De la înfiinţare până la Marea Unire

(1863-1918)

Cartierul Bucureştean de azi Aviaţiei-Herăstrău este situat în partea de nord a Capitalei, în sectorul 1, fiind delimitat la nord de Aeroportul Băneasa, la est de comuna Pipera, la sud de lacul Floreasca şi la vest de lacul Herăstrău. Aflat în zona câmpiei joase a Bucureştilor (cu o altitudine de până la 100 de metri), o zonă străbătută de salba de lacuri a râului Colentina şi acoperită de păduri brăzdate de poieni largi, spaţiul cartierului Aviaţiei-herăstrău a fost locuit încă din paleoliticul mijlociu (musterian).

Viaţa aici a fost făcută propice datorită condiţiilor propice de mediu (apă, material lemnos, vânat, peşte, sol propice agriculturii), zona fiind un centru de locuire sedentară permanentă pe parcursul epocii pietrei şi a bronzului.

Descoperiri arheologice

Vârful de silex descoperit într-o nisipărie de aici a fost evaluat la o vechime de 100 000 de ani.

Cea mai semnificativă aşezare din zonă a fost descoperită în punctul „La Stejar” de pe teritoriul cartierului Băneasa.Locuinţele de suprafeţe mari , cât şi bordeiul oval format din două încăperi cu prag despărţitor dovedesc importanţa comunităţii de pe aceste meleaguri în epoca bronzului mijlociu (1700-1600 î.Hr.) şi apartenenţa ei la cultura Tei.

Cât despre prima vârstă a fierului (11506450 î.Hr.), o importantă aşezare a fost descoperită de arheologi în spaţiul îngust dintre lacurile Herăstrău şi Floreasca. Olăria de lut negru, obiectele de bronz şi de fier, dar şi figurinele zoomorfe din lut, ne indică o populaţie sedentară de crescători de animale.

Peste toate, cea mai spectaculoasă descoperire o reprezintă tezaurul geto dacic de secol I î.Hr. Conţinând exclusiv podoabe, obiecte din argint şi monede acest tezaur este o mărturie a prosperităţii materiale şi a intensei vieţi economice a comunităţii geto dacice de aici.

C.Giurescu "Bucureştii până la 1300"

În perioada evului mediu locurile acestea au continuat să fie locuite. Tot atunci aşezarea şi-a primit numele de Herăstrău. Conform tradiţiei istorice, între actualul restaurant „Pescăruş” şi podul Băneasa era amplasată o moară de apă ce punea în funcţiune un gater (fierăstrău mecanic).Asta se întâmpla prin 1686, pe vremea domnitorului Şerban Cantacuzino.

De la Ferăstrău la Herăstrău nu a fost decât un pas mic, înlesnit de transformarea consoanei „f” în „h”. Aşezarea a fost inclusă printre proprietăţii mânăstirii (azi dispărută) de pe actuala insulă a trandafirilor.

Exploatând pădurea seculară, călugării au creat , conform tradiţiei satul Ferăstrău,devenit mai apoi Herăstrău. Expropriată în 1863, moşia Herăstrău a fost distribuită parţial drept loturi în 1864 ţiganilor robi ai mânăstirii sau ai familiei Golescu. Tot atunci au fost împroprietăriţi aici şi ţărani clăcaşi români.

Alături de cele câteva bordeie ale ţăranilor clăcaşi şi ale ţiganilor foşti robi ai mânăstirii au apărut noi locuinţe, luând astfel naştere vatra veche a satului. Suprafaţa noului cătun format ajungea la 770 de hectare, fiind inclus în comuna Băneasa. Veteranii şi urmaşii Războiului de Independenţă au beneficiat de împroprietăriri, după 1878, extinzând astfel cătunul.

Îmbinarea fericită dintre răcoarea pădurii şi strălucirea caldă a lacurilor oferă acestei zone rurale pitorescul specific, şi pe lângă aceasta, avantaje economice. În 1849, „Vestitorul Românesc” recomanda ţinerea „curei de struguri” la „frumoasa vierie a Herăstrăului” a lui Costache. Nu întâmplător, în 1871, tramcarul introdus în Bucureşti făcea curse ocazionale până în Herăstrău, cât şi la Băneasa sau Mogoşoaia.

Fără o minimă industrie, era clar că dezvoltarea economică a comunităţii Herăstrău va stagna. Cea mai importantă întreprindere din zonă era Fabrica belgo-română de Glucoză şi Spirt, creată în 1903. Legea de încurajare a industriei din 1887 a facilitat apariţia acestei întreprinderi; se stipula că sunt scutite de impozite şi taxe vamale la importul de maşini, au reducere de taxe la transportul feroviar şi primesc până la 5 hectare de teren în folosinţă gratuită pentru 90 de ani, singurele condiţii fiind un capital de minim 50 000 de lei şi peste 25 de lucrători.

Dezvoltarea economică a zonei a adus şi creşterea populaţiei, aşa că în 1887, cătunul Herăstrău număra 100 de familii împărţite în mod egal între vatra veche a aşezării şi zona nouă, a „Însurăţeilor”.

Sub mandatul lui Titu Maiorescu, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice a decis înfiinţarea în 1888 a şcolii primare din cătunul Herăstrău, sesizând presiunea demografică.

Situaţia dificilă în care se afla învăţământul primar rural, radiografiată de comisia ministerială din 1889, era confirmată de datele statistice publicate în 1890, în raportul "Şcolile noastre

săteşti. Localurile". Conform acestuia, în anul şcolar 1888/1889 din 508766 de copii de vârstă şcolară din mediul rural, doar 24,38% (adică 122 863) au fost înscrişi la cursuri, iar dintre ei numai 88 036 (71,6%) s-au prezentat la examenele finale. Starea materială a învăţământului rural era de asemenea îngrijorătoare, de vreme ce din 2912 de şcoli, doar 949 puteau fi considerate a avea localuri bune. Autorii acestui studiu ajung la concluzii privind soarta şcolii din mediul sătesc asemănătoare celor enunţate în raportul din 1889 :

Ţăranul uita aproape tot ceea ce a învăţat la şcoală, fiindcă el nu e împins a-şi reaminti mereu cele învăţate. [...] Pentru ţăran şcoala nu e atât de folositoare ca pentru meşteşugar ori pentru neguţător, care au în practica vieţii lor zilnice mai multă trebuinţă de cunoştinţe. [...] Pentru mulţi învăţământul e un lux, un lucru bun şi frumos, dar lipsit de valoare practică.

În acest context politico-social al învăţământului românesc, dominat de entuziasm şi de spirit reformator, dar şi de mari greutăţi materiale, şi-a început existenţa, în 1888, şcoala primară din cătunul Herăstrău. Printr-o adresă oficială datată la 5 septembrie 1888, revizorul şcolar I.C. Mihalcea solicita ministrului Cultelor şi Instmcţiunii Publice, Titu Maiorescu, să aprobe înfiinţarea unei şcoli în acest cătun, pentru al cărei local şi mobilier revizorul afirma că s-a îngrijit din vreme . încă din 1878, cu ocazia împroprietăririlor către veteranii şi urmaşii eroilor din Războiul de independenţă, guvenul repartizase un teren de 5 000 m2 către primăria din Băneasa destinat ridicării unei şcoli primare în Herăstrău. Primăria a întârziat însă decizia construirii unui local de şcoală timp de 10 ani, situaţie ce reflectă nu atât lipsa de entuziasm a localnicilor faţă de ideea creării şcolii, cât starea lor de profundă sărăcie.

Sărăcia cătunului, mentalităţile ostile învăţăturii manifestate de localnici, cât şi precaritatea localului şcolii, sunt principalele elemente care creau un context dificil desfăşurării activităţii didactico-educative In Herăstrău. Cu dăruire şi stoicism,

învăţătoarele din acei ani de început : Zoe Eliad (1888-1894), venită aici direct de pe băncile şcolii normale, Alexandrina Tănăsescu-Diaconescu (1894-1915), primul cadru didactic ce se pensionează de la şcoala din Herăstrău, Sofia Tudoran (detaşată aici între 1899-1901) şi învăţătorul Ştefan Cosâmbescu (1915-1926), au reuşit să-şi îndeplinească nobila meserie de dascăl.

În perioada de până la 1918, efectivele şcolii cresc oarecum constant, In ciuda unor momente în care erau înscrişi mai puţini elevi decât în anii şcolari precedenţi. An de an în singura sală de clasă, cu cele două rânduri de bănci de câte şapte locuri, se înghesuiau între 29 (în 1892/1893) şi 125 de elevi (în 1917/1918), clasa I reunind între 14 (în 1890/1891) şi 55 de elevi (în 1917/1918).

Spre deosebire de preoţi cadrele didactice erau asimilate din punct de vedere social cu funcţionarii publici. Ca bugetari, învăţătorii din mediul rural erau şi ei plătiţi de către stat in baza unei grile de salarizare care combina nivelul de studii, cu funcţia exercitată şi vechimea. în 1889, Zoe Eliad primea lunar un salariu de 54 de lei, rezultat din retribuţia de 60 de lei, căreia i se aplica o reţinere de 10% pentru Casa pensiilor. Fiind la începutul carierei sale didactice, învăţătoarea Eliad nu atingea acum pragul celor 5 ani de vechime, ce ar fi îndreptăţi-o să primească un spor salariat corespunzător . Acest lucru se va întâmpla în 1892, când retribuţia sa va atinge suma de 90 de lei la care se adăuga un spor de vechime de 13,50 lei, salariul net (rezultat din aplicarea reţinerii de 10% pentru pensie) fiind de 93,15 lei .Cu peste 10 ani de vechime. Învăţătoarea Alexandrina Tănăsescu primea în 1896 un spor de 27 de lei ajungând la un salariu net de 105,30 lei pentru ca peste 4 ani trecând la o treaptă superioară de vechime (între 15 şi 20 de ani), ea să aibă un spor de 40,50 de lei

acumulând astfel un venit tunar de 111.60 lei ca urmare a aplicării unei reţineri suplimentare, "taxa pentru stat de 5%".

Grelele încercări prin care a trecut ţara in anii 1913-1918 s-au răsfrânt şi asupra vieţii şcolii din Herăstrău. La sfârşitul campaniei militare contra Bulgariei din vara anului 1913, trupele româneşti revenite de pe front vor aduce aici o teribilă molimă, holera. Lângă Herăstrău, în marginea Capitalei, la gara Dimitrie Bolintineanu de pe linia ferată Bucureşti-Olteniţa s-a instalat arunci un spital de carantină pentru suspecţii de holeră.

Gara Dimitrie Bolintineanu, unde s-a organizat un spital de carantină

Epidemia s-a extins rapid în rândul localnicilor, ceea ce a determinat autorităţile de resort să suspende pentru o vreme cursurile şcolii.

Intrarea ţării în primul război mondial a dereglat mult mai serios şi pentru o perioada mai lungă de timp viaţa localnicilor şi mai ales ritmul normal de desfăşurare a procesului instructrv-educativ. Mobilizarea pe front a învăţătorilor şi a profesorilor, retragerea

autorităţilor şi a unei părţi a populaţiei în Moldova şi, mai ales, perioada de 2 ani de ocupaţie a trupelor Puterilor Centrale asupra Olteniei, Munteniei şi a Dobrogei (1916-1918), au creat mari disfuncţionalităţi în învăţământul românesc. Din cauza războiului, anul şcolar a început în 1916 la 1 noiembrie, pentru a se întrerupe după numai două săptămâni, sub presiunea evenimentelor defavorabile de pe front. În teritoriul intrat sub ocupaţia armatelor Puterilor Centrale, cursurile vor fi reluate la 23 februarie 1917, anul şcolar prelungindu-se până la 18 octombrie.

În Herăstrău, la fel ca în marea majoritate a localităţilor din teritoriul ocupat, armatele Puterilor Centrale au rechiziţionat localul şcolii. Confruntat cu această situaţie generalizată, Ministerul Iristractiunii de atunci s-a gândit la soluţia "şcolilor în aer liber", care să reunească pe timpul verii elevii de la cursurile regulate, în scopul parcurgerii complete a programei şcolare. La 1 mai 1918, învăţătoarea Polixenia Berbeceanu înfiinţa o astfel de "şcoală" la Herăstrău, aplicând cu rezultate apreciabile metodele inedite şi cu totul speciale specifice unei asemenea modalităţi de desfăşurare a cursurilor, metode pe care învăţătoarea Berbeceanu le asimilase în stagiile de pregătire iniţiate de către minister cu începere din 1917. Acesta formă de învăţământ primar, ce îmbina de o manieră originală predarea cunoştinţelor teoretice şi a celor practice, a continuat să funcţioneze în Herăstrău şi după 1919, moment al revenirii sistemului românesc de învăţământ la o stare de normalîtate. Mai mult decât atât, ca urmare a organizării unei expoziţii în şcoala de aici în 1920, rezultatele acestui experiment erau unanim apreciate. Totuşi, în 1922, Ministerul Instrucţiunii decidea desfiinţarea acestor şcoli "în aer liber" .

Contextul intrării ţării în război a produs şi o altă categorie de dificultăţi în viaţa scolii din Herăstrău. Încă de la începutul evenimentelor, învăţătorul Cosâmbescu a fost mobilizat pe front,

iar cursurile au fost ţinute de soţia acestuia, învăţătoarea Angela Cosâmbescu, şi de o altă învăţătoare detaşată, Leontina Stilla. între cele două cadre didactice s-a instaurat o stare de ostilitate, ce a influenţat negativ atmosfera de lucru din şcoală.

Perioada 1888-1918 a reprezentat etapa în care şcoala din Herăstrău a avut de înfruntat dificultăţi inerente începutului, de la suspiciunea şi chiar ostilitatea localnicilor faţă de instituţia în sine şi până la lipsurile materiale propriu zise. Arhivele, atât cea a şcolii, cât şi cele păstrate la Arhivele Naţionale Centrale, rămân tăcute în ceea ce priveşte elevii Herăstrăului care se înscriau la o şcoală secundară, intrau la vreun meşter sau atelier ca ucenici, ori rămâneau în sat ca muncitori agricoli.

Putem să afirmăm impactul pozitiv al şcolii asupra vieţii locuitorilor cătunului pe baza unor argumente indirecte. Înfiinţarea şcolii în Herăstrău a transformat învăţătura şi educaţia într-o realitate mult mai uşor accesibilă pentru aceşti copii, care nu mai erau obligaţi să bată zi de zi drumul anevoios de până la şcoala din Băneasa. Pe de altă parte, şcolarizarea an de an a unui număr mare de copii (dar fără a se atinge vreodată procente de peste 80% din populaţia de vârstă şcolară a cătunului) au creat premise favorabile unei îmbunătăţiri a statutului profesional şi social al locuitorilor din Herăstrău. Datele din registrele matricole vin să confirme această afirmaţie : părinţii din generaţiile ce au crescut cu şcoala în cătun au profesii mult mai diversificate, în comparaţie cu cele ale părinţilor lor.

În plus, ponderea celor care lucrează în industrie şi în servicii era din ce în ce mai mare : întâlnim în actele şcolii tot mai mulţi părinţi muncitori, meseriaşi şi comercianţi. Această situaţie se datora în mod evident dezvoltării economice a zonei, dar nu poate fi omis rolul şcolii, instituţie ce a creat locuitorilor cătunului posibilităţi în a ocupa asemenea locuri de muncă.

După trei decenii de existenţa, şcoala din Herăstrău era în 1918 o instituţie consolidată, ce şi-a câştigat un binemeritat prestigiu în rândul localnicilor, drept cel mai la îndemână şi sigur avantaj în împlinirea idealurilor lor de recunoaştere socială şi bunăstare. Toate acestea s-au datorat cu prisosinţă eforturilor şi devotamentului atât ale dascălilor, cât şi ale elevilor, în spre parcurgerea căii aspre, dar luminoase a cunoaşterii.

Perioada 1918-1948

Anii dintre Marea Unire şi instaurarea comunistă înseamnă un progres continuu pentru cătunul Herăstrău, şi mai important pentru şcoală. Cresc efectivele de elevi, materialele de studii şi personalul didactic.

În 1929, cătunul Herăstrău este inclus (împreună cu Băneasa) în Sectorul 1 galben al Capitalei. După 1918, îşi schimbă profilul economic, agricultura pierzind locul principal în favoarea

activităţilor industriale desfăşurate la fabricile şi atelierele din zonă.

Cu toate astea, în 1940 oamenii tot cultivau pământul : în acel an existau 545 ha de teren arabil, 28 ha de islaz, 26 de ha de grădini şi zarzavat şi 2 ha de vii.

Din punct de vedere industrial, după 1919 apar fabrici de amidon, gheaţăşi apă gazoasă. Acestea se adaugă celor două fabrici deja existente, de Glucoză şi Cărămidă. De asemenea, în anii 20 apare Aerodromul Pipera, organizat la început pe un câmp la nord de Fabrica de Glucoză.

În aceste fabrici lucrau aproximativ 250 de muncitori în 3 schimburi a câte 8 ore fiecare. Bărbaţii erau plătiţi cu 50 de lei pe zi, iar femeile cu 30 de lei pe zi. Majoritatea locuiau în Herăstrău.

Fabrica de Cărămidă Floreasca

Fabrica de Glucoză şi Spirt. A se observa mlaştina ce se va transforma prin asanare în viitorul Lac Floreasca

În 1924, un inimos gospodar local, Ion Dumitrescu-Herăstrău, împreună cu preotul Gheorghe Popescu-Lahovari, a înfiinţat aici o bancă populară, pornind de la un capital de 25000 de lei. Consiliul de administraţie a decis să renunţe pentru totdeauna la profitul băncii în favoarea şcolii şi a bisericii De asemenea, banca a donat în 1938 un teren de 400 mp în valoare de 20000 de lei pentru construirea unui cămin cultural. Acest cămin cultural a funcţionat o vreme ca grădiniţă şi a fost cunoscut ca şi casa Diaconescu.

A fost demolată în 2005-2006, iar pe terenul respective s-a construit sediul Ţiriac Bank.

Casa Diaconescu

Toate aceste acţiuni ilustrează misiunea socială de propăşire culturală şi morală a comunităţii locale, pe care şi-au asumat-o creatorii şi administratorii băncii populare din Herăstrău.

Existau aici şi 56 de mici comercianţi, dintre care 42 cârciumari, 4 băcani, 4 măcelari, 4 manufacturişti, un negustor de lemne şi un farmacist. Patruzeci şi două de cârciumi la o populaţie de aproximativ 4 500 de suflete, era o proporţie care spune multe despre prezenţa viciului alcoolismului la oamenii locului, un flagel care, in acei ani, făcea parte din cotidianul cartierelor mărginaşe ale Bucureştilor.

Includerea Herăstrăului în sectorul 1 Galben a însemnat şi cuprinderea zonei în planurile de dezvoltare urbanistică a Capitalei. în 1933, au fost încheiate importantele lucrări de amenajare a lacurilor Băneasa şi Herăstrău, iar în 1937, a lacului Floreasca. Rezultatele acestor ample investiţii au constat nu numai în costruirea de diguri, stăvilare şi faleze, care dau şi astăzi forma şi farmecuul acestor lacuri, ci şi în asanarea unor zone mlăştinoase şi a unor bălţi, precum şi acoperirea unor gropi de gunoi situate în malurile lor, adevărate focare de boli şi mai ales de paludism.

Lacul herăstrău neasanat, în preajma Country Club

Groapa Floreasca lângă Fabrica de Glucoză

În continuarea acestor eforturi, edilii Bucureştiului au amenajat în 1936 Parcul Herăstrău, prin exproprierea unui vast teren aflat între şoseaua Kisselef şi lacurile Floreasca şi Herăstrău. Au fost construite alei, s-au plantat arbori, arbuşti şi flori, astfel încât în 1939, Parcul Herăstrău era cea mai întinsă zonă verde recreativă din perimetrul Capitalei. Extinderea Parcului pe malul estic al lacului, în zona cartierului Herăstrău, a impus exproprierea unei părţi dintre imobilele, grădinile şi ogoarele localnicilor. Pericolul exproprierii făcea inutilă orice investiţie din partea locuitorilor ori a autorităţilor, în spre ameliorarea stării caselor şi a drumurilor, ori dezvoltarea livezilor, a grădinilor şi viilor. înţelegând această stare de spirit a localnicilor, învăţătoarea C. Vasiliu-Belmont nota, în 1940 : "Oamenii trăiesc cu grija zilei de mâine şi veşnic cm frica de a rămâne fără adăpost. Nu se poate îmbunătăţi cu nimic cartierul până nu se clarifică situaţia cu expropierea.”

Cu doar două străzi principale pavate (şoseaua Voievodul Mihai, azi Şoseaua Nordului, şi strada Şcoalei, azi strada Nicolae G. Caranfil), cu case înghesuite, înşirate de-a lungul străzilor, ca "puţ

american" în majoritatea curţilor, dar fără grădini şi chiar fără garduri, înnecat în noroi pe timp ploios şi în praf în zilele însorite, cartierul Herăstrău nu se deosebea prea mult de celelalte periferii şi mahalale ale Bucureştilor vremii Cu toate acestea, zona a continuat să-i atragă pe cei care erau în căutare de locuinţe simple, cu confort rudimentar şi chirii mici In 1940, cei apropape 4500 de locuitori erau răspândiţi în 6 zone de case din cartier :

Vatra veche a Herăstrăului (1785 de suflete)

Însurăţei (1070)

Moş Călin (774)

Danciu (327),

Badea Stoica (295)

Stere Bunescu (211)

Puţini erau cei care aveau locuinţe curate şi îngrijite. Majoritatea gospodăriilor erau într-o stare deplorabilă : curţile erau urâte, fără pomi sau flori şi pline de gunoaie, iar casele aveau o singură cameră, cu intrarea direct de afară. In aceste case locuiau părinţii şi copiii (în medie între 6 şi 8 suflete), împărţind cel mai adesea patul, masa, lădiţa de haine şi maşina de gătit cu lemne. Învăţătoarea C. Vasiliu-Belmont era impresionată şi de problemele de sănătate de care sufereau locuitorii de aici. Citind registrul dispensarului din Bănea sa pe lunile ianuarie-martie 1940, ea a regăsit notate pentru Herăstrău, 9 cazuri noi de tuberculoză, 2 de scabie, 6 bolnavi de plămâni şi 15 anemici. Zilnic medicii din Băneasa consemnau în medie 30 de noi bolnavi dintre oamenii Herăstrăului Această situaţie avea drept cauză principală faptul că locuitoriii se hrăneau foarte prost : ei mâncau raerori carne şi lapte, baza alimentaţiei lor constituind-o cartofii şi fasolea. Concluzia învăţătoarei Vasiliu-Belmont era evident destul de pesimistă : în afară de cadrele didactice şi de preot, niciun alt locuitor nu putea să aibă, datorită stării lor materiale precare şi a

statutului social nesemnificativ, vreo influenţă benefică asupra oamenilor nevoiaşi ce s-ar fi putut materialize în ajutor, sfaturi ori acţiuni caritabile.

Se ajunsese la o conlcuzie deloc îmbucurătoare : vechea şcoală devenise prea neîncăpătoare şi nu mai ţinea pasul cu vremea. Până în 1932. şcoala a funcţionat în singura sală dc clasă existentă, cea construită în 1888. Directorul A. N-fihăilescu a găsit o soluţie, prin închirierea cu fonduri de la primăria de sector a încă 5 spaţii. În vederea desfăşurării cursurilor, în câteva dintre cârciumile din vecinătatea şcolii (pe strada Şcolii, Ia Sofia Nucşoreanu; pe şoseaua Nordului, la Constantin; pe strada Bisericii, la Ştefan Georgescu şi la Spiridon Spandonide) şi în şoseaua Pipera, în locuinţa lui Tănasa Rădulescu. în aceste săli de clasă improvizate, dascălii aveau grijă să înlăture dimineaţa tot ceea ce amintea de utilizarea lor nocturnă : fumul de ţigară, mirosul de alcool, mizeria de pe podele şi mobilier. Cu o asemenea activitate risipită în şase localuri, şcoala din Herăstrău crea atât elevilor cât şi cadrelor didactice, o senzaţie de provizorat.

Conducerea şcolii a făcut presiuni asupra primăriei sectorului 1 Galben pentru a investii în construirea unor noi săli de clasă. Argumentele erau de natură pedagogică (clasele cu aproape 50 de elevi nu permiteau desfăşurarea optimă a instruirii şi educaţiei), dar şi financiară (chiriile plătite pentru sălile de curs improvizate erau foarte mari). În vara anului 1935 primăria a decis extinderea localului şcolii. Conform planurilor elaborate de către Serviciul Arhitecturii din primărie, a început construirea a încă 4 săli mari de clasă, 2 vestibule largi (cu rol de săli de recreaţie), un atelier, 2 cancelarii (a directorului şi a profesorilor), o sală pentru arhivă şi una pentru bibliotecă. Noul local avea şi un etaj care cuprindea 7 camere destinate locuinţei directorului şi ateliereului de tâmplărie. Şcoala avea şi o cantină finanţată de către comitetul de părinţi şi de primărie. In medie, o sută de copii

dintre cei mai nevoiaşi primeau aici o masă caldă la prânz şi câte o cană de lapte la orele 10 şi 16. Tot în localul şcolii s-a deschis şi o farmacie pentru folosul întregii comunităţi în septembrie 1936, directorul Ştefanescu i-a primit pe cei 380 de elevi ai cartierului în noul local al şcolii, complet remobilat. Visul dascălilor din Herăstrău şi al multor generaţii de elevi de aici era în parte împlinit : o şcoală spaţioasă, cu multe utilităţi didactice, cu două ateliere, bibliotecă şi muzeu. împrejmuit de un gard realizat de elevi la orele de atelier, localul şcolii avea un aspect frumos, care impunea prin sine respect localnicilor.

Şcoala modernizată, anii 40

Fig. 1 Şcoala, aşa cum arată în octombrie 2010 (din 2003 funcţionează acolo grădiniţa pentru copii hipoacuzici)

Cea mai grea etapă din viaţa şcolii a fost, ca de altfel pentru întreaga ţară, perioada celui de-al doilea război mondial şi anii imediat următori. Începând cu octombrie 1940 şi până în august 1944, în cartierul Herăstrău au fost cantonate trupe germane, chiar în zona din imediata apropiere a şcolii. Cazarma germană improvizată aici suscita curiozitatea şi interesul copiilor cartierului. Agitaţia specifică unui cantonament militar în vreme de război, punctată de alarme, marşuri şi exerciţii de instrucţie, au tulburat ani la rând orele de curs din şcoală. Tot în această perioadă şcoala a fost implicată în acţiunea de ajutorare materială a frontului, grădina sa de zarzavat (2000 m2) şi terenul pentru orele de practică agricolă (9000 m2) fiind cultivate cu legume destinate armatei române. Pe de altă parte, bombardamentele anglo-americane asupra Bucureştiului din august 1943 şi mai ales cel din 4 aprilie 1944, au atins şi cartierul Herăstrău. Drept urmare, în aprilie 1944, directorul Ştefan Ştefanescu a evacuat arhiva şcolii în comuna Pătroaia, din judeţul Dâmboviţa, o localitate ferită de bombele Aliaţilor şi unde el activase ca învăţător. In zilele imediat următoare Actului de la 23 august 1944, Herăstrăul a devenit câmp de luptă, armatele române zădărnicind încercarea trupelor germane de a se regrupa şi a

pătrunde în Bucureşti prin această zonă. Acum se înfiinţează în şcoală un post de prim ajutor medical coordonat de directorul Ştefănescu, unde au primit îngrijiri de urgenţă peste 100 de răniţi în luptele de la Băneasa.

Epocă de mari progrese dar şi de bulversări politice şi sociale, perioada 1918-1948 a reprezentat şi pentru şcoala din Herăstrău o etapă de dezvoltare susţinută. Inaugurarea noului local creşterea calităţii procesului didactic, ameliorarea rezultatelor şcolare, scăderea procentelor de neşcolarizaţi şi de repetenţi, creşterea numărului de posturi didactice, implicarea puternică a cadrelor didactice în viaţa culturală şi socială a comunităţii locale, consolidarea locului şi a rolului şcolii drept catalizator al energiilor pozitive ale localnicilor, au fost realizări importante ale dăscăliilor din Herăstrău în aceşti ani. Cu acest statut consolidat şcoala a intrat în epoca regimului comunist, o perioadă dominată de imixtiunea dogmatică şi voluntaristă a partridului şi a activiştilor săi în sistemul de învăţământ românesc, spre o subordonare şi o ideologi zare a sa, în conformitate cu modelul sovietic.

Perioada 1948-1981

Instaurarea comuniştilor a însemnat şi instaurarea dogmelor Marxist leniniste în şcoli, înlocuirea modelului de studio interbelic cu acestea.

În perioada 1948-1989, cartierul Herăstrău a fost transformat profund, ca urmare a impunerii unui ritm de creştere înalt, specific întregului Bucureşti. Cartier mărginaş. Herăstrăul avea la începutul anilor 1950 aceeaşi înfăţişare ca oricare alt punct de la periferia Capitalei : străzi nepavate, slab luminate, strâmte şi întortocheate (care aduceau de fapt mai mult cu nişte uliţe), case din paiantă şi chirpici acoperite cu stuf şi paie şi fără de canalizare, apă curentă ori electricitate. Impresia generală era cea a unui spaţiu rural, marginile Bucureştilor din acei ani

rămânând încă la aspectul unor sate mai mari. în planurile de dezvoltare ale Capitalei din anii 1950-1960, Herăstrăul nu a fost considerat drept o zonă prioritară. Autorităţile au investit acum în cartierul învecinat dinspre sud, Floreasca, construind aici atât blocuri de locuinţe, cât şi obiective industriale. Dintre cele mai importante amintim uzina "Electroaparataj" (cu o producţie axată pe automate de protecţie, întrerupătoare electrice, elemente de siguranţă, aparataj electric pentru poduri rulante, benzi transportoare) şi întreprinderea "Electronica"' (ce fabrica aparate de radiorecepţie, difuzoare, staţii de amplificare, instalaţii de radioficare şi radiometrie şi. mai tirziu. televizoare). De la mijlocul anilor 1960; vechile fabrici şi ateliere din zona de nord-est a Herăstrăului au căpătat aspectul unei platforme industriale modeme, datorită construirii combinatului pentru industrializarea lemnului "Pipera" şi, un deceniu mai târziu, a întreprinderii FEA (astăzi FEPER S.A.). Un rol important în dinamica socio-economică a cartierului Herăstrău a avut-o şi dezvoltarea aeroportului Băneasa şi înfiinţarea celui de la Otopeni, cât mai ales construirea Fabricii de Avioane.

O problem stringentă pe care comuniştii o doreau rezolvată cât mai repede era cea a analfabetismului populaţiei. Alfabetizarea a fost decretată de către autorităţile comuniste drept "o problemă de stat" (printre puţinele probleme sociale reale ce au fost soluţionate acum). Ea pornea de la o realitate tristă : 4233451 de neştiutori de carte în România anului 1945 iar Bucureştiul număra

FEA

în 1948, 80000 de analfabeţi. La rândul său, cartierul Herăstrău avea în 1949, 863 de locuitori care nu cunoşteau tainele literelor.

Cursurile de alfabetizare erau organizate pe două nivele (cicluri) de câte un an, promovarea fiind posibilă numai prin trecerea examenului final. La încheierea cursurilor de alfabetizare era susţinut un examen de absolvire, ce urmărea verificarea asimilării cunoştinţelor elementare (scris, citit, operaţiuni aritmetice simple). Au fost organizate în cartier clase improvizate şi chiar şcoli de alfabetizare, la care predau învăţătorii din zonă. în Herăstrău "alfabetizarea s-a desfigurat în condiţii dificile, deoarece populaţia nu înţelegea importanţa ei", cartierul fiind "un caz special (...) cu o populaţie săracă şi trebuia dusă o asiduă muncă de lămurire, mai ales în rândurile locatarilor din strada Preajba şi cea a Prăşitoarei, unde trăiau salahorii, zilierii, florăresele, zidarii, negustorii de haine vechi, în general oameni fără o profesie bine definită, dar care au dovedit, în marea lor majoritate, cea mai deplină bunăvoinţă."

Această zonă despre care aminteau autorii schiţei monografice din 1967 era aşa-numitul "cartier al ţiganilor", situat la o distanţă de 15 minute de mers pe jos de şcoală. Aici a fost creată în 1948 o sală de clasă, unde seara se desfăşurau cursuri de alfabetizare, cu o durată de 2 ore (de la 17 la 19 şi de la 19 la 21), pe două grupe, într-o cameră pusă la dispoziţie de către Ion Marin, un gospodar apreciat în comunitate.

Cartierul ţiganilor

În parcul Herăstrău a existat o şcoală de alfabetizare, dar foarte puţini dintre locuitorii cartierului au participat la cursurile ei.

Prin perioada 1948-1956, şcoala a funcţionat în două locaţii, în localul construit la 1936 şi peste drum, în clasa Diaconescu. S-a decis că localul şcolii este prea mic pentru a acomoda toţi elevii, aşa că în 1956 s-au construit 2 noi aripi laterale. După aceea, între 1956 şi 1960 aici a funcţionat liceul mediu “Mihail Sadoveanu”.

Sistematizarea comunistă

1981-1985

Primul aspect pe care îl voi trata aici este distrugererea aproape totală a cartierelor Herăstrău şi Băneasa pentru a se construi blocuri.

Tipic pentru ceauşismul tîrziu, în cartierul Băneasa spaţiile comerciale de la strada principală sînt neutre: cofetării, librării, magazine de mobilă, frizerii… Alimentarele se făceau la parterele blocurilor de pe străzile lăturalnice: astfel, cozile la mîncare nu se vedeau din bulevarde. Cartierul Băneasa s-a dat în folosinţă cu două cofetării, aflate la 300 de metri una de cealaltă! (ulterior, una a devenit Auto-Moto-Velo-Sport).

La începutul anilor 1980, edilii Capitalei au decis să schimbe radical funcţionalitatea şi înfăţişarea zonei Herăstrău. Institutul Proiect Bucureşti a primit sarcina de a pune pe planşetă aici un nou cartier de locuinţe, cu blocuri de mică înălţime, tip P+4, în spaţiul mărginit la nord şi la est, de linia ferată Bucureşti-Constanţa, la sud, de şoseaua Pipera şi la vest de strada Şcolii Cu începere din 1984, antreprizele de construcţii au realizat acest proiect, ridicând cel mai nou cartier bucureştean, Aviaţiei-Herăstrău, care va fi deservit din 1987 fi de magistrala II de metrou, IMGB-Pipera. Până în decembrie 1989, aici au fiost construite peste 7000 de apartamente, cartierul ajungând la o populaţie de aproximativ 26000 de locuitori, formată în mare parte din muncitori, tehnicieni fi ingineri de pe platforma industrială Pipera, precum fi din personal angajat în aeropoturile Băneasa fie Otopeni.

Astfel, demolările au început prin primăvara lui 1981, pentru a se construi Ambasada Chineză. După aceea au avansat în zona

Însurăţeilor şi peste calea ferată. Vatra Veche a rămas neatacată, deoarece se dorea a fi o zonă de ambasade, aşa că a fost lăsată la urmă.

Zona Însurăţeilor a fost distrusă aproape în totalitate, lăsându-se doar o mică parcelă nedemolată : acolo se dorea a se construi un centru agroalimentar, cultural iar casa de la numărul 29 se dorea transformată în grădiniţă. Este demn de menţionat aici că singurele două vile care au scăpat de demolări sunt vila de la nr 29 şi cea de la nr 20. Vila de la nr 20 a aparţinut domnului Emil Livezeanu, iar preţul plătit ca să o păstreze a fost cedarea a jumătate din terenul pe care se află.

Al doilea aspect pe listă este artera Pasajul peste calea ferată Bucureşti Constanţa-Aviator Şerbănescu-Barbu Văcărescu, dată în folosinţă în 1987-1988. Una dintre raţiuni a fost traficul, care devenea gâtuit la trecerea peste calea ferată de la Elena Văcărescu-Şoseaua Nordului. Există chiar o legend urbană, cum că Ceauşescu a fost indignat de improptitudinea cantonierului de a lăsa bariera jos şi a luat decizia de a construe acest pasaj

Lucrurile trebuiau să se schimbe! Aşa că s-a lărgit o stradă (Aerogării), s-a construit un pasaj (Aviaţiei), s-a tăiat un bulevard (Aviator Şerbănescu) şi s-a făcut o legătură cu strada Barbu Văcărescu (construindu-se şi un pod rutier peste lacurile Floreasca-Tei).

Podul peste lacuri era, la origine, exclusiv feroviar; calea ferată venea din magistrala Bucureşti-Constanţa şi ajungea prin cartierul Tei, în vechea zonă industrială Tonola-Assan, prelungindu-se, prin spatele Pieţei Obor, pînă la Gara Obor. Rămăşiţe ale căii ferate s-a mai putut vedea pînă prin 1992-93.

Sistemul feroviar din Bucureşti în perioada interbelică. Cu 11 este simbolizată Gara Dimitrie Bolintineanu (Herăstrău)

Harta sistematizării, prin bunăvoinţa Hungry Mole

Bulevardul Barbu Văcărescu se oprea la actuala intersecţie cu strada Gheorghe Ţiţeica, deci înainte de lacuri; chiar dacă pare greu de crezut, pînă prin ‘80, acolo era capătul troleibuzului 90! Şi Barbu Văcărescu a fost lărgit.

Odată cu deschiderea acestei artere, a fost închisă circulaţia pe Calea Floreasca, între Automatica şi Fabrica de Glucoză. Mai degrabă, Ceauşescu şi-a dorit o zonă de protecţie pentru reşedinţa sa din Primăverii! Poate de-aceea s-a şi descurajat circulaţia pe şoseaua Nordului, trecerea peste calea ferată Bucureşti-Constanţa desfiinţîndu-se.

Să revenim: pe noua arteră a fost dată în funcţiune şi noua linie de tramvai 5 (tramvaiul, înainte, venea pe Floreasca şi-ntorcea la

actuala staţie de metrou Aurel Vlaicu). Cîteva amănunte: pentru construirea acestei artere, s-a tăiat în două curtea Institutului Apimondia din Băneasa; de asemenea, segmentul de bulevard dintre str. Fabrica de Glucoză şi şos. Pipera s-a construit prin spatele curţilor institutelor de proiectare de pe Calea Floreasca (FEA).

Următorul articol nu ar fi putut fi realizat nici pe miime fără ajutorul doamnei profesoare Violeta Drăguşanu, care mi-a pus la dispoziţie proiectul dânsei de doctorat cu monografia cartierului. De asemenea trebuie să mulţumesc doamnei profesoare Gabriela Bleotu şi domnului Dan Antoniu.

©Alin Apostolescu