Universitatea ValahiaFacultatea de Ştiinţe UmanisteSpecializarea Română-Engleză

CONTINUITATEA GETO-DACILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Prof. Coordonator: Studente: D-na Furtuna I. Enache Petronela

Căpraru MariaLixandru Tatiana

Târgovişte, 2011

PLANUL LUCRĂRII

Justificarea alegerii temei .................................................................... pg. 2

Premise istorice şi lingvistice ale formării limbii române ........................ pg. 4

Elementul autohton în limba română .................................................... pg. 7

Continuitatea geto-dacilor pe teritoriul româniei .................................... pg. 9

Concluzii ....................................................................................... ........ pg. 13

Bibliografie ....................................................................................... ........ pg. 15

1

JUSTIFICAREA ALEGERII TEMEI

Am ales această temă pentru că în viaţa oricărui popor ies de la sine în evidenţă procesele istorice, faptele fundamentale şi problemele majore, care definesc şi sintetizează dezvoltarea lui social-economică şi cultural-politică, originea şi fiinţa lui etnica, vicisitudinile prin care a trecut, conferindu-i astfel personalitatea, locul şi rolul ce i se cuvine în evoluţia şi conceptul civilizaţiei umane.

Pentru istoria poporului român o problemă capitală, mult controversată, „problema problemelor", cum a fost numită de unii, au constituit-o originea, formarea şi permanenţa sa pe meleagurile carpato-danubiene, corespunzătoare, în cea mai mare parte, teritoriilor de astăzi ale României.

În conştiinţa românilor a fost dintotdeauna limpede adevărul că ei sunt urmaşii daco-romanilor şi cei mai vechi locuitori din cele trei ţări româneşti: Muntenia, Moldova şi Transilvania. Cronicarii bizantini din sec. XI - XII, diferiţii călători şi erudiţi străini din epoca Renaşterii sau de mai târziu, ca şi cronicarii moldoveni sau munteni din sec. XVII—XVIII au afirmat originea latină a limbii şi poporului român, exagerând, evident, că românii sunt descendenţi din coloniştii aduşi în Dacia de Traian şi succesorii săi care s-au perindat la tronul Romei. Dar iată că, spre sfârşitul sec. XVIII şi la începutul veacului următor, unii istorici austrieci (J. Fr. Sulzer, J. Chr. Engel, J. Eder), urmaţi apoi de faimosul Robert Roesler, P. Hunfalvy şi alţii au negat categoric, nu fără motive politice şovine, originea şi continuitatea daco-romană, autohtonia românilor la nordul Dunării şi în ţinuturile carpatice, susţinând ca ei s-au format ca popor în Peninsula Balcanică, de unde ar fi imigrat apoi în valuri succesive (prin sec. IX sau abia în sec. XII—XIII) în actuala lor patrie. Teza imigraţionistă a fost vehement combătută, încă de la apariţia ei, de reprezentanţii Şcolii ardelene (Samuil Micu Clain, Gh. Şincai, Petru Maior) şi de unii învăţaţi străini, dar marea controversă privitoare la continuitatea daco-romanilor în ţara lor de baştină a luat ulterior proporţii şi mai mari, prelungindu-se până în zilele noastre.

Înverşunata şi lunga dispută, care a împărţit pe istoricii moderni în adepţi şi adversari ai continuităţii daco-romane, îşi are originea în ştirile confuze şi contradictorii transmise de unii scriitori antici: Eutropius, lulianus Apostata, Rufius Festus, autorii Historiei Augusta, Orosius, Iordanes care au trăit cu două-trei secole după evenimentele pe care le relatează. Fără discer-nământ şi folosind tendenţios informaţiile laconice, lacunare şi uneori imprecise ale autorilor menţionaţi, Roesler şi cei care după aceea i-au îmbrăţişat teoria au încercat să acrediteze şi să propage, atât în lumea ştiinţifică şi a oamenilor de cultură, cât şi în rândul tineretului studios, ori chiar în sânul maselor populare, unele teze false. Iată câteva dintre ele: nimicirea poporului dac de către romanii învingători şi golirea Daciei de locuitorii ei străvechi; popularea Daciei pustiite cu colonişti nelegaţi statornic de meleagurile dacice şi mutaţi apoi, toţi, la porunca împăratului Aurelian, în sudul Dunării; dispariţia romanităţii din Dacia, ocupată şi stăpânită de popoarele migratoare (sarmaţi, goţi, taifali, huni, gepizi, avari, slavi etc); revenirea românilor — ca popor

2

deplin constituit — din Peninsula Balcanică în regiunile nord-dunărene şi carpatice abia la începutul evului mediu.

Fiind vorba de continuitatea daco-romană sub toate aspectele ei, de-a lungul a peste cinci secole, de la cucerirea romană şi până la slavi, au fost utilizate cercetările şi contribuţiile ştiinţifice ale mai multor generaţii de cercetători, începând din secolul trecut şi până astăzi.

Lucrarea se adresează unui cerc larg de cititori, tuturor acelora care se interesează de continuitatea daco-romană şi de formarea poporului român, ca dăinuirea şi traiul dacilor sub ocupaţia romană, ca şi continuitatea masivă a daco-romanilor în vremurile de după retragerea aureliană, să reiasă direct din materialele documentare înseşi, pe care ne-am străduit să le prezentăm detaliat, cu toată acurateţea cuvenită, şi să le dăm interpretarea istorică pe care am considerat-o singura bună şi adevărată. În felul acesta am încercat să redăm o imagine cât mai veridică, ştiinţifică — aşa cum ea se desprinde din documentaţia actuală — a proceselor social-culturale şi etno-politice din Dacia romană şi postromană până la venirea slavilor.

PREMISE ISTORICE ŞI LINGVISTICE ALE FORMĂRII LIMBII ROMÂNE

Etnogeneza românească şi constituirea limbii române sunt componente solidare ale unui îndelungat proces istoric de sinteză, la care au participat, în proporţii şi cu consecinţe distincte, două straturi etnolingvistice fundamentale:• elementul autohton, geto-dac, ca bază etnică; • elementul roman, reprezentat de armata, de administraţia romană, precum şi de coloniştii Imperiului, deosebiţi cinic, dar purtători ai aceleiaşi superioare civilizaţii şi limbi latine.

3

Elementul migrator, compus din valuri succesive de populaţii şi de limbi diferite (iranice, germanice, turcice, slave), prezintă numai atingeri cu fenomenul genezei etnolingvistice româneşti, fără a fi propriu-zis o componentă a acesteia.

Astfel, se poate spune că istoria veche a românilor este expresia unui proces major, de sinteză daco-romană, şi a unui proces adiacent, de integrare şi de asimilare a elementului migrator.

Componenta romană ocupă poziţia centrală din perspectivă cronologică, fiind totodată punct de confluenţă şi factor determinant al dezvoltării istorice. Acest sens general de evoluţie unifică istoria tuturor popoarelor şi a limbilor romanice. În părţile apusene ale Imperiului Roman, romanii asimilează elementul autohton iberic sau galic, iar populaţiile romanizate nou create vor îngloba apoi triburile migratoare, chiar în ipostaza de cuceritori: francii, vizigoţii, burgunzii, normanzii (în Galia), longobarzii (în nordul Italiei) vizigoţii, arabii (în Peninsula Iberică) urmează, în linii mari, acelaşi curs al istoriei.

La nivel strict lingvistic, în două faze succesive, se produce un proces asemănător: latina se impune în defavoarea limbilor autohtone, din care vor rezista numai elemente disparate; ulterior, sinteza lingvistică rezultată sub dominaţia limbii latine absoarbe elementele din fondul lingvistic adăugat, furnizat de contactul cu idiomurile vorbite de popoarele migratoare.

Privită din acest unghi, nici istoria limbii române nu poate fi izolată de contextul istoric general.

Teritoriul carpato-dun ărean. Perioada pre istorică şi istorică veche.

În spaţiul carpato-dunărean, cele mai îndepărtate urme materiale ale civilizaţiilor străvechi datează din paleolitic (epoca veche a pietrei), devenind mai numeroase în neolitic (c. 7000/5000-2700 î.Cr.) şi în faza de trecere spre epoca bronzului (c. 2700-2000/1800 î. Cr.). Neoliticului îi aparţin, de exemplu, statuetele antropomorfe ale culturii Hamangia şi ceramica pictată de Cucuteni. Ipoteze istorice recente plasează în perioada premergătoare epocii bronzului existenţa populaţiilor pre-tracice pe teritoriul dintre Carpaţi şi Balcani. Sinteza pre-tracică, rezultată probabil din interferenţa vechii populaţii autohtone cu triburi venite din ţinuturi nordice de stepă (din spaţiul pontic sau ucrainean), formează componenta indo-europeană, de substrat, a etnogenezei tracilor1 .

Geto-dacii, desprinşi din ramura de nord a tracilor, formau, se pare, grupul tracic cel mai puternic şi cel mai evoluat sub raportul civilizaţiei.

Primele informaţii istorice despre geţi provin din texte antice ale autorilor greci Hecateu din Milet (c. 530-470 î. Cr.) şi Herodot din Halicarnas (c. 484-425 î. Cr.). Celebra menţiune a lui Herodot despre geţi apare în relatarea unui eveniment bine cunoscut în Antichitate — expediţia perşilor conduşi de Darius, împotriva sciţilor din zona Mării Negre (541 î. Cr.); evocarea conflictului se transformă într-un elogiu al populaţiei autohtone din Dacia: „iar geţii, hotărându-se la o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci"2 .

Dacia era, iniţial, teritoriul locuit de triburi sau de uniuni de triburi geto-dace.

1 D. Protase, Autohtonii în Dacia – Dacia Romană vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg. 67-68, 752 Ibidem 1.

4

Începând cu secolul al VII-lea î. Cr., emigranţi greci slabiliţi pe malul Mării Negre întemeiază aici importante oraşe-cetăţi (Histria, Tomis, Callatis). Se inaugura astfel de timpuriu, în forme profunde şi durabile, contactul cu civilizaţia net superioară a Greciei antice. De altfel, viitoarea cultură de sinteză daco-romană, dezvoltată pe teritoriul carpato-dunărean, va avea, numai în Dobrogea, caracteristici suplimentare, de sursă şi de factură elenistică.

La sfârşitul mileniului I î. Cr., prin unirea triburilor dace sub dominaţia lui Burebista, secondat de marele preot Deceneu, se pun bazele statului dac (82 î. Cr.), cu centrul probabil în Munţii Orăştiei; ruinele vechilor cetăţi şi fortificaţii din arcul intracarpatic, de la Costeşti, Blidaru, Baniţa sau Piatra Roşie, sunt vestigii ale unui puternic nucleu şi sistem de apărare, construit după planuri şi concepţii strategice avansate. Domnia lui Burebista (82-44 î. Cr.) a fost un lung şir de războaie de stăvilire a ofensivei celtice şi romane şi de (re)cucerire a unor teritorii. Statul monarhic dac, cu caracter militar, atinge, în acelaşi interval, nivelul maxim de dezvoltare şi de întindere, hotarele sale fiind fixate prin limite naturale: Nistru, Marea Neagră, nordul Munţilor Balcani, munţii Slovaciei.

Cultura şi civilizaţia dacilor se defineau prin câteva elemente individualizatoare. Populaţia, preponderent rurală, practica agricultura, creşterea vitelor, albinăritul, olăritul, prelucrarea metalelor; de asemenea, prin stăpânirea empirică, dar exactă a unor domenii ştiinţifice majore (astronomie, medicină), dacii deveniseră cunoscuţi în zone întinse ale lumii antice. Viaţa urbană era, se pare, evoluată şi prosperă. Ipoteza se confirmă nu numai prin probe arheologice, ci şi prin mărturii explicite ale învăţaţilor antici: cu referire la secolul al II-lea d. Cr., Geografia lui Ptolemeu (matematician şi geograf grec, c. 90-168 d. Cr.) este un document esenţial pentru aproximarea teritoriului ocupat de daci şi a reţelei de oraşe dacice dintre care multe vor dăinui şi se vor dezvolta şi mai târziu, în epoca romană: Apulum „Alba lulia" (viitor sediu al legiunii romane a XIII-a Gemina), Drobeta „Turnu Severin", Dierna „Orşova", Napoca „Cluj", Porolissum (azi satul Moigrad, jud. Sălaj, fosta capitală a Daciei Porolissensis), Potaissa „Turda" (viitor sediu al legiunii romane a V- a Macedonica), Sarmizegetusa.

Dacia roman ă.

Influenţa şi expansiunea romană în zona Dunării este anterioară cuceririi Daciei. începând in secolul Iî.Cr., romanii au construit de-a lungul fluviului fortificaţii, cetăţi, au înfiinţat o garnizoană de apărare şi importante puncte administrative, precum vama dunăreană (46 d. Cr.). Supremaţia romană pe Dunăre este asigurată de pătrunderea în Moesia (zona dintre Dunăre şi Balcani) şi în Dobrogea; acest teritoriu strategic prin poziţia sa geografică, supus de romani în campaniile dintre anii 29-27 î. Cr., este anexat iniţial Traciei, regat clientelar 3, apoi provinciei imperiale Moesia (46 d. Cr.) şi Moesiei Inferioare (86 d. Cr.). La începutul secolului al II-lea d. Cr., în timpul lui Decebal, cele două războaie de cucerire din anii 101-102 şi 105-106, încheiate cu victoria romanilor, marchează dispariţia statului dac.2 Simbolică este decăderea şi distrugerea ansamblului urban şi de fortificaţii din Munţii Orăştiei, urmate de retragerea populaţiei autohtone în zone extramontane mai uşor de supravegheat de reprezentanţii autorităţii cuceri-loare. După anul 106, Dacia, ca şi Moesia odinioară, devine provincie imperială romană, guvernată de un trimis oficial al împăratului, cu rangul de legatus Augustipro praetore. Un secol mai târziu, prin

3 Strămoşii poporului român geto-dacii şi epoca lor, Editura Politică, Bucureşti, 1980, pg. 132.5

edictul împăratului Caracalla (Constituţio Antoniniana, 212 d. Cr.), cetăţenia romană se acordă, în masă, şi dacilor.

Teritoriul Daciei romane nu a coincis niciodată cu teritoriul locuit de daci sau ocupat de fostul stat dac. Crişana şi Maramureşul n-au aparţinut Imperiului, iar sud-estulTransilvaniei, sudul Moldovei, Muntenia şi Dobrogea au fost incluse în Moesia Inferioară.

Istoricii moderni au refăcut traseul hotarelor, prelucrând atât informaţiile istorice antice, cât şi, mai ales, datele furnizate de investigaţiile arheologice; reperele cele mai preţioase pentru retrasarea graniţelor sunt castrele şi fortificaţiile de apărare. Se admite astfel că hotarele provinciei Dacia, mobile, dar în limite nesemnificative, în cursul stăpânirii romane erau asigurate de Dunăre, Tisa, Mureş, zona Munţilor Apuseni exterioară regiunii aurifere, iar la nord-est şi est, de linia coborâtoare care lega Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), Râşnovul şi Branul, tăia Câmpia Munteană atingând, în fine, Dunărea în punctul Turnu Măgurele-Islaz4. Astfel, Dacia Traiană îngloba Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. La nord, est şi vest, provincia Dacia se învecina cu teritoriile dacilor liberi.

La sfârşitul secolului al III-lea, stăpânirea romană în Dacia încetează prin aşa-numita „retragere aureliană" (271-274/275), anticipată însă de o serie de evenimente din timpul împăratului Gallienus.

Ca urmare a unor decizii şi acţiuni militar-administrative, Dacia este părăsită şi rămâne în afara graniţelor Imperiului, iar legiunile romane sunt deplasate în sudul Dunării : legiunea a XIII-a Gemina la Ratiaria (azi Arcar, în Bulgaria) şi legiunea aV-a Macedonica la Oescus (azi Ghighen, în Bulgaria). In aceeaşi zonă sud-dunăreană, posibil ca măsură compensatorie, împăratul Aurelian înfiinţează Dacia Aureliană. Urmările imediate şi negative ale retragerii romane — declinul accentuat şi rapid al civilizaţiei urbane şi al comerţului, precum şi suprimarea unor forme de organizare de tip roman — sunt, în acelaşi timp, şi factori înnoitori. Acum se creează un nou cadru politico-administrativ şi socio-cultural, în care se va dezvolta populaţia daco-romană.

Dovezile romanizării. Simpla existenţă a românilor şi a limbii române în zona nord- şi sud-dunăreană ar fi în măsură să suplinească orice alt tip de argument. Seria foarte bogată a dovezilor istorice şi arheologice nu trebuie însă ignorată: informaţii istorice cuprinse în texte antice, inscripţii latine (c. 7500 în Dacia şi în cele două Moesii), castre, fortificaţii, idilicii publice, locuinţe, cimitire, drumuri, tezaure monetare, ceramică, obiecte de uz casnic, decorative şi de podoabă sunt vestigii durabile şi sigure ale latinităţii.

ELEMENTUL AUTOHTON ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Limba latină, vorbită şi implantată de cuceritorii romani la nordul şi la sudul Dunării, s-a suprapus treptat peste limba populaţiei autohtone. Este de presupus că, într-o fază iniţială, cele două idiomuri au coexistat în spaţiul daco-moesic; ulterior însă, latina — expresie a unei civilizaţii superioare, dar şi a unei autorităţi oficiale — a asimilat limba traco-dacă. Au rămas urme care îi probează nu numai îndepărtata existenţă, ci şi participarea la procesul complex de constituire al limbii române. Situaţia se prezintă asemănător şi pentru alte limbi romanice; astfel, în istoria limbii spaniole, vechiul element iberic continuă să fie o enigmă.

Limba traco-dacilor alcătuieşte componenta autohtonă sau substratul limbii române.

4 D. Protase, idem, pg. 236-242, 250-255.6

Acest vechi idiom, dispărut de multă vreme, nu a fost conservat şi transmis prin texte. Pentru cunoaşterea fondului lingvistic autohton, dispunem de un număr mic, fragmentar şi incert de izvoare:

• 57 de nume dacice de plante medicinale incluse în tratate de botanică şi medicină de provenienţă greacă şi romană, ale unor autori din secolele I şi al III-lea (Dioscoride şi Pseudo-Apuleius); materialul, important cantitativ, este îndoielnic ca autenticitate a formelor (după toate probabilităţile, numai 10-15 denumiri botanice permit explicaţii etimologice şi semantice: aniarsexe „iarbă săracă", dyn „urzică", guolete „ghindă" (I. I. Russu, 1981, pp. 29-30);

• nume proprii (toponime, hidronime şi antroponime) conservate de inscripţii şi monede greco-latine; onomastica formează un material lingvistic relativ bogat (c. 2 000 de cuvinte), dar disparat şi greu de analizat ca semnificaţie;

• inscripţii traco-dace sau presupuse ca atare, gravate pe diferite obiecte: inelul de la Ezerovo (Bulgaria) prezintă un şir continuu de 61 de litere greceşti, ordonate pe 8 rânduri; acest text, ipotetic trac, cu scriptio continua, nu a putut fi încă segmentat în cuvinte şi, fireşte, nici citit; inscripţia Deceba-lusper Scorilo, ştampilată cu litere latine pe un vas de ceramică descoperit la Grădiştea Muncelului, este încă discutabilă.

În actualul stadiu al cercetărilor, principalul mijloc de identificare a elementului lingvistic autohton rămâne comparaţia între română şi albaneză. Multiplele paralelisme lexico-gramaticale se justifică, în primul rând, prin substratul comun, traco-dac pentru limba română şi traco-ilir pentru albaneză.

Investigaţia bazată pe metoda comparativă permite stabilirea vocabularului românesc de origine autohtonă, precum şi explicarea unor particularităţi gramaticale specifice.

Vocabularul de substrat conţine un număr restrâns de termeni, iar inventarul lor este diferit apreciat de specialişti; în general, cifrele oscilează între 84 şi aproape 200 de unităţi. Cercetări recente confirmă şi demonstrează faptul că aproximativ 90 de cuvinte din româna actuală continuă cu siguranţă elemente din limba populaţiei autohtone (Gr. Brâncuş, 1983). De reţinut şi ideea că acest strat lexical primar, relativ modest sub raport cantitativ, nu este nici periferic, nici neglijabil în structura lexicului românesc modern. Două fapte sunt grăitoare în acest sens:

• aproximativ 40 de termeni autohtoni fac parte din fondul lexical principal, ceea ce le atestă viabilitatea şi forţa de circulaţie;

• termenii autohtoni dezvoltă largi familii de cuvinte şi serii de nume proprii, ceea ce le atestă forţa şi productivitatea derivativă (Gr. Brâncuş, 1995). Astfel, substantivul de substrat copil a fost bază de derivare pentru copilaş,copilă, copiliţă, copilărie, copilăros, copilăreşte,a (se) copilări şi pentru antroponimele Copil(u), Copilău,Copiloiu, Copilescu, iar adjectivul bucur „frumos" a stat la baza verbului a (se) bucura şi de aici a cuvintelor bucurie şi bucuros; deosebit de importante sunt reflexele toponimice şi antroponimice Bucureşti, Lacul Bucura, Valea Bucurii/Bucur, Bucuraş, Bucurenci(u), Bucurescu, Bucureşteanu,Bucuroiu etc.

Din punct de vedere morfologic şi semantic, termenii de origine autohtonă formează câteva serii compacte de substantive concrete, referitoare la:

- om, casă, ocupaţii: argea, baci, brâu, buză, cătun, copil, gard, groapă, grumaz, guşă, moş, strungă, ţară, vatră;

- faună: balaur, barză, căpuşă, cioară, mânz, năpârcă, pupăză, raţă, şopârlă, ţap, viezure;

7

- natură (relief, floră): baltă, brad, brusture, coacăză, copac, mal, mazăre, măgură, mărar, pârâu.

Mai săracă este seria verbelor şi a adjectivelor de substrat (ciupi, scapără ; ciunt, searbăd).

Onomastica autohtonă se compune mai ales din hidronime: Ampoi, Argeş, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut,Şiret, Someş.

CONTINUITATEA GETO-DACILOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI Dovezi şi argumente

„Teoria continuităţii", fondată pe un ansamblu bogat de dovezi ştiinţifice, confirmă şi susţine faptul că, în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al III-lea şi secolul al XlII-lea, pe teritoriul romanizat al fostei Dacii, existenţa populaţiei daco-romane latinofone, apoi a

8

românilor, a fost neîntreruptă. Nu se verifică, aşadar, nici ipoteza exterminării populaţiei autohtone de către romanii cuceritori, nici vidul demografic în Dacia postaureliană.

Dovezile continuităţii, importante cantitativ, diverse şi concludente ştiinţific, sunt furnizate de istorie, arheologie, etnografie, filologie şi chiar de logică5. Enumerăm selectiv câteva dintre ele:

Dovezi istorice şi arheologice (D. Protase, 1966; Ligia Bârzu, 1979; N. Stoicescu, 1980; Idem, 1993; M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, 1995, pp. 330-349):

Istoriografi antici (Criton, medicul lui Traian, secolul al II-lea d. Cr., în Getica, şi îndeosebi Dio Cassius, c. 155-236, în Istoria romană) menţionează, cu referire la cel de al II-lea război de cucerire, din 105-106, „pactizări" ale dacilor cu romanii.

7 scene sculptate pe Columna lui Traian reprezintă, simbolic, asemenea acte de supunere şi nu de nimicire a dacilor.

15 corpuri de armată (cohorte), consemnate istoric, alcătuite din daci, au funcţionat în diferite zone ale Imperiului : Pannonia, Macedonia, Africa, Siria, Britannia, pe Tigru şi pe Eufrat; distrugerea dacilor nu era deci o realitate istorică.

Citatul din Breviarium ab Urbe condita de Eutropius (istoric din secolul al IV-lea), devenit referinţă şi argument celebru pentru „dispariţia" dacilor, nu permite interpretări trunchiate: Traianus, uicta Dacia, ex toto orbe Romano infiniîas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decibalis uiris fuerat exhausta („Traian, după înfrângerea Daciei, a strămutat acolo din întreaga lume romană o nesfârşită mulţime de oameni, pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele. Căci Dacia, datorită războiului îndelungat, fusese sleită de bărbaţii lui Decebal").

Afirmaţia „Căci Dacia, datorită războiului îndelungat, fusese sleită de bărbaţii lui Decebal"6 (subl. ns.) — argumentul central în negarea continuităţii — nu are autonomie sintactică şi semantică; ea concentrează numai cauza, nu şi concluzia enunţului anterior, în care se afirmă colonizarea paşnică a Daciei. În plus, textul, deşi formulat lapidar, evocă relativ limpede numai sacrificiul de luptă al ostaşilor daci, şi nu sacrificarea intenţionată, de către romani, a întregii populaţii autohtone.

în alte regiuni ale Imperiului (Galia, Peninsula Iberică), romanizarea a fost chiar mai limitată în timp, ceea nu a împiedicat formarea unor idiomuri neolatine.

Romanizarea oficială a Daciei a fost precedată şi urmată de perioade îndelungate în care, în acelaşi spaţiu geografic, s-a produs expansiunea limbii latine, precum şi a diverselor forme de cultură materială şi spirituală romană.

Inscripţiile latine descoperite în Dacia (aproximativ 4 000, mai multe decât în oricare dintre zonele vecine, datând din secolele I-al ffl-lea, apoi ceva mai puţin numeroase) oferă informaţii directe despre viaţa socială, administrativă şi material-spirituală a populaţiei. Totodată, ele sunt surse de cunoaştere şi chiar de reconstituire a toponimiei şi a antroponimiei specifice: apar, de exemplu, antroponime dace {Dizo, Mucatra, Scorilo, Tarsa), latine (Aelius, Geminus,

5 I. Coteanu, Istoria Limbii Române, Editura Academiei R.S.R. , Bucureşti, 1969, pg. 170-172.

6 D. Protase, Problema continuităţii în lumina arheologiei şi numismaticii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, pg. 83-90.

9

Marcelina, Valerius, Ingennus) şi mixte, indici ai interferenţelor etnice (Aurelius Daza)7.

Prin contrast, ipotetica strămutare în masă a românilor la sudul Dunării nu este susţinută de nici o probă materială sau scrisă.

„Tăcerea" izvoarele istorice mai târzii privind existenţa românilor este aparentă:— primele semnalări ale existenţei „vlahilor" în anul 976 (în cronica bizantină a lui

Kedrenos, din secolul al Xl-lea) şi apoi în anii 980 şi 1020 (în documente provenind de la împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul) fixează momentul deplinei individualităţi etnice a românilor;

— în secolul al Xl-lea, populaţia românească este amintită de Kekaumenos, într-o istorie bizantină, şi de Ana Comnena, în Alexiada;

— în secolul al XlII-lea, cronica anonimă maghiară Gesta Hungarorum atestă nu numai existenţa vlahilor, ci şi descendenţa lor romană: terram [Pannoniae] habitarent Sclaui, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum („pământul [Pannoniei] era locuit de slavi, bulgari şi blahi [vlahi], adică păstorii romanilor"); acelaşi document enumera bogăţiile Transilvaniei: ape, aur, sare;

— la începutul secolului al XlV-lea, în textul unui autor francez, scris la cererea lui Carol Robert şi a lui Carol de Valois, apar date istorico-geografice şi demografice despre regiunile central şi est-europene; vlahii, care formau un „popor mare" şi „răspândit", sunt amintiţi ca „păstori ai romanilor".

Difuzarea creştinismului de sursă latină la nordul şi la sudul Dunării, inclusiv în Dacia, începe în secolul al IV-lea (eventual mai devreme) şi se intensifică în secolul al V-lea. Se ştie că misionarii creştini propovăduiau credinţa în limba latină, semn neîndoielnic al existenţei unei populaţii puternic romanizate, latinofone şi neapărat stabile. Un astfel de misionar, episcopul Niceta din Remesiana (oraş din Dacia Mediterranea), a predicat în latină, aproximativ 50 de ani, în diverse zone ale Dunării de Jos.

Practica, la fel de veche, a daniilor către biserică este susţinută cu probe materiale convingătoare: donariumul (ofranda) din secolul al IV-lea, descoperit la Biertan (jud. Sibiu), conţine o inscripţie creştină, decupată pe o plăcuţă de bronz: Ego Zenovius votum posui („Eu, Zenovius, am depus ofranda"). Important este şi inventarul obiectelor cu însemne creştine: monograma lui Cristos şi mai ales sem-nul crucii apar incizate pe vase de lut sau stilizate în detalii ale unor obiecte de uz curent (de exemplu, opaiţe cu toartă în formă de cruce).

Din perspectivă arheologică, persistenţa civilizaţiei materiale nu poate fi concepută în afara continuităţii de populaţie. Dovezile arheologice, permanent completate, provin atât din zonele intens romanizate ale provinciei Dacia romană, cât şi din regiunile dace exterioare Imperiului (Crişana, Maramureş, Moldova de Nord, Bucovina); valoroasă documentar este desigur şi Scythia Minor (Dobrogea), aflată până în secolul al VII-lea sub tutela neîntreruptă şi necontestată a administraţiei romano-bizantine.

Din timpul stăpânirii romane şi din secolele următoare,se păstrează:— urme de aşezări omeneşti, cu locuinţe de tip bordei, la Obreja, Cristeşti, Caşolţ, Iernut,

Reci, Soporul de Câmpie, Verbiţa etc.;

7 Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română – Origini şi dezvoltare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pg. 127-136

10

— castre şi fortificaţii numeroase în sudul Munteniei, în Oltenia şi Banat;— cetăţi de pământ întărite, în Transilvania de exemplu, în zona fostelor voievodate ale

lui Gelu şi Glad; — ceramică, bine reprezentată şi păstrată, de factură dacică (lucrată manual) şi romană

(lucrată la roată), cu ornamentaţii specifice, sau olărie mixtă, cu elemente combinate, daco-romane;

— depozite de obiecte de uz casnic, unelte, arme, obiecte de cult creştin, podoabe de argint (din secolele al II-lea-alIII-lea);

— tezaure monetare romane, fhictuante ca bogăţie şi frecvenţă, dar acoperind cu probe numismatice secole de istorie (peste 4 000 de monede din secolele al II-lea-al III-lea;

— morminte şi cimitire de rit tradiţional, dacic (prin incinerare), din secolele al II-lea-al IlI-lea, la Alba Iulia, Caşolţ, Ighiu, Lechinţa de Mureş, Sighişoara, Ocna Sibiului, Sebeş, Soporul de Câmpie, Zlatna, dar şi din perioada postaureliană: Chilia-Argeş, Iernut, Lechinţa de Mureş, Sărăteni-Târgu Mureş, Soporul de Câmpie;

— morminte şi cimitire de rit roman (prin înhumare), din secolele al II-lea-al IlI-lea, la Soporul de Câmpie, sau cimitire daco-romane, din secolele al IV-lea-al VIII-lea, la Alba Iulia, Bratei, Moigrad, Noşlac, Reci; marile cimitire (Caşolţ, Soporul de Câmpie, Bratei), cu sute de morminte, indică zone demografice importante. ,

Dovezile lingvistice ale „stăruinţei" populaţiei romanizate în fosta Dacie sunt furnizate de diverse aspecte din evoluţia şi structura limbii române.

În dacoromână (nu şi în dialectele româneşti sud-dunărene) au supravieţuit cuvinte de origine latină, care desemnau realităţi specifice Daciei; termeni precum aur (< lat. aurum) sau păcură (< lat. picula < pix, picis) au rezistat numai în stânga Dunării, unde aurăritul şi exploatarea păcurii erau vechi îndeletniciri specifice. Persistenţa cuvintelor indică, în asemenea situaţii, vechimea şi persistenţa locuitorilor. Românii sud-dunăreni acoperă aceleaşi noţiuni — nelegate însă direct de o realitate importantă — cu împrumuturi mai târzii, din limbile vecine .

Conservarea, până astăzi, a unor vechi termeni latini {ai „usturoi" < lat. alium, june < lat. juvenis, nea „zăpadă" < lat. nivem, păcurar „cioban" < lat. pecorarius, pedestru „om sărman" < lat. pedester) numai în vestul teritoriului românesc actual confirmă permanenţa populaţiei de limbă latină în acele zone puternic romanizate .

Aceeaşi valoare probatorie, dar extinsă pentru întregul teritoriu dacoromân, o are componenţa etimologică a diverselor vocabulare specializate — agricol, păstoresc, creştin; ele sunt semne ale unei civilizaţii de tip rural şi ale unei populaţii romanizate sedentare. Sursa acestor termeni, indiferent de actuala lor apartenenţă la fondul lexical românesc — arhaic, regional sau curent —, este fundamental latină .

—terminologie agricolă: agru „ogor" < lat. agrum, ara< lat. arare, aratru „plug" < lat. aratrum, câmp < lat. campus, grâu < lat. granum, furcă < lat. furca, orz < lat. hordeum, paie < lat. pălea, semăna < lat. seminare, sămânţă< lat. sementia; -:

— terminologie păstorească şi de creştere a vitelor: capră< lat. capra, caş < lat. caseum, cal < lat. caballus,fân < lat. fenum, miel < lat. agnellus, mulge < lat. mulgere, nutreţ < lat. nutricium, oaie < lat. ovem, paşte < lat. pascere, păstor< lat. pastorem, păcurar „cioban" < lat.

11

pecorarius, păşune< lat. pastionem, porc < lat. porcus, staul < lat. stabulum, turmă < lat. torma;

— terminologie creştină: dumnezeu < lat. domine deus, mormânt < lat. monumentum, păcat < lat. peccatum, păgân< lat. paganus, preot < lat. presbyter, rugăciune < lat. rogationem, sânt „sfânt" < lat. sanctus, tâmplă „catapeteasmă" < lat. templum; inventarul este completat cu termeni descendenţi din elemente latine de origine greacă (biserică, boteza, blestema, înger) şi de numele unor sărbători creştine: Paşti, Sâmedru, Sânziene, Sântilie, Sânnicoară etc.

Dovezile prin raţionament nu pot fi nici ele ignorate: Cuceritorii romani n-au exterminat populaţia autohtonă în nici o parte a

Imperiului, iar o acţiune distructivă în Dacia ar fi fost, ca atare, neobişnuită. Dimpotrivă, Dacia — sursă importantă şi necesară de bogăţii pentru Imperiul Roman — a fost intens colonizată, cu colonişti deplasaţi aici din „toată lumea romană"

De asemenea, nu este de înţeles exodul în masă sau abandonarea completă a unui teritoriu cu condiţii favorabile de existenţă, ca efect al unei cauze insuficiente şi fragile: retragerea administrativă şi militară romană, ordonată de împăratul Aurelian.

Inexplicabilă ar fi, de altfel, şi revenirea, după secole, a aceleiaşi etnii pe teritoriul nord-dunărean părăsit odinioară; de altfel, din perspectivă istorică, deplasările masive de populaţie pe direcţia sud-nord sunt complet nespecifice, marile migraţii antice şi medievale confirmând numai două trasee: de la nord spre sud şi de la est spre vest .

CONCLUZII

Analiza atentă şi interpretarea corectă a documentelor cunoscute demonstrează justeţea tezei continuităţii, care susţine că, după desfiinţarea de către romani a puterii politice şi militare a lui Decebal, dacii au continuat să trăiască în mase compacte pe tot întinsul teritoriilor cucerite de Roma la nordul Dunării. Totodată, teoria roesleriană şi neoroesleriană despre nimicirea, scoaterea peste graniţe a majorităţii populaţiei băştinaşe sau menţinerea într-o permanentă izolare faţă de viaţa romană a unor enclave de daci, care vor mai fi rămas în cuprinsul Provinciei se dovedeşte a fi o teorie contrară logicii istorice şi lipsită de baza ştiinţifică necesară. În stadiul documentaţiei actuale, se ştie că grosul populaţiei dacice învinse nu a dispărut, ci a continuat să trăiască într-o situaţie social-economică şi politico-juridică inferioară faţă de elementele eterogene venite în noua provincie romană. În condiţiile impuse de noii stăpâni, localnicii daci

12

populau masiv ţinuturile rurale, dar nu lipseau nici în centrele urbane şi îndeosebi în teritoriile dependente de acestea.

Studiul minuţios al izvoarelor literare greco-romane pune clar în lumină faptul că nu se poate vorbi de ,,exterminarea" dacilor ca popor, ci numai de înfrîngerea şi supunerea lor, de pierderile mari în rîndul bărbaţilor capabili să poarte armele, pierderi suferite deci în timpul războaielor lui Decebal pentru apărarea independenţei ţării sale împotriva expansiunii romane. De asemenea, anumite scene controversate de pe Columna lui Traian, departe de a .simboliza plecarea populaţiei dacice din ţara sa de baştină subjugată de romani, arată de fapt întoarcerea acasă după terminarea ostilităţilor sau, poate, mutarea ei forţată din zonele muntoase în regiunile mai uşor de controlat de autorităţile civile şi militare romane. Pe Columnă nu se întîînesc scene cu deportări şi expulzări ale dacilor care s-au predat şi supus romanilor. Dimpotrivă, în această cronică figurată a celor două războaie dacoromâne apar tablouri care redau clemenţa împăratului şi a armatei romane victorioase faţă de cei învinşi.

Toponimia şi hidronimia dacică din spaţiul Provinciei, ca şi unele nume de triburi autohtone, sunt expresia fidelă a continuităţii elementului etnic indigen sub stăpînirea romană. Nu este de înlăturat nici ideea că romanii au putut traduce în limba latină numeroase nume de vechi localităţi dace, fenomen frecvent dealtfel în toate timpurile şi în multe locuri.

Numele personale traco-dacice din inscripţiile Daciei romane, deşi puţine la număr în comparaţie cu cele de altă origine, ca şi frecvenţa antroponimelor de Ulpius, Aelius, Auielius etc, care au înlocuit desigur nume de autentică factură locală dacică, pe de o parte, demonstrează fără urmă de indoială persistenţa băştinaşilor, iar pe de altă parte, sinteza etno-culturală dintre romanii învingători şi dacii învinşi, ilustrează integrarea localnicilor în romanitatea Imperiului.

Zecile de aşezări autohtone, care s-au descoperit şi se descoperă mereu pe întreg teritoriul Provinciei, stau mărturie că dacii şi-au menţinut multă vreme sub romani vechile lor forme de locuinţe şi tipuri de aşezări, care au fost supuse însă unei puternice influenţe romane, în general, inventarul arheologic al aşezărilor autohtone se dovedeşte a fi de factură romană provincială. Satele autohtone, unele continuîndu-şi existenţa pe aceeaşi vatră din epoca dacică, altele înfiinţate pe loc nou, ca rezultat al dislocării localnicilor în cadrul Provinciei, se prezintă cu mult mai modest decît ale coloniştilor. Se reflectă şi aici condiţia de inferioritate socială şi economică a populaţiei dace subjugate faţă de noii veniţi în cadrul stăpînirii romane.

Pe tărîm funerar-religios dacii de sub stăpînirea romană şi-au menţinut un fond de credinţe proprii şi principalele forme de înmormântare şi practici rituale din epoca Latene, împrumutând totodată tipuri sepulcrale incinerante din repertoriul roman provincial, ca şi unele credinţe şi obiceiuri din mitologia greco-romenă („obolul lui Charon"). Zestrea funerară a băşti-naşilor este în întregime de factură romană.

Multe familii băştinaşe s-au ridicat cu timpul la situaţii materiale mai bune, putând să-şi sporească în continuare comorile băneşti începute în vremea Daciei independente sau să-şi manifeste vechiul gust pentru podoabele de argint din epoca anterioară.

La potenţialul militar al Imperiului roman, populaţia din Dacia, în primul rînd cea autohtonă, a contribuit în cursul sec. II—III cu multe formaţii etnice, care au fost duse în diferite provincii, unde apar atestate epigrafic. Avem aici dovada elocventă că populaţia dacică era numeroasă şi viguroasă, capabilă să furnizeze armatei romane importante corpuri de trupă. Pentru existenţa unei puternice baze demografice autohtone în Provincia carpatică pledează şi

13

civilii sau militarii de origine dacică, dispersaţi, ca indivizi izolaţi sau în grupuri mai mici, în toate părţile Imperiului şi chiar la Roma.

Raporturile dintre noii stăpîni şi localnicii învins trebuie înţelese, pe de o parte, în contextul existenţei claselor şi păturilor sociale antagoniste, iar pe de altă parte în evoluţia şi transformarea lor firească pe linia integrării localnicilor în mersul general al vieţii romane provinciale. Fără îndoială că au existat în permanenţă situaţii de nemulţumire şi momente de încordare ori frămîntări sociale ale ţărănimii pauperizate sau a păturilor sărace urbane şi ale sclavilor. Documentele fac deseori aluzii la atare stări de lucruri pe timpul lui Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Commodus, dar din lipsa unor informaţii mai clare, evenimentele nu pot fi urmărite şi relevate în mod concret. Din indiciile documentare nu rezultă limpede, dacă este vorba de atacuri externe sau de revolte ale populaţiei nemulţumite din interior, provinciali şi autohtoni deopotrivă.

Încadraţi în viaţa economică şi socială romană ca principal factor de muncă, dacii din interiorul Provinciei au fost asimilaţi la romanitate în cele 17 decenii de efectivă şi continuă stăpânire a Ramei la nordul Dunării. Astfel, dacii formează o componentă etnică şi biologică de bază a fiinţei poporului român. Prin filieră romană, din limba dacică s-a transmis până astăzi în limba română un remarcabil lot lexical. Din procesul de simbioză daco-romană a rezultat şi o cultură materială şi spirituală de mixtură, dar puternic marcată de amprenta romană, în care se oglindeşte şi fenomenul de asimilare etno-lingvistică a autohtonilor. Romanizarea băştinaşilor în Dacia prezintă în desfăşurarea sa generală o mulţime de asemănări fireşti cu romanizarea altor popoare din cuprinsul statului roman, asemănări determinate de acţiunea factorilor de bază ai acestui proces istoric, dar în acelaşi timp ea se caracterizează printr-o serie de particularităţi, impuse de epocă, condiţiile locale specifice şi de baza social-etnică. Contopirea elementului autohton dacic într-un tot etnic şi lingvistic cu populaţia latinofonă venită din diferitele provincii ale Imperiului formează temelia solidă a dăinuirii romanităţii la Dunăre şi în regiunile carpatice. Procesul de romanizare în Dacia a fost mai intens şi mai rapid decât în alte părţi, a continuat şi s-a desăvârşit în vremurile de după Aurelian, pînă în sec. VI, ducând la formarea populaţiei daco-romane latinofone. La retragerea aureliană — în ciuda faptului că armata, administraţia, oamenii bogaţi şi cei legaţi prin interesele loţ vitale de statul roman au plecat la sudul Dunării — marea majoritate a acestei populaţii, îndeosebi cea din ţinuturile rurale, a rămas şi s-a extins în vechea Dacie, înfruntînd vicisitudinile perioadei migraţiilor şi constituind baza poporului român de astăzi.

BIBLIOGRAFIE

1. Ariton Vraciu, Limba Daco-Geţilor, Editura Facla, Timişoara, 1980.2. D. Protase, Autohtonii în Dacia – Dacia Romană, vol. I, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

14

3. D. Protase, Problema continuităţii în lumina arheologiei şi numismaticii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.

4. I. Coteanu, Istoria Limbii Române, Editura Academiei R.S.R. , Bucureşti, 1969.5. Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română – Origini şi dezvoltare, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1996.6. Strămoşii poporului român geto-dacii şi epoca lor, Editura Politică, Bucureşti, 1980.

15