Politica Agricolă Comună în România

1. Politica Agricolă Comună

Din 1962 de când a fost fondată si până astăzi, prima politică elaborată de Comunitatea

Economică Europeană - Politica Agricolă Comună - de fapt “propulsorul” unificării

europene, a avut ca principal obiectiv viabilitatea unui sector considerat vital pentru societate

în general şi pentru comunitatea celor care sunt baza acestuia - fermierii.

În cei aproape 50 de ani de viaţă, Politica Agricolă Comună a trecut printr-un proces

continuu de adaptare, suferind reforme importante, fiind dinamizată practic, de schimbările

socio-economice.

Rezultatele de azi ale agriculturii din Uniunea Europeana sunt rezultatul unor eforturi

sustinute, initiate înca prin Tratatul de la Roma, care prevedea crearea unei piete agricole

unice europene. Obiectivul final al acestui demers era sa permita consumatorilor Comunitatii

sa-si procure hrana zilnica la preturi accesibile, asigurând, în acelasi timp, agricultorilor o

remunerare echitabila, care sa le recompenseze eforturile facute.

Aceasta politica a contribuit decisiv la crearea pietei agricole comune si la transformarea

Uniunii într-un furnizor de produse agricole si alimentare pentru întreaga lume.

Obiectivele PAC au fost definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma si anume:

a) Cresterea productivitatii agricole, încurajând modernizarea exploatatiilor;

b) Garantarea unui standard de viata echitabil populatiei agricole la paritate cu alte sectoare

de activitate, mai ales, prin cresterea veniturilor celor care lucreaza în agricultura;

c) Stabilizarea pietelor produselor agricole evitând alternanta dintre cresterea si prabusirea

preturilor;

d) Garantarea securitatii aprovizionarii cu alimente, la preturi rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producatorului, cât si al consumatorului.

Dar cum acestea se situeaza adesea în opozitie, cum este si cazul diferitelor interese

nationale, PAC a fost realizata pe baza compromisului.

Trei principii fundamentale stau la baza Politicii Agricole Comune:

I. Crearea si mentinerea unei singure piete si a unor preturi comune (o singura piata în care

produsele agricole circula liber);

II. Respectul notiunii de preferinta comunitara (în comertul agricol se manifesta preferinta

pentru marfurile produse în interiorul Comunitatii, cumparatorii de produse necomunitare

trebuind sa plateasca un supracost). Prin aceasta se urmarea protejarea pietei interne

împotriva importurilor masive si la preturi scazute a produselor agricole originare din alte

tari;

III. Solidaritatea financiara (statele membre participa împreuna la constituirea resurselor si la

ansamblul cheltuielilor legate de PAC). Pentru a finanta cheltuielile PAC, în 1992, a fost

creat Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). O strânsa relatie exista

între cele trei principii, niciunul neputând sa existe independent.

De-a lungul timpului, aplicarea celor trei principii a adus mari servicii Comunitatii, astfel ca:

- securitatea aprovizionarilor a fost asigurata pentru principalele categorii de marfuri

alimentare;

- milioanele de agricultori din Uniunea Europeana sunt, astazi printre cei mai productivi din

lume;

- ei produc bunurile alimentare esentiale pentru întreaga Uniune. În acelasi timp, prin

exporturile comerciale, prin intermediul ajutorului alimentar, contribuie la hranirea unui

numar important de persoane din alte parti ale globului.

Gratie PAC, Uniunea Europeana a devenit o putere agricola. PAC nu numai ca a confirmat si

a dezvoltat vocatia agricola a Europei, dar în Europa Occidentala a contribuit esential la

mentinerea unui anumit echilibru între oras si sat, pe de o parte, si între interesele

agricultorilor si cele ale consumatorilor, pe de alta parte. Mai mult, ea a mentinut pe loc o

populatie agricola dinamica si a încetinit exodul rural catre marile aglomeratii urbane. Toate

acestea ar fi fost mult mai dificil de realizat fara PAC.

Definite prin Tratatul de la Roma si explicitate prin Conferinta de la Stressa, obiectivele PAC

au fost puse în aplicare treptat între 1958 si 1968, perioada realizarii pietei unice a produselor

agricole. Primele produse au fost supuse reglementarilor pietei comune în 1962. Preturile

comune însa, au fost aplicate începând din 1968.

În vederea finantarii unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a instituit Fondul European de

Orientare si Garantii Agricole (FEOGA). FEOGA cuprinde toate creditele destinate Politicii

Agricole Comune, constituind un capitol special si cel mai mare în bugetul UE. Pâna în urma

cu câtiva ani, FEOGA reprezenta peste 50% din bugetul Uniunii.

IMPLEMENTAREA PAC IN ROMANIA

Încă de dinaintea aderării, României i s-a impus adoptarea şi implementarea unor serii de

reglementării şi norme juridice specifice Uniunii Europene, precum implementarea

acquis-ului comunitar sau restructurarea diferitelor sectoare cheie (justiţie, armată, industrie,

economie).

România doreste implementarea întru totul in reglementările comunitare din domeniul PAC,

urmând să înfiinţeze, conform art. 68 din Regulamentul CE 1698/2005 Reţeaua Naţională de

Dezvoltare Rurală, cu scopul de a grupa la nivel naţional organizaţiile şi autorităţile implicate

în procesul de dezvoltare rurală. Obiectivele acesteia sunt de crea o economie agricolă şi

forestieră bazată pe exploataţii care trebuie să se angajeze pe calea modernizării, favorizarea

biodiversităţii şi conservarea mediului, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi dezvoltarea economică

în spaţiu rural, îmbunătăţirea guvernanţei locale în vederea creării şi implementării

strategiilor pentru dezvoltare locală.

România are o poziţie privilegiată din punct de vedere a resurselor agricole şi, deoarece

terenurile agricole din ţara noastră însumează 39,5% din suprafaţa totală a teritoriului,

aceastaeste privită în mod frecvent drept principal beneficiar al fondurilor PAC, astfel că

pentru perioada 2007-2013, România beneficiaza de aproximativ 7,5 miliarde euro.

În cadrul principalelor idei elaborate de MADR referitoare la bugetul PAC, se menţionează

că România susţine alocări bugetare către PAC, prin care să se asigure un nivel de trai decent

şi echitabil fermierilor, ţinându-se cont şi de rolul social important al agriculturii româneşti.

De asemenea, trebuie să se menţină specificitatea zonelor rurale şi să se încurajeze

dezvoltarea spre modelul european de agricultură. MADR consideră necesară, şi în

continuare, finanţarea din bugetul comunitar şi naţional, iar banii alocaţi programelor majore

să fie cu preponderenţă din bugetul comunitar.

2. Agricultura in Europa

1957

Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Economică Europeană (precursoarea Uniunii

Europene din prezent), formată din șase țări din Europa Occidentală.

1962

Este creată politica agricolă comună (PAC). PAC este prevăzută ca politică comună, având drept

obiectiv furnizarea de alimente la prețuri accesibile pentru cetățenii UE și asigurarea unui

standard de viață echitabil pentru agricultori.

1984

PAC devine victima propriului său succes. Exploatațiile agricole devin atât de productive încât

furnizează mai multă hrană decât este necesar. Surplusul se stochează și conduce la apariția

„munților de alimente”. Se introduc măsuri pentru adaptarea nivelurilor producției în funcție de

nevoile pieței.

1992

Obiectivul PAC trece de la sprijinirea pieței la sprijinirea producătorilor. Subvenționarea

prețurilor se reduce, fiind înlocuită cu ajutoare directe pentru agricultori. Aceștia sunt încurajați

să adopte practici mai ecologice. Reforma coincide cu summitul Pământului desfășurat la Rio de

Janeiro în 1992, care lansează principiul dezvoltării durabile.

2003

PAC oferă ajutor pentru venit. Noua reformă PAC sistează legătura dintre subvenții și producție.

Agricultorii primesc ajutor pentru venituri cu condiția să exploateze terenul agricol și să

îndeplinească standardele de siguranță în materie de mediu, bunăstare a animalelor și siguranță

alimentară.

2013

PAC este reformată pentru a consolida competitivitatea sectorului, pentru a promova o

agricultură durabilă și inovatoare, pentru a sprijini ocuparea forței de muncă și creșterea

economică în zonele rurale.

3. Agricultura in Romania

Agricultura reprezintă 6% din PIB-ul țării (anul 2007), față de 12,6% în 2004. De asemenea, proporţia populaţiei angajate în agricultură rămâne foarte ridicată. După un vârf de 41% în perioada 1999-2001, când o mare parte din muncitorii disponibilizaţi în industria mineritului şi prelucrătoare au îngroşat rândurile populaţiei agricole, aceasta s-a stabilizat la un nivel de 30% în 2006.

In prezent, circa trei milioane de români lucrează în agricultură, aproximativ 30% din totalul persoanelor ocupate (august 2009), comparativ cu doar 4-5 procente în țările occidentale. Agricultura României este departe de ceea ce se practică în Europa atât ca producție, cât și ca

tehnologie.

Din punct de vedere al mecanizării, la sfarsitul anului 2009 situația se prezintă astfel: România dispune de o dotare cu tractoare și utilaje agricole printre cele mai slabe din Europa, încărcătura pe fiecare tractor fiind de aproximativ 54 de hectare, comparativ cu UE, unde media este de numai 13 hectare. Parcul intern de tractoare se ridică la circa 170.000 de unități, din

care circa 80% sunt îmbătrânite. Spre deosebire de Occident, unde tractoarele sunt considerate vechi la 3.000-4.000 de ore, în România încărcătura pe tractor ajunge chiar și la peste 12.000 de ore de utilizare.

Problemele majore ale agriculturii din România sunt: lipsa unor investiții majore în agricultură (nu atât din cauza lipsei fondurilor de finanțare, ci mai degrabă din dificutatea accesării acestora), fărâmițarea pământurilor, litigiile legate de proprietate și tehnologia precară. Aceasta a determinat cresterea ineficientei in alocarea resurselor cu consecinte asupra cresterii si competitivitatii fermierilor romani si a intregului sector agricol.

4. Impactul si rezultatele politicii de coeziune in Romania

Devenind membra a Uniunii Europene abia în 2007, România are pentru prima data posibilitatea de a beneficia de fondurile comunitare din cadrul politicii de coeziune. Analizele preliminare sugereaza ca programele politicii de coeziune din România pot sa contribuie în mod substantial la o crestere totala a produsului intern brut (PIB) de pâna la 15% pentru intervalul 2007-2013, sa creeze si sa pastreze aproximativ 200 000 de locuri de munca. Se prevede ca datorita acestor investitii, proportia populatiei cu acces la banda larga moderna va creste cu mai mult de zece ori.

5. Prioritatile principale ale politicii de coeziune din Romania pentru perioada de programare 2007 – 2013

Ameliorarea infrastructurii transportului de baza si a accesibilitatii sunt considerate drept prioritati esentiale. Aproape 5,3 miliarde de euro (echivalentul a 28% din cantitatea totala a cotelor alocate) vor fi cheltuite în scopul reducerii deficitului mare în infrastructura pe care îl are tara. Constructia a aproximativ 1 400 km de noi drumuri va fi finantata din fonduri, astfel cum sunt prevazute de prioritatea Reteaua Transeuropeana de Transport (TEN-T), care traverseaza UE. Politica de coeziune va contribui cu

2,6 miliarde de euro la cercetare si inovare pentru a asigura o competitivitate economica durabila. Aproape 570 miliarde de euro vor fi investite în sustinerea întreprinderilor, procentul majoritar al acestor resurse prinderilor, fiind axate pe sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii (IMM-uri). Este de asteptat ca un numar de aproximativ 5 000 de IMM-uri sa primeasca ajutor din partea fondurilor.

6. Principalele probleme pe care trebuie sa le solutioneze Romania pentru a putea beneficia de sprijinul UE pentru agricultura si dezvoltare rurala

Romania a adoptat o Strategie Agricola si Rurala pentru Aderarea la UE. Aceasta strategie este cuprinzatoare in ceea ce priveste identificarea schimbarilor necesare pt alinierea la PAC si contine o lista a masurilor necesare pt adaptarea politicilor, structurilor si legislatiei actuale. Strategia va trebui insa sa ia in considerare masurile de reforma a PAC adoptate in iunie 2003 de catre Comisia Europeana.

In Romania dezechilibrele structurale din sectorul agricol sunt mai mari, fiind nevoie de corectii mai complicate :

1. Fragmentarea excesiva a proprietatii agricole este unul din principalele neajunsuri. In prezent Romania orienteaza fondurile bugetare atat catre fermele comerciale, cat si catre cele de dimensiune mica (2 mil ha).

2. O alta problema structurala a agriculturii o reprezinta numarul mare de ferme de subzistenta si semi-subzistenta. Autoritatile romanesti trebuie sa realizeze o schema derestructurare a fermelor de semi-subzistenta pe principii de eficienta.

3. O alta problema a agriculturii romanesti o reprezinta ponderea mare a agricultorilor in totalul populatiei ocupate, precum si numarul mare de fermieri varstnici. Pentru acest aspect UE propune pentru agricultura comunitara aplicarea unei scheme de pensionare anticipate (early retirement

scheme) care poate garanta venituri totale de pana la 150.000 euro/fermier (in transe egale timp de 10 ani).

La randul lor autoritatile romane vor trebui sa aplice aceasta schema care va presupune ca fermierii mai in varsta (min 55 ani) sa inceteze definitiv toate activitatile agricole comerciale, iar utilizarea terenului sa fie transferata altor fermieri mai tineri care vor trebui sa demonstreze ca pot imbunatati viabilitatea exploatatiilor.4. Respectarea standardelor de calitate si a reglementarilor sanitare si fito-sanitare constituie o alta directie de maxima importanta in procesul de armonizare la normele comunitare. P.A.C. per ansamblu a fost creată pentru a aduce performanţă în economiile statelor membre Uniunii Europene. Obiectivele sale vizează finalităţi în acord cu respectul faţă de cetăţean şi faţă de drepturile sale, punând înainte de toate siguranţa şi sănătatea individului, astfel că odată cu dezvoltarea P.A.C, în conformitate cu cerinţele cetăţenilor europeni, următorii factori au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare:

- îmbunătăţirea calităţii alimentelor în Europa;

- garantarea siguranţei alimentelor;

- grija pentru bunăstarea societăţii rurale;

- protejarea mediului pentru generaţiile viitoare;

- crearea unor condiţii mai bune de sănătate şi bunăstare a animalelor;

- realizarea acestor obiective cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (finanţat în principal de contribuabili).

În acest context, România nu poate avea decât numai de câştigat, cu atât mai mult cu cât în ţara noastră există condiţiile optime pentru dezvoltarea unei agriculturi puternice care să susţină sectorul economic al statului. Însă aceasta se poate realiza doar printr-un interes crescut al autorităţilor faţă de

nevoile cetăţenilor, sprijinirea proiectelor acestora, informarea şi îndrumarea cu real interes a proaspeţilor „fermieri”.

Principale realizări: 2007 - 2013

Începand cu 2007, PAC a investit aproape 10 miliarde de euro in sectorul agricol si in zonele

rurale ale Romaniei, avand ca obiectiv stabilizarea veniturilor fermierilor, modernizarea și

creșterea sustenabilității fermelor românești și asigurarea aprovizionării cu produse alimentare

sigure, accesibile și de calitate pentru cetățenii săi. Fermierii români beneficiază de pe urma

plăților directe.

În ultimii ani, plățile directe au reprezentat, în mod esențial, o plasă de siguranță; acest lucru este

cu atât mai important în România, unde sectorul primar reprezintă 30.6% din locurile de muncă.

În 2012, România a cheltuit peste 906 milioane de euro pentru plăți directe, sprijinind în jur de

1,1 milioane de beneficiari, 95% dintre ei primind sume mai mici de 1.250 de euro.

Activarea potențialului sectoarelor-cheie din domeniul agriculturii

În 2012, UE a cheltuit în jur de 114 milioane de euro pentru măsuri de piață în România. Cea

mai importantă parte a fondurilor a mers către sectoarele de legume-fructe.

Stimularea creșterii economice și creării de locuri de muncă în zonele rurale ale României

injectarea de resurse publice în sectorul agricol și forestier a avut importante efecte de

multiplicare și a jucat un rol esențial în atenuarea celor datorate crizei economice în România.

Din 2007, prin intermediul primului program de dezvoltare rurală post-aderare, fondurile UE au

ajutat România să:

- Permită instalarea a peste 9.400 de tineri fermieri, cu un sprijin în valoare de peste 86

milioane de euro, pentru a îmbunătăți structura de vârstă în sectorul agricol;

- Modernizeze peste 2.000 de exploatații agricole, generând o investiție totală (public și

privată) de 1,87 miliarde de euro pentru sprijinirea dezvoltării potențialului agricol al

României;

- Furnizeze sprijin pentru în jur de 47.000 de ferme de semi-subzistență, asistându-le în

restructurarea și transformarea lor în exploatații viabile, orientate spre piață;

- Investească în aproximativ 800 de comune, ce au beneficiat astfel de foarte necesarele

investiții pentru modernizarea infrastructurii rurale și pentru furnizarea accesului la

serviciile de bază, având ca scop crearea premizelor necesare pentru creșterea economică.

Aceste investiții au avut ca rezultat 3.827,69 km de infrastructură rutieră, 2.789,06 km de

infrastructură pentru apa potabilă și 4.210,75 km de infrastructură de canalizare ce au fost

construiți sau reabilitați. Fondurile de dezvoltare rurală au sprijinit, de asemenea,

conservarea peisajelor natural deosebite din România și au promovat practice agricole

durabile:

- 276.399 exploatații au primit sprijin pentru angajamente voluntare în domeniul

agriculturii și mediului ce depășeau cerințele minime stabilite în legislația UE, rezultând

în: menținerea biodiversității pe 1.609.064 hectare si sprijinirea agriculturii organice pe

37.607,54 hectare.

INSTITUTII

- Reteaua Transeuropeana de Transport (TEN-T)

- Uniunea Europeana

- Guvernul Romaniei

- Fondul European de Orientare si Garantii Agricole (FEOGA)

- Reteaua Nationala de Dezvoltare Rurala

- Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale (MADR)

- Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR)

- Fondul Social European.