„Catre Galateea” de Nichita StanescuPoezia face parte din volumul Dreptul la timp (1965), care marchează trecerea

spre un lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creaţie. Poezia Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică aparţinând neomodernismului.Este o artă poetică deoarece, prin mijloace artistice, este redată concepţia autorului despre poezie (atributele ei specifice) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia). Este o artă poetică aparţinând neomodernismului, în care se realizează răsturnarea relaţiei creator-operă, inversarea rolurilor: artistul este cel „născut" de operă.Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi neomodernism se concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poeziei: ruptura tragică a sinelui, conştiinţa scizionată, perceperea dureroasă a timpului, dialogul poetului cu miturile. Poezia prezintă relaţia inversata dintre artist şi operă, dar şi relaţia timp-operă, în cadrul unui cuplu inedit: Creatorul/ Timpul şi femeia, Galateea/ Opera. Tema este aceea a cunoaşterii-naştere revelată în procesul de creaţie. Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia dintre artist şi operă, prin aluzia la vechiul mit al lui Pygmalion. Sculptorul din Cipru, îndrăgostit de una dintre statuile sale de fildeş, se roagă zeiţei Afrodita s-o însufleţească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist, se naşte un fiu numit Pathos (în greacă, suferinţă, patimă). Sensul mitului este acela că patosul artistului însufleţeşte opera. Nichita Stănescu reinterpretează mitul în sensul unei răsturnări de roluri. Atribuind eului liric ipostaza creatorului „nenăscut", poezia se constituie ca o fierbinte rugă adresată operei de a-1 crea ca fiinţa vie. Prezenţa prepoziţiei către în titlu este pusă în relaţie cu caracterul adresat al discursului liric, care se realizează ca o invocaţie către Galateea, simbol al fiinţei iubite şi al misterului vieţii. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct iar, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: alternarea formelor de persoana I şi a Ii-a, singular, ale adjectivului posesiv meu-tău şi ale verbului la prezent. Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice marcate prin organizarea strofică. Cele trei strofe încep cu verbul „ştiu" şi se încheie cu imperativul „naşte-mă", ceea ce conferă simetria compoziţională. Simbolul rugăciunii, „genunchiuT, constituie un element de recurenţă, iar gestul adoraţiei se repetă gradat în fiecare strofă. Discursul liric se organizează gradat în jurul celor două simboluri: Artistul, sub semnul lui „ştiu" şi Opera, cu puterea ei enigmatică de a-1 „naşte" (de a-i da dreptul la timp), adică al celor două noţiuni: a şti şi a fi născut.Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei, „ştiute" numai de artist şi reprezentate în forma concretă a însuşirilor femeii iubite: umbra, tăcerile, sânul, mersul, melancolia, inelul. Patima bărbatului, cunoaşterea elementelor operei, exprimate patetic în adresarea directă „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toateparfumurile [.../ motivează dorinţa de a deveni artist: „şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre/ şi mă rog de tine,/ naşte-mă".A doua secvenţă depăşeşte cadrul atributelor concrete, revelate. Artistul cunoaşte şi inefabilul operei, ceea ce nu este legat de planul existenţei, orizontul cunoaşterii poetice, exprimat metaforic prin indicii temporali şi spaţiali: „după-amiaza, după-orizontul,

dincolo-de-marea...". Jocul cuvintelor în rostirea poetică antrenează categoriile aproapelui şi departelui (rezonanţa eminesciană): „Ştiu tot ce e mai departe de tine,/ atât de departe, încât nu mai există aproape". Vizionarismul se abstractizează, exprimând intuiţii obscure, ireprezentabile în sine. Ruptura între planul conştiinţei şi al expresiei, în cadrul operei-poezie, este redată în mod dramatic: „Ştiu tot [...]/ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi atât de departe, încăt nu mai are nici nume". Metafora „genunchiul pietrelor" sugerează o altă relaţie a artistului-poet cu lumea decât în strofa anterioară: trecerea de la perceperea exterioară/ de la contemplaţie, la comunicarea intimă, iar lumea se organizează prin cântec după chipul şi asemănarea lui, ca în mitul lui Orfeu. Verbul „îngână" poate avea ca sens conotativ atât verbul „cântă", cât şi verbul „imită". Prin cântec/ poezie, lumea reală devine o copie/ imitaţie (mimesis) a lumii plăsmuite de artist. Se observă o altă răsturnare a unui mit antic: ideea în sens platonician, viziune amplificată în strofa a treia.Elementele lumii înseşi (copacii, râurile, pietrele) sunt doar „umbre" ale artei. Materia se naşte din operă, dobândeşte sens din ea, iar artistul este o punte de legătură între operă şi materie. Ultima secvenţă poetică îl înfăţişează pe creator ca suflet al operei: „Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auz?. Viaţa miraculoasă a operei nu ţine doar de conştiinţa artistului, ci de întreaga existenţă. Opera naşte propriul univers prin intermediul artistului care are harul cunoaşterii şi se oferă ca model al lumii, umanizând-o.

Reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit. Treptele cunoaşterii poetice sunt ierarhizate în cele trei strofe, de la perceptibil/ fenomen la imperceptibil/ esenţă: I - „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile /.../; II - „Ştiu tot ce e mai departe de tine"; III - „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine...". Elementele imaginarului poetic, forme concrete ale abstracţiunilor, sunt şi elemente ale cunoaşterii poetice. In concluzie, Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică aparţinând neomodernismului. Mitul lui Pygmalion este reinterpretat în sensul unei răsturnări de roluri.