1999. O atentie sporita va fi acordata formarii unei dimensiuni politice si militare a UE.

Analizand real rolul Tratatului Nord-Atlantic (NATO), Rusia isi asuma importanta colaborarii cu aceasta organizatie in interesele de a sustine stabilitatea si securitatea pe continent si este deschisa la colaborarea constructiva cu NATO. Baza cooperării dintre NATO şi Rusia a fost stabilită prin Actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate Reciproce dintre NATO şi Federaţia Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997. Intensificarea colaborarii cu NATO va decurge din indeplinirea stipularilor din acest document, in primul rand cele ce se refera la nefolosirea fortei si amenintarii cu forta, interzicerea amplasarii pe teritoriul noilor membre de forte armate, arme nucleare.

Cu toate acestea o serie de directive politice si militare NATO nu sunt in concordanta cu interesul de siguranta a Federatiei Ruse, si uneori este chiar in contradictie cu acesta. In primul rand este vorba de noul concept strategic NATO care nu exclude posibilitatea de interventii militare in statele din afara zonei de actiune a Smmit-ului de la Washington fara posibilitatea de a fi sanctionate de catre Cosiliul de Securitate a ONU. Rusia isi pastreaza o pozitie negativa fata de extinderea NATO.

Colaborarea intensa si constructiva intre NATO si Federatia Rusa este posibila doar in conditia in care aceasta colaborare va avea la baza luarea in calcul a intereselor ambivalente in cadrul Europei si a lumii intregi .

Interactiunea cu statele Europei de Vest, in primul rand cu cele influente cum sunt Marea Britanie, Germania, Italia si Franta prezinta interes deosebit in cadrul promovarii si protejarii interesului national a Rusiei in cadrul Europei si pe intregul mapamond in scopul stabilizarii si cresterii economice a tarii.

In relatiile cu statele din Europa Centrala si de Est, este de actualitate problema pastrarii relatiilor interumane, culturale, depasirea fenomenelor de criza si activarea unei cooperari mai stranse in conformitate cu noile conditii si interese din partea Rusiei.

62

Perspective pozitive in acest context o are relatia Federatiei Ruse cu state precum Letonia, Lituania si Estonia. Rusia militeaza pentru transformarea acestor relatii in unele de cooperare si prietenie si avantaj reciproc. Conditia necesara este respectarea de catre aceste state a intereselor Rusiei, inclusiv problema respectarii populatiei ruse din cadrul acestor state.

Rusia va actiona pe plan mondial pentru a solutiona situatia din Balcani, bazandu-se pe rezolutiile acceptate la nivel international. Este importanta pastrarea teritoriala a Republicii Iugoslavia, si neacceptarea divizarii acestui stat, care ar duce la izbucnirea unui conflict in toata regiune balcanica cu urmari ce nu pot fi calculate in momentul actual.

Federatia Rusa este gata sa infrunte anumite greutati in urma relatiilor dificile cu SUA, este pentru pastrarea infrastructurii cooperarii dintre SUA si Rusia construita in ultimii 10 anu. In pofida unor diferente importante, divergente principiale chiar, cooperarea ruso-americana este conditia cea mai necesara pentru imbunatatirea contextului international si garantarea unei stabilitati strategice globale.

In primul rand este vorba de problemele dezarmarii, al controlului asupra armamentului, a neproliferarii armelor de distrugere in masa, si , de asemenea prevenirea si solutionarea celor mai emergente conflicte regionale. Numai printr-un dialog activ cu SUA este posibila solutionarea problemei reducerii armelor nucleare. Este in interesele ambelor parti sa pastreze contactele reciproce pe toate nivelele, sa nu admita pauze in dialogul continuu, stagnari in procesele de cooperare politica, militara si economica.

O importanta mare si in crestere in politica externa a Rusiei o constitue Asia, importanta ce este conditionata de apartenenta Rusiei la aceasta regiune dinamica, necesitatii dezvoltarii economice a Siberiei si a Orientului Indepartat. Efortul se va concentra in activizarea prezentei Rusiei in structurile regionale de baza ale Asiei si Pacificului – in forumul ASEAN.

Una din prioritatile Rusiei in regiune o constituie relatia cu statele importante din regiune, in primul rand China si India. Coincidenta puctului de vedere a Chinei in domeniul politicii externe cu cea a Rusiei este una din bazele stabilitatii regionale si globale. Rusia se indreapta spre o cooperare cu China in toate domeniile. Problema principala ramane corelarea cooperarii economice cu cea politica.

Rusia va insensifica cooperarea cu India, inclusiv in relatiile internationale, va actiona in directia depasirii problemelorexistente din Asie de Sud, in stabilizarea situatiei in zona.

Federatia Rusa dezbate semnarea cu India si Pachistanul a Tratatului de Interzicere a experimentelor nucleare si anexarea acestuia la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, ca un factor important in pastrarea stabilitatii in Asia si Pacific. Rusia va sustine linia de creare in Asia de zone, care nu detin armament nuclear.

Federatia Rusa militeaza pentru dezvoltarea relatiilor cu Japonia, pentru o vecinatate cooperanta, care sa raspunda intereselor ambelor state. In cadrul mecanismelor existente de cooperare, Rusia va cauta un format in cadrul caruia sa fie recunoscute international granitele intre cele doua state.

Politica externa a Rusiei este indreptata spre o dinamica pozitiva a relatiilor cu Asia de Sud-Est.

63

Este importanta si dezvoltarea in continuare a relatiilor cu Iranul.

O importanta principiala pentru Rusia este stabilizarea situatiei in Asia, unde ambitiile geopolitice ale unor state se intensifica, simultan cu inarmarea, si pastrarea surselor de situatii conflictuale. O preocupare mare o prezinta situatia din Peninsula Coreea. Eforturile se vor indrepta spre pastrarea participarii echivalente a Rusiei in problema coreei, in echilibrarea relatiilor cu ambele state.

Conflictul prelungit din Afganistan prezinta un real pericol la adresa securitatii granitelor de sud a CSI, atrage dupa sine interesele Rusiei. In relatia cu alte state, Rusia depune eforturi in scopul atingerii unei solutionari politice durabile si corecte, nu va permite exportul de terorism si extremism din aceasta tara.

Rusia va actiona in directia stabilizarii situatiei in Orientul Apropiat, inclusiv zona Golfului Persic si Africa de Nord, luand in calcul actiunea situatiei din zona asupra climatului international. Folosind statutul sau de co-sponsor in procesele mondiale, Federatia Rusa se va implica activ in stabilizarea si normalizarea situatiei in regiune in perioada post-conflict. In acest context problema prioritara a Rusiei va fi relansarea si intensificarea pozitiei sale, in special in domeniul economic, in aceasta regiune de interes major.

Analizand spatiul meditereneean ca un punct de legatura a regiunilor cum sunt Orientul Apropiat, Regiunea Marii Negre, Caucazul, bazinul Marii Caspice, Rusia intentioneaza sa transforme aceasta regiune intr-o zona de stabilitate si prieteneie, ce va impulsiona dezvoltarea economica a Rusiei, inclusiv in alegerea rutelor importante de transport energetic.

Rusia va spori interactiunea cu statele africii, va contribui la solutionarea conflictelor armate din regiune. Este necesara si cooperarea cu Organizatia Unitatii Africane si cu organizatiile subregionale, folosirea acestor conexiuni pentru a conecta Rusia la proiectele economice din acest continent.

Rusia intentioneaza sa intensifice dialogul politic si economic cu statele Americii Centrale si de Sud, baza fiind progresul semnificativ atins in relatia cu aceste zone in anii ’90. Se va indrepta, in special, spre largirea domeniilor de cooperare a statelor din America Centrala si de Sud cu organizatiile internationale, stimularea exporturilor in tarile Americii latine de produse industriale, tehnice rusesti, dezvoltarea cooperarii si dezvoltarii tehnico-stiintifice.

In clasificarea prioritatilor regionale ale politicii externe rusesti, Federatia Rusa va lua in calcul intensitatea si directia formarii centrelor mondiale, nivelul de pregatire a membrilor de a largi sferele de cooperare cu Rusia.

V. FORMAREA SI REALIZAREA/IMPLEMENTAREA POLITICII EXTERNE A FEDERATIEI RUSE Presedintele Federatiei Ruse, in conformitate cu atributiile sale constitutionale realizeaza conducerea politicii externe a statului si, in calitate de sef al statului reprezinta Federatia Rusa in relatiile internationale. Consiliul Federal si Duma de Stat in cadrul atributiilor sale constitutionale au menirea de a urmari cadrul legislativ de garantare a cursului politicii externe a Federatiei Ruse si de a urmari respectarea obligatiilor sale internationale.

64

Consiliul de Securitate a Rusiei efectueaza pregatirea solutiilor Presedintelui Federatiei Ruse in domeniul garantarii sigurantei internationale si controleaza implementarea acestora. Ministerul Afacerilor Externe a Federatiei Ruse este responsabil pentru implementarea cursului si tendintelor politicii externe, aprobata de Presedintele Federatiei Ruse. MAE are responsabilitatea de a coordona activitatea organelor federale in domeniul politicii externe si controlul acestei activitati in conformitate cu Ordinul Presedintelui Federatiei Ruse din 12 martie, 1996, No. 375 “Despre coordonarea rolului Ministerului Afacerilor Externe a Federatiei Ruse si implementarea unei linii de politica externa unica”. Subiectii Federatiei Ruse dezvolta relatiile sale internationale in conformitate cu Constitutia Federatiei Ruse, Legea Federala privind “ Coordonarea internationala si economica externa a subiectilor Federatiei Ruse” si alte acte legislative. MAE a Federatiei Ruse si alte organe executive federale ofera suport subiectilor Federatiei Ruse in implementarea de catre acestia a cooperarii internationale in circumstanta pastrarii stricte a suveranitatii si integralitatii teritoriale a Federatiei Ruse.

In pregatirea solutiilor in cadrul cursului de politica externa a statului organele federale a puterii executive pot colabora, in cazul necesitatii, cu organele care nu sunt de conducere, organizatii federale. Atragerea implicarii acestor organizatii in domeniul de politica externa raspunde problemei de asigurare maxima a suportului societatii civile in domeniul politicii externe si este capabila sa sporeasca implementarea mai eficienta a acesteia.

Implementarea politicii externe va crea conditii favorabile pentru realizarea alegerii istorice a popoarelor federatiei Ruse in favoarea unui stat de drept, a unei societati democratice, a unei economii de piata orientata social.

CONCEPTUL DE SECURITATE NATIONALA A FEDERATIEI RUSE

Aprobat prin Decretul Presedintelui Federatiei Ruse N 24 din 10.01.200

Conceptul de securitate nationala a Federatiei Ruse – este un sistem de valori ce are drept scop protejarea in Federatia Rusa a securitatatii individului, a societatii si a statului de la amenintarile externe si interne in toate domeniile ale activitatilor desfasurate. In strategie sunt formulate directiile cele mai importante ale politicii de stat a Federatiei Ruse. Prin securitate nationala a Federatiei Ruse se intelege securitatea poporului sau multinational care este proprietarul suveranitatii si a puterii in Federatia Rusa. I. Federatia Rusa in cadrul comunitatatii internationale Situatia mondiala actuala se caracterizeaza printr-o transformare dinamica a relatiilor internationale. Dupa incheierea erei confruntatiei bipolare, s-au primeaza doua tendinte.

65

Prima tendinta consta in consolidarea pozitiilor economice si politice a unui numar mare de state si organizatiile lor integrationiste, in perfectionarea mecanismelor multilaterale de conducere a mecanismelor internationale. Un rol tot mai mare il au factorii economici, politici, tehnnico-stiintifici, ecologici si informationali. Pe acesta baza, Federatia Rusa va contribui la formarea ideologiei de constructie a unui sistem multipolar. A doua tendinta se contureaza prin incercarile de a crea structuri de relatii internationale, fundamentate pe dominarea in comunitatea internationala a statelor occidentale, in frunte cu SUA si se bazeaza pe solutionarea unilaterala a problemelor politicii mondiale, in primul rand folosind armata si forta, evitand normele principale de drept international. Formarea relatiilor internationale este insotita de concurenta si de tendinta unui numar de state de a-si spori influenta in politica mondiala, inclusiv prin crearea de arme de distrugere in masa. Importanta aspectelor armatei si a folosirii fortei continua sa fie esentiale. Rusia este unul din statele cele mai mari ale lumii cu o istorie vasta si o cultura bogata. In pofida situatiei internationale complexe si a greutatilor la nivel intern, avand in vedere aspectele economice, tehnico-stiintifice si a potentialului armat, a amplasarii strategice unice in Eurasia, Federatia Rusa joaca un rol important in procesele internationale. Tendinta este o integrare tot mai intensa a federatiei Ruse in economia mondiala, extinderea cooperarii cu organizatiile economice si financiare. Se pastreaza spectrul de interese a Rusiei si a interesului altor state in problemele securitatii internationale, incusiv neproliferarea armelor de distrugere in masa, prevenirea si solutionarea conflictelor regionale, lupta impotriva terorismului si a drogurilor, solutionarea problemelor ecologice stringente cu caracter global, asigurarea securitatii impotriva radierii si a atacurilor nucleare. Sunt tot mai sesizabile eforturile unor state, directionate spre diminuarea pozitiei politice, economice, militare si in alte domenii. Incercarile de a ignora interesele Rusiei in solutionarea problemelor mari in relatiile internationale, inclusiv situatiile de conflict, sunt in stare sa ameninte securitatea relatiilor internationale si sa incenineasca schimbarile pozitive ce se petrec in relatiile internationale. In multe tari, inclusiv in federatia Rusa, s-a acutizat brusc problema terorismului, care are un caracter transnational si ameninta stabilitatea in lume, fapt ce duce la necesitatea unirii eforturilor intregii comunitati internationale, la sporirea eficacitatii actualelor forme si mijloace de lupta impotriva terorismului, la luarea de masuri pentru neutralizarea acestui fenomen. II. Interesele nationale ale Federatiei Ruse Interesele nationale ale Rusiei sunt constituite din ansamblul de interese ale individului, ale statului si societatii in domeniul economic, al politicii interne, social, international, informational, militar, frontier, ecologic si altele. Aceste interese sunt pe termen lung si sunt bazele obiectivelor si problemelor strategice actuale atat a politicii interne cat si a celei externe. Interesele nationale sunt garantate de catre institutiile puterii de stat, care isi desfasoara activitatea in baza Constitutiei Federatiei Ruse.

66

Interesele individului, constau in realizarea drepturilor si libertatilor constitutionale, in garantarea securitatii, in cresterea nivelului si a calitatii de trai, in dezvoltarea fizica, spirituala si intelectuala a omului si a cetateanului. Interesele societatii sunt formate din consolidarea democratiei, crearea unui stat de drept, unui stat social, in atingerea si mentinerea un consens in comunitate in transformarea spirituala a Rusiei. Interesele statului constau in imuabilitatea sistemului constitutional, a suveranitatii si integritatii teritoriale a Federatiei Ruse, in stabilitatea politica, economica si sociala, in mentinerea si aplicarea legislatiei, in dezvoltarea echitabila si ambivalenta a unei cooperari la nivel international. Realizarea intereselor nationale a Rusiei este posibila doar in baza unei dezvoltari economice constante. Din acest motiv, interesele nationale ale Rusiei in acest domeniu sunt de maxima importanta. In domeniul politicii interne, interesele nationale ale Rusiei sunt pastrarea stabilitatii sistemului constitutional, a institutiilor puterii de stat, mentinerea pacii civile si a intelegerii nationale, a integritatii teritoriale, a unitatii spatiului de drept in procesul de finalizare a crearii unei societati democratice si, de asemenea, in neutralizarea cauzelor si a conditiilor care provoaca extremismul politic si religios, a separatismului etnic si a urmarilor acestora – conflictele sociale, interetnice, religioase, terorismul. Interesele nationale ale Rusiei in domeniul social constau in garantarea unui nivel de trai ridicat a populatiei. Interesele nationale in domeniul spiritual constau in pastrarea si consolidarea valorilor morale a societatii, a traditiilor si a patriotismului, a umanitatii, a potentialului cultural si stiintific. Interesele nationale ale Federatiei Ruse in contextul international constau in asigurarea suveranitatii statului, consolidarea pozitiei de stat important – unul din centrele importante ale lumii bipolare, in dezvoltarea de relatii echitabile si reciproc avantajoase cu toate tarile si organizatiile integrationiste, in primul rand cu statele Comunitatii de State Independente si cu partenerii traditionali ai Rusiei. Aceste relatii trebuie sa vizeze in primul rand respectarea drepturilor si libertatilor omului si evitarea standardelor duble. Interesele nationale a Rusiei in domeniul informational constau in respectarea drepturilor constitutionale si a accesului cetatenilor la informatie, in dezvoltarea tehnologiilor telecomunicationale, in protejarea de la accesul nesanctionat a resurselor informationale nationale. Interesele nationale in domeniul militar constau in pastrarea independentei Federatiei Ruse, a suveranitatii, a integritatii teritoriale, a evitarii unei agresiuni militare asupra statului, asigurarii conditiilor pentru dezvoltarea pasnica, democratica a statului. Interesele nationale ale Federatiei Ruse in domeniul frontier constau in crearea de conditii politice, legislative, institutionale si altele pentru a asigura o protectie a granitei statului, pentru a respecta regulile in conformitate cu legislatia Federatiei Ruse de a desfasura activitati economice si alte tipuri de activitati in spatiul de frontiera.

67

Interesele Rusiei in sfera ecologiei constau in pastrarea si imbunatatirea mediului inconjurator. Componentele cele mai importante ale interesului national al Federatiei Ruse sunt protejarea persoanei, a societatii si a statului impotriva terorismului, inclusiv a celui international, si, de asemenea, protectia impotriva calamitatilor de caracter natural si tehnogen si a urmarilor acestora, iar in conditii de razboi – protejarea impotriva pericolelor aparute drept urmare a actiunilor militare si urmarile acestora. III. Amenintarile la adresa sigurantei nationale a Federatiei Ruse Situatie economiei nationale, imperfectiunile in sistemul de organizare a autoritatii de stat si a societatii civile, polarizarea socio-politica a societatii ruse si criminalizarea relatiilor sociale, cresterea crimei organizate si amploarea terorismului, , agravarea relatiilor intre natiuni si complicarea relatiilor internationale creaza un spectru de pericole interne si externe la adresa securitatii nationale a statului. In domeniul economic pericolele au un caracter complex si sunt conditionate in primul rand de reducerea mare a produsului intern brut, scaderea activitatii investitionale cat si a celei inovationale si a potentialului tehnico-stiintific, a stagnarii sectorului agrar, a instabilitatii sistemului bancar, cresterii datoriei externe si interne, tendintei de predominare a produselor energetice si petroliere la exporturi, iar la import produse si obiecte de uz general, inclusiv produse de prima necesitate. Reducerea potentialului tehnico-stiintific si a celui tehnologic, scaderea cercetarilor in directiile de importanta strategica a dezvoltarii tehnico-stiintifice, migrarea in strainatate a specialistilor si a proprietatii intelectuale ameninta Federatia cu pierderea pozitiei avansate in lume, cu degradarea productiei stiintifice, cu cresterea dependentei tehnologice de exterior si scaderea potentialului de aparare a Rusiei. Procesele negative in economie sunt baza inaspririi tendintelor separatiste a unui sir de subiecti din Federatia Rusa. Aceasta duce la inasprirea instabilitatii politice, reducerea unui spatiu economic unic al tarii si ale componentelor sale de maxima importanta – relatiile tehnologice de productie si retelele de transport, sistemul bancar-financiar, fiscal si cel de creditare. Dezintegrarea economica, sociala, diferentierea sociala, degradarea valorilor morale contribuie la cresterea tensiunii in relatia dintre regiunile tarii si centrul statului, prezentand un pericol la adresa constructiei federale si a statutului social-economic al Federatiei Ruse. Egoismul etnic, etnocentrismul si sovinismul, prezente in activitatea unui sir de comunitati sociale, si , de asemenea, migratia necontrolata care contribuie la sporirea nationalismului, a extremismului politic si religios, a separatismului de tip etnic creaza conditii pentru aparitia conflictelor. Spatiul unic de drept al statului este diminuat ca urmare a nerespectarii principiului de prioritate a normelor Constitutiei Federatiei Ruse in fata altor norme de drept, a normelor federale in fata normelor subiectilor Federatiei Ruse, a stabilitatii insuficiente in guvernarea pe diverse nivele.

68

Pericolul criminalizarii relatiilor sociale prezent in procesul de reformare a organizarii socio-politice si a activitatii economice, devine emergent. Greseli serioase, efectuate in etapa incipienta a reformelor in domeniul economic, armat, judiciar si alte domenii din activitatea guvernului, diminuarea sistemului de reglementare si control, imperfectiunile sistemului de drept si absenta unei politici forte a statului in domeniul social, scaderea potentialuilui moral al societatii sunt factori de baza care stimuleaza crestea infractionalitatii, in special a formelor sale organizate si a coruptiei. Urmarile acestor greseli se regasesc in diminuarea controlului de drept asupra situatiei in tara, in contopirea unor elemente aparte din structurile puterii executive si legislative cu structurile criminale, patrunderea in sfera acestora a reglementarii sistemului bancar, a productiei de proportii mari, a organizatiilor de comert si a retelelor de productie. In legatura cu acestea, lupta cu crima organizata si coruptia capata un caracter politic nu doar juridic. Proportiile terorismului si a crimei organizate cresc drept urmare a modificarilor formelor de proprietate ce adeseori sunt complementare conflictelor, a acutizarii luptei pentru putere pe baza intereselor etno-nationaliste si de grup. Absenta unui sistem eficient de preveniri a infractionalitatii, insuficienta instrumentelor de drept si a celor tehnice si materiale in prevenirea terorismului si a crimei organizate, nihilismul in sistemul de drept, migrarea din organele de drept a cadrelor calificate maresc nivelul de inluenta a acestor amenintari asupra persoanei, a societatii si a statului. Amenintarile la adresa securitatii nationale a Federatiei Ruse in domeniul social sunt create de o diferentiere mare intre paturile sociale, de grup restrans al bogatilor si a masei preponderente de cetateni cu venituri modeste, de cresterea paturii sociale ce traieste la nivelul subzistentei, de cresterea somajului. Amenintarile la sanatatea fizica a natiunii constau in crizele din sistemul sanatatii si a protectiei sociale, in cresterea consumului de alcool si a drogurilor. Urmarile acutei crizei sociale sunt reducerea natalitatii si a sperantei medii de viata, deformarea structurii demografice si sociale a societatii, diminuarea fortei de munca –baza dezvoltarii productiei, slabirea importantei familiei - celula de baza a societatii, scaderea potentialului etic, moral si creativ al populatiei. Acutizarea crizei in sferele politicii interne, sociale si morale poate duce la pierderea valorilor democratice obtinute. Amenintarile de baza in mediul international sunt conditionate de urmatorii factori: -tendinta unor state si a organizatiilor internationale de a diminua rolul mecanismelor existente de garantare a securitatii internationale, in primul rand ONU si OSCE; - pericolul slabirii influentei politice, economice si militare a Federatiei Ruse in lume; - consolidarea unor blocuri si uniuni politice si armate, in primul rand, largirea NATO in Est. - posibilitatea aparitiei in imediata apropiere de granitile federatiei a bazelor militare straine si a contingentelor armate masive; - proliferarea armelor de distrugere in masa si a cailor de acces la acestea;

69

- diminuarea proceselor integrationiste in Comunitatea Statelor Independente; - aparitia si escaladarea conflictelor in apropierea granitelor Federatiei Ruse si a granitelor externe a statelor-membre CSI; - pretentiile la adresa teritotiului de stat a Federatiei Ruse. Amenintarile la adresa securitatii nationale a Federatiei Ruse in cadrul international se contureaza in tentativa altor state de a actiona impotriva consolidarii Federatiei Ruse ca unul din centrele de influenta in lumea multipolara, in tentativa de a interveni in realizarea interesului national al statului si in diminuarea pozitiei Federatiei Ruse in Europa, in Orientul Apropiat, in Caucaz, in Asia Centrala si in regiunea Asiei si a Ocenului Pacific. Amenintare importanta la adresa securitatii nationale a Federatiei Ruse o prezinta terorismul. Terorismul international a inceput o campanie ce are drept scop destabilizarea situatiei in Rusia. Cresc amenintarile la adresa securitatii nationale a Federatiei Ruse in domeniul informational. O amenintare serioasa o prezinta tendinta unui sir de state de a domina in sfera spatiului mondial informational, a excluderii Rusiei din piata informationala externa si interna, a dezvoltarii in unele state a conceptului de raboi informational, care au drept scop crearea de mijloace periculoase de influenta asupra domeniilor informationale ale altor state; incalcarea functionarii normale ale sistemelor informationale si de telecomunicatii, si , de asemenea integritatea resurselor informationale, permiterea accesului nesanctionat la acestea. Creste nivelul si amploarea amenintarilor in domeniul armat. Edificarea in rangul de doctrina strategica a trecerii NATO la practica actiunilor armate in afara zonelor de responsabilitate a aliantei fara a fi sanctionati de Consiliul de Securitate al ONU potenteaza cu amenintarea destabilizarii situatii strategice in toata lumea. Saltul tehnologic al unor state dezvoltate si cresterea posibilitatilor lor in domeniul armat si al tehnologiei militare de ultima generatie creaza premisele unei noi etape de inarmare, a modificarilor formelor si metodelor de implementare a actiunilor militare. Este activata actiunea pe teritoriul federatiei Ruse a serviciilor secrete straine si a organizatiilor folosite de catre acestea. Cresterea tendintelor negative in domeniul militar contribuie la ingreunarea procesului de reformare al organizarii militare si al complexului de aparare a Federatiei Ruse, la insuficienta fanantarii apararii nationale si imperfectiunea bazei normative de drept. La etapa actuala acestea se reflecta in nivelul critic al pregatirii armate si operative a Fortelor Armate ale Federatiei Ruse, a altor forte, a formatiunilor armate si a organelor din domeniu, in diminuarea drastica a aprovizionarii fortelor armate cu tehnica armata si speciala, in emergenta problemelor sociale si duce la slabirea sigurantei armate a Federatiei Ruse in totalitatea ei.. Amenintarile la adresa securitatii nationale a Federatiei Ruse in domeniul frontalier sunt conditionate de:

- expansiunea economica, demografica, culturala si religioasa a anumitor state pe teritoriul rus; - activarea crimei organizate transfrontaliere si , de asemenea, a organizatiilor teroriste internationale.

70

Amenintarea inrautatirii situatiei ecologice in tara si diminuarea resurselor naturale sunt in relatie directa cu situatia economica si pregatirea societatii de a constientiza importanta globala a acestor probleme. Pentru Rusia aceasta amenintare este deosebit de mare din perspectiva predominarii dezvoltarii domeniilor petroliere si energetice, prezenta nedezvoltata a unei legislatii in domeniul protectiei mediului inconjurator, absenta sau folosirea limitata a tehnologiilor de ocrotire a naturii, a unei culturi slabe in domeniul ecologic. Exista tendinta de a folosi teritoriul Rusiei in calitate de loc de prelucrare si depozitare a substantelor si materialelor nocive mediului ambiant. In aceste conditii diminuarea controlului statului, slaba eficienta a mecanismelor de drept si a celor economice in prevenirea si lichidarea situatiilor de criza maresc riscul catastrofelor de tip tehnogen in toate domeniile activitatii economice. IV. Garantarea sigurantei nationale a Federatiei Ruse Problemele de baza in domeniul garantarii securitatii nationale a Federatiei Ruse sunt: - anticiparea din timp si evidentierea amenintarilor interne si externe la adresa sigurantei nationale a Federatiei Ruse; - realizarea de masuri operationale si de termen lung de prevenire si neutralizare a evidentierea amenintarilor interne si externe; - garantarea suveranitatii si a integritatii teritoriale a Federatiei Ruse, a sigurantei spatiului de frontiera; - cresterea economiei statului, efectuarea unui curs economic independent si orientat spre societate; - depasirea dependentei tehnico-stiintifice si tehnologice a Fedratiei Ruse fata de sursele externe; - garantarea pe teritoriul Rusiei a sigurantei omului si a cetateanului, a drepturilor si libertatilor sale constitutionale; - perfectionarea sistemului de putere de stat a Federatiei Ruse, a relatiilor federative, a guvernarii locale si a legislatiei Federatiei Ruse, consolidarea ordinii de drept si pastrarea stabilitatii socio-politice a societatii; - garantarea respectarii neconditionate a legilor Federatiei Ruse de catre toti cetatenii, persoanele publice, organele de stat, partidele politice, organizatiile publice si cele religioase; - garantarea relatiilor egale si reciproc avantajoase a Rusiei cu statele dezvoltate ale lumii in primul rand; - cresterea si sustinerea la nivel avansat al potentialului armat al statului; - consolidarea regimului de neproliferare a armelor de distrugere in masa si a metodelor de acces la acestea; - luarea de masuri in depistarea, prevenirea si suprimarea activitatii de spionaj si subminare de catre alte state, indreptate impotriva Federatiei Ruse; - imbunatatirea esentiala a situatiei ecologice in tara. Garantarea securitatii nationale si protejarea intereselor Rusiei in domeniul economic sunt directii prioritare ale politicii statului. Problemele de importanta maxima in domeniul economic extern sunt:

- crearea de conditii favorabile pentru integrarea internationala a economiei Rusiei;

71

- largirea pietelor de desfasurare a productiei rusesti; - formarea unui spatiu economic unic cu statele –membre CSI; In conditiile liberalizarii comertului extern al Rusiei si cresterea concurentei pe piata mondiala a produselor si serviciilor este imperativa consolidarea protectiei intereselor producatorilor nationali. O importanta maxima o va capata politica financiar-creditara, cu scopul de a diminua treptat dependenta Rusiei de creditorii externi si consolidarea pozitiei sale in organizatiile economice si financiare mondiale. Este necesara cresterea importantei statului in reglementarea activitatii companiilor straine din domeniile bancare, financiare, de asigurari si de investitii, introducerea de anumite limitari in preluarea exploatarii de catre companii straine ale resurselor naturale strategice, telecomunicationale, de transport si de distributie a produselor. Masuri eficiente sunt necesare in domeniul reglementarii valutare si a controlului in scopul crearii de conditii pentru stoparea achitarii in valuta pe piata interna si impiedicarea scoaterii necontrolate in afara tarii a capitalului. Directiile de baza a garantarii securitatii nationale a Federatiei Ruse in domeniul activitatii economice interne sunt: - garantarea de drept a reformelor si crearea unui mecanism eficient de control al respectarii legislatiei Federatiei Ruse; - luarea de masuri necesare in depasirea crizei economice, pastrarea si dezvoltarea potentialului tehnico-stiintific si tehnologic, trecerea la cresterea economica in conditiile diminuarii probabilitatii catastrofelor de tip tehnogen, cresterea competitivitatii a produselor industriale nationale, cresterea bunastarii poporului. Trecerea la o economie de piata orientata social eficienta trebuie sa se realizeze prin crearea treptata a mecanismelor optime de organizare a productiei si distributia produselor si a serviciilor in scopul posibilitatii de crestere maxima a bunastarii societatii si a fiecarui cetatean. In prim-plan sunt indreptate problemele legate de anihiarea deformarilor in structura economiei ruse, garantarea cresterii productiei cu baza stiintifica si a productiei cu grad mare de prelucrare, cu sustinerea domeniilor care constituie baza reproductiei largite, garantarea locurilor de munca a populatiei. O importanta considerabila o are sustinerea sporita de catre stat a activitatii investitionale si inovationale, luarea de masuri pentru crearea unui sistem bancar stabil care raspunde intereselor unei economii reale, facilitarea accesului intreprinderilor la credite pe termen lung si finantarea investitiilor de capital, acordarea unei sustineri reale de stat in programe de transformare structurala a industriei. Problemele importante – dezvoltarea sectoarelor de productie competitive importante, marirea pietei de produse cu baza stiintifica. In scopul rezolvarii acestor probleme este necesara luarea de masuri care vor stimula transmiterea noilor tehnologii militare in productia civila, introducerea mecanismului de depistare si dezvoltare a tehnologiilor progresive, asimilarea carora va garanta competitivitatea a intreprinderilor rusesti pe piata mondiala.

72

Rezolvarea problemelor enuntate presupune concentrarea de resurse financiare si materiale in directiile prioritare ale dezvoltarii stiintei si tehnicii, acordarea de sprijin scolilor stiintifice de varf, accelerarea fomarii unei baze stiintifico-tehnice nationale, atragerea de capital privat, inclusiv prin metoda crearii de fonduri si folosirea granturilor, realizarea de programe de dezvoltarea a teritoriilor care au un potential tehnico-stiintific ridicat, crearea cu sprijinul statului a infrastructurii care va garanta comercializarea rezultatelor cercetarilor cu protectia simultana a proprietatii intelectuale in interiorul statului cat si in exteriorul acestuia, dezvoltarea unei retele de informatii tehnico-stiintifice si comerciale accesibila tuturor. Statul trebuie sa contribuie la crearea de conditii egale pentru dezvoltarea si cresterea competitivitatii intreprinderilor independent de forma de proprietate, inclusiv formarea si dezvoltarea antreprenoriatului privat in toate domeniile, unde aceasta contribuie la cresterea bunastarii sociale, a progresului stiintific si educational, a dezvoltarii spirituale si morale a societatii, a protectiei consumatorilor. In perioada cea mai scurta trebuiesc elaborate mecanismele de sustinere a existentei si dezvoltarii regiunilor critice si zonele din Nordul Indepartat, si de asemenea, politica tarifara care garanteaza unitatea spatiului economic al tarii. Prioritatea factorilor economici in sfera sociala este de importanta principiala pentru consolidarea statului, pentru asigurarea unor garantii sociale reale, pentru dezvoltarea de mecanisme a responsabilitatii colective si a deciziei democratice, a perteneriatului social. In acest context este importanta efectuarea unei politici economice eficiente si echitabile in domeniul distributiei profiturilor. Organizarea activitatii organelor executive federale, a organelor de putere executiva a subiectilor Federatiei Ruse in realizarea anumitor masuri, directionate spre prevenirea si depasirea amenintarilor la adresa interesului national al Rusiei in domeniul economiei, va necesita perfectionarea legislatiei Federatiei Ruse in domeniul evidentiat si a garantarii respectarii stricte a acesteia de catre toti subiectii economiei. Apropierea intereselor poparelor statelor, ajustarea cooperarii in toate aspectele, efectuarea unei politici de stat nationale si regionale cumpatate si cu responsabilitate va permite Rusiei sa garanteze o stabilitate politica interna. Atitudinea complexa la rezolvarea acestor probleme trebuie sa constituie baza politicii interne de stat, care garanteaza dezvoltarea Federatiei Ruse ca un stat federal multinational democrat. Consolidarea statalitatii Rusiei, desavarsirea relatiilor federale si a administratiei locale trebuie sa contribuie la garantarea sigurantei nationale a Federatiei Ruse. Este necesara o abordare multilaterala pentru solutionarea problemelor de ordin legislativ, economic, social si etno-politic cu respectarea echilibrata a intereselor Federatiei Ruse si a subiectilor sai. Realizarea principiilor constitutionale a guvernarii poporului necesita garantarea consensuala a functionarii si interactiunii tuturor organelor de stat, a unei verticalitati stricte a puterii executive si a unitatii sistemului judiciar al Federatiei Ruse. Aceasta se garanteaza prin principiul constitutional al separarii puterii, a instituirii unei distributii clare si functionale ale atrbutiilor intre institutiile statului, consolidarea organizarii federative a Rusiei prin imbunatatirea relatiilor sale cu subiectii Federatiei Ruse in limitele statutului constitutional al acestora.

73

Directiile de baza a protectiei oranduirii constitutionale in Federatia Rusa constau in: - garantarea prioritatii legislatiei federale si perfectionarea pe aceasta baza legislativa a subiectilor Federatiei Ruse; - elaborarea mecanismelor organizationale si legislative de protectie a integritatii nationale, garantarea unitatii spatiului de drept si a intereselor nationale a Rusiei; - elaborarea si realizarea unei politici regionale care va asigura balanta optima intre interesele federale si cele regionale; - imbunatatirea mecanismului care impiedica crearea de partide politice si uniuni sociale care urmaresc scopuri separatiste si anticonstitutionale, si anihilarea actiunilor acestora; Este necesara consolidarea eforturilor indreptate spre lupta cu infractionalitatea si coruptia. Rusia este maxim interesata de exterminarea bazei economice si socio-politice a acestor fenomene sociale, elaborarea unui sistem complex de masuri pentru protectia eficienta a persoanei, a societatii si a statului impotriva acestor atentate infractionale. De importanta prioritara este formarea unui sistem de masuri de prevenire sociala si educare a cetatenilor. Aceste masuri trebuie sa fie directionate spre protectia drepturilor si a libertatilor, a moralitatii, a sanatatii si a proprietatii fiecarui om independent de rasa, nationalitate, limba, provenienta, situatie materiala, a locului de trai, a relatiei vis-a-vis de religie, a convingerilor, a apartenentel al anumite uniuni sociale si alte conditii. Problemele cele mai importante in domeniul luptei cu infractionalitatea sunt: - depistarea, inlaturarea si prevenirea cauzelor si conditiilor care genereaza infractionalitatea ; - cresterea rolului statului ca o garantie a sigurantei persoanei si a societatii, crearea in acest sens a unei baze juridice si a unor mecanisme de aplicare a acesteia; - consolidarea sistemului organelor de drept, in primul rand a tuturor structurilor care actioneaza impotriva crimei organizate si a terorismului, crearea de conditii pentru activitatea eficienta a acestora; - atragerea organelor de stat in limitele competentelor sale la activitatea de prevenire a actiunilor infractionale; - extinderea cooperarii internationale reciproc avantajoase in domeniul legislativ, in primul rand cu statele-membre CSI. Solutiile si masurile intreprinse de organele puterii de stat in domeniul luptei cu criminalitatea trebuie sa fie deschise, concrete si inteligibile pentru fiecare cetatean, sa poarte caracter preventiv, sa garanteze egalitatea tuturor in fata legii si iminenta raspunderii in fata legii trebuie sa fie sustinuta de catre societate. Pentru prevenirea infractionalitatii si in lupta cu aceasta este necesara, in primul rand, dezvoltarea bazei de drept ca o conditie a unei protectii efective a intereselor legale ale cetatenilor si , de asemenea, respectarea obligatiilor normative internationale ale Federatiei Ruse in domeniul luptei impotriva criminalitatii si respectarii drepturilor omului. Este importanta lipsirea criminalitatii de sursele sale, conditionate de insuficiente in legislatie, criza in economie si in sfera sociala. In scopul prevenirii coruptiei si eliminarii conditiilor pentru legalizarea capitalurilor, obtinute prin metode nelegale, este necesara crearea unui sistem functionabil de control financiar, imbunatatirea masurilor de influenta administrative, ale societatii si cele normative de drept, finalizarea mecanismului de verificare a averilor si a surselor de venituri a functionarilor de stat si

74

a angajatilor, a organizatiilor si intreprinderilor indiferent de forma de proprietate, si, de asemenea, verificarea cheltuielilor acestora in functie de venituri. Lupta impotriva terorismului, traficului si comertului de droguri se va realiza pe baza masurilor la nivel statal de suprimare a acestor activitati infractionale. Avand la baza conventiile internationale, este necesara cooperarea cu alte state, organele de drept si serviciile acestora si, de asemenea, cooperarea cu organizatiile internationale care lupta impotriva terorismului. Este necesara folosirea experientei internationale in lupta cu aceste fenomene, crearea unui mecanism coordonat de contracarare a terorismului international, inchiderea tuturor canalelor posibile de trafic de armament si a substantelor explozibile in interiorul tarii, cat si afluxul acestora din strainatate. Organele federale ale puterii de stat trebuie sa monitorizeze pe teritoriul statului persoanele implicate in activitati de terorism, indiferent de locul unde se planificau si efectuau asemnea acte care aduc prejudiciu Federatiei Ruse. Garantarea sigurantei nationale a Federatiei Ruse include de asemenea protectia mostenirii culturale, morale si spirituale, a traditiilor istorice si a nomelor vietii sociale, a pastrarii realizarilor culturale ale tuturor popoarelor Federatiei, formarea politicii de stat in domeniul educarii morale si spirituale ale populatiei, introducerea interdictiei de a folosi spatiul de emisie in metodele informationale electronice pentru difuzarea de programe ce propagandeaza violenta, folosirea fortei, si includ si masuri impotriva influentei negative ale organizatiilor si misionarilor religiosi starini. Reinnoirea spirituala a societatii este imposibila fara pastrarea rolului limbii ruse ca fiind factorul unitatii spirituale a popoarelor Rusiei multinationale si ca limba de comunicare interstatala in cadrul statelor – membre CSI. In sopul garantarii pastrarii si dezvoltarii mostenirii noastre culturale si spirituale este necesara crearea de conditii sociale si economice pentru realizarea activitatii culturale a functionarii unitatilor culturale. In domeniul protectiei sanatatii cetatenilor este necesara atentia societatii civile, a organelor puterii de stat ale Federeatiei Ruse pentru dezvoltarea ajutorului medical asigurat si privat (federal si municipal) de stat, realizarea protectionismului de stat in industria farmaceutica si medicala, realizarea de programe sanitare si epidemiologice, protectia sanatatii copiilor, acordarea de prim-ajutor medical, inclusiv in conditii de catastrofe. Dirctiile prioritale ale statului in domeniul ecologiei sunt: - folosirea rationala a resurselor naturale, educarea populatiei in cultura ecologica; - prevenirea poluarii mediului ambiant prin marirea nivelului de siguranta a tehnologiilor legate de depozitarea si utilizarea deseurilor toxice industriale si casnice; - prevenirea poluarii radioactive a mediului, minimalizarea urmarilor avariilor si catastrofelor radioactive anterioare; - pastrarea in siguranta ecologica si utilizarea componentelor din armament scoase din uz, in primul rand al submarinelor nucleare, a navelor maritime cu sisteme energetice nucleare, a armamentului nuclear, a combustibilului lichid pentru rachete, a combustibilului pentru centralele nucleare;

75

- suguranta mediului ambiant si sanatatea populatiei , pastrarea si nimicirea rezervelor pentru arme chimice; - crearea si introducerea metodelor de productie care nu afecteaza mediul, cautarea metodelor de folosire practica a surselor ecologice de producere a energiei, luarea de masuri imediate de protectie a naturii in regiunile periculoase din punct de vedere ecologic a Federatiei Ruse; Este necesara o noua abordare a efectuarii protectiei civile pe teritoriul Federatiei Ruse, perfectionarea sistemului unic de stat de prevenire si lichidare a crizelor, inclusiv integrarea pe viitor a acestui sistem cu sisteme analogice din alte state. Politica externa a Federatiei Ruse trebuie indreptata spre: - efectuarea unei directii active de politica externa; - consolidarea mecanismelor de baza ale gestionarii multilaterale a proceselor politice si economice ale lumii, in primul rand sub egida Consiliului de Securitate al ONU; - asigurarea conditiilor favorabile pentru dezvoltarea economica si sociala a tarii, pentru pastrarea stabilitatii regiоnale si globale; - protectia drepturilor legale si a intereselor cetatenilor rusi in strainatate, inclusiv cu folosirea in aceste scopuri a masurilor de ordin politic, economic, s.a.; - dezvoltarea relatiilor cu statele-membre CSI conform principiilor dreptului international, dezvoltarea intereselor corespunzatoare Rusiei a proceselor integrationiste in cadrul CSI; - participarea cu drept deplin a Rusiei in structurile globale si regionale economice si politice; - implicarea in solutionarea conflictelor, inclusiv in campanii de mentinere a pacii sub egida ONU si a altor organizatii internationale; - realizarea progresului in domeniului controlului asupra armamentului nuclear, sustinerea stabilitatii strategice in lume in baza executarii de catre state a obligatiilor internationale in acest domeniu; - executarea obligatiilor in domeniul reducerii si lichidarii armelor de distrugere in masa, a armamentului simplu, realizarea de masuri in scopul consolidarii increderii si a stabilitatii, asigurarea controlului international privind exportul si tehnologiile , si , de asemenea, oferirea de servicii cu destinatie militara si dubla; - adaptarea conventiilor existente privind controlul asupra inarmarii si dezarmarii la noile conditii de relatii internationale, si elaborarea, in caz de necesitate, de noi conventii, in primul rand in legatura cu masurile pentru consolidarea increderii si a sigurantei; - contributia la crearea de zone fara arme de distrugere in masa; - dezvoltarea cooperarii internationale in domeniul luptei cu infractionalitatea internationala si a terorismului; Asigurarea securitatii armate a Federatiei Ruse este directia cea mai importanta a activitatii statului. Scopul primordial in acest domeniu este garantarea posibilitatii de reactie adecvata la amenintari, care pot aparea in sec. XXI, cu cheltuieli rationale in domeniul protectiei statului. In evitarea razboaielor si a conflictelor armate Federatia Rusa va da prioritate mijloacelor politice, diplomatice , economice si altor surse pasnice. Cu toate acestea, interesele nationale ale Federatiei Ruse necesita posesia de putere armata suficienta pentru protectia statului. Fortele Armate ale Federatiei Ruse au rolul cel mai important in garantarea securitatii armate a Federatiei Ruse. Problema de prioritate maxima a Federatiei Ruse consta in realizarea atitudine rezervata in scopul evitarii de agresiuni de orice fel, inclusiv cu folosirea armamentului nuclear, impotriva Rusiei si ai partenerilor sai.

76

Federatia Rusa trebuie sa dispuna de forte nucleare, capabile sa garanteze provocarea de prejudiciu fixat oricarui stat agresor sau coalitiei de state in orice conditii existente. Fortele Armate ale Federatiei Ruse cu contingentul sau militar in timp de pace trebuie sa asigureo protectie sigura a statului de la atacuri pe calea aerului si hotarand cu alte metode armate, formatiuni si organe competente sa contracareza agresiunea la nivel local (conflicte armate) si, de asemenea, dislocarea strategica pentru solutionarea problemelor in cazul unui razboi la scara mare. Fortele Armate ale Federatiei Ruse trebuie sa asigure efectuarea de catre Federatia Rusa a actiunilor de mentinere a pacii. Una din directiile strategice prioritare in domeniul garantarii sigurantei impotriva razboiuli este cooperarea si colaborarea cu statele-membre CSI. Interesele garantarii securitatii nationale a Federatiei Ruse creaza in conditiile existente necesitatea prezentei fortelor armate Ruse in unele regiuni de importanta strategica ale lumii. Dislocarea acestor forte este efectuata pe baza conventiilor, a dreptului international si pe principiile de contingente armate limitate (forte armate, forte maritime) care trebuie sa asigurea capacitatea Rusiei de a indeplini obligatiile asumate, de a coopera in formarea unui echilibrau armat si strategic in regiuni si de a acorda posibilitatea Federatiei Ruse de a reactiona in situatii de criza in stadii incipiente, de a contribui la realizarea scopurilor de politica externa a statului. Federatia Rusa va analiza posibilitatea de a folosi forta armata pentru garantarea sigurantei nationale reiesind din principiile urmatoare: - folosirea tuturor fortelor si mijloacelor disponibile, inclusiv a armamentului nuclear, in cazul necesitatii reactionarii la agresiune armata, daca toate celelalte masuri de solutionare a crizei vr fi iepuizate sau ineficiente; - folosirea fortei armate in interiorul statului este permisa doar in conformitate cu Constitutia Federatiei Ruse si a legilor federale in cazul aparitiei amenintarii la adresa vietilor cetatenilor, a integritatii teritoriale, si la amenintarea modificarii cu forta a sistemului constitutional. Un rol important in asigurarea intereselor nationale ale Rusiei apartine industriei de aparare. Restructurarea si conversiunea complexului industrial armat este efectuata fara efecte daunatoare in dezvoltarea de noi tehnologii si posibilitati tehnico-stiintifice, a modernizarii armamentului, a tehnicii armate si specialesi a consolidarii pozitiei producatorilor rusi pe piata mondiala a armamentului. Este necesara crearea de conditii necesare pentru organizarea de cercetari stiintifice prioritare si fundamentale inclusiv de pronostic care vor garanta crearea unei rezerve tehnico-stiintifice avansate si de perspectiva cu scopul protectiei si garantarii sigurantei statului. Problemele prioritare in domeniul frontier ale Federatiei Ruse sunt: - crearea unei baze normative de drept; - dezvoltarea cooperarii interstatale in acest domeniu; - contracararea expansiunii economice, demografice, culturale si religioase pe teritoriul Rusiei din partea altor state; - exterminarea activitatii infractionale organizate transnationale, si a migratiei ilegale;

77

- efectuarea de masuri colective de garantare a sigurantei frontier a spatiului statelor-membre CSI; Problemele importante in garantarea sigurantei informationale a Federatiei Ruse sunt: - realizarea drepturilor constitutionale si a libertatiolor cetatenilor Federatiei Ruse in domeniul activitatii informationale; - perfectionarea si protectia infrastructurii nationale informationale, integrarea Rusiei in spatiul international informational; - contracararea amenintarii desfasurarii de daune in domeniul informational. O importanta aparte pentru garantarea securitatii nationale a Federatiei Ruse o are folosirea eficienta si dezvoltarea multilaterala a folosirii spionjului si contra-spionajului in scopurile depistarii din timp a amenintarilor si stabilirea surselor acestora. Sistemul de garantare a securitatii nationale a Federatiei Ruse este creat si se dezvolta in conformitate cu Constitutia Federatiei Ruse, a legilor federale, a decretelor si a dispozitiilor Presedintelui Federatiei Ruse, a programelor federale in acest domeniu. Baza sistemului de garantare a sigurantei nationale a Federatiei Ruse o constituie organele, puterile si mijloacele de garantare a sigurantei nationale, care intreprind masuri de ordin politic, de drept, organizational, economic, militar sau de alt tip, indreptate spre garantarea sigurantei individului, a societatii si a statului. Competentele organelor si a fortelor care garanteaza siguranta nationala a Federatiei Ruse, componenta acestora, principiile si metodele de actiune sunt determinate de actele legislative corespunzatoare a Federatiei Ruse. In formarea si realizarea politicii de garantarea a securitatii nationale iau parte: Presedintele Federatiei Ruse - conduce in limita competentelor sale constitutionale organele si fortele care garanteaza securitatea nationala a Federatiei Ruse; sanctioneaza actiunile de garantare a securitatii nationale; in conformitate cu legislatia Federatiei Ruse formeaza, reorganizeaza si desfiinteaza organele si fortele de garantare a securitatii nationale subordonate acestuia; prezinta comunicate, adresari si directive pe problemele de securitate nationala, in adresarile sale anuale la Adunarea Federala evidentiaza anumite pozitii ale Conceptului de Securitate Nationala a Federatiei Ruse, determina directia actualelor politici interne si externe ale statului. Adunarea Federala a Federatiei Ruse – pe baza Constitutiei Federatiei Ruse la propunerea Presedintelui Federatiei Ruse si a Conducerii Federatiei Ruse formeaza baza legislativa in domeniul securitatii nationale a Federatiei Ruse; Conducerea Federatiei Ruse – in limitele competentelor sale si luand in considerare prioritatile formulate de catre Presedintele Federatiei Ruse in adresarea anuala catre Adunarea Federala in domeniul securitatii nationale a Federatiei Ruse coordoneaza activitatea organelor federale de putere executiva, organele executive ale subiectilor Federatiei Ruse, formuleaza in ordinea stabilita bugetul alocat pentru realizarea unor programe in acest domeniu. Consiliul de Securitate a Federatiei Ruse – efectuaza activitati de prevenire si atestare a amenintarilor la adresa securitatii nationale a Federatiei Ruse, pregateste operativ proiecte de solutionare si evitare pentru Presedintele Federatiei Ruse, elaboreaza propuneri in domeniul

78

garantarii securitatii nationale a Federatiei Ruse, de asemenea, creаza propuneri pentru concretizarea unor pozitii anumite ale Conceptului de Securitate a Federatiei Ruse, coordoneaza si controleaza activitatea fortelor si organelor garantarii securitatii nationale, supravegheaza realizarea hotararilor in acest domeniu de catre organele federale de putere executiva si de catre organele executive ale subiectilor Federatiei Ruse. organele federale de putere executiva – garanteaza executarea legislatiei Federatiei Ruse, a hotararilor Presedintelui Federatiei Ruse si a Conducerii Federatiei Ruse in domeniul securitatii nationale a Federatiei Ruse; in limitele competentelor sale elaboreaza acte normative de drept in acest domeniu si le prezinta Presedintelui Federatiei Ruse si Conducerii Federatiei Ruse. organele de putere executiva ale subiectilor Federatiei – colaboreaza cu organele federale de putere executiva in problemele de respectare a legislatiei Federatiei Ruse, a hotararilor Presedintelui Federatiei Ruse si Conducerii Federatiei Ruse in domeniul securitatii nationale a Federatiei Ruse si , de asemenea, a programelor federale, a planurilor si directivelor, create de catre Comandamentul Supream al Fortelor Armate al Federatiei Ruse in domeniul securitatii armate a Federatiei Ruse in cooperare cu organele locale de conduce efectuaza activitati de atragere a cetatenilor, a comunitatilor civile, a organizatiilor de cooperare pentru solutionarea problemelor de securitate nationala in conformitate cu legislatia Federatiei Ruse; introduc propuneri la adresa organelor federale executive, propuneri pentru perfectionarea sistemului de garantare a securitatii nationale a federatiei Ruse. * * * Federatia Rusa intentioneaza sa isi asigure ferm si hotarat securitatea sa nationala. Institutiile democratice create, structura creata a organelor puterii de stat a Federatiei Ruse, implicarea activa a partidelor politice si a societatii civile in realizarea Conceptului de Securitate a Federatiei Ruse sunt gajul ( conditia ) dezvoltarii dinamice a Rusiei in secolul XXI.