Sempronia Filipoi „ Basme terapeutice – pentru copii şi părinţi”

Poarta de fier* (Povestea nr. 3)

Odată demult, într-o ţară îndepărtată era un prinţ, care trăia într-un palat foarte mare, cu multe, multe încăperi. De jur împrejurul palatului se ridica un zid înalt de piatră cu o poartă uriaşă de fier. Nici un vizitator nedorit nu putea să treacă pe acolo.

Din păcate, pentru că trăia într-un astfel de palat, prinţul nu avea nici o ocazie să se apropie de altcineva cu care să povestească despre gândurile, dorinţele sau visele pe care el le avea. Celor din palat, de care ar fi putut să se apropie, nici nu le trecea prin cap că el ar fi avut nevoie să se împrietenească cu ei. Îşi închipuiau că şi aşa, fiind prinţ, avea tot ce-şi dorea. Regele şi regina erau foarte ocupaţi cu treburile lor regale, aşa că prinţul, deşi vorbea cu multă lume, în sufletul său se simţea foarte singur.

Însă într-o noapte, s-a întâmplat că o vietate mică şi îmblănită furişându-se tiptil, s-a strecurat de afară printre gratiile porţii de fier şi şi-a croit drum spre camera prinţului. N-a trecut mult timp până când prinţul şi micul său vizitator s-au împrietenit foarte tare. Mai ales prinţul era aşa de mulţumit că putea povesti şi el cu cineva apropiat despre tot ce i se întâmpla zi de zi. Era fericit pentru că în fiecare zi mica vietate venea la el, îl asculta cu atenţie şi-i păsa de tot ce-i spunea el. Prinţul îi dădea de mâncare, îi mângâia blăniţa şi făcea în aşa fel ca micul animal să se simtă cât se poate de bine în acel palat în care tuturor le era frică să intre. Mica vietate venea tot mereu în vizită, iar prinţul a îndrăgit-o atât de mult încât a devenit o parte a vieţii lui.

Toate mergeau ca pe roate şi cei doi erau tare fericiţi. Până când într-o zi, întorcându-se în camera sa, prinţul a găsit micul animal zăcând fără viaţă pe duşumea.

Imediat a chemat toţi doctorii din palat ca să-l învie pe micul său prieten, dar, din păcate era prea târziu. Toţi medicii erau neputincioşi. Zdrobit de durere prinţul a organizat o înmormântare regească pentru micul animal cu care se împrietenise aşa de tare. Bietul prinţ, ascunzând în sufletul lui ceea ce simţea, a devenit foarte trist şi tot mai supărat şi mai însingurat pe zi ce trecea.

Regele a observat această schimbare şi s-a îngrijorat de felul în care se purta prinţul din cauza tristeţii sale. De aceea a dat ordin dulgherilor şi tâmplarilor să construiască peste poarta de fier încă o poartă, groasă şi rezistentă, astfel încât nici un alt animal să nu mai poată să se strecoare şi să rănească din nou atât de tare inima prinţului.

Imediat ce poarta a fost terminată, într-o noapte, în timp ce prinţul se frământa în somn, mica creatură îmblănită a venit din nou la el în vis şi I-a spus:

„Tu nu m-ai înţeles deloc, dragul meu prieten. Rostul meu a fost să te înveselesc, să te fac să râzi, iar tu m-ai închis afară. Acum nu mai pot ajunge la tine.”

Prinţul a rămas foarte uimit de aceste cuvinte, pe care nu le-a priceput imediat. După un timp de cugetare, prinţul şi-a dat seama că era vorba de un alt fel de a înţelege viaţa şi dragostea pierdută.

Prinţul s-a gândit toată noaptea la visul lui. Dimineaţa abia a aşteptat să-i întâlnească pe rege şi pe regină la dejun, după multe săptămâni de când nu mai luaseră masa împreună. El i-a cerut regelui să dea imediat ordin să fie demontată uriaşa poartă de lemn. Regele, la rândul lui mirat de această dorinţă, dar iubindu-şi nemăsurat fiul, a fost de acord să se scoată poarta. După un timp, prinţul a venit din nou la părinţii săi cu o altă rugăminte: cât se poate de curând să deschidă şi poarta de fier şi să organizeze o petrecere, un carnaval cu nenumăraţi invitaţi.

Astfel, după multă vreme, muzica şi cântecele vesele au putut fi iarăşi auzite de-a lungul şi de-a latul împărăţiei.

*NOTĂ: Dacă spuneţi povestea unei fetiţe, eroina poveştii va fi o prinţesă.

1