La masa tăcerii divine,În fața cuvîntului drept,Se luptă Poetul cu sine –Un mare nebun înțelept...

E lupta cinstită, bărbată:De tînăr soldat și de zeu,De frate, de fiu și de tată,

Deprinși să muncească mereu...

Statornice clopote sună.Învie stihie rebel,

Să-nvingă păgînă minciunăȘi lacrimă stearpă la fel.

Totală și grea dăruire,Cu trup și cu suflet superb,În numele-a tot ce-i iubire

De mamă, de țară, de verb...(Dumitru Matcovschi)

Cînd poetul plînge, Muza că nu vine

Zău că mi se face de poet rușine.

Chiar așa să fie?cum vorbește-o lume?

Să existe-o muză tînără anume?

Aoleu, Poetul!Că-i naiv săracul:

Așteptîndu-și muza,el își perde veacul;

Putrezește pana, vai, în călimară,

Ca-ntr-o apă vechespicul de secară.

S-o lăsăm în pace, fraților, că-i timpul!

Trîndăvia noastră supără Olimpul.

Muza-i pentru moșul cel cu barbă lungă.

Tînăr, ai nevoie de talent și muncă.

(Dumitru Matcovschi)

Odă (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua�

Singurătăţii. 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,Suferinţă tu, dureros de dulce �

Până-n fund băui voluptatea morţii Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,Ori ca hercul înveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări �

Pot să mai re-nviu luminos din el caPasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri linişiti, pe mine

Mie redă-mă!(Mihai Eminescu)

E ușor a scrie versuri,Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goaleCe din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământăDoruri vii și patimi multe,Ș-a lor glasuri a ta minteStă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,Bat la porțile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,Pentru propria-ți viață,

Unde ai judecătorii,Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pareCă pe cap îți cade cerulUnde vei găsi cuvântulCe exprimă adevărul?

(Mihai Eminescu)

Poete, niciodată Să nu te plîngi delocDe soarta nemiloasă,De dușman nenoroc.

Din muncă și credință,Din cîntec și din dorAlegi doar suferințăȘi-o brumă de onor.Onorul ca onorul,

E-un fir de busuioc:Să ieși cu el la joc.Rămîi cu suferința, Cu cel pelin rămîi,

Să-l știi întotdeaunaAmar la căpătîi.

Ai casă și ai masă,Ai puiul tău de stea

Și-un înger ai de pază,În ceruri- undeva.

Iar mult mai lîngă suflet, Ca frații tăi cei buni,

Ai tînără MoldovăVenită din străbuni.

(Dumitru Matcovschi)

Numai poetul Lumea toatã-i trecãtoare,

Oamenii se trec si morCa si miile de unde,

Ca un suflet le pãtrunde,Treierând necontenitSânul mãrii infinit.

Numai poetul,Ca pãsãri ce zboarãDeasupra valurilor,

Trece peste nemãrginirea timpului:În ramurile gândului,

În sfintele lunci,Unde pãsãri ca el

Se-ntrec în cântãri.