Bogdan Petriceicu HAŞDEU: PIERIT-AU DACII ?

PIERIT-AU DACII? DAR LIFTELE?

Istoria noastră, din cele mai vechi timpuri (mileniul V î.e.n.) până la începutul feudalismului timpuriu odată cu constituirea Ţărilor Române, este falsificată în totalitate cu bună ştiinţă de către istorici! Dau în continuare ca argument cum am ajuns noi latini sau „urmaşii Romei” prin traducerea în fals a textului lui Eutropiu scris pe la anul 389.

Pasajul lui Eutropiu: „Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.Plăsmuirea lui A. T. Laurian: „Fiindcă Dacia se deşertase (depopulase) de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea împregiur un milion de paşi, a adus din tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva câmpiile şi cetăţile etc”. De aici rezultă că suntem urmaşii acestor coloni!

Pentru că era preşedintele Societăţii Academice Române şi director general al Ministerului Instrucţiilor Publice, canalia a introdus această plăsmuire în cărţile de istorie şi de atunci „urmaşii Romei” suntem, chiar dacă B. P. Haşdeu în textul „Perit-au dacii? apărut în anul 1871 arăta cu argumente lingvistice şi citate din scriitorii greci şi latini că Laurian a făcut un fals mârşav, care nu trebuie acceptat de cultura română. Nu este vorba în text de depopulare, ci de împuţinare, nu a venit o nenumărată mulţime de romani, ci un număr de coloni din tot imperiul care au implantat în Dacia administraţia romană şi au înfiinţat câteva centre urbane, care au fost adăpost pentru armata de cotropitori! Mai jos este textul lui B. P. Haşdeu din anul 1871.

PERIT-AU DACII?Pogorându-se de peste plaiuri împreună cu cărţile sau chiar cu persoanele lui Clain, Maior, Laurian, Papiu şi ale altor doctori ardeleni, un vârtej de îndărătnicie a buimăcit minţile noastre între a ne socoti de romani curaţi, puind între alte temeiuri fără temei şi acela, cum că toţi dacii ar fi pierit până la cel din urmă sub Traian. Apoi dă! Pentru popoare, precum şi pentru inşi, sunt timpuri de înnebuneală; cu aceea numai deosebire că pe un ins lepşit îl închid deîndată cei sănătoşi, care sunt mai mulţi, iar de înnebuneşte un popor întreg, apoi vai şi amar de cei puţintei cuminţi ce se mai află în sânul său; precumpăniţi de mărimea numărului, ei înşişi cată că se vor trezi peste scurt timp băgaţi silnic în vreo Golie.

1

Vestitul Freret, capul arheologilor francezi, din suta trecută, bărbat ale cărui combinări istorice asupra întrebărilor celor mai grele şi mai încurcate se tot adeveresc din zi în zi prin noile descoperiri – Freret fu trimis la Bastilia pentru a fi rostit un adevăr, ce azi nimeni nu mai îndrăzneşte a-l tăgădui, că francii erau nemţi, iar nu gali! Cine are neclintita bunăvoinţă de a da crezare şi de acum înainte numai lucrurilor de necrezut, crează câtu-i va plăcea bârfirilor ex cathedra; încât despre mine care sunt nu numai neardelean, ci la o alta şi nedoctor, am o neînvinsă plecare de a mă încrede, întru orice priveşte istoria veche, nu în mantii lungi, diplome şi mai lungi, şi vorbe afară din cale de lungi, ci în mărturisirile scriitorilor contemporani cuceririi Daciei. Voi cumpăni fără oca mică cuvintele fieşcărui în deosebi şi al tuturor împreună, şi apoi,… şi apoi cine ştie dacă, în loc de Bastilia, cei nenumăraţi cu mantii, diplome şi vorbe lungi şi paralungi din cele Şapte-Cetăţi ungro-secuio-saso-austriaco-slovaco-române, apărându-şi purismul, nu mă vor chema, bunăoară, la K.K. Agenţia!

Un popor înjugat are dreptul de a se mângâia prin trecutu-i de fală, şi de a şi-l închipui cu atât şi mai frumos cu cât jugul de faţă se face mai greu, iar timpul slobozeniei cronologiceşte mai îndepărtat; astfel bătrânul plecat sub nămolul anilor, aducându-şi aminte tinereţea, o priveşte acum printr-o mincinoasă prismă, care măreşte sau încolorează până şi faptele cele mai de rând. Dintre toate ţările române, Ardealul mai de timpuriu şi mai dureros geme în robie…şi iată de ce sistemele cele mai răsturnate asupra începutului românilor au trebuit născute anume la bieţii ardeleni drept un pendant cu şerbia!

Răsunetul ciudatelor teorii pătrunse şi la românii dunăreni, câtă vreme aceştia oftau încă sub degradările Fanarului, strulubatecia Stambulului şi ameninţările Nordului…azi însă, văzându-se într-un popor neatârnat şi, oricare i-ar fi fost trecutul, de un viitor mare nu respinge-vor ei deşartele băsmuiri ale sclaviei, şi cercetându-şi copilăria istorică cu nepărtinirea unui bărbat în toată floarea vârstei, nu lucra-vor încât urmaşii să le poată aplica cuvintele lui Napoleon: „c’est ici que commence notre généalogie”?

1. Pausania. Încep cu Pausania, pe care nici unul dintre câţi scris-au despre întâietăţile noastre, n-a vrut, să bage în samă din părerea, pe semne că o carte intitulată „Descrierea Greciei” şi cuprinzătoare, în adevăr, numai tabloul ţărilor greceşti, nu poate înfăţişa nimic asupra istoriei române. Astfel păţesc cei deprinşi a mocni câte mai multe zile asupra unui A, spre a deduce apoi că A nu este A, şi a muri la sfârşit fără să fi avut în toată viaţa măcar un prepus că afară de A, chiar alături cu el, mai este şi un B, şi că, prin urmare, pentru ca să poată fi AB, trebuie A să fie tocmai A. (Mai mari dezvoltări, deşi de alt soi, asupra literilor AB, poţi vedea în logica litografită a dl. doctor Bărnuţiu, ardelean…)

N-am opera a mă lăţi aici asupra însemnătăţii obşteşti a cărţii lui Pausania; să nu fi fost ea, Barthelemy n-ar fi avut pânză pentru a zugrăvi minunata sa icoană a vechii Grecii, nici Heyne pentru a izvodi frumosul său studiu „Ueber den Casten des Cypselus”. Fabricius, numără 180 de autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, pe

2

care-i citează Pausania, iar toţi filologii, Nibby, Ciampi şi alţii, se învoiesc a recunoaşte că, afară de această întinsă erudiţie, el culese o mare seamă de izvoare şi în călătoriile sale nu numai în Grecia întreagă, ci şi prin Italia, Spania, Macedonia, Asia Mică, Palestina şi Egipt. Însă toate acestea sunt de o vajnicie secundară în cazul de faţă; ceea ce trebuie bine însemnat, este că Pausania, trăia sub Traian, scria sub Adrian şi se săvârşi la Roma sub Marcu-Aureliu. Deci de a pune în cumpănă toate bulendrele doctoreşti din întregul Ardeal în alăturare cu o singură pagină scoasă din Pausania, cele dintâi s-ar părea încă prea uşoare, ba chiar nici s-ar ţine în cumpănă, ci ar zbura şi s-ar risipi, asemenea pufului: un puff.

Pausania, vorbind despre daci, nu numai ştia despre cine vorbeşte însuşi, ci era în stare să îndrepte, în această privire, până şi zisele greşite ale altora; ce e drept, minciuna era încă mai puţin răspândită, apoi încalte mult mai smerită, fiindcă nu se putea îmbrobodi în pompoasa haină a dizertaţiunilor inaugurale, nu întrebuinţa un grai de pe ceia lume, ci era îndreptuită a opri pe tot îndrăzneţul ce ar fi vrut să afle: „Stai profane! Se poate să fii un om cu minte, însă n-ai într-aceasta vreo dovadă patentată, fie măcar honoris gratia sau pro nationibus extranaeis”. Spre a vedea gradul cunoaşterii lui Pausania cu dacii, îl vom confrunta cu un alt scriitor şi mai vestit, anume Diodor Sicul. Această împrejurare n-are nici o legătură nemijlocită cu chestiunea pieirii dacilor; totuşi ea poate să verse o lumină lăturalnică asupra obiectului, şi pe deasupra, mă va scuti din capul locului de a face din urmă un articol deosebit, un articol în care n-aş putea tot să pomenesc pe ardeleni şi, prin urmare, cititorul n-ar avea prilejul de a tot zâmbi de râs: tare mi-s urâţi cititorii bosumflaţi.

„Tracii, zice Diodor, după ce prinseră în război pe Agatocle (fiul lui Lisimah), l-au trimis înapoi cu daruri la tatăl său, cu scopul de a-şi agonisi prin acest chip un ajutor la împrejurări de nevoie, şi totodată, nădăjduind că, drept răsplată, li se va înapoia ţinutul cuprins mai de-nainte”. Cu câteva rânduri mai jos, Diodor întoarce în alt fel. „Dromichete, craiul tracilor, primi pe Lisimah (prins în război) cu mare cinste, îl îmbrăţăsă şi, dându-i numele de tată, l-a dus împreună cu copiii (prinşi şi ei în război) la oraşul numit Helis…”. Încă ceva mai la vale, descriind petrecerea lui Lisimah în robie, înturnarea-i şi altele, Diodor numeşte pe tracii lui Dromichete: daci. Din aceste pasaje se vede că dacii ar fi avut duse războaie deosebite cu macedonii, din care unul prinse rob numai pe fiul lui Lisimah Agatocle, iar în celalt pe însuşi Lisimah cu copiii.

Plutarh, Polien, Polibiu şi alţii, vorbind tot despre aceste întâmplări, pomenesc numai de războiul cu Lisimah; însă tăcerea lor nu este de fel tăgăduire. Rămâne deci a se lămuri care din cele două războaie fu cel întâi? Dacă, întemeindu-ne pe întâietatea pasajului, vom da prioritate războiului cu Agatocle, apoi să mi se dea voie de a nu prea pricepe noima războiului cu Lisimah: cei amăgiţi nu se arată de două ori galantoni în privirea celor amăgitori. Pe de altă parte, nici războiul cu Lisimah nu a putut fi cel dintâi: deoarece craiul macedon fu învins, prin ce minunăţie a fost el la o altă dată şi învingător, cucerind un ţinut întreg de la daci, sau, de era cucerit mai înainte, neînapoindu-l biruitorilor?

3

În scurt, oricum suci-veţi zisa lui Diodor, a lui Plutarh, Polien, Polibiu şi a altora, lumina nu va ieşi la iveală până a nu se scoate ea din istorisirea lui Pausania (Attica, lX, 6): „Lisimah, mişcând război împotriva vecinilor săi, după ce isprăvi cu odrizii, zădărî pe craiul dacilor Dromichete: dar având a face cu oameni nu numai numeroşi, ci şi foarte ispitiţi în meşteşugul ostăşesc, fu bătut, încât scăpă cu fuga, lăsând prins în mâinile dacilor pe fiul său Agatocle, ce de abia atunci începu a război sub părinteasca povăţuire. Astfel, văzându-şi copilul în puterea duşmanului, ba mai fiind încercat şi prin alte bătălii nu mai puţin nenorocite, el fu silit a se astâmpăra până la o vreme mai priincioasă şi, dându-şi fiica după Dromichete, iar drept zestre hărăzindu-i Tracia de pe ţărmul criveţean al Dunării, încheie pace. Unii socotesc că dacii ar fi prins pe însuşi Lisimah”.

Iată dar o povestire nu numai logică – căci nu se contrazice, nu numai critică – căci doboară anume părerile celorlalţi scriitori, ci chiar destul de amănunţită: ea vădeşte, spre pildă, că ţara ce macedonenii au luat-o de la daci, pe care Diodor o numeşte fără lămurire „un ţinut” era tocmai Moldo-România de astăzi…

Ei bine! Pe acest Pausania, care cunoştea atât de cumplit istoria trecutului dacilor, îl putea-vom învinovăţi de a nu le fi cunoscut prezentul? „Traian, zice el (Eliaca, 1.Xll,6), se război cu Osroe, fiul lui Arsace, craiul parşilor, şi cuceri pe daci care sunt dincolo de traci: houtos prosektisato ho vasileus Getas tous (ontas) huper Thrakas”. Deci, crăpar-ar toţi umbraticii doctores din Ardeal, după nimerita exprimare a şăgalnicului Petroniu, şi tot încă va rămânea adevărat că sunt, nu este au fost, că a cuceri nu seamănă cu a stinge, în sfârşit că pe timpul împăraţilor Adrian, Antoniu şi Marcu-Aureliu, urmaşii lui Traian, când Pausania scria cartea, învinşii daci trăiau pe ţărmurile Dunării, deci, poate, în o mai mică armonie cu romanii, decât ardelenii sunt acum cu austriecii.Pierit-au dacii?

2. Appian. Fiind hotărât a înşira înainte de toate pe scriitorii mai puţin cunoscuţi doctorilor ardeleni, fiind literatura elină pentru aceştia din urmă mai o terra incognita, întru care numai arareori îndrăznesc ei a-şi rătăci paşii, cu ajutoriul lui D-zeu şi al tălmăcirilor latine: fiind Appian mai tot atât de străin erudiţiei lor, cum însuşi Pausania, prin urmare, nimic nu mă împiedică de a-l hărăzi pe acest al doilea după Pausania, un paragraf anume al lui Appian, unul din fruntaşii literaturii eline, după ce ea pribegi de pe pământul strămoşesc spre a se răsădi în Alexandria, şi pe care, la o altă, deşi-l cita oarecum arhidoctorul Petru Maior, ardelean, însă să însemnaţi bine, a-l cita fără a-l fi şi citit, căci citindu-l desigur nu l-ar fi citat, apoi numai doară pentru a arăta cât de fără de ruşine minţea până a nu-l citi. Cu cât mai mult lăuda-voi pe Appian, cu atât mai rău îmi va părea de a-l opune, - căci şi opunere e un fel de însoţire -, cu potrivnicii mei.Cea mai mare parte a producerilor lui Appian s-a pierdut, iar între altele şi o istorie specială a dacilor, despre care mărturiseşte patriarhul Fotiu, unul din cunoscătorii cei mai adânci ai vechii literaturi greceşti, şi căruia, pot să nu-i crează, în acest raport, numai doară, acei ce făcându-se uniaţi, s-au făcut necesarmente anti-fotişti. Cu toate acestea, a scris simplu o istorie dacică ce n-ar fi fost încă de o deosebită vajnicie: un doctor Frunză–de–Dafin, ardelean, de n-a făcut apoi la fel, s-a pus la cale

4

a face nu numai una asemenea, ci şi de a o vedea încununată într-o cunună de trei sute de galbeni; cunună galbenă şi, prin urmare, vestejită. Dar, între viitoarea istorie dacică a doctorului Frunză-de-Dafin, ardelean, şi cea trecută a lui Appian este deosebire ca între un vis şi un văz: Appian scria sub Traian şi Adrian, doctorul Frunză-de-Dafin, ardelean, scrie sub Franz I-iu; Appian scria sub Antoniu, doctorul Frunză-de-Dafin, ardelean, sub Franţ-Iosef… În acest chip, oricine ar voi, negând în genere certitudinea istorică, de a face mincinos în privirea dacilor pe Appian, va fi silit în proporţia anilor, să facă pe un doctor Frunză-de-Dafin, de împreună cu asemenii săi, aproape de una mie şapte sute de ori şi mai mincinoşi!

În acele din cărţile sale care s-au păstrat până în zilele noastre, Appian pomeneşte în mai multe rânduri pe daci, oricât de scurte şi lăturalnice ar fi aceste pomeniri, totuşi ele nu pot avea în cazul de faţă cea mai mare însemnătate izvorând, precum o arătam, nu numai de la un contemporan al împrejurărilor, ci totodată de la un specialist în chestiunea cercetărilor noastre. Deci, dar cine oare va fi destul de obraznic întru a presupune nitam-nisam cum că procopsitul alexandrin, ucenicul grămaticilor celor mai învăţaţi ai epocii, ar fi întrebuinţat prin neştiinţă, iar nu în cunoştinţa cauzei, timpul prezent în locul celui trecut bunăoară, în următoarele pasaje: „Cezar precugeta război asupra dacilor şi bastarnilor, care locuiesc dincolo de Dunăre: Mei peran eisi tou Istrou (Illyrica XXll); sau: Perseu ceru ajutor de la daci, care sunt aşezaţi dincolo de Dunăre: tous huper Istron (Macedonica, XV, 1)”. Istoricii moderni, vorbind despre popoarele care nu mai sunt sau ce se socotesc îndeobşte pierite, întrebuinţează vreodată nişte aşa fraze zicând, spre pildă: „Pelasgii care locuiesc în Arcadia” sau: „Fenicienii care sunt aşezaţi în apus de Palestina”.

De nu mă înşeală ţinerea de minte, Esquiros, descriind spitalele Parisului, zicea că nebunii iubesc a obişnui un astfel de stil: antagoniştii mei, spre a doborî înţelesul cuvintelor lui Appian prin singurul mijloc de doborâre care le rămâne, n-ar fi gata oare de-al întrebuinţa aşişderea din…patriotism? Ce e drept, nimeni n-a dovedit încă, cel puţin până acum, vreo neputinţă între a fi doctor, ardelean şi a sminti în o vreme: mă mângâi că nimeni nu o va dovedi nici de acum înainte.

Pasajele citate sunt numai un dejun: cât de greu fi-va mistuit următorul prânz. Între toate operele lui Appian cea mai importantă pentru a-şi putea închipui starea geografică a Imperiului Roman după moartea lui Traian, este, fără tăgadă „Proemiul”. Însemnătatea sa, mai ales când se atinge de istoria dacilor, e cu atât mai mare, că însuşi autorul înainte de toate, se grăbeşte a ne prezenta în termeni clari, anume timpul când scria: anul 900 de la înfiinţarea Romei. N-am avea trebuinţă de a întoarce acest număr în cifre mai de înţeles, de vreme ce sub inspectoratul general în Moldova şi eforatul instrucţiunii publice în Valahia al dl. doctor Treboniu Laurian, ardelean, până şi găinile române s-au învăţat a socoti ceasurile de la Romulus şi Remus, încât cine nu mai ştie că zisul an al 900-lea este al ll-lea al domniei lui Antoniu, al 149-lea de la Naşterea Mântuitorului şi al 43-lea încoace de la cucerirea Daciei. În această cărticică, cuprinzătoare de vreo 15 paragrafe, Appian, după ce descrie hotarele împărăţiei dinspre Africa şi Asia adaugă: „Dinspre uscatul Europei puterea Romei se întinde până la fluviile Rin, ce se varsă în Oceanul Nordic şi Istru ce cade în Pontul Euxin: însă, în unele locuri şi dincolo de

5

aceste râuri, romanii stăpânesc pe celţii de peste Rin, iar peste Istru pe geţi, ce-i cheamă daci: Perasantes de pii kai touste, Keltoon toon huper Rhiinon archousin emioon, kai Getoon, toon huper Istroon, hous Dakous kalousin (Praef. lV)”. Iată dar o mărturisire, împotriva căreia prealuminaţii purişti vor putea răspunde numai doară prin un energic „Sacrament!” de-al caporalului austriac!Perit-au dacii?

3. Dio Cassius. Cu toată nerăbdarea din parte-mi de a ajunge cât mai repede la mărturisirile istoricilor romani, care se rostesc, poate, şi mai lămurit în privinţa cercetărilor mele: cu toată dorinţa din partea unora din cititorii mei de a vedea cât mai curând încheierea sintetică a analiticelor mele izvodiri de până acum; cu toate acestea, pentru a fi lucru deplin, sunt silit de a amâna ceva, adunând încă câţiva autori elini; căci potrivnicii mei fiind foarte bolnavi, m-aş socoti rău doctor şi spiţer şi mai rău, dacă, în medicamentul prescris aş scăpa din vedere până şi cea mai mică parte de amestecat, până şi în cea mai mică doză. Nu mă îndoiesc că, pentru unii nici o astfel de doftorie nu va folosi, din pricina unui temperament prea ţeapăn: în aşa caz se va recurge la gheaţă.

Pausania, a fost grec, trăitor la Roma, contemporan lui Traian şi cunoscător al istoriei dacilor; Appian, a fost grec, cetăţean roman, trăitor la Roma, contemporan lui Traian şi chiar autor a unei istorii dacice. Pe Pausania dragii mei ardeleni nici l-au citit; pe Appian ei l-au citat fără a-l fi citit… Să trecem acum la un al treilea grec, şi citit şi citat, însă neînţeles. Îndeobşte, pedanţii de peste munţi seamănă cu şoarecele mâncând slănina din capcană: pentru a-şi putea susţine sistemul, ei nu se tem nici de un fel de cursă: a minţi, a născoci, a răstălmăci, a ghici, a trece pe deasupra, nimic nu-i sperie, nici opreşte.

Doctorul Petru Maior, doctorul Laurian şi alţi doctori ardeleni, îşi reazemă mereu zisele pe credinţa lui Dio Cassius, scoţând din el lungi bucăţi în elineşte şi latineşte, şi fiind gata de a le scoate chiar în turceşte, dacă literatura turcească le-ar fi cunoscută şi dacă s-ar afla un Dio Cassius, tradus în limba osmanlâilor. Pentru mine, precum şi pentru mai mulţi filologi foarte socotiţi, bunăoară Lipsius, Vossius, Sallier, şi, mai cu seamă, Dodwell, Dio Casio, cu toată vrednicia ce nu i se poate tăgădui, nu face, în oarecari privinţe cât un Appian sau chiar cât un Pausania. Însă, astfel socotesc domniile doctorale din Ardeal, şi cu atât mai bine dacă nu pentru dânşii, cel puţin pentru mine, îndreptuindu-mă una ca aceasta de a le adresa următoarea dilemă: credeţi lui Dio Cassius sau nu-i credeţi? De nu-i credeţi de ce vă sprijiniţi necontenit pe zisele sale? De-i credeţi, apoi trebuie să recunoaşteţi, precum vom vedea îndată, împotriva dorinţei voastre, cum că dacii n-au pierit; în ambele cazuri sunteţi şarlatani.

Biografia lui Dio Cassius se poate scurta în câteva cuvinte, după izvoarele lăsate de el însuşi. Tatăl său, Casio Apronian, deşi grec, totuşi fu senator roman, şi cârmuitor mai înainte al Dalmaţiei şi pe urmă al Ciliciei. Mumă-sa fu fata vestitului Dion Crisostom. Locul naşterii şi al morţii sale fu Niceea în Asia Mică. Născut sub domina lui Adrian (Fabricius socoteşte, că chiar sub a lui Traian), el ocupă treptat cele mai mari posturi ale imperiului roman: senator sub Comodus, pretor sub Pertinace, guvernatorul Smirnei şi al Pergamului, mai apoi al Africii, al Dalmaţiei şi al Panoniei,

6

în două rânduri consul, până ce, în fine, retrăgându-se cu totul din viaţa publică, se săvârşi în vârstă de peste o sută de ani. Această însemnătate a lui Dio Cassius în istoria politică a Romei, făcu ca înşişi grecii, uitându-i originea elină, să-l fi numit Dion Romanul, Dion ho Rhomaios, precum Zonare şi Cedren.

În privinţa literaturii, din cărţile scrise de Dio Cassius, s-a păstrat numai „Istoria romană” de la Enea şi până la Alexandru Sever, ba încă bucăţită, încât din optzeci capitole, în care se împărţea întreaga operă, treizeci şi cinci de la început lipsesc şi douăzeci şi şase de la sfârşit se află în prescurtare, rămânând în stare primitivă numai nouăsprezece de la mijloc. Elinistul Clavier emite, asupra acestei proceduri, următoarea judecată obştească cu care nu pot a nu mă uni: „Dion, fu cel de pe urmă dintre scriitori greci, cu cunoştinţa legilor istoriei. Crescut în şcoala istoricilor vechi, el nu s-a arătat mai jos de ei. Cuprinderea operei sale e orânduită în chip foarte nimerit; el îşi întrebuinţa toate puterile în descoperirea adevărului şi, în păzirea cronologiei fu cu cea mai mare luare aminte. El avea toate însuşirile unui istoric, după ce el însuşi a jucat un rol foarte vajnic. Stilul său este foarte curat şi chiar ales. Unele greşeli ce i se pun de vină nu se puteau înlătura într-o scriere atât de întinsă”.

În cât se atinge în parte, de chestiunea dacilor, istoria romană a lui Dio Cassius vredniceşte, mai vârtos ca prilejul de faţă, o preţuire mai de aproape. Bunăoară nu va fi fără folos de a se cerceta izvoarele acestui scriitor, ceea ce doctorii ardeleni nici au gândit a face, deşi arătând totodată, chiorâşi, cea mai cumplită încredere în tot cuvântul al lui Dio Cassius.Întinderea capitolului al 68-lea din opera lui Dio Cassius, măcar că prescurtată de Xifilin, însă vădeşte, din partea scriitorului, o deosebită cunoaştere din istoria lui Traian şi a dacilor. Această împrejurare se întăreşte şi mai mult de ne amintim de mărturisirile lui Suida, lui Iornand şi ale lui Freculf despre două cărţi aparte, şi acum pierdute ale lui Dio Cassius: asupra lui Traian (ta kata to Traian) şi asupra dacilor (ta getica). Deci, atât în acestea două din urmă, precum şi istoria sa cea mare, pe ce fel de izvoare putut-a el a-şi rezema zisele?Ce e drept, bârfitorii ardeleni, recunoscând, fără nici o cercetare, veracitatea lui Dio Cassius, prin urmare, deoarece, ce-i lovesc tocmai pe temeiul acestei veracităţi, de dânşii recunoscute, chiar de m-ar scuti de a face ceea ce li s-a părut de prisos lor, şi tot încă argumentele mele împotriva lor n-ar putea fi mai puţin surpătoare.Izvoarele lui Dio Cassius, în privirea cuceririi Daciei se pot împărţi în două soiuri: cele verbale şi cele scrise. Tatăl lui, Casiu Aperonian, funcţionar sub Traian, fu o autoritate cât se poate de temeinică şi Dio Cassius a putut, şi nici a lipsit de a se folosi în felurite cazuri de verbalele sale povestiri, precum se vede fie pildă, fie extrasul: „Ho gar pater mou Apronianos, tes kilikias arxas, panta ta kat’ auton ernemathekei safos”. Pe de altă parte bunicul lui, abunul după mamă, Dion Crisostom, nu numai a petrecut pe vremea prigonirilor lui Domiţian, îndelungat timp între daci, dar fu chiar prietenul lui Traian şi, pare-se anume după dorinţa acestui împărat, scrise o deosebită carte despre treburile Daciei, pomenită de Filostrat în Vieţile sofiştilor, şi pe care unii filologi, precum Reimar, Kuster, au voit din nebăgare de seamă s-o confunde cu producerea de acest titlu de însuşi Dio Cassius.Se ştie din Filostrat, cum în triumful urmat după desăvârşirea cuceririi Daciei, Traian puse în car lângă sine pe Dion Crisostom, pentru ca vestitul scriitor să descrie cu elocinţa sa isprava armatelor romane. Dio Cassius a avut în mână fără îndoială

7

scrierea bunicului său asupra dacilor. Pliniu cel tânăr pomeneşte o „istorie dacică” ce o ar fi fost scriind, în vremuri grece un oarecare Caniniu; nimic nu-mi arată că acest poem ar fi fost sfârşit de autorul ei, încât nu cred, prin urmare că Dio Cassius, să se fi putut ajuta cu el; dar ceea ce mi se pare a fi sigur, este că el n-a putut să nu fi citit Comentariul lui însuşi Traian asupra războiului dacic, despre carele vorbeşte grămăticul Priscian, scoţând din el şi un scurt pasaj. În sfârşit, Dio Cassius, ar fi trebuit să fi cercetat în afară de alte cărţi, acum necunoscute sau care nu pot a mi le aduce aminte la minut, biografiile pierdute ale lui Traian de la Mariu Masim, de Fabiu Marceliu etc. Totuşi în atâtea nu se mărgineau încă izvoarele istoricului nostru. „Fui la cârma Africii, zice, apoi la a Dalmaţiei cârmuite mai înainte vreme de părintele meu, în urmă la a Panoniei de sus, încât toate zisele mele asupra acestor ţări, se reazemă pe propriile îngrijite încercări”. Este adevărat că locuinţa sa în Panonia, învecinată Daciei, mult înlesnea pe Dio Cassius în culegerea izvoarelor orale despre trecutul şi prezentul dacilor.

Într-un cuvânt, în atingerea obiectivului nostru, nimeni, poate, din istoricii vechi, îndată următorii după Traian nu aveau un temei mai mare a de a zice: „Cele văzute şi auzite, după cum însumi le-am auzit şi văzut, le descriu: lego de ha te eidon hos eidon, kai ha ekousa hos ekousa (LXVlll,27)”. Să mai zic o dată: obârşiile lui Dio Cassius erau aşa de numeroase şi de puternice, în privința lui Traian şi a dacilor, încât oricine (afară de cei din Ardeal, pentru care şi acest drum este închis, precum am arătat cu câteva rânduri mai sus) ar voi a supune îndoielii până şi cea mai lăturalnică din zisele sale, nu o va putea face, fără a aduce, totodată, împotriva unei asemenea, o bună seamă de dovezi prea şi prea pipăite.

Întrucât este acum neapărat pentru sfârşitul meu, vreau acum să adâncesc istoria romană a lui Dio Cassius cu toată părerea de rău de a nu putea cerceta, de asemenea, şi celelalte două cărţi ale sale, fără nădejde de a se descoperi vreodată. Xifilin, scurtând capitolul 68, a înlăturat fireşte, mai multe din originalele amănunte asupra lui Traian; cu toate aceste, duhul şi trăsăturile cele de căpetenie nu au putut a se mistui. Dio Cassius se arată pretutindeni entuziastul marelui împărat. După ce zugrăveşte, într-un tablou, plin de viers, întâmplările celor două războaie cu dacii, el încheie în următorul chip: „Astfel Traian trecu podul cel pe Dunăre făcut, şi, măcar că mai târziu, totuşi cu atât mai sigur, mişcând război cu mare ce supuse pe daci (ekratese)… Capul lui Decebal fu dus la Roma şi Dacia, înfiinţându-se în ea de Traian colonii, s-a prefăcut în provincie: houtos he Dakia Rhomaion hupekoos egeneto, kai poleis en aute ho Traianos katokisen (LXVll, 14)”.

Oare din aceste atât de simple pasaje se vede, sau chiar este iertat unui om întreg de a presupune stârpirea dacilor? Însuşi Dio Cassius îndată după adusele extrase, adaugă: „Tot pe acest timp şi partea Arabiei, megieşită cu cea Pietroasă, fu cuprinsă de Palma, prefectul Siriei, şi prefăcută în provincie romană. Kata de ton auton touton chronon kai Palmaa zrs Surias archon, ten Aravian ten pros te Petra echeirosato, kai Rhomaion hupekoon epoiesato (ib.)”. Oare nu este clar, pentru oricine cu minte sănătoasă, că ideea lui Dio Cassius se rezumă în următorul chip: „În anul 856 de la întemeierea Romei, două ţări au fost adăugate către Imperiul Roman: Dacia şi o parte din Arabia?” Deci, oricine ar încerca a visa în cazul de faţă stârpirea dacilor, trebuie să viseze negreşit şi a arabilor. Mai apoi, tot în viaţa lui Traian (un scriitor

8

poate arăta neconsecvenţe, din neluare de seamă, în cursul unei întinse opere, iar nu în al unui singur capitol), vorbind despre răscularea iudeilor, Dio Cassius spune că ei ar fi ucis aproape 220 mii romani şi greci; mai departe el pomeneşte despre omorârea a două sute de mii în Cipru…

Oare pieirea unei întregi şi mari naţiuni, precum erau dacii el ar fi putut a o trece cu vederea? Oare el ar fi putut trece cu vederea nu numai pierirea, ci măcar strămutarea unui aşa popor?În acest chip, după mărturisirea lui Dio Cassius, supunerea dacilor nu se deosebea de a galilor sau a iberilor; Traian n-a făcut în Dacia altceva decât a urmat pilda lui Scipione, Sertoniu, Cesar, etc. în Spania şi a lui August în Galia; coloniile erau menite spre înfrângerea şi romanizarea dacilor, precum ele înfrânau şi romanizau pe gali şi pe iberi, precum înfrânau şi romanizau toate ţările mai primejdioase, mai scumpe, căci romanii, după exprimarea lui Montesquieu, preţăluiau popoarele biruite după greutatea biruinţei. Oricine ar năzui a strâmba acest firesc înţeles al cuvintelor lui Dio Cassius, ar trebui să dovedească mai înainte de toate că krateo şi cheiroo înseamnă a stârpi, iar nu a supune; căci prefectul Palma nimici pe arabi, megieşiţi cu Arabia Pietroasă; că Dio Cassius obişnuia a se mira de omorârea a câtorva mii de suflete şi nici băga în seamă pierderea a câtorva milioane.

Domnilor doctori şi ardeleni! Oare sunteţi în stare de a dovedi toate aceste, fără a cădea în prepus de a vă lipsi câte o doagă? Staţi, vă ghicesc eu răspunsul. Veţi spune că vă jertfiţi doagele în folosul patriotismului? De-i astfel, să urmăm mai departe, vădindu-vă nişte aşa lucruri, încât nici chiar un nebun, oricât de patriot să nu le poată tăgădui.

B. P. HAŞDEU: PIERIT-AU DACII? ( II )

În anul 182 de la Crist, adică 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Commodus, Dio Cassius vorbind despre mişcările barbarilor povesteşte: „Trimiţând burii solie la Roma, Commodus le hărăzi pace, deşi mai înainte vreme le-a respins-o, în mai multe rânduri, ştiind că, fiind până atunci tari, ei au cerut nu atât liniştea, cât timpul pentru a se pregăti la război… De asemenea Sabinian linişti 12 mii dintre dacii cei mărgineni, făgăduindu-le pământuri în partea Daciei supusă romanilor, căci, fiind înşişi izgoniţi din locurile lor, ei se pregăteau a da sprijin celorlalţi daci. Ho de Savinianos kai Dakon ton prosoron murious kai dischilious ek tes oikeias ekpesontas, kai mellontas tois allois voethesein, hupegageto, gen tina autois en te Dakia te hemetera dothesesthai huposchomenos (LXlX, 1)”.Spre a nu mă prea lăţi, nu vreau să adaug câteva pasaje nu mai puţin clare. Sapienti sat. Să adaug, numai că, pe timpul lui Commodus, la care se referă adusul extras, Dio Cassius a fost senator roman. Din cuvintele lui Appian, cercetate în paragraful al 2-lea al studiului meu, am văzut că sub împăratul Antoniu, cu 39 de ani înainte de întronarea lui Commodus, romanii stăpâneau Dacia numai „în unele locuri”. Mărturisirea lui Dio Cassius întăreşte această zisă, vădind, mult mai târziu, înfiinţarea unei „Dacii supuse romanilor” şi pe de altă parte, a unei „Dacii nesupuse”, pe a-i cărei locuitori Roma nu-i putea acum îmblânzi numai cu făgăduinţi: „dacii mărgineni” şi „dacii romanilor”. Nu mai puţin, povestea lui Dio

9

Cassius arată că, pentru a se fi romanizat dacii, n-a fost de ajuns o sută de ani; simţul slobozeniei nu se uită degrabă…

Thierry a descris fazele îndelungatei lupte între elementul norman şi anglosaxon, până a se fi putut alcătui din ele o singură naţionalitate engleză. Scopul meu este de a dezveli aşijderea, se înţelege mai în urmă, după ce voi izbuti a legitima sinteza prin scrupulozitatea analizei, în ce chip lupta elementului dacic şi roman a dat naştere românilor. Metoda mea se deosebeşte cu desăvârşire de al lui Thierry; însă şi obiectul meu este cu mult mai greu, atât în privinţă intrinsecă, precum şi din pricina adâncului întuneric întru care au îmbrobodit corifeii ardeleni toată antichitatea noastră, folosindu-se de un timp, când, între români, ei ştiau ceva mai multă carte. Nu fără temei unul dintre prietenii mei înseamnă între ardeleni şi ceilalţi români tot aşa o legătură, precum acea dintre fanarioţi şi ceilalţi greci; dar, fanarioţii erau mai procopsiţi şi mai pricopsiţi: iacă totul.

Dl. dr. Treboniu Laurian, dr. Petru Maior, şi alţi doctori ardeleni, iubesc a cita din Dio Cassius, mai cu seamă bucata atingătoare de vestitul pod, pe ale cărui rămăşiţe ei se preumblă cu mai mare dibăcie decât ar umbla cineva pe un pod întreg. Aduc aici, în deplinătate această vestită bucată, după cum a fost tradusă de forul de instrucţiune publică din Valahia, în nu mai puţin vestita sa scriere obştită, dintâi româneşte, în Magazinul istoric sub titlul „Discurs introductiv” tălmăcită apoi de însuşi autorul în franţuzeşte, nemţeşte, latineşte, etc. sub deosebite titluri, şi pe care, în sfârşit ne mai ştiind ce a face, domnia sa a început a o retraduce iar în româneşte în „Instrucţiune publică din Valahia” sub titlul de „Diviziunea Daciei vechi”. Iacă dar pasajul: „Atunci Traian făcu un pod peste Dunăre, despre care eu nu mă pot mira destul, căci deşi făcu Traian alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrece cu mult toate celelalte fapte ale sale. Acest pod are 20 pilaştri de piatră pătrată, singuri fără fundament sau o înălţime de 150 picioare, o lăţime de 60 picioare şi uniţi cu bolte. Cheltuiala acestui lucru poate fi necrezută, dară cu toate aceste este mai mare mirare că este făcut într-un râu plin de vârtejuri şi într-o albie noroioasă, din care curgerea lui nu s-a putut abate aiurea. Însă eu nu spui lăţimea acestuia fiindcă este prea mare (căci uneori inundează îndoit şi întreit), ci pentru că este atât de mare în acel loc atât de îngust, şi nici unu nu era mai potrivit spre a face pod. În acest loc cu atât mai mare curge râul din lat în îngust şi iarăşi din îngust în lat, că atât merge etc.”. Să lăsăm deoparte chipul cam tătăresc al traducerii (şi încă dl. Laurian este mai bun elinist decât ceilalţi doctori ardeleni): este destul că însuşi traducătorul se înţelegea, căci, în uimirea ce-i pricinui descrierea podului, el zbiară: „Minunat pod!” Ei bine!

Însă, ştiţi oare că, din toate zisele lui Dio Cassius, cea atingătoare, de această minunăţie, este poate, cea mai îndoielnică? Oricare arhitect, sau chiar oricine cu o cât de mică ştiinţă în arhitectură, va adeveri fără sfială, că amănunţimile unui aşa pod sunt puţin putincioase. Gautier, Marsigli şi alţii, şi-au emis de mult temerea în această privinţă. Însuşi vestitul Canina, deşi anticar mai mult dogmatic decât critic, totuşi zice: „le dimensioni non fossero di tanta grandezza, come sono da Dione indicate, specialmente în riguardo all’altezza dei piloni (Architet. Antica, t. 7, p. 323)”. Rămăşiţele podului, cercetate în mai multe dăţi, de curând şi mai înainte, de-a valma cu teoria arhitectonică, vădesc neadevărul măsurilor înfăţişate de Dio

10

Cassius. Fără a mă rosti de astă-dată, hotărât asupra chestiunii, fără a mă încerca de a micşora oarecum geniul lui Apolodor, făcătorul podului, totuşi socot că doctorii ardeleni, voind a se rezema pe o astfel de zicere, ar fi trebuit, mai înainte de toate, să o dovedească.

Oare nu este mirare că, primind şi repetând fără critică, un pasaj din cele mai de sfială din toată istoria lui Dio Cassius, toţi aceşti doctori ardeleni au trecut cu desăvârşire cu vederea unele pasaje netăgăduite, precum bunăoară cele aduse de mine mai sus: cum că Traian a supus, iar nu că a stârpit pe daci; cum că după moartea cuceritorului, numai o parte din Dacia a rămas sub stăpânirea romanilor; cum că îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii păstrau încă vechea lor naţionalitate, până şi înspăimântând pe romani şi altele? „Et voila comme on écrit l’histoire” zicea Voltaire.Perit-au dacii?

4. Eutropiu. Locul de a vorbi despre Eutropiu, ar fi fost poate tocmai în capul studiului de faţă, dacă ţinta mea ar sta numai întru a dărma deşănţata teorie a nedacismului, fără a clădi pe zăriştele surpatului edificiu, o nouă şi trainică zidire; căci atunci, n-aş avea decât a vădi neîntemeierea dovezilor lor, care se pot reduce numai la mincinoasa răstălmăcire a zisei lui Eutropiu.

Începând de la Cantemir şi până la clicile ardelene de acum, toţi puriştii noştri fără osebire îşi tâmpesc toată isteţimea asupra încâlcirii a cinci ori şase cuvinte din breviarul acestui scriitor: infinitae copiae…orbis romanus…Dacia exhausta! Doctrina lor se lăţi astfel încât, sunt mai mulţi, chiar de pe băncile şcolilor, care fără a fi citit pe Eutropiu, până şi fără a înţelege o boabă latineşte, se îngânfă de a putea arunca în faţa orişicui, învăţata pe de rost bucată, apăsând cu un aer de triumf, asupra cuvintelor: infinitae, romanus, exhausta.

Doctorul Petru Maior, ardelean, începe:„Traian, văzând Dacia deşartă acum de locuitori, trimise nenumărată mulţime de romani care să umple Dacia toată şi să moştenească satele şi oraşele. Voi să scriu aici, cuvintele lui Eutropiu în treaba aceasta, care ni se spun şi cât de mare a fost Dacia: „Deşertându-se, zice, Dacia de bărbaţi cu îndelungatul război al lui Decebal, Traian, spre a umple ţara, care jur împrejur are zece sute de mile, din toată lumea romană nemărginită mulţime de oameni a dus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească”.

Lipseşte aici să arătăm că atunci când zice Eutropiu: „nu se cade a înţelege că doar de bărbaţi fu deşertată Dacia prin războiul ce avu Decebal cu romanii, şi muierile să fi rămas în Dacia, nu (!); ci, fiindcă bărbaţii stăpânesc satele şi oraşele şi ei agonisesc câmpurile, şi vrând Eutropiu a spune cugetul lui Traian (să vedeţi ce comentariu!), căci a vrut a trimite acea nemărginită mulţime de cetăţeni romani în Dacia spre a moşteni satele şi oraşele, adică pentru că Dacia era lipsită de stăpânitori şi agonisitori, care sunt bărbaţii nu muierile, nu se cuvenea aici să grăiască şi de muieri, etc”.Doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, răsună în nemţeşte în vestita sa „Dovadă a netăgăduitului romanism al românilor”, în următorul chip: „dass eine ungeheure Menge Roemer das oede Dazien unter Trajan bezogen, ist nicht nur aus

11

Sachumstaenden (care anume) vermuthlich sondern auch aus den Geschichtssschreibern (de ce în număr înmulţit?) gewiss. So schreibt unter andern (?) Eutropius: <>.Precum vedeţi, doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, nu face decât a traduce în limba germană cuvintele doctorului Petru Maior, ardelean.

Doctorul Treboniu Laurian, ardelean, iarăşi răsună:„Eutropiu, în cartea 6, capitolul 6, cu vorbe scurte, dară după modul său ponderoase (ce fel de mod ?), se sileşte mai mult amintind decât determinând (cum aşa?), să arate şi întinderea provinciei şi numărul locuitorilor aduşi într-însa: „Fiindcă Dacia se deşertase de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea împrejur un milion de paşi, a adus din tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva câmpiile şi cetăţile etc”.Iacă dar şi doctorul Treboniu Laurian, ardelean, retraducând după obiceiul său din româneşte în româneşte, zisa doctorului Petru Maior, ardelean.

Maior, Murgu, dr. Laurian şi alţi câţiva, sunt capii purismului însă tot sistemul cată să aibă un mare număr de partizani de a doua mână, uneori nefăţarnici din prostie, câteodată năimiţi, totdeauna şturlubatici. Toţi câţi au fost şi câţi mai sunt (cucuta creşte mai dihai decât plantele cele bune), propovăduitorii romanismului purced de la închipuita mărturisire a lui Eutropiu.Cât de departe au ajuns unii dintre ei în dezvoltarea consecinţei acestei quasi-mărturisiri, o poate dovedi, între altele, următorul pasaj, intraductibil în româneşte, cel puţin pentru mine, şi scos din cel mai stropşit romanofil din lume, d. Vaillant: …”S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin (măcelar de daci); il le jure…désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. Aşteptatu-s-a vreodată Eutropiu de a sluji de tipar pentru o asemenea fabuloasă cusătură? Fără a mai spune că d. Vaillant nu ucide pe daci fără frică de judecată, sau mai bine cunoscând neghiobia unora şi părtinirea celor mai mulţi dintre judecători.

Pe scurt, toată presupusa tărie a doctorilor ardeleni şi a învăţăceilor lor se încheie întru mai sus arătate câteva cuvinte răstălmăcite, ce ei spun a fi ale lui Eutropiu: nemărginita mulţime, romani din toate părţile imperiului, Dacia deşartă. Deci, deîndată ce se va proba că aceste câteva cuvinte, singurul razem al îndărătniciei puriste, sunt născocite de ea însăşi; că Eutropiu vorbeşte cu totul altceva; că adevăratul înţeles al extrasului, celui în atâtea rânduri citat, e chiar împotriva teoriei de peste plaiuri… atunci nu va rămâne nici o îndoială, că această din urmă teorie s-a înălţat pe nisip, ba grăind şi mai nimerit: tocmai pe nimic. Iacă ce vreau să dovedesc eu.

Eutropiu, deşi scriind latineşte, totuşi fu grec, cumu-i arată însuşi numele. Asupra vieţii sale avem cele mai puţine date. Singur el se face părtaş la războiul împăratului Iulian cu perşii în 363 de la Crist: qui expeditioni ego quoque intefui (Lib. X, cap. Vlll). După porunca împăratului Valinte, domnitor între 364-372, el alcătui o prescurtare, breviarium, din istoria Romei: „ex voluntate mansuetudinis tuae (Ded.)”. Întreaga cărticică se împarte în zece capitole, cuprinzând fiecare între 20 şi 28 paragrafe (afară de unul şi mai scurt), iar tot paragraful câteva rânduri. Astfel

12

întregul breviar, spre a vorbi mai pipăit, este numai o broşură, un fel de introducere la istoria romană, mai degrabă decât o statornică operă. De aceea, cea mai mare parte a editorilor, începând de la 1471, obişnuiau a-l însoţi când cu Paul Diacon, când cu Mesala Corvin, Iuliu Obsecinte, şi alţi broşurişti romani. Scopul lui Eutropiu a fost de a înfăţişa „res Romanas quae in negotiis vel bellicis vel civilibus eminebant (Ded.)”. Orice amănunte sunt înlăturate. Critica lipseşte. Oare un asemenea scriitor strângând în câteva pagini istoria Romei, de la Romulus până la Valentin, 250 de ani după desăvârşita cucerire a Daciei, poate sluji drept martor în privinţa lui Traian şi a dacilor? Oare zisa unui aşa autor poate avea în ochii unui istoric, un mai mare preţ, decât al părerii tot cum zisele unui Maior, d. Laurian, Murgu, etc?Dar, însă şi părerile pot fi temeinice, sau netemeinice. Părerile doctorilor ardeleni îs mincinoase; ale lui Eutropiu sunt în cea mai mare parte adevărate. Gustul meu în atingerea latinei clasicităţii poate fi greşit; totuşi nu mă încumet de a-l mărturisi în gura mare; îmi place până şi stilul lui Eutropiu. Simplicitatea sa seamănă a nepărtinire. Unele locuri sunt chiar vioaie şi pătrunzătoare. Pe deasupra, în descrierea domniei lui Traian, acest scriitor se arată chiar ceva mai amănunţit, decum în celelalte părţi ale breviarului, încât ne e iertat de a presupune, că şi obârşiile sale, în acest raport au fost mai numeroase. Bunăoară luaţi următorul extras: „Daciam subegit (Trajanus), provinxia trans Danubium facta in has agris, quoi nunc Thaiphali habent, Victophali et Thervingi. Ea provincia decies centena millia passuum in circuitu tenuit”. Pentru ce Eutropiu nu înfăţişa nişte aşa amănunte şi în privinţa celorlalte provincii, supuse imperiului roman, de nu e la mijloc acea împrejurare, că el nu le cunoştea tot aşa de bine? Astfel, recunosc fără sfială părerile lui Eutropiu de temeinice, deşi nu le pot alătura ca valoare cu mărturisirile lui Pausania, Appian, Dion Casiu şi ale atâtor alţi autori, ce voi să-i cercetez mai la vale. Prin urmare, cum de nu sunt temeinice, totodată, şi părerile doctorilor ardeleni, deoarece ei pretind a le fi răzemat pe ale lui Eutropiu? Mincinoasă le e pretinderea - iacă totul!

Pasajul lui Eutropiu după cele mai bune ediţii (Egnatius, Schonhovius, Verheyk, Tzchucke) se rosteşte aşa: „qui (Adrianus), Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.Doctorii ardeleni recunosc tot acest text, adăugând numai unii din ei, că în loc de „viris exhausta” s-ar putea citi şi „rebus exhausta” ceea ce nu mă priveşte. Cu toate acestea ei mint traducând „infinitae” prin „nemărginite”, „orbis romanus” prin „romani”, „exhausta” prin „deşartă” şi scăpând din vedere însemnătatea zicerei: „ne multi cives Romani barbaris traderentur”. Aceste patru puncte închipuiesc noima întregii bucăţi, a nu le înţelege, e a nu o înţelege pe ea, este a nu fi de părerea lui Eutropiu. Iacă, de ce zic şi susţin, că doctorii ardeleni, devreme ce nu se sprijină de Eutropiu, precum voi desluşi măcar că înşişi ar vrea să ne înduplece dimpotrivă, se sprijină chiar pe nimic. Raţionamentul lor este: Dacia fu deşartă – adică daci nu mai erau; Traian aduse în deşarta Dacie o nemărginită mulţime de oameni – adică noi ne tragem numai de la oamenii lui Traian; oamenii lui Traian,

13

împărat roman, au fost toţi romani – adică noi suntem romani în înţelesul cel mai nemărginit al cuvântului. Raţionamentul arată că doctorii ardeleni au învăţat logica, ceea ce sunt departe de a le tăgădui, recunoscându-le până şi dreptul de a o preda la alţii; dar, nu mai puţin ei nu cunosc istoria, şi totodată, nu se roşesc de a face de râs pe bietul Eutropiu, pe care aşişderea-l cunosc mai rău, decât eu pe istoricii chinezi. Oricât de mic este breviarul, nu mă îndoiesc, că ei nu l-au citit în întregime.

I. Eutropiu zice că Traian aşează în Dacia infinitas copias hominum. „Copias hominum” la toţi scriitorii romani înseamnă mulţime, gloată. Cicerone întrebuinţează în mai multe rânduri această zicere. Deci Traian aşează în Dacia infinitas gloate. Au infinitas are aici înţelesul de „nemărginite” după cum vor a ne face a crede doctorii ardeleni? Ce-i drept, Cicero obişnuieşte cuvântul infinitus cu sensul de nemărginit zicând bunăoară infinita multitudo, însă stilul lui Eutropiu în această privinţă, precum şi în mai multe altele, se deosebeşte de al marelui orator. Greşeala doctorilor ardeleni este de a fi măsurat, fără critică, un scriitor din timpul lui Valinte, când stilistica latină se apropia de desăvârşita ei decădere, cu vorba tulliană, cu floricelele veacului lui Octavian.

La Eutropiu infinitus nu vrea să zică decât „mare”. Astfel descriind domnia lui Nero, el zice: „infinitam partemsenatus interfecit (Vll, 9)”. Oare acest pasaj se poate traduce prin „omorî nemărginita parte a senatului”? Senatul, chiar întreg, iar nu în parte, fu la romani, precum şi la toate popoarele, fără osebire, foarte mărginit. Aşadar adusa frază înseamnă simplu: ,,omorî mai mulţi senatori”. Descriind războiul lui Cezar în Africa, Eutropiu zice: „Inde in Africam profectus est, ubi infinita nobilitas cum Iuba bellum reparaverat. Duces autem Romani erant C. Corn. Scipio, M. Pereius, Q. Varus, M. Porc. Cato, L. Corn. Faustus. Contra hos, commisso proelio, victor fuit Caesar (Vl, 18)”. Oare aici infinita nobilitas, anume mărginită de către însuşi autorul se paote traduce prin nemărginita boierime în loc de a se trăda prin mulţi boieri?

După ce descrie războiul romanilor cu Perseu, Eutropiu aduce cuvintele lui Emiliu Paul, rostite, zice el, în conventu infinitorum (lV, 4). Oare aici se poate înţelege vreo adunare a nemărginitelor popoare în loc de a se traduce numai prin „a mai multor”. Tot în acest chip, adică în însemnarea de „mare, mult”, Eutropiu întrebuinţează zicerile: infinita sacra et templa (I, 2), infinitus pondus (II, 16), infinita spolia (III, 11), infinita auxilia (lV, 20), infinita copia (V, 2), infinita nobilitas (Vll, 2 şi lX, 25), etc. Acesta e un idiotism netăgăduit al lui Eutropiu? Breviarul întreg, necitit de doctorii ardeleni stă de dovadă întru asemenea. Prin urmare zisa: „Trajanus, victa Dacia, infinitas eo copias hominum transtulerat…” nu însemnă decât „Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate”. Despre nemărginime nu poate fi nici o vorbă. Însuşi Eutropiu, cu câteva rânduri mai sus, precum vom vedea îndată, în loc de „infintas copias” pune „multi cives”.

II. Eutropiu spune că cele multe gloate aşezate de Traian în Dacia, au fost aduse ex toto orbe romano. „Ex” înseamnă „din”, „totus” – „tot”, „orbis” – „lume”, „Romanus” - ,,roman”. Doctorii ardeleni restrâng aceste cuvinte la unul singur, traducând „totus orbis Romanus” prin „romani”. Pare-se că ar fi trebuit să ne încredinţăm mai înainte de a putea face o astfel de traducere, dacă „lumea romană” era compusă numai din romani, adică dacă Eutropiu, în zicerea „orbis romanus” ar fi având numai pe romani

14

în vedere. Cu breviarul şi cu întreaga istorie a Romei în mână înfrunt pe doctorii ardeleni.

Apocalipsa, după unii tâlcuitori, înfăţişa imperiul roman cu chipul unui zmeu cu şapte capete. Această icoană e foarte nimerită. Roma fu un singur trup însă alcătuit din elementele cele mai eterogene, un singur trup încăpând jumătatea lumii. De la marginile Persiei şi ale Arabiei până la stâlpii Herculeni şi Murul Britanic, de la Sahara şi Nubia până la Elba, toate neamurile cele mai felurite alcătuiau trupul Romei, se numea „totus orbis romanus” sau chiar, câteodată simplu după sumeţia scriitorilor romani „orbis”.

În acest întins înţeles întrebuinţă şi Eutropiu zicerea „ex toto orbe Romano”. Astfel după ce înşiră războaiele lui Cezar în diferitele provincii din Asia, Africa şi Europa el încheie: „Inde Caesar, bellis civilibus toto orbe compositis Romam rediit (Vl, 20)”. Vorbind despre războaiele lui August în cuprinsul imperiului roman, el iarăşi adaugă: „Ita bellis toto orbe confectis Ostavianus Romam rediit (Vll, 8)”. Spunând despre Nero „per haec Romano orbe execrabilis, ab omnibus simul destitutus est (Vll, 15)”, Eutropiu adaugă că galii şi spaniolii aleseră de îndată pe Sever Galba. Descriind domnia lui Septimiu Sever, el zice: „Nigrum, qui în Aegypto et Syria rebellaverat, Cyzicum interfecit, Parthos vicit, et Arabas interiores, et Adiabenos. Multă toto Romano orbe reparavit. Sub eo etiam Clod. Albinus – Caesarem se în Gallia fecit, victusque apud Lugdunum est et interfectus (Vlll, 10)”. Acest pasaj e de cea mai mare claritate. El arată că nimeni nu este tot aşa de îndreptăţit de a traduce „totus orbis romanus” prin arabi, perşi, gali, etc. precum doctorii ardeleni se socotesc îndreptăţiţi de a-l traduce prin romani.

Deci, cele multe gloate aşezate de Traian în cucerita Dacie, au fost în cea mai mare parte, alcătuite (precum o voi arăta şi în paragraful atingător de inscripţiuni), din felurite popoare barbare supuse Romei. Adevăraţii romani puteau intra doară ca o mică parte în întregul unor aşa gloate. Singurele semne de unire, între nişte strânsături atât de dezbinate, fură Aquila Romei, de care trebuiau, toţi deopotrivă să asculte şi limba latină, pe care toţi trebuiau să o vorbească, perfas et nefas, pentru a se putea înţelege, împrumutat.

Până a avea prilejul de a dezvolta principiile acelei ascultări politice şi ale acestei limbi barbaro-latine, în legătura lor cu chestiunea formării poporului român, socot oarecum de îndemânatic de a aduce aici, în paranteze, pentru unii, două mărturii vrednice de credinţă: „Roma, zice sfântul Augustin, imperiosa civitas, impunea barbarilor nu numai jugul ei, ci şi limba… Pretorii, rostesc Digestele, trebuie a desluşi legile în latineşte, latine”. În sfârşit, zisa lui Eutropiu: Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat”, se traduce prin: „Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate de diferite popoare, supuse imperiului roman”.Despre romani, în înţelesul ardelean al cuvântului, breviarul nici nu vorbeşte.

III. Eutropiu încredinţă, că în urma războaielor dintre Traian şi Decebal, Dacia a fost exhausta. După chibzuiala doctorilor ardeleni, exhausta înseamnă deşartă. Astfel de tălmăcire mi se vede a fi smintită. Chiar în clasicii romani cei mai vestiţi, cuvântul exhaurire vrea să zică, de mai multe ori, nu alta fără „a împuţina”. Tacit, scriitorul

15

cel mai laconic, al cărui stil e prin urmare cel mai nimerit pentru dezlegarea aceluia al unui breviar, scris în aceeaşi limbă, sună: „Tibi e Judaea et Syria et Aegipto novem legiones integrae nulla acie exhaustae, non discordia corruptae: sed firmatus usus miles, et belli domitorexterni, etc”. Îndemn pe orice latinist de a traduce în această bucată, „exhaustae” prin „deşerte” sau prin vreun alt asemenea termen. Este prea vederat că Tacit vorbeşte de nişte legiuni „neîmpuţinate încă prin războaie”.

Oare doctorii ardeleni sunt în stare a demonstra prin stilul breviarului sau prin contextul pasajului, că Eutropiu n-ar fi întrebuinţat cuvântul „exhaurire” tot cu aşa sens? Manuscrisele lui înfăţişează două citiri: unele zic „Dacia fuerat viris exhausta”, cele mai puţine pun „rebus” în loc de „viris”. Deîndată ce recunoaştem că Traian aduse în Dacia „copias hominum” trebuie recunoscut de asemenea că şi citirea „viris” e mai adevărată fiindcă „hominum” se află aici în cea mai strânsă legătură cu „viris”. Traian aduse aci oameni, căci oamenii aci se împuţinaseră. Astfel, chiar de am primi aici citirea „rebus” şi tot încât să pricepem această zicere, - cea mai vagă în limba latină în înţeles de „viris” neavând ea dealminteri nici o noimă. Ei bine, eu susţin că fraza „bello viris exhausta” a lui Eutropiu e cu desăvârşire identică, în fond cu cealaltă a lui Tacit: „legiones acie exhaustae”. Ambele fraze înfăţişează ideea unei adunături de oameni, împuţinate prin omorârea unora din cei ce au alcătuit-o.

De se va dovedi, că în acest loc Eutropiu nu se uneşte cu Tacit, adică zicerea breviarului trebuie răstălmăcită prin „deşert” – voi închina steagul. Departe de aceasta, cercetând stilul lui Eutropiu, mă încredinţez, că, nu numai în atingerea dacilor, ci şi în mai multe alte privinţe analoge, înţelesul cuvintelor întrebuinţate în breviar, trebuie scăzut, iar nu îngreuiat. Eutropiu iubea metaforele.

Bunăoară cine se va oţărî a înţelege literar următoarea zisă: „Tantus casus pestilentiae fuit, ut post victoriam persicam, Romae ac per Italiam provinciasque maxima hominum pars, militum omnes fere copiae languore defecerint (Vlll, 12)”? Mai apoi chiar de am traduce exhaurire prin „a deşerta” şi tot n-ar urma ca Dacia să fi fost „deşertată”, ci numai precum în cazul de mai sus „împuţinată” de bărbaţi. Breviarul ne înfăţişează următoarele pilde: „Pyrrhus, zice Eutropiu, Romam perrexit, omnia ferro ignique vastavit Campaniam depopulatus est (ll, 7)”. Oare de aici se trage concluzia, că Campania despoporată (depopulată) şi celelalte părţi deşertate (vastatae) din Pir, s-au făcut deşerte? „Scipio, mai spune Eutropiu, Corsicam et Sardiniam vastavit (ll, 16)”. Oare Corsica şi Sardinia deşertate (vastavit) de Scipione, chiar se deşertaseră?

După sistemul doctorilor ardeleni, până şi zicerea letopiseţului Urechea, bunăoară: „Ştefan Vodă a prădat ţara secuiască: nici a avut cine să-i iasă împotrivă”, trebuie a se înţelege că ţara secuiască a fost cu totul deşeartă. De este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci numai în capetele doctorilor ardeleni.

Pe scurt, pasajul: „Dacia enim bello Decebali viris fuerat exhausta” şi după logică, şi după geniul limbii latine, şi după stilul breviarului, se traduce prin: Dacia fu împuţinată în bărbaţi prin războiul lui Decebal.

lV. Prietenii lui Adrian, zice Eutropiu, l-au oprit de a scoate legiunile aşezate în Dacia, pentru a nu se lăsa aici mulţi supuşi romani în voia barbarilor, „ne multi cives

16

Romani barbaris traderentur”. Cea mai firească întrebare e, dacă barbarii despre care se vorbeşte în acest extras, au fost lăuntrici ori din afară?

Barbarii din afară au început a năvăli în Dacia după moartea lui Adrian, sub Antonini. Deci e foarte cu îndoială, ca prietenii împăratului să se fi temut de nişte duşmani, care încă nu erau; căci tot pe temeiul unei aşa temeri, ei ar fi putut din patriotism, să ceară trimiterea legiunilor romane până şi în China spre apărarea cetăţenilor romani, care ar fi putut să se aşeze în această ţară cu sute de ani în urmă.

Totul arată că Eutropiu vorbeşte despre duşmani lăuntrici. De ne vom aduce aminte pasajul lui Dio Cassius, cercetat în paragraful al 3-lea şi unde se arată cât de primejdioşi erau pentru Roma barbarii daci, rămaşi în Dacia, după cucerirea ei de către Traian, vom recunoaşte că zicerea lui Eutropiu trebuie tradusă: „Prietenii lui Adrian se temeau de a se lăsa coloniştii romani în voia dacilor”.

Dio Cassius lămureşte pe Eutropiu, care fără o aşa lămurire, ar rămâne, în cazul de faţă, mai întunecos decât cei mai întunecoşi proroci. Însă chiar de n-am avea în mână mărturisirea lui Dio Cassius, şi tot n-ar fi putut fi dovedit din însăşi alcătuirea frazei, că Eutropiu sub numele de barbari, vorbeşte anume despre dacii aşezaţi în Dacia.

Să fi fost Dacia locuită numai de cetăţeni romani, cuvântul „multi” ar fi de prisos, fiind de ajuns atunci a se zice simplu, „ne cives romani barbaris traderentur”. Acest „multi” arată în chip neîndoielnic, că „cives Romani” nu făceau decât o parte din populaţia Daciei. Să dau o pildă. Presupunând că guvernul austriac, voind a retrage oştirile sale din Galiţia, cineva l-ar fi înduplecat de a nu fi lăsat astfel acei ,,mulţi” leşi din această ţară în voia năvălitorilor. „Mulţi” aici ar fi foarte ilogic, întreaga Galiţie fiind locuită de leşi.

După toate desluşirile câte le-am făcut să înfăţişez acum tălmăcirea vestitului pasaj, în toată întregimea sa: „Cucerita Dacie fiind împuţinată de bărbaţi prin îndelungatul război al lui Decebal, Traian aşeză în ea, prin oraşe şi prin sate mai multe gloate aduse din toate părţile imperiului roman; de aceea, când Adrian, din pizma slavei înaintaşului său, după ce puse marginea împărăţiei pe Eufrat (rechemând legiunile din Asiria, Mesopotamia şi Armenia, trei provincii aduse de către Traian), a voit să scoată oştirile din Dacia, el fu oprit de prietenii săi spre a nu se lăsa cei mulţi romani în voia dacilor”. Acest este înţelesul cel nestrâmbăţit al părerii lui Eutropiu, pe care totuşi precum am spus mai sus, sunt departe de a-l socoti de mărturie în privinţa lui Traian şi a dacilor, ba nici nu nevoie de asemenea.

Ceea ce am vrut să vădesc este, că doctorii ardeleni, pentru care acest scriitor a fost singura nădejde de ispravă, nu l-au înţeles; că el e până şi contrar teoriei lor, că ei, prin urmare se sprijină pe nimica. Însă, chiar dacă Eutropiu ar fi prin vreo minune, întocmai cum îl doresc zişii doctori ardeleni, şi atunci încă ar putea un abreviator din secolul IV să se alăture cu un şir de scriitori, contemporani împrejurărilor?!

Mă folosesc de a putea răspunde aici la oarecari învinovăţiri, din partea unor limbuţi. După chibzuinţa lor, toată osteneala mea întru descoperirea adevărului de purcedere al istoriei române, ar fi o faptă antinaţională. Ei se vânzolesc până şi a presupune în mine planuri diaboleşti, nişte planuri care de aş şti, că vor putea

17

vreodată a se furişa în gândul meu, mi-aş tăia limba şi mânile, pentru ca urâta cugetare să rămână stearpă, fără putere de a ieşi afară prin scriere sau prin grai.Răspunsul meu, pentru această întâie dată, va fi scurt.Vreau să dovedesc, că naţionalitatea noastră s-a format din câteva elemente, din care nici unul n-a fost predominant.Vreau să dovedesc, că firea acestor elemente, şi chipul contopirii lor în unul singur care a făcut ca noi să fim o viţă neatârnată, o compoziţie chimică, fie-mi iertat cuvântul, ale cărei însuşiri de acum sunt complet deosebite de însuşirile fiecărei părţi constitutive, din cele ce au fost la început introduse în ea.Altă dată vom vorbi mai mult; până atunci să sfârşesc paragraful de faţă, precum şi cele trecute, prin întrebarea:Perit-au dacii?

18