Plumb

de George Bacovia

George Bacovia a fost un poet simbolist român, născut în anul 1881 la Bacău. Numele său adevărat este George Vasiliu, pseudonimul „Bacovia” vine de la numele orașului Bacău, oraș întâlnit des în opera sa.

Poezia „Plumb” deschide volumul de debut, cu același nume, publicat în anul 1916. Scrierea poeziei a fost determinată de o vizită a autorului la Cavoul Sturzestilor, unde rămâne profund impresionat de coroanele de plumb. „Plumb” se înscrie în universul liric specific bacovian al „atmosferei de plumb, în care plutește obsesia morții și o descompunere a ființei organice” (Eugen Lovinescu).

Titlul este reprezentat de simbolul „plumb”, un metal ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufletești: greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, iar culoarea gri, o combinație dintre alb și negru, culorile morții, simbolizează monotonia și accentuează apăsarea sufletească.

Temele sunt moartea și singurătatea, reflectând viziunea despre lume tipic bacoviană. Poezia este structurată pe două catrene, fiind prezentate două planuri, realitatea exterioară

și cea interioară, între care se stabilește o relație de simetrie. Substantivul „plumb” se regăsește în șase din cele opt versuri (element de recurență), astfel realizându-se corespondența dintre cele două realități prin paralelism sintactic. În sintagmele „flori de plumb” și „aripi de plumb” există o relație de opoziție între „flori” și „plumb”, care simbolizează viață și moartea, și „aripi” și „plumb”, simboluri ale mișcării, înălțării și respectiv ale căderii și degradării.

Rima este îmbrățișată, măsura de zece silabe, iar ritmul este iambic. Lirismul este subiectiv datorită mărcilor subiectivității, precum pronumele la persoana I

„meu”, verbele la persoană I „stam”, „am inceput” și pauza afectiva „Stam singur în cavou/și era vanta”.

Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, sufocant, apăsător în care trăiește poetul, ce poate fi societatea, mediul, destinul sau odaia. Poezia debutează cu versul „Dormeau adânc sicriele de plumb”, ce sugerează somnul veșnic, accentuat de verbul la imperfect „dormeau” și de adverbul „adanc”. Cadrul este alcătuit din elemente funerare, este un spațiu mortuar („sicriu”, „cavou”). Spațiul este nemișcat, pietrificat, iar verbul „scartaiau” împreună cu substantivul „vant” amplifică singurătatea.

În strofa a doua are loc trecerea de la realitatea exterioară din primul catren, la cea interioară. Al doilea catren debutează cu versul „Dormea întors amorul meu de plumb” care sugerează moartea , precum și inexistența iubirii, ființă iubită ce a murit. În versul „Pe flori de plumb și-am început să-l strig” este sugerată disperarea, strigătul nefiind unul oarecare, ci unul adresat eului însuși, care își pierde identitatea. „Stam singur lângă mort/și era frig”. Substantivul „frig” face referire la răceală trupului mort, simbolizând din nou moartea, iar pauzele afective reliefează moartea propriei ființe. În ultimul vers al poemului „Si-i atârnau aripile de plumb”, spiritul bacovian, detașat de trup, tinde spre inălțare, dar aripile îi devin de plumb și nu numai că îl trag înapoi în trup, ci, conform lui Nicolae Manolescu, îl coboară în infern.

Poezia se încadrează simbolismului prin cultivarea simbolurilor centrale - plumb, cavou, aripi, flori etc, prin utilizarea sugestiei (moartea, orașul provincial și plictisul ce-l însoțește), prin crearea unui univers sinestezic. Simbolismul este susținut și prin inovațiile formale-laitmotivul și refrenul.

Consider că poezia Plumb este definitorie pentru viziunea bacoviană despre lume. Ființa condamnată la izolare, la singurătate se simte că într-un imperiu al morții, se simte pietrificata, incapabilă de a se mai salvă. În acest context nici strigătul după șine nu-și mai găsește ecou. Eul liric trăiește destinul poetului damnat.