Probleme nerezolvate să ne iertăm sau nu taţii?şi când pot fi ei iertaţi,în moartea lor sau în viaţă?ce se întâmplă dacă şi noi, copiii taţilor noştri,devenim asemenea lor?

copil fiinduram ceea ce deja mi se întâmplaşi mă uscam pe interior, scorburos,de parcă o lumină rea mă sfredeleadin cap până în picioare

ce este mai tristeste că nici nu bănuiam că am să devin ca el,de parca cineva semănaseîn bărbaţii neamului meu,neputinţa de-aş vedea fiii, fiicelecum cresc,cum se înalţă la soaresau cum devin şi ei părinţi...

îi privim pe furiş pe copiisă nu ne simtă cum le cerşim un semn sau ne înfăşurăm sufletele cu câte o amintire cu eişi ne închidem în noi ca într-un mormânt.

îmbătrânim urât şi nici măcar nu ne dăm seama de ce...

eu mi-am iubit tatălaproape că nu l-am urâtl-am şi iertat,dar nu ştiu cum, aşa s-a întâmplat,nu am fost lângă el când s-a dus în pământ,singur şi năuc ca un cuc blestemat.

Salt mortal

cineva m-a închis o veşnicie întreagă într-o piatră într-o urmă de nisipşi m-a lăsat să mă spele apele bătrânului râudeodată râul a început să urce dealul pieptişaşa cu apele suflecate până la malşi cu mine pe umeri dus ca pe scutsoldatul câmpiei ce urcă în munţiide sus picura aerul lichid şi fierbinte

draga mea aura este luniazi noapte te-am visat cum erai râu eu eram piatră o bucată de stâncă purtatăîn ea îmi dormeam viaţa aveam o durere mută înfiptă în pieptori de câte ori deschideam ochii tu nu erai

şi asta îmi crea o stare de nelinişte de spaimămurmuram ceva bâlbâit indecent lăcrimamapoi mă închideam în piatră la loc cât mai adânc

în mine câmpia e ca o arsură în pieptcu flăcările morilor tremurând în asfinţit un joc ca de iele sublimcu lanurile de grâu aur topitstropit cu picăturile macilor ucişiiarba miriştilor se înalţă ca nişte şerpi vegetalisă cuprindă luna şi s-o doboareroua îmi umezeşte tâmplele fierbinţiiar ochiul cuprinde toată livada de pruni(prunul, poate nu ştiai, e pomul veşniciei)şi cucii răzleţi şi cucii năucicâmpia mea ca o iubire de prunc

dragă aura e marţi şi tu te prefaci că dormi abia de am curajul să respir lângă tine să-ţi spun că în poemul acesta te iubesc cu disperarea condamnatului la moartecu nerăbdarea însetatului cu mâini tremurândeapoi îngenunchez şi murmur ceva ca o mărturisiretu ai tresărit cumva a mulţumireapoi ţi-ai trecut mâna prin păr suav cu graţia unei prinţeseparcă erai o zână şi eu mă luminamtimpul a încremenit, mai ştii?doar respiraţia ta tremura aerul în jurîmi aduc aminte cum îmi ţineam aerul în pieptminute în şir şi cum păşeam în umbra tapuţin şovăielnic puţin exaltatcâtă iubire purtam cât de mult te iubeamcât de mult mă uram şi nu ştiam de ce ce păcat

în spitalul pustiu voi pretinde că nu-ssingurul pacient şi numai oglinzio icoană cu Sfânta fecioare o rugăciune scrisă pe zidbrancardierul din plastic rozapoi umbre, mii de umbre şi amintiriamintiri de asistente zburliigarouri blonde perfuzii buline mov şi feşeeu stăteam cu buletinul în mână nemişcat pe noptieră o fiolă spartăun ac de seringă şi un biscuitiar patul e din fier cu motor şi aripicu o elice zbârnâietoare cetaie aerul rece în mii de fâşiieu doar pilotez sturlubatic într-o moarte perpetuă şi cinicăprintre vise stele şi fumzbâr zbâr dintr-un colţ de spital în alt cer într-un unic salt mortal

draga mea aura e miercuri dejaşi dacă e miercuri e zi plinăziua în care în acest poemte port pe braţe de la primul la ultimul versapoi te aşez pe nisipul fin de pe plajătu asculţi muzica din scoici eu îmi ghicesc în ghioc în pietre şi stelevântul ne poartă gânduri şi dornu-i aşa că nimeni nu te iubeşte ca mine în poem?

că nimeni nu te poartăpe braţe pe aripi până la cer?deja nu mai poţi să înţelegicum e marea fără mine în jur fără dorul meu din piept

nu am mers niciodată pe drumul dreptm-am ascuns după cuvinte şerpuind umblam dezbrăcat prin tranşee de gerîn jurul meu câini subţiri muşcători urlătorisfârtecau zarea în fălcidin cer picau păsări şi îngeri timizisupravieţuiam cum puteamtrecerii timpului prin ochiîn oglinzi mincinoase în capcana de fieraerul lătra fioros la cerpeste noi apăsa un bocet dementun suspin oftat adânc până la osşi putrezeam ca nişte biete consoane în acest poem

dragă aurelia după cum vezi e joişi încă nu am avut curajul să-ţi spuncât te iubesc şi că îmi este greusingur în casă, singur în poemrăstignit ca pe cruce de boală în patcu moartea muşinând perfid la picioarece bine ne-ar fi împreună în versîmbrăţişaţi ca unul şi focul din poriva topi cearceaful şi patul sub noiumeziţi de căldură de iubire de pofta din trupardem până la cenuşă cu lacrimi în ochiîntr-o dementă negaţie a binelui din noi

călcam apăsat cu bocancii prin prafpe uliţele satului păstratde câmpie dincolo de răspântia lumilorcumva în uitare cumva neatinsde răul cel mare de oraş sau de vinişi praful se înălţa ca praful la ceraici te aştept într-o alveolă de timpîn cuibul de zare pentru noi ziditdau praful de-o parte mereu mă uit tot n-ai venit

dragă mea elena aura meadeja e vineri ziua a cincea din cele şase zile ale creaţiei năuceziua în care curajul e o floare cu ţepi imenşicu petale letale din plumb şi din sarevorbele mele risipite în zări păsări năucitoareciori mortuare dricuri de fierciugulind tandru stârvuri de omşi ele luminează ciudat ca nişte neoane verzi şi nebune

din lumânări lumina se pierdeundeva prin colţuri lovindu-se de muchii în zaree ca şi cum s-ar destrăma fir cu fir lumină din luminăde atâta egoism abia de mă mai doroasele melee ca şi cum Dumnezeu şi-a împlinit creaţia m-a desăvârşitşi m-a lăsat pe treptele scării să urcprintre versurile poemelor mele

şi nu reuşeam niciodată să ajung în vârfşi cum spuneam lumina din lumânări fărâmiţată cu parul se pierdelumină din lumină tot mai puţină

draga mea aurelia am ajuns în sâmbătăobosit sfârşit cu aripile moi de-atâta iubire mă dor braţele picioareleşi oasele şi carnea şi gândul rebelşi versurile toate din acest poemştiu că poţi să mă rescrii de vrei, vers cu versgând cu gând şi amintirile toate sau doar cum îţi placeoricum tot îţi voi fipoetul subtil ce-ţi scrie cu lacrimicu sânge şi oful din moartede un timpbărbaţii roz cu pampoane şi moaţedau târcoale înălţării mele noapte de noaptecu speranţa să prindă din aer o firimitură divină

azie duminică e linişte e pace e ultima zidoar crucea îmi creşte semeţ şi înaltă peste vii

Maşina de tuns iarbă

zidit în plâns şi înveşmântat cu fricăspitalul de demenţă spitalul meu roz ce jalnic e şi atâta penumbrăcu umbre sihastre rătăcind din lumee doar un spital un loc anumeunde noi, bolnaviine urcam pe rând pe crucea de piatrăşi stăteam fix o oră chiar şi mai binedinspre portul hulpavbat clopote prelung a-ntâmplaree timpul meu deja pentru crucificare

pe aicitrecea odată calea ferată cotită brusc spre soarecu trenul ei din care nu se mai coboarăşi care avea o locomotivă dementă fără mecanicce se îneca în mare pufăind amarnicacum numai trece aproape nimicdoar câţiva zidari o blondă şi un pitic

ştiam că ai să vii mă bucuram şi de-atâta nerăbdaredinspre spital pe strada îngustă veneam alenecu mersul târşâit şi greu pe vechile pavelesosiseși dejastăteai cu umărul sprijinită de zareîn staţia cu lume şi chioşcul de ziarete-am luat de mână şi am plânsşi ne-am privit în ochi lung cum se spunede s-au tulburat oglinzile a deşertăciune ehei, maşinăria brumei şi vântul care mişcă frunze

trupurile noastre goale au fost rostuitesă se facă flori poate floarea soareluica nişte scânteieri când soarele apuneapoi adunam umbră cu umbrăîn inima cărnii candva-mpreunădin degete ne picura lunăîn timpul nunţii negre a jale-mpreună

în burta maşinii de tuns iarbă sunt doar cutii de conservă şi un răsărit de lunăce fiară-i bătrâneţea bătrână bătrână

Liniştea din trupul florii

cum stai cu tâmpla înflorităîn roz şi alblipită cast de sufletul meuşi te auzeam fulgerând lumină albastrăşi te priveam luminândpeste umbre de focşi dintr-o dată am ştiutcă nu-mi trebuie aripi să zbordoar am ochi orbi cu care visez;că nu-mi trebuie ochi să visezdoar am buze mute cu care cânt;că nu-mi trebuie buze să cântdoar am urechi surde cu care audliniştea care transpiră odată cu ceaţaoricât ai vrea tu nu te mai poţi uimi niciodatăaşa cum stai cu tâmpla înfloritălipită cast de rana dintre coastecum stai cu tâmpla înflorităîn galben şi roşu sângerândşi cum îţi sprijini fruntea înfrunzităde-o floare a soarelui roztot mai palidă şi plouă oblic în noi cu polenacum e timpul îţi zicfii pregătită arată-ţi sânii lăptoşiprintre gânduri zăbrele şi viseiar trupurile noastre în alte paradisevor lăsao dâră subţire de umbră şi vrăbii uciseai să striveşti desculţă strugurii copţiîn toamna boţită vopsită cu movdin casele albe din paie şi lutmiroase a vin şi miroase a zeu turbattu citeşti Freud deşi mai bineadu-mi ceva de băut şi cântă-mi încetca un contrabas burtos cu o singură coardăcântecul acela desprecum în visele mele grele şi reciviolam femei proletaresau zâne cochetedeasupra mea deodată s-au adunat păsărişi m-am întrupat în copilul nătâng

pierdutprintre anotimpuri târzii şi poeme rebele

nghesuit cu mopul într-un salon de spital Amintiri în pungi de plastic şi-un mop

aici mi-am strâns de-a lungul timpului amintirile meticulos îndesate în pungi de plastic sub patul de fierprimul sărut sprijinit cu tâmpla de malprimul înec departe în larg cu ochii uimiţişi spălaţi de valuri într-un ritual rigurosprimul orgasm primele flori oferite scoici sparte ghiocuriprimul consult dezbrăcat şi multe alte lucruri întâmplateşi timpul pierdut internat în spital - deja îi aparţinsuntem un tot

când vin femeile de serviciu cu mopul încremenescde spaima să nu mă uit să nu fiu ştersşi condamnat să-mi trăiesc restul de viaţă întrebând dacă mă cunoaşte cinevadacă sunt om bun dacă sunt omdacă cumva nu sunt amintirea cuivaînghesuit cu mopul într-un salon de spital

Îi era bine

l-am crezut mai întâi nebunumbla aşa prin lumecu lanterna aprinsăşi noapte şi ziuala vânătoare de iele mai întâi le puşca apoi le punea să cânteşi ceaţa - mereu era ceaţă când vâna -şi ceaţa îi umplea ochii apoi îi intra pe o nară în sufletşi se umfla ca un balon până se făcea dimineaţă

ceaţa de noapte cumva e mai readecât restul de ceaţăse lipea de tine de trebuia să te scuturi o orăsă dai din mâini din picioareşi când te vedea cinevade parcă erai o păpuşă descentratăîşi va făcea cruce şi va stupi cu frică în sân

altfel îi era bineşi umbla aşa prin lumecu lanterna aprinsă în mâini

Exerciţiu de respiraţie

ultimele zile de noembrie

zile recivezi cum ne sfâşie amintirile?şi cum frigul ne împresoară subtilca uitareala fel cum gerul încremeneşte iarba frunza valuri valuricerul gurii se năclăieştedinţii se sfarmăaerul pe care îl ţinem în mâini în piepttăiş viclean zimţatdeschide-mi deschide-mimi se părea că te rogşi treceam alb prin lumecu moartea ţinându-mă de mânăapari de nicăieri lângă minemă prinzi de umărmă priveşti adânc stăruitorrespiră îmi zici şi toate vor fi bune, respirnimic nu se schimbă

ne cresc şerpi în pieptvijelios zornăind a fricăşi iarna ne loveşte în fruntepeste mâinioricât de încet ne-am deschidetot vom fi luaţi prin surprindereşi purtaţi pe de viforpână ne vom pierde cu mâinile încremenite într-un gestde rămas bunde închinăciune încrâncenareo lume nebunăscriu şi dorm printre cuvinte rânduri

deschide-mi zarea deschide-mi uşami se părea că te rogşi treceam alb prin lumecu moartea ţinându-mă de mânăşi nu îmi sunt drag poate lunaticte apropii de mine greu alburiu ca o nălucărespiră îmi zici respiră respiră

obosisem şi nu mai respiram de multmă prefăceam încet încet într-un munte de gheaţăscufundat în iarnă până la subţiori

Excizare

cuvintele ies dintre rânduri și luminează caleaori de-al dracului întunecă foaia beznă se face lumea ca smoalaapoi ne amestecăm până când devenim doar unulrespirăm amândoi cu aceeași gură și ne privim cu aceeași ochi același chipne uitam la tine în oglindă până amețim până ne crește iarba pe tâmplă

mă așteaptă gara pentru ultimul drum către casă

impiegatul trage sirena știe sunt gatapășesc spre peron cu tălpile goale zdrelite de pietre cu crucea șiroind pe umericineva îmi spune că m-am uitat în spital într-un colț de salon ca pe un lucru oarecareeste doar un zvon mă întorc acasă semeț mă întorc în pământ și mă arși mă răsar pe un petic de lună

spitalul mă disprețuiește cu ură cu flegmă astralăașa se întâmplă cu toți cei care ne încăpățânăm să trăimcu bolile atârnate de noi ca niște tinicheleocupăm paturile unora care abia așteaptă să urce pe scarăca niște fluturi bezmetici amețiți de lumină

la internare spitalul mai întâi ne triază pe ăștia căpoși ca mine ne dă deoparteși noi ne adunăm stingheri într-un colț și ne spunem unul altuia amintirilesă le dăm mai departe apoi murmurăm poezii fiecare ca pe rugăciunipână ne prinde dimineața luminați și senini cu timpul spitalul și-a dezvoltat un fel de anticorpiniște bărbați cu glugi albe pe cap noi le zicem chirurgiiumblă prin saloane cu o listă lungă atârnând între picioarene numără ne împarte trei câte trei ca și cum ar da în bobi despre ce se va întâmpla în lumeapoi ne exicizează ca pe niște furunculi și ne aruncă la câini de cum se înserează