Părăsirea timpurie a şcolii în Uniunea Europeană

După definiţia utilizată în UE, părăsirea timpurii a şcolii poate lua mai multe forme. Ea include

tinerii care au abandonat şcoala înainte de sfârşitul învăţământului obligatoriu, cei care au

terminat învăţământul obligatoriu, dar nu au obţinut o calificare în învăţământul secundar

superior, şi cei care au urmat cursuri de preprofesională sau de formare profesională, fapt care

nu a condus la un echivalent de calificare la nivel secundar superior.

Abandonul şcolar timpuriu are pe termen lung efecte negative asupra dezvoltării sociale şi

creşterii economice. Inovarea şi creşterea economică se bazează pe o forţă de muncă calificată:

reducerea ratei mediei europene de părăsire timpurie a şcolii cu un punct procentual ar oferi

economiei europene, în fiecare an, aproape o jumătate de milion de potenţiali tineri calificat

angajaţi în plus.

Părăsirea timpurie a şcolii la nivelul uniunii are valoarea de 16,6% în anul 2003, cu 10,2% mai

mică decât în anul 2008: 14,9% (dintre care 16,9% bărbaţi şi 12,9% femei). Scopul uniunii

pentru 2020 este ca această valoare să scadă până la 10%. În cadrul uniunii sunt ţări în care rata

părăsirii timpurie a şcolii în anul 2008 a fost sub această valoare, cum ar fi de exemplu: Croaţia

(3,7%), Polonia (5%), Slovenia (5,1%), Cehia (5,6%) sau Slovacia (6%). Observăm faptul că

acestea sunt ţările care au cel mai ridicat grad de cuprindere în învăţământ în aceeaşi perioadă.

Printre ţările cu cea mai ridicată valoare a părăsirii timpurie a şcolii se enumeră: Turcia (46,6%),

Malta (39%), Portugalia (35,4%), respectiv Spania (31,9%). Sunt ţări care din anul 2003 până în

2008 au atins scăderi ale ratei părăsirii timpurii a şcolii de peste 10%, şi anume: Bulgaria (de la

21,9% la 14,8%), România (de la 22,5% la 15,9%), Malta (de la 49,9% la 39%), Portugalia (de la

41,2% la 35,4%) şi Turcia (de la 53% la 46,6%).

Efectele părăsirii timpurii a şcolii

Se poate observa că dintre şomeri înregistraţi în data de 31 decembrie 2008 între 50-55% erau

absolvenţi al învăţământului primar, gimnazial şi profesional; 30-40% al învăţământului liceal şi

postliceal, respectiv 10-2% în cazul absolvenţilor de învăţământ superior. Menţionăm că la

sfârşitul anului 2007 valorile erau uşor modificate faţă de 2008, şi anume: s-a înregistrat un mai

mare procent în cazul şomerilor care au studii primare, gimnaziale sau au terminat şcoală

1

profesională, ajungând la valoarea de 88% în cazul celor cu vârsta peste 55 de ani în comparaţie

cu 52,3% în anul 2008. În cazul celor cu studii superioare, valoarea a scăzut, excepţie fiind cazul

celor cu vârsta cuprinsă între 25-29 de ani.

Concluzie

Abandonul şcolar este o problemă socială care se afla sub incidenţa unor factori de natură:

individuală, familială şi socială. Astfel încât pentru reducerea ratei abandonului şcolar trebuie

lucrat atât cu elevul cât şi cu familia şi cadrele didactice. Trebuie deci pornită o campanie de

informare şi responsabilizare e reprezentanţilor legali ai copiilor privind riscul la care se supun în

cazul în care copilul nu frecventează şcoala cât şi informarea cu privire la necesitatea asigurării

unei baze educative care va avea efecte atât pe termen scurt, mediu cât şi lung. Gândindu-ne pe

termen lung nefrecventarea cursurilor şcolare la timp poate avea repercusiuni în ceea ce priveşte

asigurarea unei meserii şi a unei stabilităţi economice şi sociale. Pentru crearea şi implementarea

eficientă a unor programe şi politici care să ducă la diminuarea acestui fenomen trebuie luate în

considerare nevoile pe care le au personale care fac parte din grupul ţintă atât beneficiari direcţi

cât şi cei indirecţi, deci trebuie făcută o conexiune intre nevoi, resurse, politici şi metode de

implementare

De câţiva ani, statul oferă o serie de programe sociale pentru menţinerea elevilor în unităţile de

învăţământ. Câteva dintre acestea sunt: programul „Euro 200” pentru finanţarea de achiziţie de

calculatoare personale, diferitele tipuri de burse, rechizite şcolare, decontarea cheltuielilor de

transport pentru elevii din mediu rural etc. În judeţul Covasna, pe parcursul anului 2010, 261 de

elevi şi studenţi proveniţi din familii cu venituri reduse (venituri brute lunare de maximum 150

lei pe membru de familie) conform prevederilor Legii nr. 269 din 2004, au beneficiat de ajutorul

de 200 de euro. În cadrul programului naţional de protecţie socială „Bani de liceu” au beneficiat,

tot în judeţul Covasna, 1.045 de elevi (total sume plătite 1.575.026 lei) proveniţi din familiile cu

venituri reduse (venit brut lunar pe membru de familie realizat în ultimele trei luni anterioare

depunerii cererii este de maximum 150 lei) conform HG nr. 1488 din 2004 privind aprobarea

criteriilor şi a cuantumului sprijinului financiar ce se acordă elevilor în cadrul programului. Tot

2

în acest judeţ, 1.343 de elevi au beneficiat de diferite burse (de merit, sociale, de studiu) în

valoare totală de 449.707 lei.

Acestea sunt numai câteva exemple care pot influenţa scăderea ratei abandonului şcolar, mai ales

în cazul elevilor care provin din familii cu venituri mici sau foarte mici. Pe lângă acestea este

importantă şi infrastructura şcolară, cadrele didactice şi atitudinea familiei şi a societăţi faţă de

„carte” din care provine copilul.

Departe de a fi rezolvat problema abandonului şcolar, sistemul educaţional românesc înregistrează după anul 2000 o creştere a numărului cazurilor de elevi care renunţă la a mai frecventa cursurile şcolilor. Datele statistice în acest sens arată că abandonul şcolar, la nivelul claselor I–VIII, apare ca fenomen la nivelul claselor mari din ciclul gimnazial, pentru a cunoaşte valori extreme în ciclul liceal şi mai ales în cel profesional. Momentul critic în acest sens, este reprezentat de trecerea de la ciclul gimnazial la cel liceal, unde se înregistrează cele mai multe dintre cazurile de abandon (Voicu, 2009). Abandonul şcolar cunoaşte cele mai ridicate valori în cazul elevilor provenind din medii sociale nefavorabile, unde se înregistrează un cumul de elemente cu influenţă negativă (sărăcie severă, familie dezorganizată, familii numeroase sau monoparentale). Toţi aceşti factori, care sunt inter-corelaţi în măsură mai mică sau mai mare se regăsesc în zona vieţii de familie, care pare a reprezenta, conform rezultatelor cercetării realizate în şcoli, elementul cheie în explicarea cazurilor de abandon înregistrate în rândul elevilor din ciclurile de învăţământ primar şi gimnazial. Astfel, în spatele tuturor cazurilor de abandon şcolar se regăsesc probleme familiale şi deprivări economice pe care familia nu reuşeşte să le rezolve. Nereuşitele adulţilor determină puternic, pe această cale, performanţele şcolare ale elevilor şi nivelul în care aceştia frecventează cursurile. Cazurile de abandon şcolar la aceste niveluri de educaţie conturează atât incapacitatea familiei de a asigura securitatea afectivă şi cea financiară necesare, cât şi incapacitatea statului de a elabora politici de susţinere adecvate pentru cazurile de risc de abandon. Practic, dincolo de cifrele ce prezintă numărul cazurilor de abandon, se înregistrează o categorie mult mai mare de alte cazuri ce reprezintă minori aflaţi în situaţie de risc de abandon, categorie ce va contura viitoarele cazuri de renunţare la şcoală. Acest grup difuz poate fi estimat prin utilizarea unor indicatori precum veniturile pe membru de familie, numărul de membrii de familie, nivelul de educaţie al părinţilor, climatul familial. Astfel, actele de abandon şcolar se conturează ca rezultante ale influenţei sociale, fiind produsul unor factori sociali agregaţi. Cercetarea calitativă realizată la nivelul a opt şcoli din mediul urban a reliefat faptul că abandonul şcolar cunoaşte valori semnificativ mai ridicate în rândul populaţiei rome, pe fondul problemelor de ordin financiar ce condiţionează viaţa de

3

zi cu zi a multor familii, la care se adaugă, în unele cazuri, obiceiuri şi tradiţii specifice, ce intră în disconcordanţă cu cerinţele sistemului educaţional. Lipsa de implicare a părinţilor în activitatea şcolară a copiilor din ciclul gimnazial, identificată drept problemă de cele mai multe dintre cadrele didactice participante la cercetare, poate influenţa negativ performanţele şcolare ale elevilor şi modul în care aceştia se raportează la şcoală în decursul perioadei de instruire. Politicile bine-ţintite de susţinere a familiilor cu probleme pot constitui pârghiile prin care se poate înregistra reducerea abandonului şcolar. Astfel de măsuri trebuie să ţină cont de existenţa unor zone de risc major, în care numărul cazurilor de abandon înregistrate depăşeşte cu mult valorile mediilor naţionale. Concentrarea măsurilor de susţinere pe cazurile care necesită cu adevărat intervenţie reprezintă elementul hotărâtor în ceea ce priveşte impactul unor astfel de măsuri.

4