Bulai Cristian-Andrei

RISE, Anul III, Grupa II

POLITICA BUGETARĂ ȘI BUGETUL

UNIUNII EUROPENE

Politica bugetară reprezintă una din cele mai importante pârghii de functionare a

sistemului unic european, dar în ciuda acestui fapt, spre deosebire de celelelalte politici, în nici

unul din tratatele fundamentale - Roma sau Maastricht - nu se prevedea definirea sau

reglementarea sa explicită. Astfel nici unul din cele două tratate nu acorda politicii bugetare un

caracter comunitar pronunțat și, desi bugetul comunitar a crescut destul de  mult, el nu reprezintă

decât 2,4% din totalul bugetelor statelor membre.

Baza legală a bugetului comunitar este constituită din:

-         art. 272 (203) din Tratatul de la Roma

-         art. 177 din Tratatul EURATOM

-         art. 78 din Tratatul CECO

-         Intelegerea interinstituțională din 6 mai 1999 care prevedea o îmbunatatire a

procedurii și disciplinei bugetare și acopereă perioada 2000 - 2006. Aceasta intelegere

a fost precedata de cea încheiata în octombrie 1993 si cuprindea perioada 1993 -

1998, care a avut rolul de a evita reeditarea unor crize bugetare ca cea din 1980. Un

astfel de acord între institutiile europene îmbunatateste procedura de adoptare anuala

a bugetului si asigura o tinere sub control a cheltuielilor În acest cadru, institutiile

comunitare stabilesc prioritatile bugetului, si perspectiva financiara care indica suma

maxima autorizata a cheltuielilor pentru perioada în cauza.

1

Exista o serie de principii fundamentale, norme și proceduri comunitare care

guvernează bugetul Uniunii Europene:

a) Principiul unității  prevăzut în art. 268 al Tratatului de la Roma, care stipuleaza că

toate veniturile și cheltuielile Comunității trebuie să fie înscrise într-un singur document.

b) Principiul universalității  care se bazează pe doua reguli: regula nerepartizării (non-

asignement) care prevede ca veniturile bugetare nu pot fi alocate dinainte numai unor anumite

categorii de cheltuieli și principiul bugetului în ansamblu (gross budget principle) care stabilește

că toate veniturile și cheltuielile trebuie să fie prevăzute integral în buget fără nici o modificare.

c) Principiul anualității care prevede ca operatiile bugetare sunt stabilite pe un singur

an. Acest principiu inlesneste controlul asupra activitatilor executive ale Comunității.

Comunitatea trebuie să reconcilieze acest principiu cu nevoia de a întreprinde operatii financiare

pe mai multi ani, lucru posibil prin diferentierea care se face intre cele doua tipuri de operatii:

fonduri de plati (payment appropriations) si fonduri de angajament (commitment appropriations).

Fondurile de plati definesc cheltuielile anului financiar în curs. Acest lucru nu exclude

posibilitatea  ca o parte a cheltuielilor sa provina din intelegeri si angajamente facute anterior.

Fondurile de angajament definesc plafonul resurselor ce urmeaza a fi alocate în anul financiar

curent.

d) Principiul echilibrului care stabileste ca veniturile si cheltuielile unui an financiar

trebuie sa fie egale, deficitul bugetar fiind exclus prin art. 199 al Tratatului de la Roma. Un

eventual surpuls este inregistrat ca venit în bugetul anului urmator si aparitia oricaror cheltuieli

neasteptate vor trebui sa fie finantate printr-un buget suplimentar sau amendat care ar însemna o

reorganizare a fondurilor din bugetul adoptat sau atragerea unor resurse aditionale.

e) Specificarea cheltuielilor care înseamna ca fiecarui fond trebuie sa i se asigure un

scop si o destinatie specifica, mai ales pentru a preveni orice confuzie în alocarea fondurilor.

f) Finantarea prin resursele proprii ale Comunitatii care se face incepând cu anul 1975

potrivit unor proceduri definite în întregime la nivel comunitar, fara nici o imixtiune directa a

statelor membre. Acest mecanism al resurselor proprii este una din principalele polemici politice

2

intrucât presupune abordarea unor probleme cum ar fi cea a independentei financiare a Uniunii,

relatiile ce se stabilesc între cetatenii Uniunii, statele membre si institutiile acesteia.

            În dezvoltarea sistemului si regimului bugetar comunitar se pot identifica  de-a lungul

timpului mai multe momente:

-  8 aprilie 1965 - Are loc fuziunea bugetelor celor trei Comunitati (CECO, Euratom si CEE) si

crearea bugetului unic (fara Fondul Economic de Dezvoltare).

- 21 aprilie 1970 - Consilul decide introducerea unui regim de resurse bugetare proprii, prevazute

de art. 202 din Tratatul de la Roma.

- 21 iulie 1975 - Sunt introduse o serie de amendamente la Tratul de la Roma care duc la

cresterea autoritatii Parlamentului European în  domeniul bugetar.

- 17 mai 1976 - Decizia Consiliului de punere în  aplicare, pentru o perioada de doi ani, a unui

mecanism corector a cotei de participare a fiecarui stat membru în  functie de evolutia relativa a

produsului sau national brut.

- 1984 - Acordul Consiliului de la Fontainbleau asupra principiului unei rambursari

compensatorii pentru Marea Britanie în  proportie de 2/3 din soldul negativ rezultat din

cheltuielile comunitare de care beneficiaza si contributia sa totala la veniturile bugetare

comunitare.

- 7 mai 1985 - Decizia Consiliului cu privire la mentinerea principiului rambursarii

compensatorii si modificarea deciziei din 1970 cu referire la regimul resurselor proprii, în sensul

cresterii ratei TVA de la 1% la 1,4%.

- 4 iunie 1988 - Decizia Consiliului de a introduce o a patra resursa bugetara (rezultata din

diferenta dintre marimea TVA si PNB-ul fiecarui stat membru) fixata anual, calculata

proportional cu PNB-ul fiecarui stat membru si având drept scop asigurarea echilibrului bugetar.

3

- 7 februarie 1992 - Tratatul de la Maastricht care repune în  discutie si concretizeaza principiile

elaborarii si executiei bugetare, sistemul resurselor si cheltuielilor bugetului Uniunii si

modalitatile de întarire a disciplinei bugetare.

- 11 februarie 1992 - Pachetul Delors II

decembrie 1992 - Rezolutia Consiliului European de la Edinburgh asupra perspectivelor

financiare ale Uniunii pe perioada 1993 - 1999:

Bugetul Uniunii Europene reprezinta o permanenta sursa de soliditate si de tensiuni între

statele membre.

            În momentul formarii Comunitatii Economice Europene, nivelul bugetului era deosebit

de scazut, în sensul ca reprezenta mai putin de 0,2% din PIB-ul celor sase state membre

fondatoare si aproximativ 10 Euro pe locuitor. Începând cu anii'60, pe masura

dezvoltarii  agriculturii comunitare prin punerea în functiune a mecanismului Politicii Agricole

Comune bugetul a crescut semnificativ, iar dupa introducerea politicii de dezvoltare regionala cu

accente pe cresterea coeziunii sociale aceasta modificare a fost si mai accentuata.  În prezent,

bugetul  reprezinta aproximativ 1% din PIB-ul comunitar (pentru EU15) sau aproximativ 270

euro/locuitor.

           

A. VENITURILE COMUNITARE

Resursele bugetare sunt:

veniturile din taxele vamale aplicate în cadrul  tarifului extern comun, care reprezinta

între 15 si 20% din veniturile bugetare. Tratatul de la Roma considera taxele vamale ca

principala sursa în finantarea cheltuielilor Comunitatii Economice Europene. Importanta

acestui tip de venit a scazut semnificativ, începând cu sfârsitul anilor '80 datorita faptului

ca UE a încheiat de-a lungul timpului o serie de acorduri preferentiale prin care bunurile

care fac obiectul acestora intra în spatiul comunitar  fara taxe vamale.

4

prelevarile variabile aplicate importurilor de produse agricole dinspre non-membri, care

reprezinta 2-3% din veniturile bugetare. Cu toate ca reprezinta tot taxe vamale,

prelevarile nu fac parte din Tariful Extern Comun ci din mecanismul formarii preturilor

produselor agricole în cadrul Politicii Agricole Comune

taxa pe valoarea adaugata, care reprezinta, împreuna cu PIB-ul statelor membre

principala sursa de finantare bugetara (aproximativ 80%). Aceasta sursa de finantare a

bugetului comunitar  a intrat în vigoare abia în 1980, deoarece a fost nevoie mai întâi de o

armonizare a bazei TVA-ului. Din 1988 pâna  în 1994 aceasta baza nu putea sa

depaseasca 55% din PIB-ul  statelor membre. Dupa 1995, limita a fost coborâta la 50%

din PIB pentru acele state membre a caror PIB pe cap de locuitor era sub 90% din media

comunitara. Intre 1995 - 1999, aceasta noua limita a fost extinsa gradual la toate statele

membre. Decizia Consiliului din 1970 fixa o cota de 1% din TVA-ul statelor membre,

cota care a fost insa ridicata la 1,4% prin decizia Consiliului din 7 mai 1985 si a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1986.

1% din PIB-ul statelor membre, sursa introdusa în anul  1988, prin asa numitul "pachet

Delors" elaborat în urma Consiliului European de la Bruxelles. De mentionat ca   pâna în

anul 1970, Bugetul comunitar a fost finantat , în exclusivitate prin contributia  statelor

membre.

alte venituri cum ar fi impozitele platite de catre functionarii institutiilor europene, care

nu platesc impozite nationale, amenzi si surplusul din anii anteriori.

B. CHELTUIELILE BUGETARE

Cheltuielile Uniunii Europene au crescut de-a lungul timpului, ridicându-se de la 1,7% (in

1980) la 2,5% (in 1996) din totalul cheltuielilor publice ale statelor membre. Aceasta crestere a

sumei totale a bugetului a avut ca baza mai multi factori, dintre care mentionam:

- cresterea substantiala a cheltuielilor agricole, mai ales în perioada 1983-1984, dupa ce în

1982 se inregistrase cea mai mica cheltuiala pentru FEOGA.

- începând cu 1986, cresterea cheltuielilor si implicit a bugetului, s-a datorat în primul rând

acumularii de îndatoriri ce trebuiau onorate.

5

- a treia cauza poate fi identificata în etapele succesive de extindere, ale caror costuri,

inclusiv cele din perioada de pre aderare a statelor candidate su fost suportate din bugetul

comunitar. Intrarea Greciei, Spaniei si a Portugaliei, respectiv a celor 10 state  în 2004 si 2007 a

adus dupa sine cresterea disparitatilor regionale si nevoia de a interveni prin instrumentele

structurale specifice pentru diminuarea acestora.

            Principalele destinatii ale cheltuielilor bugetare  sunt :

agricultura, care începând cu 1965 a dominat cheltuielile bugetare, cu un vârf în 1970,

când cheltuielile pentru PAC  au reprezentat aproximativ 92% din buget. În prezent,

sustinerea Politicii Agricole Comune prin fondul special destinat acesteia , FEOGA,

reprezinta aproximativ 46% din totalul cheltuielilor bugetare..

Pentru prima data în istoria bugetului comunitar, în cadrul perspectivelor financiare 2007-

2013  alocarea fondurilor pentru agricultura a fost mai mica decât pentru coeziune

economica si sociala si dezvoltare regionala.

regiunile mai putin dezvoltate, care au devenit o prioritate începând cu prima etapa de

extindere din 1973.

alte destinatii în care intra:

- alte politici interne (7% din buget ) cum ar fi cercetare-dezvoltare, retelele de transport

transeuropene, mediu, cultura, etc. 

- actiuni externe, (5%) din buget, care acopera actiuni umanitare asistenta acordata statelor în

curs de dezvoltare, mentinerii pacii, etc.

- administratie (5%) unde sunt incluse cheltuielile cu functionarea institutiilor europene, din care

cele mai costisitoare sunt Comisia Europeana si, respectiv Curtea Europeana de Justitie.De

remarcat ca, pâna în 1965, în perioda de creare a institutiilor europene si de formare a uniunii

vamale, aproximativ 90% din buget a fost utilizat pentru cheltuieli adminstrative. 

- asistenta de preaderare (3%) pentru statele candidate

6

 

C. ROMÂNIA ȘI BUGETUL UNIUNII EUROPENE

Prima parte a raportului publicat de CRPE este o descriere detaliată a modului în care se

constituie bugetul Uniunii Europene. Cel mai mare contributor este Germania, cu 18,8 mld. Euro

= aprox. 20% din total. Alți contributori importanți sunt Franța (16,4 mld. euro), Italia (13,4 mld.

euro) și Marea Britanie (7,6 mld. euro).

În acest context, România este un contributor mic, cu 1,01 mld. Euro. Cu alte cuvinte,

deși suntem pe locul 7 ca populație suntem pe locul 17 ca mărime a contribuției la bugetul

comunitar.

Contribuția României reprezintă aproximativ 47 euro pe cap de locuitor (penultima ca

mărime). Un luxemburghez plătește de zece ori mai mult – 489 euro, un danez 356 euro, un

francez 258 euro, un german 230 euro. Un calcul privind balanța netă pe cap de locuitor arată

că fiecare român primește anual 71 de euro mai mult decât contribuie. Cei mai mari

contributori pe cap de locuitor sunt suedezii (cu 118 euro contributie mai mult decat primesc),

danezii cu 113, germanii cu 95.

Suma totală alocată României în bugetul anului 2008 a fost de 2,6 mld. Euro, mai mult

decât dublu fața de contribuție. România este un beneficiar net în relația financiară cu UE și

depinde de noi sa accesam acești bani.

Schimbarea procedurilor bugetare

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European capătă formal

rol egal cu Consiliul în alcatuirea bugetului (ba chiar, arată raportul CRPE, Parlamentul va putea

forța în practică trecerea amendamentelor sale). Din păcate, la momentul creșterii puterii

Parlamentului în materie de buget nici un membru român al acestei instituții nu este membru plin

în Comisia pentru bugete (exista trei supleanți dar e putin probabil să poata exercita o influență

reală).

7

Această situație nefavorabilă pentru România este nouă, deoarece în mandatul anterior

(decembrie 2007 – iulie 2009) au fost patru deputați români membri plini. Din cele 22 de comisii

și subcomisii ale Parlamentului European, doar în trei este Romania mai slab reprezentată decât

în Comisia pentru bugete. Deputați din 18 state membre sunt membri ai Comisiei pentru bugete.

România este cea mai mare țară din care nu provine nici un membru al acestei comisii.

CRPE recomandă europarlamentarilor români o întelegere politică transpartinică pentru a

putea avea cel puțin un membru plin la redistribuția din 2012.

Legat de viitoarea dezbatere asupra reformei bugetare, România trebuie să se reorienteze

intern spre prioritățile viitoare ale UE. O mare parte din fondurile primite de România de la UE

merg spre agricultură (38,4%). Trendul actual al dezbaterii merge însă spre scăderea fondurilor

agricole. Oricum, spune raportul, canalizarea majorității fondurilor primite către sectorul

agriculturii nu este cel mai fericit lucru pentru România: este finanțat un domeniu

supradimensionat și cu valoare adaugată mică. Pe termen scurt, este bine ca acești bani intră în

țară, chiar dacă sunt folosiți pentru finanțarea agriculturii. Totuși, autoritățile ar trebui să

pregătească terenul pentru creșterea capacității de absorbție în celelalte sectoare ale economiei,

mai cu seamă în cele care par a deveni „domenii vedetă” (cercetare, mediu etc.) și pentru care

este de așteptat o creștere treptată a alocărilor.

8