Servicii de organizare de expozitii, de targuri si de congrese
Pluralitatea de Infractori
-
Upload
noname132002 -
Category
Documents
-
view
79 -
download
0
description
Transcript of Pluralitatea de Infractori
Pluralitatea de infractori
Aspecte generale.
În situaţia în care o infracţiune este săvârşită de mai multe persoane, care cooperează în
baza unei voinţe comune întâlnim forma pluralităţii de infractori.
O condiţie esenţială pentru acţionarea în comun în vederea săvârşirii unei infracţiuni este
aceea de a exista vinovăţie. În caz contrar, nu vom avea o pluralitate de infractori, ci o
pluralitate de făptuitori care îşi aduc aportul fiecare în parte la o faptă care nu este
infracţiune.
În ceea ce priveşte elementul de vinovăţie, în cazul în care unul singur dintre făptuitori
acţionează cu vinovăţie, pluralitatea de făptuitori se va transforma într-una de infractori.
Formele pluralităţii de făptuitori.
Pluralitatea naturală (necesară). O întâlnim atunci când infracţiunea nu se poate comite în
mod natural, decât prin cooperarea a cel puţin două persoane, motiv pentru care aceste
infracţiuni se numesc infracţiuni bilaterale.
Infracţiunile bilaterale, la rândul lor, pot fi
– cu incriminare unică (nedisociată), atunci când toţi participanţii vor avea calitatea
de autori ai aceleasi infracţiuni. Nu este necesar ca toţi participanţii să acţioneze cu
vinovăţie, este suficient ca doar unul dintre aceştia să acţioneze cu vinovăţie pentru a fi
realizate imprejurările care atestă existenţa unei infracţiuni. (ex. Bigamia art. 376 Cod Penal,
incestul art. 377 Cod Penal, încăierarea (rixul) art.198 Cod Penal etc.)
În exemplul bigamiei, persoana care nu cunoştea că acre de-a face cu o persoană căsătorită,
nu va răspunde penal, deci nu se va face vinovat de săvârşirea infracţiunii. Participaţia
penală în cazul acestor infracţiuni poate îmbrăca forma instigării şi complicităţii.
În alte cazuri, pluralitaea naturală de infractori poate fi incriminată în raport cu acţiunea
distinctă a fiecăruia dintre participanţi, ca infracţiuni distincte denumite
- bilaterale cu incriminare (disociată) ex. luarea de mită, prevăzută în art.289 Cod
Penal, darea de mită art.290 Cod Penal, traficul de influenţă 291 Cod Penal şi
cumpărarea de influenţă art.292 Cod Penal. În această situaţie este posibil
coautoratul la fiecare dintre infracţiunile distincte, cu condiţia că, la acele infracţiuni
la care norma de incriminare cere o anumită calitate subiectului activ al infracţiunii,
toţi făptuitorii să aibă această calitate.
Astfel, dacă la infracţiunea de dare de mită nu se cere o calitate anume activă a
persoanei care comite infracţiunea, adică a subiectului activ şi coautorii pot fi orice
persoane, fără o calitate anume, pe când ăn cazul infracţiunii de luare de mită, coautorii
nu pot fi decât persoane care au calitatea de funcţionar public. Această situaţie este
aceea în care, pentru a se reţine infracţiunea propriu-zisă, trebuie să existe subiect
calificat. Instigarea se raportează la activitatea infracţională desfăşurată de fiecare
instigat. Intermediarul este în principiu participant la infracţiune comisă de persoana pe
care a înţeles să o ajute, deoarece numai cu aceasta există legătură subiectivă
indispensabilă participaţiei penale, dar poate fi, în egală măsură, complice la ambele
infracţiuni, în măsura în care activitatea sa este un ajutor dat ambilor infractori.
Pluralitatea constitutivă. Este o formă a pluralităţii de infractori care constă în gruparea
mai multor infractori în vederea săvârşirii unei infracţiuni, sau unor infracţiuni. Gruparea
se face prin asocierea efectivă, iniţierea,constituirea, sau sprijinirea a făptuitorilor şi este
incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai datorită caracterului periculos al grupării
structurate, de obicei în nivele de comandă, sarcini precise , ierarhizări , disciplină şi
subordonare. O astfel de infracţiune se consumă în momentul luării hotărârii de
săvârşire a infracţiunii programate.
O asemenea grupare prezintă pericol prin însuşi programul său. Ea se găseşte în reţelele
de crimă organizată, dar este tipică şi pentru anumite infracţiuni contra statului de ex
înţelegerea în vederea comiterii genocidului art.489,alin (3) Cod Penal.
Genul tipic este grupul infracţional organizat – grupul structurat, format din trei, sau mai
multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia, sau mai multor infracţiuni.
F.I. În cazul acestei infracţiuni, actele preparatorii, sau actele de complicitate devin acte
executorii, iar participanţii au toţi calitatea de autori ai infracţiunii.
Asocierea este un act de pregătire pentru viitoare infracţiuni scop, denumite infracţiuni
program.În acest caz, pluralitatea constitutivă există chiar dacă grupul nu a săvârşit
infracţiunile propuse-scop, iar dacă asocierea este urmată de comitere efectivă, se vor
aplica regulile concursului de infracţiuni.
Pluralitate ocazională. I se mai spune şi participaţia penală şi îi corespunde situaţia în
care există mai mulţi făptuitori, care săvârşesc împreună, în mod ocazional, a unei
singure infracţiuni, care ar putea fi comisă de o singură persoană. Aşadar, chiar dacă
infracţiunea poate fi săvârşită, prin natura sa, de către o singură persoană, prin
cooperarea mai multor participanţi, executarea e mai uşoară, iar şansele realizării
rezultatului socialmente periculos, cresc.
Atenţie! Dacă la săvârşirea infracţiunilor program ale grupului infracţional organizat,
membrii grupului se pot folosi de alte persoane care nu sunt membre ale grupului, în
cazul infracţiunii de constituire a grupului criminal organizat, instigarea (iniţierea), sau
complicitatea (aderarea, sau sprijinirea sub orice formă) sunt asimilate actelor de
executare nemijlocită a conţinutului constitutiv al infracţiunii, fiind cu toţii autori.
Participaţia penală.
Noţiune.Autorul comite în mod nemijlocit fapta, iar instigatorii şi complicii săvârşesc
fapta în mod mijlocit, prin autor.
Spre deosebire de celelalte două forme (adică de pluralitatea constitutivă şi de cea
ocazională), participaţia nu este determinată de natura faptei, sau de condiţiile de
executare, ci are un caracter icazional, întâmplător, motiv pentru care este denumită
pluralitate ocazională de infractori, sau eventuală.
Ea există atunci când mai multe persoane, între care există o coeziune subiectivă,
săvârşesc aceeaţi infracţiune, numărul participanţilor neschimbând unicitatea
infracţiunii.
Def. Participaţia penală, ca formă ocazională a pluralităţii de infractori constituie o
circumstanţă cu efecte in rem de agravare a sistemului sancţionator al participaţiei.
Din acest punct de vedere, în doctrină, de-a lungul timpului s-au conturat trei teorii
privind participaţia penală şi anume
I. Teoria monistă, sau teoria unităţii de infracţiune. Elaborată sub influenţa
şcolii clasice, ea porneşte de la săvârşirea unui fapt penal prin cooperarea
mai multor persoane, unităţii materiale îi corespunde o unitate subiectivă
concretizată în coeziunea psihică dintre participanţi. Această teorie a devenit
dominantă în doctrină şi datorită ei s-au conturat două curente
- Primul susţine teoria parificării pedepsei ideea unei sancţiuni identice pentru toţi
participanţii
- Al doilea susţine teoria diferenţierii pedepsei pornind de la contribuţia diferită a
fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.
II.Teoria pluralităţii de infracţiune, sau teoria autonomiei participanţilor (opusă
teoriei clasice) potrivit acesteia există atâtea infracţiuni, câţi participanţi sunt, motiv
pentru care fiecare va răspunde ca autor al unei infracţiuni distincte
III.Teoria psihologică. Dezvoltată sub influenţa pozitivismului infracţional, pornea de
la ideea că în orice grup de infractori există o persoană cu puternice înclinaţii
criminogene (un aşa zis „criminal înnăscut”) care exercită o puternică influenţă
asupra unor persoane lipsite de voinţă, uşor influenţabile, care vor comite
infracţiunea numai datorită influenţei primului.
Fiecare dintre aceste teorii şi-a jucat rolul in formarea unei concluzii practice şi
anume, fie că participaţia penală ocazională este sancţionată diferit, în raport de
contribuţia făptuitorilor, fie că, deşi pedeapsa este aceeaşi pentru toţi, se conferă
judecătorului posibilitatea de a sancţiona diferit participanţii, în funcţie de
contribuţia fiecăruia.
NB! În prezent, participaţia penală este considerată ca fiind o circumstanţă agravantă
generală, sau un element de calificare a unor forme agravate ale unor infracţiuni.
Contribuţia participanţilor
Ea diferă în funcţie de atitudinea psihică a acestora, prin urmare, va exista o
- participaţie proprie, când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,
respectiv cu intenţie
- participaţie improprie participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,
autorul acţionând din culpă, sau fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi cu intenţie.
În funcţie de contribuţia efectivă avem participaţie principală- contribuţia vizează
însuşi conţinutul infracţiunii – caracteristică autorilor şi participaţie secundară,
caracteristică instigatorilor si complicilor, când contribuţia lor nu intră în realizarea
acţiunii.
După felul contribuţiei distingem o contribuţie omogenă – toţi participanţii au
aceeaşi calitate de autori, adică sunt coautori şi una eterogenă – au calităţi diferite –
instigator- complice- autor.
În funcţie de momentul efectuării există participaţie anterioară (instigatorul şi
complicele) şi participaţie concomitentă (coautorul, complicele)
Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că cele mai grave le absorb pe cele
mai puţin grave.Autoratul absoarbe complicitatea, dacă instigatorul va participa de exemplu
cu acte de executare, calitatea de autor o va absorbi pe cea de instigator.
O persoană nu poate avea decât o singură calitate de participant, ea nu poate fi spre
exemplu şi autor şi complice, simultan.
Condiţiile participaţiei penale
1.Să se fi comis o faptă penală, care pentru cel puţin unul dintre făptuitori să întrunească
condiţiile unei infracţiuni tipice.
Atenţie! Este suficient ca pentru cel puţin unu dintre făptuitori să fie îndeplinite
condiţiile de tipicitate ale infracţiunii pentru a ne afla în prezenţa unei participaţii penale
improprii.
Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca
tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.
2.Să existe o pluralitate de făptuitori care să-şi fi adus contribuţia la săvârşirea
faptei.Condiţie îndeplinită dacă există cel puţin doi indivizi care cooperează la săvârşirea
unei infracţiuni, nu trebuie ca acest număr al lor să fie cerut de conţinutul infracţiunii.
Existenţa participaţiei nu este condiţionată de aceeaşi calitate a participanţilor şi nici de
acţionarea lor cu aceeaşi formă de vinovăţie.
3.Să existe legătură subiectivă- coeziune psihică generată de voinţa comună de a
contribui la săvârşirea aceleaşi infracţiuni.În absenţa voinţei de cooperare ne aflăm în
prezenţa unei infracţiuni distincte, săvârşite de persoane diferite, fără a coopera între
ele.
F.I.!Legătura subiectivă se poate realiza expres, sau tacit, după o înţelegere prealabilă,
sau spontană.
Pentru realizarea legăturii subiective, nu este necesar ca ea să constea într-o înţelegere
prealabilă, ea putând fi şi spontana.De asemenea, legătura subiectivă poate fi şi
unilaterală, nu neapărat bilaterală, deoarece în cazul în care se realizează dinspre
participant spre autor şi nu invers, activitatea autorului fiind indispensabilă faptei, ea
este o legătură subiectivă perfect valabilă, fiind suficient ca fiecare participant să aibă
reprezentarea că activitatea sa complineşte activitatea autorului, latura subiectivă
putând fi astfel şi univocă. Prin excepţie, autorul trebuie să cunoască acest ajutor în
cazul complicităţii prin promisiunea anterioară, sau concomitentă săvârşirii acţiunii
infracţionale.
Cu privire la vinovăţia fiecărui participant, în parte, aceasta estestrict personală şi
individuală, proprie fiecărui participant.
4.Să existe unitatea de faptă. Regula indivizibilităţii faptei generează
răspundereatuturor participanţilor, de regulă– infracţiunea fiind una şi aceeaşi pentru
toţi participanţii.
Infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei, sau a rămânerii in formă de
tentativă pedepsibilă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus
contribuţia.
Legea aplicabilă este aceea sub care a avut loc activitatea infracţională, actul de
executare, tot sub aceasta se sancţionează toţi participanţii, indiferent de data efectuării
instigării, sau a actului de complicitate.
Datorită unităţii de infracţiune există o solidaritate a răsunderii civile a inculpaţilor
pentru prejudiciile produse prin infracţiune – principiul solidarităţii pasive a răspunderii
civile.
Prescripţia răspunderii curge din momentul consumării, sau al epuizării infracţiunii ca
urmare a acţiunii efectuate de către autor, indiferent de data actului de instigare, sau de
complicitate.
NB! Întreruperea prescripţiei faţă de un participant are efecte faţă de toţi
participanţii.
NB! Există solidaritate pasivă între participanţi, determinată de unitatea de
infracţiune, astfel că plângerea prealabilă făcută unui participant este considerată ca
făcută împotriva tuturor participanţilor.
Formele participaţiei proprii (perfecte)
O întâlnim atunci când două, sau mai multe persoane săvârşesc aceeaşi infracţiune şi
acţionează toţi cu aceeaşi formă de vinovăţie, respectiv cu intenţie în formele de
intenţie directă, sau indirectă.
Acţionarea cu intenţie a tuturor participanţilor la aceeaşi infracţiune deosebeşte
participaţia proprie de cea improprie.
Formele participaţiei proprii în Noul Cod Penal
- autoratul
- coautoratul
- instigarea
- complicitatea
Astfel toţi participanţii sunt coautori, sau avem formele de cooperare autor- instigator,
autor-complice, autor-instigator-complice.
Autoratul (autor material)
Este personajul principal, fără acţiunea căruia (acţiune prin care acesta execută nemijlocit
infracţiunea) nu ar exista faptă penală şi nici răspundere penală.
Spre deosebire de instigator şi complice, care trebuie să acţioneze cu intenţie, autorului nu i
se impune această condiţie, acesta putând acţiona şi din culpă,dacă fapta este incriminată
în varianta culpă, praeterintenţie.
Calitatea de autor este una de sine stătătoare, deoarece autorul poate efectua fapta şi
singur, fără ajutorul celorlalţi.
„săvârşeşte în mod nemijlocit”= săvârşeşte actele tipice acţiunii-inacţiunii din conţinutul
laturii obiective.
Atenţie! La infracţiunile la care legea impune autorului o anumită calitate, executarea
nemijlocită nu mai este suficientă, prin ea însăşi, cel care săvârşeşte fapta trebuie să deţină
în plus, o anumită calitate, respectiv funcţie. Dacă totuşi săvârşeşte fapta pt care legea
impune un subiect activ calificat, acesta poate fi tras la răspundere ca fiind autor pentru o
alta infracţiune, în al cărui conţinut nu este prevăzută calitatea respectivă ca şi condiţie sine
qua non.
Exemplu absenţa calităţii de gestionar, persoana care săvârşeşte acte de însuşire nu poate fi
considerată autor al unei delapidări, ci poate fi considerată autor al infracţiunii de furt.
Coautoratul
Aceeaşi faptă penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit de mai multe persoane, care
vor dobândi calitatea de coautori
F.I. Coautoratul este cooperarea sa cu acte materiale nemijlocite (acte de executare) plus
latura subiectivă identică cu ceilalţi coautori, adică existenţa intenţiei în cazul tuturor care
somit nemijlocit fapta. În lipsa unei legături subiective, cei care au săvârşit acte de executare
sunt simpli autori ai unor infracţiuni distincte.
Atunci când, pe lângă coautori avem şi instigtori şi complici avem o participaţie eterogenă,
iar atunci când nu există instigatori, sau complici, pe lângă coautori avem participaţie
omogenă.
Cu privire la activitatea materială a coautorilor, ea nu este mereu identică. De ex. chiar dacă
lovitura mortală a fost dată numai de către unul dintre coautori, iar cele aplicate de ceilalţi
nu sunt mortale, există forma de coautorat la infracţiune.
La infracţiunea complexă, ca de ex. tâlhăria în formă consumată, autorul trebuie să realizeze
în întregime acţiunea infracţională (ameninţarea, ori constrângerea) precum şi luarea
bunului, pe când, dacă avem coautorat, unii dintre coautori pot realiza constrângerea şi alţii
sustragerea bunului.
Elementele esenţiale ale coautoratului
- Legătura subiectivă dintre coautori (fără aceasta, deşi cooperează material prin acte
de executare, nu există coautorat, ci, cel mult, o conexitate infracţională. Această
legătură trebuie stabilită între coautori înainte de începerea acţiunii, sau în timpul
executării. Dacă apare ulterior momentului executării infracţiunii, nu mai vorbim
de un coautorat, ci de tăinuire, sau favorizare a infractorului.
Forma de vinovăţie cu care acţionează coautorii este intenţia şi este aceeaşi în
ceea ce îi priveşte pe toţi coautorii. Coautoratul, din punct de vedere al legăturii
subiective, este incompatibil cu culpa.
NB!Dacă două persoane cauzează, din culpă, moartea unei persoane, avem un
concurs de culpe, acestea fiind, de fapt autori ai unei infracţiuni distincte, există de
fapt un concurs de culpe, iar legătura dintre ei este una obiectivă deoarece
desfăşoară aceeaşi activitate, în acelaşi timp şi în acelaşi loc.
- Făptuitorii să acţioneze în comun, sau împreună pentru comiterea infracţiunii
nu este necesar ca acţiunile acestora să fie identice,egale, sau de aceeaşi intensitate,
esenţial este că aceştia acţionează simultan, astfel încât acţiunile lor s-au completat
în baza unui deplin acord subiectiv. Vorbim, deci, despre o acţiune unitară şi
coordonată a coautorilor.
S-a stabilit că, în cazul în care mai multe persoane aplică unui individ lovituri cu
obiecte idonee, apte de a genera un rezultat letal, se reţine coautorat, chiar dacă, în
cele din urmă, rezultatul letal a fost determinat doar de lovitura aplicată de unul
dintre participanţi.
Contribuţia coautorilor poate avea loc prin acte simultane, sau succesive.
Atenţie! Săvârşirea nemijlocită a aceleiaşi fapte în cazul în care activitatea se compune din
mai multe acte materiale concomitente, au succesive reprezintă de fapt o împărţire a
rolurilor. Un ex. concret este atunci când, în autobuz, se sustrage portofelul unei persoane
de către unul dintre coautori şi obiectul sustras este transmis, de îndată, celui de-al doilea
făptuitor în scopul de a minimaliza riscul descoperirii.Aici avem coautorat la furt, iar nu
complicitate.
Această condiţie dobândeşte unele trăsături în cazul infracţiunilor continue, continuate şi
complexe.
La infracţiunea continuată, contribuţia coautorilor poate interveni în orice moment al
executării, însă fiecare coautor va răspunde numai pentru actele la care a participat efectiv.
La infracţiunea continuă, contribuţia poate interveni în orice moment al executării
acţiunii.Poate fi începută de unii şi continuată de alţii. La aceste infracţiuni, coautorii se pot
chiar substitui în executarea infracţiunii, spre ex. în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal,
când victima este sechestrată şi păzită, pe rând, de mai multe persoane.
La infracţiunea complexă calitatea de coautor o are şi cel care comite doar un act
component al laturii obiective. Ex. tâlhăria, atunci când unul dintre coautori exercită
acţiunea de ameninţare, iar celălalt deposedează, cu condiţia să existe legătura subiectivă.
Infracţiuni la care coautoratul nu este posibil
- La infracţiunile cu autor unic, acţiunea tipiă nu poate fi comisă decât de către un
singur individ. (ex. mărturia mincinoasă, dezertarea). Dacă mai multe persoane comit
acte în vederea executării acestor tipuri de infracţiuni, chiar de comun acord, acestea
vor răspunde ca şi autori, fiecare în parte, ai unei singure infracţiuni, de sine
stătătoare.
- La infracţiunile omisive proprii, cele care se săvârşes prin omisiune. Coautoratul fiind
posibil la infracţiunile comisive prin omisiune. Cele omisive proprii nu pot fi săvârşite
prin coautorat deoarece obligaţia impusă prin lege, de a avea o anumită conduită,
este una in personam – are caracter personal.
- La infracţiunile săvârşite din culpă. Întrucât nu se poate realiza latura subiectivă,
exclusă în privinţa subiecţilor care nu urmăresc şi nu acceptă urmarea faptei lor.
- F.I. În cazul infracţiunilor cu subiect calificat, există coautorat, doar în cazul în care
toţi coautorii respectivi au aceeaşi calitate cerută de lege, de ex funcţionari publici,
militari, angajaţi ai căilor ferate, etc.) Persoanele care nu au calitatea cerută prin lege
şi care săvârşesc, în mod nemijlocit, acte de executare, nu vor fi coautori, ci vor fi
complici, sau autori ai unor infracţiuni pentru care nu se cere calitatea specială a
subiectului activ.
Instigarea
Este acea formă a participaţiei penale care constă în determinarea, cu intenţie, a
unei persoane să săvârşească fapta prevăzută de legea penală.
Expresia „fapta penală” la care determină instigatorul a fost folosită expres
deoarece, participaţia penală poate fi şi în forma improprie astfel că autorul poate comite
fapta din culpă, sau fără vinovăţie - fapta nu va constitui infracţiune. De aceea nu există
termenul de infracţiune, ci cel de faptă penală în definiţia instigării.
Instigatorul mai este denumit şi autorul moral al infracţiunii, deoarece acesta îl
determină pe instigat (autorul material) să comită efectiv fapta.
Poate fi instigator orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal şi
desfăşoară o acţiune de determinare în scopul de a-l convinge pe viitorul autor, la săvârşirea
de fapte penale.
Instigarea este o formă de participaţie principală în raport cu complicitatea, dar
subsecventă autoratului.
Atenţie! Cel care îl determină pe autor să comită o faptă penală, după care i se
alătură, prin acte materiale, în însăşi săvârşirea ei, devine autor, iar nu instigator.Activitatea
de executare nemijlocită a infracţiunii absoarbe instigarea.
Dacă cel instigat nu trece la executare, vom avea instigare neurmată de executare.
F.I. Dacă activitatea, în sine, de instigare, nu este determinantă, iar autorul luase deja
hotărârea infracţională, anterior instigării, nu va exista decât o complicitate intelectuală, în
măsura în care, îndemnul a dus la întărirea ideii de a trece la executare.
Mijloacele folosite de către instigator pot fi verbale, scrise, directe, indirecte,
important este să determine rezoluţia infracţională a autorului.
Atenţie! Ordinul superiorului, în măsura în care este contrar legii şi subordonatul îl
execută, cu toate că realizează ilegalitatea lui, constituie instigare!
Activitatea de instigare trebuie să se manifeste printr-o acţiune, ea nu se poate
realiza printr-o omisiune, deoarece omisiunea de a dezaproba comiterea unei infracţiuni nu
poate fi considerată o instigare, ci mai degrabă o complicitate morală prin faptul că întăreşte
ideea infracţională.
În mod imperativ, activitatea de instigare trebuie să fie anterioară luării hotărârii
infracţionale. (În absenţa acestei legături cauzale ne găsim în prezenţa unei complicităţi
morale).
Legătura subiectivă se realizează dinspre instigator spre instigat, în condiţiile în care
primul determină cu intenţie întotdeauna. Nu există instigare din culpă.
Instigarea, ca act de participaţie penală, este direct condiţionată de începerea
executării de către cel instigat. Condiţia e realizată şi dacă executarea rămâne în formă de
tentativă. Dacă instigatul se va desista, sau va împiedica producerea rezultatului, va exista
participaţie penală în cazul în care legea pedepseşte tentativa, instigatorul va fi pedepsit
pentru instigare la tentativă, chiar dacă instigatul va fi apărat de pedeapsă ( aceasta,având
efecte in personam)
Formele instigării
În raport de eficienţa instigării
Perfectă – cea urmată de executare – cel instigat începe executarea infracţiunii
Imperfectă (nereuşită) – neurmată de executare. Această formă nu mai este
pedepsită de Noul Cod Penal, spre deosebire de actualul Cod Penal (art.29) potrivit căruia
actlele de instigare, neurmate de executare, urmate de desistarea autorului, sau de
împiedicarea producerii rezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al
pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general al acesteia, sau cazul
când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip este detenţiunea pe viaţă, se aplică
pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.
În raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul, instigarea este
Proprie atât instigatorul, cât şi instigatul acţionează cu intenţie
Improprie când numai instigatorul acţionează cu intenţie, în timp ce instigatul
acţionează din culpă sau fără vinovăţie.
În raport de mijloacele folosite de către instigator
Simplă mijloacele folosite pentru a determina sunt simple – rugăminţi, sugestii,
argumente
Calificată mijloacele folosite sunt determinate cu atribut precis – daruri, foloase
materiale, ordine,etc.
În raport de numărul instigatorilor
Cu un singur instigator
Cu mai mulţi instigatori (coinstigare)
În raport de numărul persoanelor instigate
Individuală – un singur instigat
Colectivă – mai mulţi instigaţi
Prin pericolul social ridicat pe care îl are instigarea colectivă, ea este incriminată ca şi
infracţiune distinctă în art.368 C.Pen (instigarea publică)
Complicitatea
Efectuarea unor acţiuni de înlesnire, ajutor, promisiune de tăinuire, sau favorizare.
Practic, complicele înlesneşte săvârşirea infracţiunii, ajută la săvârşirea ei, sau
întăreşte rezoluţia infracţională a autorului.
Complicele are o contribuţie mediată la săvârşirea infracţiunii, efectuând acte de
sprijinire morală, sau materială. Fără acţiunea autorului, activitatea complicelui nu are
relevanţă penală – aceasta fiind o formă de participaţie penală secundară în raport cu actele
autorului, sau instigatorului.
NB! Ajutorul dat în faza actelor preparatorii nu constituie act de complicitate, dacă
infracţiunea rămâne în faza pregătirii şi autorul nu începe executarea.
Condiţiile complicităţii sunt cele generale ale participaţiei penale
De punctat ar fi faptul că forma complicităţii este îndeplinită şi dacă autprul
săvârşeşte o tentativă pedepsibilă, cu atât mai mult când este consumată.
Înlesnirea constă în acte îndeplinite înaintea începerii executării, în faza de pregătire
a executării, atunci când complicele creează condiţii de natură să uşureze executarea
acţiunii de către autor.
Ajutorul constă în acte pe care complicele le îndeplineşte chiar în momentul în care
autorul execută acţiunea, respectiv inacţiunea (din momentul începerii primului act de
executare, până în cel al consumării, ori epuizării în cazul infracţiunilor continue, sau
continuate). Actele de ajutor nu sunt indispensabile executării acţiunii. Ajutorul se poate
realiza prin comisiune, sau prin omisiune – când complicele nu îndeplineşte anumite acte pe
care trebuia să le îndeplinească.
NB! Complicitatea prin omisiune nu se confundă cu complicitatea negativă.
Complicitatea negativă se referă la acea situaţie în care nu există complicitate de
facto şi în care o anumită persoană , de faţă la săvârşirea faptei, nu intervine pentru a o
împiedica, sau situaţia în care persoana ştie că se comite o infracţiune şi nu înştiinţează
autorităţile.În aceste situaţii nu există complicitate decât dacă persoanele au obligaţia legală
să înştiinţeze autorităţile, iar omisiunea de a le înştiinţa poate constitui eventual o
infracţiune de sine stătătoare, când legea incriminează o asemenea conduită.
Promisiunea de tăinuire, sau de favorizare încurajează autorul şi îi întăreşte rezoluţia
infracţională. Ea trebuie realizată, de către complicele moral, înaintea începerii executării,
sau în timpul acesteia. Neîndeplinirea, de către complice, a promisiunilor nu are relevanţă
juridică din punct de vedere al existenţei complicităţii, complicitatea există şi dacă
promisiunea nu a fost îndeplinită – sprijinul moral a fost realizat de către complice, încă de
la început.
Atenţie! Realizarea ulterioară a promisiunii de tăinuire, sau favorizare, are
semnificaţie de infracţiune autonomă, iar nu de complicitate.
Complicele trebuie să acţioneze cu intenţie! Ea poate fi directă, sau indirectă.
Nu există complicitate din culpă, nu se realizează legătura subiectivă.
Legătura subiectivă se realizează dinspre complice înspre autor şi nu invers.
Formele complicităţii
În raport de natura ajutorului acordat
Materială acte de sprijin material (cum ar fi procurarea de instrumente în vederea
comiterii infracţiunii, înlăturarea obstacolelor, etc.)
Atenţie! Actele de complicitate materială nu trebuiesc confundate cu actele de
executare, specifice activităţii coautorilor, deoarece acestea nu intră în conţinutul acţiunii,
sau inacţiunii principale, din latura obiectivă.
Morală acordarea unui sprijin moral (promisiune de tăinuire, sau de favorizare
anterioară execuţiei, sau concomitentă acesteia)
În raport de momentul acordării ajutorului
Anterioară întâlnită în special în cadrul fazei actelor preparatorii şi constă în acte
materiale, sau morale prin care este pregătită executarea.
Concomitentă actele de sprijin, de ordin material, sau moral desfăşurate chiar în
momentul executării infracţiunii
NB! Nu există complicitate ulterioară executării infracţiunii şi nici anterioară luării
hotărârii de a săvârşi infracţiunea!
În raport de forma de vinovăţie cu care acţionează autorul
Proprie atât complicele, cât şi autorul acţionează cu intenţie
Improprie numai complicele acţionează cu intenţie, autorul din culpă, sau fără
vinovăţie.
În raport de modalitatea desfăşurării activităţii
Comisivă
Omisivă
Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune (omisivă).
Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, modul cum se
exteriorizează sprijinul dat de complice. Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de
acte de înlesnire, sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când
complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care
era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire, sau un ajutor dat cu
intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la bancă omite intenţionat să
închidă, sau să controleze poarta, înlesnind astfel pătrunderea autorilor furtului).
În raport de modul în care se realizează sprijinul
Mijlocită sprijin acordat prin intermediul unui alt participant, sau alt complice, poate
îmbrăca formele de complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi instigarea la
complicitate.
Nemijlocită sprijin direct pe care complicele i-l dă autorului
Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice
pentru ca acesta să poata sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei (de exemplu,
pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul cu care acesta transportă pe
autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de specialitate pentru reusita acţiunii autorului
etc.).
Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în
acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei (de exemplu, prin
procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să
săvârşească fapta).
Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel. Atât
complicitatea nemijlocită, cat şi cea mijlocită se integrează în antecedenţa cauzală a
rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.
Observaţie! A se vedea pg.347-348 din cursul Domnului Prof.Dr. Paşca, în scopul
consultării formelor speciale de participaţie penală, în baza legii 143/2000 cu privire la
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Pedeapsa în caz de participaţie proprie
Întâlnim două sisteme
Sistemul parificării pedepsei, dominant în doctrina contemporană penală şi în
legislaţiile penale contemporane, existent în actualul cod şi adoptat şi în noul cod penal.
În cazul sistemului parificării, operant în legislatia noastră odată cu adoptarea
Codului Penal din 1968, se consacră principiul sancţionării tuturor participanţilor cu
pedeapsa prevăzută pentru autor. Potrivit acestui sistem, eventualele diferenţieri se pot
fece doar în caz de individualizare judecătorească a pedepselor.
Un alt sistem este cel al diversificării pedepsei bazat pe autonomia actelor de
participaţie, disociază contribuţiile participanţilor la comiterea infracţiunii, iar pedeapsa
pentru complici este diferită de cea pentru autori.
Sistemul diversificării îl regăsim în legislaţia noastră în cazul participaţiei improprii şi
în cazul infracţiunilor program, specifice criminalităţii organizate.
Noul Cod Penal, ca şi cel anterior, adoptă sistemul parificării, însă conţine şi
posibilitatea legală de a se diversifica pedeapsa în funcţie de contribuţia fiecărui participant.
Sancţionarea se va face aplicând textele art 49 C.Pen (cadrul legal care consacră
sistemul parificării), urmând ca, între aceleaşi limite de pedeapsă, instanţa să aplice
participanţilor pedepse în funcţie de dispoziţiile părţii generale ale codului, de limitele de
pedeapsă arătate în partea specială, gradul de pericol social concret, de persoana
infractorului şi de împrejurările care atenuează, sau agravează răspunderea penală.
Astfel, deşi coautorii săvârşesc în mod nemijlocit infracţiunea, vor fi pedepsiţi în
funcţie de contribuţia reală a fiecăruia.
Sancţionarea instigatorului se va face cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru
autor, în cazul unei infracţiuni săvârşite cu intenţie.
Deşi, în mod abstract instigatorul este pedepsit cu aceeaşi pedeapsă cu cea a
autorului, in concreto, ţinându-se cont de contribuţia sa efectivă, pedeapsa poate fi, în final
diferită faţă de cea a autorului, pentru că diferă contribuţiile şi măsura în care cei dou au
contribuit la fapta penală.
Sancţionarea complicelui se va face la fel ca şi cea a instigatorului, ţinându-se cont de
limitele speciale prevăzute de lege pentru autor şi contribuţia efectivă la săvârşirea
infracţiunii.
Complicele şi instigatorul vor fi pedepsiţi cu condiţia necesară de a exista o faptă
penală principală pedepsibilă, chiar dacă autorul nu va fi tras la răspundere, din cauza unor
circumstanţe personale, care nu se vor răsfrânge şi asupra participanţilor (cele de
neimputabilitate)
Circumstanţele reale şi personale, modul de răsfrângere asupra
participanţilor
Prevederile art.50 din Noul C.Pen. sunt identice cu prevederile art.29 din actualul
Cod Penal.
Sunt stări, situaţii, întâmplări calităţi sau alte date, care nu fac parte din conţinutul
infracţiunii, dar care au legătură cu fapta săvârşită, sau cu persoana făptuitorului şi pot
spori, sau atenua pericolul social al faptei, ori periculozitatea infractorului.Astfel de stări pot
determina fie agravarea, fie atenuarea pedepsei ce i se aplică inculpatului, spre deosebire
de elementele circumstanţiale, care servesc la calificarea infractiunii (ex.timpul noptii sau
timpul unei calamitati sunt imprejurari ce caracterizează furtul calificat).Circumstanţele pot
fi clasificate în :circumstanţe legale sau judiciare (judecătoreşti), circumstanţe agravante,
sau atenuante, circumstante reale sau personale.Circumstanţele atenuante, sau agravante
judecatoreşti sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată, putându-le reţine, sau nu în
favoarea inculpatului.Circumstanţele reale, sau personale, după cum ele se referă la faptă
sau făptuitor.Circumstanţele reale se răsfrâng şi asupra celorlalţi participanţi în măsura în
care aceştia le-au cunoscut, sau prevăzut, cu condiţia să se dovedească aceste stări de
cunoaştere (ex. participantul a ştiut că unul dintre faptuitori a săvârşit fapta împreună cu un
minor etc.).Circumstanţele personale (ex. scopul urmărit de fiecare participant, raporturile
sale cu victima etc.) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.
Cu privire la distincţia între circumstanţele personale pure (nu se pot răsfrânge
asupra celorlalţi participanţi, sunt strict personale – aici intră toate cazurile de
neimputabilitate, cu excepţia cazului fortuit.) şi cele care se pot converti în circumstanţe
reale (deşi se referă la persoană, se repercutează asupra faptei, schimbându-i gravitatea
obiectivă şi modificând încadrarea, sau calificarea juridică, astfel că s-ar răsfrânge asupra
tuturor participanţilor care o cunoşteau, ex. comiterea faptei împreună cu un infractor
minor – devine circumstanţă agravantă obectivă în raport de persoanele majore care
săvârşesc infracţiunea, cunoscând minoritatea unuia dintre participanţi.)
NB! Dacă fapta comisă efectiv este mai uşoară, această situaţie va profita tuturor
participanţilor.
Împiedicarea de către participant a săvârşirii infracţiunii
Este o cauză de nepedepsire a infracţiunii specifică participaţiei penale, nu se referă
numai la cel care execută acţiunea din conşinutul laturii subiective, adică la autor, care din
voinţă proprie se autodenunţă, sau împiedică producerea rezultatului (respectiv la
împiedicarea producerii (consumării) infracţiunii conform Noului Cod Penal), ci şi la toţi
participanţii.
Se poate datora acţiunii proprii a participantului, sau acţiunii altor persoane, dacă
participantul se denunţă înaintea descoperirii infracţiunii, astfel încât consumarea ei să
poată fi împiedicată.
Este posibilă doar în cazul infracţiunilor de rezultat. Nu operează nici în cazul
infracţiunilor continui, sau continuate, dacă denunţarea s-a făcut după consumarea
infracţiunii, dar înainte de epuizarea ei, această împrejurare putând constitui o circumstanţă
atenuantă.
Împiedicarea consumării infracţiunii de către coautor, instigator, sau complice va
constitui o circumstanţă personală. Ceilalţi participanţi vor fi pedepsiţi pentru tentativă,
dacă este incriminată. Per a contrario, dacă tentativa nu este pedepsită, nu vor fi pedepsiţi
nici ceilalţi participanţi.
Indiferent de situaţii, legea condiţionează nepedepsirea numai în funcţie de
neproducerea rezultatului.
Împiedicarea consumării infracţiunii trebuie să fie voluntară, însuşită în mod voluntar
de către făptuitor, să se producă înainte de descoperirea faptei – Atenţie – fapta se
consideră descoperită dacă orice persoană ia la cunoştinţă existenţa ei, chiar daca acele
persoane, sau acea persoană nu este organ de poliţie. După descoperirea faptei,
participanţii, în funcţie de comportamentul lor, vor putea eventual beneficia de
circumstanţe atenuante, dacă au procedat în sencul împiedicării consumării infracţiunii.
NB! Această cauză are efect relativ, deoarece dacă actele îndeplinite de participant,
până în momentul denunţării, sau împiedicării consumării infracţiunii, constituie o altă
infracţiune, acesta va fi pedepsit pentru această infracţiune.
Participaţia improprie
Potrivit legii, ea consta în determinarea, înlesnirea, sau ajutarea în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea din culpă de către o alta persoană, a unei fapte prevăzute de legea
penală sau în determinarea, înlesnirea, sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără
vinovăţie. Ea are mai multe modalităţi:
Coautoratul în modalitatea intenţie culpă şi intenţie lipsă de vinovăţie
O persoană săvârşeşre nemijlocit, cu intenţie, o faptă penală, la care, din culpă, sau
fără vinovăţie contribuie, cu acte de executare o altă persoană. În cazul în care unul dintre
coautori a acţionat din culpă, iar culpa nu e pedepsită prin lege, coautorul respectiv nu va
răspunde penal.
Instigarea cu modalitatea intenţie – culpă, intenţie – lipsă de vinovăţie
Complicitatea în modalitatea intenţie – culpă, intenţie – lipsă de vinovăţie, poate
consta doar în actele de înlesnire, sau de ajutor, excluse fiind cazurile de promisiunea
tăinuirii, sau favorizării.
Regimul de sancţionare
Instigatorul şi complicele vor fi pedepsiţi cu pedeapsa aferentă faptei intenţionate, în
timp ce autorul va fi pedepsit cu pedeapsa aferentă faptei din culpă, dacă legea incriminează
atât forma intenţionată, cât şi pe cea din culpă. Neincriminarea faptei săvârşite din culpă,
echivalează cu lipsa de vinovăţie a autorului.
De asemenea, împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie este strict
personală pentru acesta.
Lipsa de vinovăţie se poate datora unor cauze ca minoritatea sub 14 ani,
iresponsabilitate, beţie fortuită completă, eroare de fapt, constrângere fizică, morală.
Esenţial este ca împrejurarea care determină lipsa de vinovăţie să existe în momentul
efectuării actelor de executare.
Chiar dacă participantul care lucrează fără vinovăţie nu va fi pedepsit, împotriva
acestuia se vor putea lua anumite măsuri de siguranţă (obligarea la tratament medical,
internarea medicală, interzicerea executării unei funcţii, sau profesii.