SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE DEPARTAMENTUL DE RELATII INTERNATIONALE ŞI INTEGRARE

EUROPEANA MASTER:POLITICA ŞI ECONOMIE EUROPEANA

Petrolul - miza conflictelor din Caucaz. Studiu de caz – Cecenia

Profesor Prof Dr. Iulian Chifu

Masterand Toporjinschi Laurenţiu

Bucureşti 2008

Cuprins

Cuprins................................................................................................................................ 2 Introducere .......................................................................................................................... 3 Capitolul 1. Geopolitica şi istoricul zonei; repere temporal geografice ............................. 5

Geopolitica – repere generale ..................................................................................... 5 Metode în geopolitică ................................................................................................. 6 Despre securitate statală şi zonală............................................................................... 7 Cei cinci pilieri ai securităţii după Barry Buzan....................................................... 11 Securitatea energetică ............................................................................................... 14 Istoria spaţiului caucazian ca zona a variilor interese geopolitice............................ 19

Capitolul 2. Geopolitica petrolului în spaţiul caucazian................................................... 29 2.1. Geografia petrolului spaţiului caucazian. Implicaţii geopolitice. ...................... 29 2.2. Geopolitica gazului – poziţia Rusiei .................................................................. 41

Capitolul 3. Studiu de caz - Cecenia................................................................................. 47 3.1. Scurt istoric al Ceceniei ..................................................................................... 47 3.2. Importanţa şi locul Ceceniei în geopolitica spaţiului caucazian........................ 56

Concluzii ........................................................................................................................... 60 Bibliografie ....................................................................................................................... 62

Introducere

Scopul acestei lucrări. Petrolul devine un element din ce în ce mai important nu

doar pe pieţele bursiere ci şi în economie şi în politică. La sfârşitul războiului rece, atât

Statele Unite cât şi Rusia şi-au redefinit politicile referitoare la petrol, la resurse în

general.

"Statele Unite, ca unica superputere mondială, trebuie sa accepte responsabilitatea

pentru prezervarea resurselor mondiale de energie" - explica, în februarie 2001, un raport

al "Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale" ("Center for Strategic and

International Studies" - CSIS).1 Documentul estima ca cererea de energie, în primele

doua decenii ale secolului XXI, ar putea creste cu 50%.

Răspuns la acest fapt, Rusia a încercat de-a lungul timpului să îşi consolideze

poziţia mondială printr-o politică coerentă în domeniul gestiunii petrolului şi a gazelor

naturale. Maniera în care s-a făcut acest lucru, plecând de la zona Caucazului, face

obiectul lucrării de faţă.

Mai concret, această disertaţie îşi propune să analizeze politica Rusiei faţă de

Cecenia în particular şi faţă de zona din proximitatea Ceceniei în general. Ne interesează

geopolitica zonei din perspectiva intereselor referitoare la resursele energetice.

Maniera de lucru şi structura lucrării. Ne dorim să facem o prezentare

ştiinţifică a temei noastre şi pentru aceasta am ales o metodă inductivă, mai curând decât

una deductivă. Am vrut să ajungem la concluzii, nu să începem cu acestea. Ne propunem

plecăm în abordarea noastră de la general la particular, de la repere generale spre concret.

Primul capitol se vrea a fi un cadru general de discuţie. În consecinţă, plecăm de

la geopolitică analizând specificul zonei Caucazului. Suntem interesaţi de reperele

generale ale geopoliticii, de la metodele acesteia, punând în lumină maniera în care Barry

Buzan priveşte securitatea. Istoria spaţiului caucazian ca zonă a variilor interese

geopolitice marchează finalul primului capitol.

Intitulat geopolitica petrolului în spaţiul caucazian, cel de-al doilea capitol este

interesat de implicaţiile geopolitice din zonă şi de interesul Rusiei în această zonă.

1 A se vedea http://www.csis.org/ citat de Ziua http://www.ziua.ro/display.php?id=216915&data=2007-03-03

Studiul de caz face referiri la Cecenia ca exemplu de manifestare a unor interese

energetice. Analizăm pe rând maniera în care este văzut spaţiul cecen de către ruşi dar şi

de către americani, indieni sau chinezi. Aflate la final, concluziile şi bibliografia întregesc

viziunea de ansablu asupra problematicii tratate.

Limitele acestei teze. O primă limitare a acestei lucrări o constituie maniera de

lucru propusă. Considerăm că trebuie să înaintăm inductiv în cercetarea temei propuse. O

a doua limitare o constituie referirea constantă la geopolitică şi resurse energetice. În

sfârşit, nu putem să nu menţionăm scopul scrierii acestei teze, ceea ce constituie în sine o

limitare.

În concluzie, se poate spune că vom încerca o tratare ştiinţifică fără prejudecăţi în

ceea ce priveşte vreo opera, respectiv vreun autor. În plus vrem să facem o prezentare

structurata şi un expozeu comprehensibil şi mai ales acceptabil pentru orice cititor.

Capitolul 1. Geopolitica şi istoricul zonei; repere temporal geografice

Geopolitica – repere generale. La întrebarea ce este Geopolitica, răspunsurile

diferă: de la ştiinţă sau disciplină ştiinţifică la teorie, doctrină sau numai metodă. Denis

Touret, de exemplu, specialist francez în drept internaţional, o defineşte ca fiind o ştiinţă:

"Geopolitica este ştiinţa umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de

aparenţe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi umane care

condiţionează deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică

şi economică mondială"2.

Pentru geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea şi explicarea

rivalităţilor de putere privind teritoriile, rivalităţile naţionale"3. Tot ştiinţă o consideră şi

geopoliticianul american (de origine română) Ladis Kristof, unul dintre primii analişti

care au încercat reabilitarea domeniului: "Geopolitica ... are în centrul atenţiei

fenomenele politice şi încearcă să le dea o interpretare geografică şi, totodată, studiază

aspectele geografice ale acestor fenomene"4. De altfel L. Kristof este primul analist

american care a pledat pentru revenirea la termenul de Geopolitică, începând cu studiul

său din 1960. Acest lucru i s-a părut prematur unui veteran al studiilor politice americane,

Norman Pounds, autor al unei lucrări de referinţă în domeniu, intitulată Political

Geoghraphy, în care afirmă, în ediţia din 1969: "Dacă această carte este Geografie

Politică sau Geopolitică, numai cititorii vor putea răspunde. Reînvierea termenului de

Geopolitică de către Kristof este, probabil, prematură şi va rămâne aşa atâta vreme cât

multă lume asociază termenul cu inumana politică a celui de-al Treilea Reich"5.

Un alt american, P.O. Sullivan, consideră însă că "geopolitica este o disciplină

universitară care studiază geografia relaţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că sunt şefi de

state, fie organizaţii transnaţionale"6.

2 Denis Touret, Eléments de Géopolitique: puissance, pagina web 3 Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, 1993. 4 Ladis Kristof, The Origin and Evolution of Geopolitics, în "The Journal of Conflict Resolution", march, 1960, vol. IV. 5 Norman Pounds, în Introduction la "Political Geography", Second Edition, McGray, New York, 1972. 6 P. O. Sullivan, Geopolitics, St. Martin's Press, New York, 1986

Alţi analişti, între care Hervé Coutau-Bégarie, o apreciază a fi doar o metodă:

"Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece aceşti

doi termeni nu acoperă o realitate; geopolitica şi geostrategia nu reprezintă decât o

modalitate de abordare a acesteia. Într-adevăr, este vorba despre o metodă, despre un mod

de raţionament; nu se poate deci afirma că un anume eveniment aparţine geopoliticii; în

schimb se poate afirma că un anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în

termeni ce ţin de geopolitică şi geostrategie"7.

Având în vedere domeniile implicate şi suportul necesar pentru a explica

fenomenele ce incumbă Geopoliticii, consider că Geopolitica este, în fapt, o disciplină

ştiinţifică interdisciplinară, la graniţa dintre Geografie, Istorie, Ştiinţa Politică şi Ştiinţele

Sociale, care stabileşte relaţia dintre evenimentele politice şi spaţiul geografic, precum şi

distribuţia puterii pe Glob.

Metode în geopolitică

Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate, descrise de

către criticii curentului drept abordări obiective, care nu pun probleme, ale ontologiei şi

epistemologiei securităţii. Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în

studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat şi pe dimensiunea militară, şi abordarea

vastă a securităţii, ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor

militare şi nonmilitare.

Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii

sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă

de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi

epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi

măsurată şi analizată.

Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate.

Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea

este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă

din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontologie şi epistemologie subiective).

Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul 7 Hervé Coutau-Bégarie, Géopolitique-Géostratégie, http: www2.tvt.fr./fmes/Fonds_documentaire/Coutau_begarie_1195.htm

pozitivismului în studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic,

istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ. Adepţii postmodernismului

împărtăşesc preocupările constructiviştilor referitoare la ambiguitatea ontologiei

pozitiviste în studiile de securitate.

Între toate aceste curente de gândire se remarcă Şcoala de la Copenhaga, ai cărei

reprezentanţi - Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde - sunt adepţii lărgirii sferei de

definire a securităţii. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că

acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională

constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar,

pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi

propunerea unor noi modalităţi de studiu a inter-relaţionării domeniilor vieţii sociale.

Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui

obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime vastă, ce

poate include: actori nonstatali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea,

sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau

în diversitatea culturală.

Despre securitate statală şi zonală

În ultimii ani, trei factori au transformat substanţial analiza şi practica securităţii

naţionale: este vorba de declinul suveranităţii naţionale, creşterea fără precedent a

densităţii de interacţiune8 la nivel transnaţional şi explozia conflictuală a scenei

internaţionale, susţinută de dinamica identitară, unde globalizarea amplifică problemele

legate de securitate încât ele s-au transformat în preocupare naţională. Aceste constatări

ne permit să presupunem nişte schimbări notorii în cadrul dinamicii politicilor de

securitate şi cer o reexaminare analitică şi conceptuală care, în ultimă instanţă, are indicii 8 Conform lui Emil Durkheim, „creşterea volumului şi densităţii dinamice ale societăţilor modifică fundamental existenţa lor colectivă”. Prin volum, autorul desemnează numărul de unităţi sociale pertinente. Densitatea dinamică, este cantitatea, viteza şi diversitatea acceptată de tranzacţiile care se derulează în sânul unei societăţi. Ambele sunt capabile să provoace schimbări în interiorul unui sistem social şi să reordoneze distribuirea drepturilor şi obligaţiilor, însă de asemenea să creeze noi lacune. Limitele acestei idei este că densitatea interacţionară nu este întotdeauna utilă decât în plan intuitiv, iar E. Durkheim n-a specificat care sunt unităţile de măsurare ale „volumului”. Transpunând ideea de „volum” în relaţii internaţionale, „unităţile pertinente” pot fi mari puteri, statele, actorii internaţionali – organizaţii non guvernamentale, multinaţionale, individul, etc. Teoria densităţii de interacţiune permite de înţelege eroziunea de bază pe care se bazează sistemul internaţional ale unei epoci şi naşterea progresivă a unei ordini alternative.

în modul în care securitatea se învaţă, se gândeşte şi se practică. Pe de altă parte, agenda

de securitate naţională se extinde vizibil, incluzând o multitudine de ameninţări, de la

cele ecologice până la cele de ordin cultural.

În teoria relaţiilor internaţionale, conceptul de securitate naţională este foarte des

utilizat. Însă, studierea securităţii naţionale din perspectiva procesului de globalizare, cu

toate şansele şi oportunităţile pe care acesta le aduce, dar şi cu atât de numeroasele sfidări

impuse, este o necesitate care cere să se acorde acestui domeniu un vast spaţiu de

investigaţie. După Zbigniew Brzezinski, ecuaţia de securitate a lumii nu mai poate fi

gândită în afara supremaţiei americane, iar „sporirea securităţii globale este o

componentă esenţială a securităţii naţionale“9

În perioada războiului rece, ca formă de organizare a lumii şi de promovare a

bipolarismului, securitatea a fost văzută ca un derivat al problematicii puterii, ceea ce a

făcut ca ea să fie un concept subdezvoltat. Conceptualizarea ideii de securitate a cunoscut

o profundă transformare, mai ales în perioada de după 1989, când noţiunea „tradiţională”

a demonstrat că o concepţie redusă la capabilitate militară nu poate explica multitudinea

de factori care influenţează securitatea.

Superputerile au fost înlocuite cu puteri specializate pe domenii stricte, iar

prezervarea securităţii naţionale nu se mai realizează strict prin instrumentul militar, ceea

ce ne conduce la ideea că însuşi conceptul de securitate trece printr-un proces de

transformare, fiind orientat din ce în ce mai mult spre aspecte economice, politice şi de

mediu. Mai mult, se poate afirma că, din punct de vedere conceptual, dar şi operaţional,

au existat şi vor exista diferenţieri. Iar multiplele accepţiuni şi definiţii existente cu

privire la securitate ne conduc la concluzia că proiectarea acestei noţiuni pe plan naţional

relevă o anumită gradualitate a abordărilor. Din termenul de „securitate” au derivat în

teoria şi practica relaţiilor internaţionale o serie de concepte, precum: securitate

internaţională/mondială/globală; securitate continentală/regională; securitate

subregională; securitate colectivă; securitate naţională.

Etimologic, termenul de „securitate” provine din limba latină, unde securitas, -atis

înseamnă „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe

9 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geopolitice. Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic, p. 215.

care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol"10. În Oxford English Dictionary, noţiunea de

„securitate” este definită ca fiind „condiţia de a fi protejat sau de a nu fi expus unui

pericol, sentimentul de siguranţă sau de eliberare în absenţa pericolului”. Astfel,

securitatea reprezintă, la modul general, a fi la adăpost de orice pericol în corelaţie şi cu

existenţa unui sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui

pericol. Însă vom deosebi două tipuri de securitate: absenţa ipotetică a pericolului pentru

individ, societate, stat şi reala apărare a acestora de pericole, capacitatea de a face faţă

ameninţărilor.

În acelaşi timp, contiguitatea conceptelor de „securitate” şi „securitate naţională”

se află în strânsă legătură cu natura statului. În acest context, să examinăm sintagma

„securitate naţională” care este o reproducere din limba engleză a conceptului „national

security”, unde „naţiunea” nu semnifică „naţionalitate” sau un „grup etnic”, dar „popor”

sau „stat”11. De aceea traducerea, de fapt, a termenului american „national security” este

echivalentă cu „securitatea naţională” sau „securitatea statului”, desigur, trezeşte imediat

asocieri multiple şi se îndepărtează tot mai mult de esenţa sa. Statul acoperă în acelaşi

timp o idee, o instituţie şi o bază fizică, dar este în acelaşi timp o structură

organizaţională complexă, o colectivitate şi un instrument al politicii12. În acest sens,

statul este deci un instrument de promovare al securităţii înainte de a fi subiect sau

referent al securităţii. El este organul care asigură medierea între interesul naţional,

definit într-un mod unitar, şi interesele comunităţilor din cadrul său.

Referindu-ne la determinarea definiţiei securităţii naţionale, vom menţiona pe cea

din categoria unei viziuni realiste a politicii internaţionale în cadrul căreia obiectivul

statului este cercetarea puterii prin prisma interesului naţional. Spre exemplu, definiţia

propusă de Penelope Hartland-Thunberg evidenţiază că: „Securitatea naţională este

capacitatea unei naţiuni de a-şi urmări cu succes interesele naţionale, cum le concepe ea,

oriunde în lume”13. La fel şi autorul Giacomo Luciani, susţine că „Securitatea naţională

10 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Academia română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti: Ed.II „Univers enciclopedic”, p. 969 11 Albu Natalia, Influenţa procesului de globalizare asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova, Chişinău 2007 apud http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2007/6757/natalia_albu_thesis.pdf 12 Buzan B. Popoare, statele şi teama. Editura: Cartier, Chişinău, 2000, p. 65-96 13 HARTLAND-THUNBERG P. National Economic Security: Interdependence and Vulnerability în volumul Frans A. M. Alting von Geusau, Jacques Pelkmans (eds.), „National Economic Security”. Tilburg, John F. Kennedy Institute, 1982. – p. 287

este capacitatea de a rezista faţă de oricare agresiune externă”14. Pentru Frank N. Trager

şi Frank Simone „securitatea naţională este acea parte a politicii guvernamentale care are

ca obiectiv central crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protecţiei şi

extinderii valorilor vitale naţionale contra adversarilor existenţi sau potenţiali”15.

Definiţiile respective reflectă concepţiile şcolilor politice pe care le reprezentau toţi aceşti

autori şi de aceea ele au un caracter mai mult sau mai puţin restrictiv. Spre deosebire de

autorii menţionaţi, Arnold Wolfers stabileşte o distincţie în cadrul definirii conceptului de

securitate: „Într-un sens obiectiv, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor ce apasă

asupra valorilor dobândite; în sens subiectiv, ele desemnează absenţa fricii că aceste

valori vor fi atacate”16.

Pe de altă parte, definiţia propusă de F. N. Trager şi de Simone tăinuieşte un

caracter elitist şi birocratic al acestui concept. Ei tratează securitatea naţională ca un pur

instrument de promovare şi de extindere „a valorilor naţionale vitale”. Această idee poate

fi interpretată ca fiind o manifestare a unei dorinţe de putere imperialistă. Ca rezultat,

printre valorile naţionale este, cu siguranţă, ideologia de organizare a statului. Un stat, pe

măsură ce puterea sa creşte, poate aspira ca şi cultura sa şi modul de guvernare să

reprezinte modele de urmat pentru o mai bună dezvoltare economică şi socială. Din acest

punct de vedre, antiamericanismul, manifestat în unele regiuni ale Europei şi în ţările

Sudului, este în mare măsură bazat pe acest gen de resentiment.

Cercetând varietatea de abordări ale conceptului de securitate şi securitate

naţională, constatăm că noţiunea de interes naţional se poate regăsi – şi se regăseşte

adesea – în definirea conceptului de securitate. Din punct de vedere teoretic, legătura se

explică prin însăşi necesitatea logică a abordării complexe şi complementare a acestor

două noţiuni. Din punct de vedere practic, legătura dintre securitatea naţională şi interesul

naţional îşi găseşte explicaţia în noile tradiţii europene17. Aşa cum s-a menţionat anterior,

în perioada sovietică conceptele de securitate şi interes naţional nu au fost recunoscute

sau erau substituite cu un scop pretins mai înalt, cum ar fi: uniunea proletarilor din toată 14 Giacomo L. The Economic Content of Security în Jurnal of Public Policy, vol. 8, nr. 2, 1989. – p. 151-173. 15 Toma A. Globalizarea: provocări, riscuri şi pericole. Chişinău, 2005, p. 36 16 Wolfers A. Discord and Collaboration: Essays on International Politics, Baltimor (Md.) Jons Hopkins University Press, 1965., p. 159 17 Pîntea I. Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru interesele naţionale de bază ale Moldovei.în Securitatea şi apărarea naţională a Republicii Moldova. ARC: Chişinău, 2002. p. 41

lumea sau victoria revoluţiei socialiste mondiale. Modificările profunde de pe continentul

european după ’90 încoace au impus pe primul plan căutarea unor noi modele de

comportament şi convieţuire a naţiunilor europene, preocupându-se, în primul rând, de

securitatea internaţională şi regională în corelaţie cu interesele sale naţionale. De

asemenea, interesul naţional este factorul ce stă la baza consensului naţional, a coeziunii

sociale şi a obedienţei populaţiei. Aceasta pentru că, atunci când este vorba de interesul

naţional, toţi cetăţenii ţării sau marea lor majoritate sunt de acord să depună eforturi

susţinute pentru atingerea unor obiective strategice, să acţioneze uniţi şi solidari în

aceeaşi direcţie, să se supună conştient măsurilor adoptate de guvernanţi pentru a asigura

dezvoltarea durabilă şi securitatea ţării. De aceea, astăzi, găsim în concepţiile de

securitate ale statelor formulări cu referire la interesele lor naţionale şi strategii de

protejare a acestora. Ca urmare, ambele concepte presupun un oarecare efort al naţiunii,

care nu sunt lipsite de pericole şi riscuri.

Cei cinci pilieri ai securităţii după Barry Buzan

Barry Buzan, face o distincţie clară între dimensiunea militară a securităţii şi cea

nonmilitară18. Potrivit concepţiei acestuia se disting:

- dimensiunea militară se referă la interacţiunea reciprocă a capabilităţilor armate

ofensive şi defensive ale statelor cu percepţiile acestora vis-à-vis de intenţiile celorlalţi

actori;

- dimensiunea politică are în vedere stabilitatea organizaţională a statelor, a

sistemelor de guvernare şi a ideologiilor ce le conferă legitimitate;

- dimensiunea economică include accesul la resursele, finanţele şi pieţele necesare

menţinerii unui nivel acceptabil de bunăstare şi putere al statului respectiv;

- dimensiunea socială constă în sustenabilitatea, în condiţii acceptabile de

evoluţie, a pattern-urilor tradiţionale de limbă, cultură, religie, identitate naţională şi

obiceiuri;

- dimensiunea de mediu desemnează întreţinerea biosferei planetare şi locale ca

sistem esenţial de suport al existenţei umane.

18 Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000

Toate aceste dimensiuni ale securităţii comportă mai multe aspecte. Astfel,

dimensiunea politică vizează atât relaţia dintre stat şi cetăţenii săi, cât şi relaţiile

internaţionale ale statului respectiv. De asemenea, dimensiunea economică are în vedere

fundamentarea economică a puterii militare, dar şi componenta pur economică a

securităţii la toate cele patru niveluri ale sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim

nivel este şi cel vizat de dimensiunea socială a securităţii: securitatea statului este extrem

de importantă, însă nu poate fi realizată fără a avea la bază securitatea indivizilor. În fine,

dimensiunea de mediu, o problemă mai nou aflată în studiu, include trei aspecte ce nu pot

fi ignorate: problemele de mediu cauzate de război, resursele naturale a căror posesie

poate naşte dispute internaţionale şi catastrofele naturale.

Autorul Barry Buzan în renumita sa lucrare „People, States and Fear” lărgeşte

considerabil câmpul de analiză şi aplicare a conceptului de „securitate” şi „securitate

naţională”, susţinând că „în cazul securităţii, discuţia constă în a scădea ameninţările. În

contextul sistemului internaţional, securitatea desemnează capacitatea statelor şi

societăţilor să-şi păstreze autonomia identităţii şi integrităţii lor funcţionale”19. Este

important de remarcat faptul că acest autor abordează problema interdependenţei dintre

ameninţările interne şi externe ale securităţii naţionale, ceea ce este actual în contextul

procesului de globalizare.

În legătură cu această problemă, într-o analiză recentă, autorul Mohammed

Ayoob, discutând pe tema diferenţelor dintre statele în curs de dezvoltare şi cele

dezvoltate, afirmă că există cel puţin două viziuni diferite despre securitate, structurate pe

axa diferenţierii scenei internaţionale în Nord, ţările bogate şi Sud, ţările sărace. Această

distincţie este problematică, dar este deseori folosită pentru a ilustra diviziunea

aproximativă a lumii în agenţi cu putere şi agenţi fără capacităţile materiale care să

susţină şi să proiecteze puterea. Această diferenţiere este importantă, deoarece concepţiile

despre securitate variază de la un context la altul. În acelaşi timp Ayoob propune o

viziune mai restrânsă a securităţii şi revine la ideea că securitatea este determinată de

soliditatea internă a statelor20.

19 Buzan B. Popoare, statele şi teama. Editura: Cartier, Chişinău, 2000, p. 18-19 20 Ayoob M. Defining Security: A Subaltern Realist Perspective în „Critical Security Studies”, sous la dir. de Keith Krause et Michael C. Williams, Minneapolis: Borderlines, University of Minnesota Press, 1997. – pp. 125.

Un alt element important introdus de Barry Buzan, exponentul „Şcolii de la

Copenhaga”, în analiza securităţii este departajarea statelor în state puternice (cu un grad

avansat de coeziune politică şi socială) şi state slabe (cu legitimitate internă scăzută şi

control fragil asupra instituţiilor puterii). Aceste nuanţe sunt vitale pentru a înţelege

natura securităţii şi securităţii naţionale şi faptul că statele reacţionează la pericole şi

ameninţări în funcţie de vulnerabilităţile pe care le au. În acest context , vom menţiona şi

definiţia lui Dominique David care propune abordarea securităţii „în sensul mai larg al

termenului [...], ca o stare a unui subiect care se estimează neameninţat de un oarecare

pericol, sau gândeşte la mijloacele de a răspunde la pericol, dacă el poate deveni

actual”21. Astfel, problema analitică a securităţii naţionale poate să se articuleze în jurul

termenului de ameninţare.

Dincolo de toate aceste definiţii, securitatea rămâne, totuşi, o problemă esenţială a

existenţei societăţii umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important şi în

documentele oficiale ale unor organizaţii internaţionale. Ultimii ani sunt marcaţi de

dorinţa ONU de a reformula conceptul de securitate22. În acest sens, Secretarul General a

organizat în 2003 un panel format din 16 specialişti din diverse ţări, a cărui principală

sarcină a fost de a formula şi recomanda măsuri clare şi eficiente pentru acţiunile

colective, pe baza unei analize riguroase a viitoarelor ameninţări la adresa păcii şi

securităţii.

Este evident că evoluţia mediului de securitate la începutul secolului al XXI-lea a

influenţat şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate. Organizaţia

Tratatului Atlanticului de Nord23, considerând că provocările la adresa securităţii sunt

globale, optează pentru cooperare globală ca unic răspuns eficient. Uniunea Europeană,

în ultimul deceniu, s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de

securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht, lansând în anul 2003 Strategia

de Securitate Europeană. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document,

identifică unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi pe care, însă, le enumeră fără a le

explica.

21 Domenique D. Sécurité în Dictionnaire de stratégie, sous la dir. Thierry de Montbrial, Jean Klein Paris, 2000., p. 501 22 Carta Naţiunilor Unite, apud: http://www.un.org/aboutun/charter/index.html. 23 Manualul NATO. Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001. – 564 p.

Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună

pentru Integrarea Apărării Europene (2004). Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare

în Europa, la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua

arhitectură europeană prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor şi

gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea încrederii şi a

securităţii; cooperarea pe plan economic, cultural, umanitar şi ecologic; conceptualizarea

unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepţia de securitate a

OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană24. Organizaţiile menţionate

oglindesc un construct alternativ de securitate, este vorba de o reţea de aranjamente

regionale de securitate colectivă.

Securitatea energetică

Economiile moderne dezvoltate sunt evident dependente de asigurarea unei

aprovizionări cu energie – atât din punct de vedere al cantităţilor garantate, cât şi al unor

preţuri stabile. În anii 70 ai secolului trecut preţul ţiţeiului s-a mărit de patru ori. De

atunci s-a constatat că „întreruperile bruşte ale furnizării pot avea consecinţe majore nu

numai economice, ci şi politice. Astăzi, strâmtorarea la nivelul pieţei petrolului şi

recentele creşteri de preţuri, fără a mai aminti de ameninţarea producerii de atacuri

teroriste împotriva elementelor de infrastructură de importanţă majoră, au făcut ca

securitatea energetică să devină, din nou, un aspect cu o importanţă strategică”25.

Alt concept esenţial în analiza de securitate este acela de risc iar securitatea

energetica trebuie privita din prisma riscului: ce se întâmpla daca statul “X” nu îşi mai

poate acoperi nevoile energetice?. Optăm pentru o definiţie sociologică a riscului: o

expresie fie a nedeterminării structurale a realităţii (caracterul probabilist obiectiv al

evenimentelor), fie al incertitudinii, al insuficienţei cunoştinţelor noastre despre procesele

reale. În domeniul securităţii naţionale, riscul exprimă posibilitatea ca starea de

normalitate să se deterioreze, făcând loc unor factori activi sau potenţiali, ce pot afecta în

sens negativ starea de securitate, mediul de securitate.

24 Carta pentru Securitate Europeană, apud: http://www.osce.org/docs/english/1990- 19997summits/istachart99e.htm. 25 http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/special1.html

Mai mult, avansând ipotetic de la starea de securitate la cea de insecuritate sau

parcurgând paşii transformării riscului în ameninţare, se poate vorbi şi despre existenţa

ameninţărilor şi a pericolelor. Pericolul poate fi definit drept caracteristică a unei acţiuni

sau inacţiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăţi, persoanelor sau bunurilor

acestora. În acest sens concepem securitatea energetică.

Dimensiunea economică, poate avea în vedere fundamentarea economică a puterii

militare, dar şi aspectul pur economic al securităţii la toate cele cinci niveluri ale sale.

După părerea economistului V. Senceagov: „Esenţa securităţii economice poate fi

definită ca o stare a economiei şi instituţiilor de putere prin care se asigură protecţia

garantată a intereselor naţionale, dezvoltarea generală orientată social a statului,

potenţialul militar suficient, chiar şi în cazul dezvoltării mai puţin favorabile a proceselor

de ordin extern şi intern”26. Astfel, securitatea economică se referă la capacitatea statului

de a avea acces la resurse strategice, la spaţii necesare pentru a menţine puterea sa şi buna

sa existenţă nu numai în condiţii de pace, ci şi de război27. Pentru realizarea unei

securităţi economice este necesară instituirea unui sistem de protecţie a resurselor

economice, a invenţiilor, a locurilor şi zonelor de interes strategic. În acest context,

posesia, disponibilitatea şi utilizarea efectivă a resurselor naturale, în special a celor

energetice, reprezintă o sursă de tensiuni, crize sau chiar conflicte. Iar realizarea

securităţii şi apărării naţionale depinde hotărâtor de resursele economice de care ţara

respectivă depinde la un moment dat, cu atât mai mult în condiţiile globalizării, când

puterea economică este cea mai importantă în desemnarea rolului unei naţiuni.

În acest context trebuie analizat rolul pe care îl vede pentru sine NATO în privinţa

securităţii energetice. „Consiliul Nord Atlantic a organizat deja o sesiune cu experţii

naţionali. NATO are responsabilitatea de a discuta orice subiect care îi preocupă pe aliaţi

şi, întrucât unii dintre ei sunt în mai mare măsură dependenţi decât ceilalţi, este firesc ca

aceştia să dorească abordarea acestui aspect la nivelul structurilor NATO.

Trebuie spus clar încă de la bun început că astfel de discuţii şi consultări nu

implică realizarea automată a unui acord asupra faptului că NATO va acţiona şi că

NATO nu va pretinde asumarea unui rol conducător în domeniul securităţii energetice.

26 Natalia Albu, op cit , p. 21 27 Manafu A. Securitatea naţională şi războaiele economice în „Gândirea Militară Românească”, nr. 2/1998. – pp. 4-9.

Este evident că protecţia elementelor de infrastructură de importanţă crucială sau

opţiunile de răspuns în cazul producerii crizelor care presupun folosirea forţelor militare

reprezintă doar o parte a întregului pachet de iniţiative necesar în vederea garantării

securităţii aprovizionării cu energie. De exemplu, există deja un număr de iniţiative ale

ţărilor G8, UE, Agenţiei Internaţionale pentru Energie şi ale altor grupuri, care vizează

sporirea securităţii energetice. Acestea se axează pe asigurarea unei acceptări universale

mai largi a Cartei Energiei, deschiderea pieţelor pentru investiţiile străine şi reducerea

dependenţei noastre faţă de combustibilii fosili, aşa cum vorbea recent preşedintele Bush

despre scăderea „dependenţei de petrol” a Americii.”28

Este deci nevoie să se dezvolte un sistem de transport care să nu fie într-o măsură

prea mare dependent de petrol, prin dezvoltarea pe bază comercială a surselor alternative.

Trebuie de asemenea să se diversifice reţeaua de conducte. Totodată, pentru a minimaliza

efectele unei potenţiale întreruperi în aprovizionare şi a spori securitatea energetică

trebuie create legături strânse cu alte ţări producătoare. Aceste relaţii bune vor reduce

actuala dependenţă a numeroase ţări consumatoare faţă de numai unul sau doi producători

de petrol sau gaze. În ceea ce priveşte rolul crucial al Orientului Mijlociu, acţiunile pentru

realizarea unei păci viabile şi durabile în această regiune a devenit nu numai o prioritate

politică, ci şi una a securităţii energetice.

Având în vedere toate acestea, „NATO deţine totuşi potenţialul de a aduce

valoare adăugată la eforturile internaţionale vizând îmbunătăţirea securităţii energetice în

câteva domenii de nişă şi de a aborda câteva situaţii specifice. Consider că există patru

domenii posibile pentru implicarea NATO”29.

Din perspectiva Rusiei securitatea energetică are un rol foarte important.

Prioritatea absoluta, stabilita chiar de Kremlin, a fost „securitatea energetică globală“, în

privinţa căreia UE îşi pune serioase probleme după incidentele ruso-ucrainene de la

începutul acestui an, ale căror efecte au fost resimţite până în Italia şi Marea Britanie.

„Pentru ca tot a declarat problema energetica drept esenţa mandatului sau la

preşedinţia G8, Rusia urma sa fie somata de europeni sa dea dovada ca îşi respecta

angajamentele asumate în trecut. Oficialităţile europene urmau sa o încurajeze, în acest

28 http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/special1.html 29 Ibidem

sens, printr-o serie de avantaje financiare, sa-şi liberalizeze industria gazelor naturale,

astfel încât Vestul sa nu mai rişte situaţii precum cea din ianuarie, când sistarea livrărilor

ruseşti către Ucraina a lăsat multe case occidentale în frig.

Printre ofertele europene se numără şi una franceza, prin care Moscovei urmau sa

i se garanteze contracte energetice pe termen extins şi susţinere la Banca Mondiala şi alte

organisme internaţionale, pentru finanţarea unor noi conducte de gaze spre tarile UE”30.

Potrivit unor experţi, această ofertă reprezintă un pariu interesant. Pe de o parte,

Rusia nu ar avea interesul sa se împrumute şi mai mult pentru construcţia de noi

conducte, altele fiind priorităţile sale. Pe de alta parte, un refuz ar echivala cu respingerea

obiectivelor pe care ea însăşi le-a stabilit drept prioritare pentru preşedinţia actuala a G8.

SUA sunt foarte interesate de securitatea energetică. „Statele europene încearcă să

atragă NATO în problema energetică din două mari motive: pe de o parte, UE speră că,

atrăgând SUA în problema securităţii energetice, va putea să folosească influenţa acestora

pentru a contracara influenţa Moscovei. Aşa cum raporta Itar Tas miercuri 15.11, Rusia

refuză să ratifice Charta Energetică pe care UE o promovează întrucât consideră că

aceasta o dezavantajează în ceea ce priveşte câştigurile pe care le va înregistra Federaţia.

Dacă analizăm documentele UE, vom vedea că se vorbeşte mai mult despre o „securitate

a aprovizionării” (security of supply), în timp ce documentele altor organizaţii, precum

G8 sau alte organisme aparţinând US şi NATO, de exemplu, discută într-adevăr despre

„securitate energetică” (energy security) în general”31. Un raport redactat în martie 2006

de CRS pentru Congresul SUA afirmă că există, într-adevăr, o problemă energetică şi că

aceasta poate fi tratată în termeni de securitate, cu amendamentul că există două puncte

de vedere privind abordarea şi soluţionarea ei: „a market solution”, din punctul de vedere

al UE, şi un posibil „allied concern”(o preocupare a aliaţilor) conform NATO, întrucât

foarte multe state din UE au şi statutul de membre NATO.

Uniunea Europeană, pe de altă parte, îşi pregăteşte planurile pentru a îşi asigura

securitatea energetică. Este vorba, pe de o parte, un plan energetic amplu şi bine definit

cu Rusia. Uniunea Europeană caută însă şi furnizori alternativi de energie, din dorinţa de

a nu miza totul pe o singură carte.

30 http://www.sfin.ro/articol_4033/rusia_stabileste_prioritatile_securitatii_energetice_mondiale.html 31 http://www.infopolitic.ro/imagini/documente/Infopolitic_news37.pdf

„Raportul Uniunii Europene avertizează asupra potenţialelor probleme care pot

apărea în cazul creşterii importurilor energetice din zone politic instabile. Autorii

raportului menţionează problemele apărute deja în momentul în care furnizorii majori au

folosit livrările de combustibili drept mecanism de intervenţie politică.

În limbaj diplomatic, se poate aminti de criza născută de întreruperea livrărilor de

gaz rusesc către Ucraina din iarna trecută, criză care a dat fiori întregii Europe.”32

Iar Rusia este, în momentul de faţă, cel mai important furnizor de energie al

Uniunii Europene, gazul rusesc de exemplu reprezentând un sfert din importurile totale

de metan din UE. Iar Rusia, pe de o parte, are nevoie de masive investiţii străine pentru

explorarea şi prospectarea rezervelor sale de hidrocarburi.

Pe de altă parte însă, Rusia refuză să îşi deschidă pieţele energetice, în special cele

legate de transportul hidrocarburilor, către investitorii străini. Pentru a putea rezolva

aceste probleme, în prezent Uniunea Europeană pregăteşte un amplu pact energetic

pentru Rusia care ar trebui să reglementeze foarte clar relaţiile bilaterale viitoare în acest

domeniu.

Fokion Fotiadis, oficial al Comisiei Europene care lucrează în probleme de

politică externă spune că că Uniunea Europeană şi Rusia sunt şi vor rămâne

interdependente33.

Cecenia a devenit punctul cheie al conductelor petroliere ruseşti. Ea reprezintă de

asemenea un punct de intersectare a traseelor gazelor naturale care vin atat din Rusia cat

şi din Asia Centrala. Rezervele de petrol din Cecenia şi Ingusetia pot fi estimate la 60 de

milioane de tone. Aceste rezerve sunt suficiente sa susţină producţia de petrol ruseasca pe

termen lung.

„Autorităţile ruse vor sa controleze direct, sau printr-o conducere locala fidela

Moscovei, desfăşurarea proiectelor pentru construcţia unei conducte ce începe de la

câmpurile petroliere din Kazahstan până la portul Novorosiisk, la Marea Neagra. Japonia,

care depinde total de importurile de petrol, curtează asiduu Moscova în vederea

implementării unii proiect gigant, în valoare de 7 miliarde de dolari, care sa lege zona

siberiana de ţărmurile nipone printr-un sistem complex de conducte de transport de

32 http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060606_ue_energie.shtml 33 ibidem

aproximativ 4.000 km.”34 Cu o producţie de aproximativ 9 milioane de barili pe zi şi cu

1,5 miliarde de dolari lunar încasaţi din exporturile de ţiţei, Rusia bate la uşile OPEC

pentru a deveni membru cu drepturi depline, întărindu-şi totodată complexul militar-

industrial.

Se poate spune că securitate naţională în condiţiile actuale nu poate fi realizată

decât pe un suport economic bine definit, cu suficiente premise materiale, umane,

financiare sau ştiinţifice.

Cu alte cuvinte, în concluzie, a înţelege securitatea naţională înseamnă a înţelege

naţiunea în complexitatea şi dinamismul său, din multiple puncte de vedere: militar,

politic, economic, social etc. „Starea de securitate a unei naţiuni decurge din capacitatea

ei de a-şi satisface necesităţile în modalităţi care să nu-i afecteze reproducerea, care să nu

genereze raporturi dezavantajoase cu alte naţiuni şi care să susţină conlucrarea cu

celelalte naţiuni pentru soluţionarea aspectelor problematice globale, regionale şi proprii

în modalităţi care nu induc dezechilibre şi stări conflictuale.”35

Nu întâmplător un studiu al ONU36 făcea următoarea apreciere: „Importanţa

energiei pentru industrie în ansamblul său şi rolul vital al petrolului ca sursă de energie şi

ca produs indispensabil pentru activităţile militare par a fi contribuit la transformarea

problemelor energiei într-un element fundamental al securităţii”. Pe scena internaţională,

tendinţele economice şi politico-militare sunt interdependente şi fără îndoială că există o

legătură (nu numai corelativă, dar şi cauzală) între deţinerea, aprovizionarea, cererea şi

utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică şi accesul la ele, afacerile

regionale şi globale privind securitatea37.

Istoria spaţiului caucazian ca zona a variilor interese geopolitice

Caucazul este o regiune între Marea Neagră şi Marea Caspică, incluzând Munţii

Caucaz şi câmpiile înconjurătoare. „Naţiunile pe care le regăsim în zona caucaziană a

zilelor noastre sunt: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Pe pantele nordice ale Munţilor

34 http://www.bogdan-george-radulescu.ro/librarie/nodul_gordian.pdf 35 F. Tobă „Decizia politică şi securitatea naţiunii”, Ed. Licorna Bucureşti 2003 p 122. 36 Anastasiei, Traian, Consideraţii privind corelaţia „securitate - economie”, în volumul Seminarului cu participare internaţională al CSSAS „România - membru al Alianţei Nord-Atlantice”, 3-4 iunie 2004, Ed. U.N.Ap., Bucureşti, 2004, p. 102. 37 http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/resursele_energetice_şi_mediul_de_securitate.pdf

Caucaz se află Federaţia Rusă cu subdiviziunile ei administrative: Ţinutul Krasnodar,

Ţinutul Stavropol şi republicile autonome: Adîgheia, Karaciai-Cerkessia, Kabardino-

Balkaria, Osetia de Nord, Inguşetia, Cecenia şi Daghestan.

Trei entităţi politic-naţionaliste din zonă revendică independenţa, dar nu sunt

recunoscute de instituţiile internaţionale: Abhazia, Nagorno-Karabah şi Osetia de Sud.

Caucazul este unul dintre cele mai diversificate locuri de pe Pământ din punct de vedere

cultural şi lingvistic”38.

Caucazul (Caucazia) este din punct de vedere geografic parte din Asia, dar din

punct de vedere cultural şi istoric este considerat de multe ori ca parte a Europei. Partea

sudică a Caucazului este cunoscută şi sub numele de Transcaucazia.

În secolul al XIX-lea, „Marele joc“, (expresie devenită celebră prin romanul lui

Rudyard Kipling, Kim,)39 desemna lupta de influenţă dintre marile puteri, asemănătoare

în numeroase aspecte cu cea de astăzi. În acea vreme, miza erau „Indiile“, bijuteria

coroanei britanice râvnită de Rusia imperială40. Confruntarea a durat un secol şi s-a

încheiat în 1907, când Londra şi Sankt Petersburg s-au înţeles asupra împărţirii zonelor

de influenţă, aşezând între ele un stat-tampon: Afganistanul41. Acordul se va menţine

până în 1991. „Metodele şi ideile care ghidează acţiunea marilor puteri s-au schimbat,

actorii nu mai sunt aceiaşi, dar obiectivul final rămâne valid: colonizarea, în diverse

moduri, a Asiei Centrale în vederea neutralizării reciproce. Desigur, gazul şi petrolul sunt

râvnite ca atare, dar şi ca instrumente de influenţă“, explică Muratbek Imanaliev, fost

diplomat kirghiz (şi odinioară sovietic), preşedinte al Institutului pentru Politici Publice

de la Bişkek (Kîrgîzstan).

De la prăbuşirea URSS, noile state văd în petrol un mijloc de a-şi alimenta

bugetul şi de a-şi întări independenţa faţă de Moscova. La sfârşitul anilor ’80, societatea

americană Chevron pusese deja ochii pe zăcământul de la Tenghiz, unul din cele mai

38 http://ro.wikipedia.org/wiki/Caucaz 39 http://www.monde-diplomatique.ro/Din-Caucaz-în-Asia-Centrala-marele.html 40 Teoria „heartland“ aparţine britanicului Halford Mackinder. Părinte al geopoliticii contemporane, Mackinder imaginează planeta sub forma unui ansamblu în centrul căruia se află continentul eurasian, „heartland“. Dominaţia lumii se bazează pe supremaţia acestui „pivot geografic al planetei“. Mackinder considera că Rusia, stăpân al „heartland“ prin poziţia sa geografică, deţinea superioritatea strategică în raport cu Marea Britanie, putere maritimă. apud ibidem 41 Peter Hopkirk, The Great Game, On secret service în Central Asia, Oxford Universty Press, New York, 1991. Un rezumat concis şi clar, dintr-o perspectivă atât istorică, cât şi actuală, Boris Eisenbaum, Guerres en Asie centrale, Luttes d’influences, pétrole, islamisme et mafias, 1850-2004, Grasset, Paris, 2005.

bogate din lume, situat în vestul Kazahstanului. În 1993, societatea reuşise să obţină o

participaţie de 50%. De cealaltă parte a Mării Caspice, preşedintele azer Gaidar Aliev

semna, în 1994, împreună cu câteva firme petroliere străine, „contractul secolului“ pentru

exploatarea câmpului Guneşli-Şirag-Azeri. Rusia este departe de a fi mulţumită: petrolul

caspic îi scapă de sub control. Prin urmare, ea opune autorităţilor de la Baku absenţa unui

statut juridic clar al Mării Caspice, despre care nu se ştie dacă este mare sau lac. Moscova

sperase că relaţiile cu preşedintele Aliev urmau să fie mai uşoare decât cu predecesorul

său, primul preşedinte al Azerbaidjanului independent, naţionalistul anti-rus Albufaz

Eltchibey, răsturnat printr-un puci în iunie 1993, cu câteva zile înainte de semnarea unor

contracte importante cu societăţi anglo-saxone. Fin cunoscător al maşinăriei sistemului

sovietic, Gaidar Aliev, fost general KGB şi fost membru al Politburo, a negociat în secret

cu petroliştii ruşi sperând să găsească o cale de înţelegere cu Moscova: Lukoil obţine

astfel 10% din consorţiul Guneşli-Şirag-Azeri. Estul şi Vestul încep să-şi smulgă unul

altuia zăcămintele zonei.

În anii ’90, pentru a-şi justifica intrarea în bazinul caspic, Statele Unite au umflat

estimările rezervelor de hidrocarburi aflate aici. Se vorbea atunci de 243 de miliarde de

barili de petrol. Puţin mai puţin decât Arabia Saudită! Se consideră astăzi, într-un mod

mai raţional, că rezervele se ridică la 50 de miliarde de barili de petrol şi la 9,1 trilioane

de metri cubi de gaz, adică între 4 şi 5% din rezervele mondiale. Statele Unite nu au

ezitat să recurgă însă la o asemenea cacealma, pentru că „doreau să construiască cu orice

preţ BTC (oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan). Au făcut tot ce se putea… Trebuiau să

prevină extinderea influenţei ruseşti şi să o împiedice să se exercite. Nu ştiu în ce măsură

ştiau că exagerează“, afirmă Steve Levine, ziarist american care observă situaţia încă de

la începutul anilor ’9042.

Din 2002, jocul influenţelor nu a încetat să se înteţească. Purtaţi de „războiul

împotriva terorismului“ dus în Afganistan, ca urmare a atentatelor de la 11 septembrie,

militarii americani au pus piciorul în fosta Uniune Sovietică. Cu binecuvântarea unei

Rusii slăbite. Washingtonul şi-a instalat bazele în Kîrgîzstan şi în Uzbekistan, promiţând

că pleacă de îndată ce cangrena islamistă va fi eradicată. „Bush s-a folosit de

42 Steve Levine publică în octombrie 2007 o carte intitulată The Oil and the Glory: The Pursuit of Empire and Fortune on the Caspian Sea, Random House, New York, 2007.

angajamentul militar masiv în Asia Centrală pentru a confirma victoria repurtată în

Războiul Rece asupra Rusiei, pentru a limita influenţa Chinei şi pentru a ţine Iranul în

frâu“, estimează fostul corespondent de război Lutz Kleveman43. Washingtonul joacă de

asemenea un rol determinant în revoluţiile colorate din Georgia (2003), Ucraina (2004) şi

Kîrgîzstan (2005), tot atâtea înfrângeri pentru Moscova44. Disperaţi de răsturnările de

putere în serie, unii autocraţi din regiune au întors spatele Americii şi s-au apropiat de

Rusia sau de China. În fapt, jocul s-a complicat în ultimii ani, pe măsură ce Beijingul şi-a

făcut intrarea în afacerile Asiei Centrale şi pe măsură ce Europa, după războiul gazului

ruso-ucrainean din ianuarie 2006, şi-a accelerat proiectele de captare a aurului gri caspic.

Petrol, securitate, luptă pentru influenţă şi bătălii ideologice: trebuie să joci pe toate

fronturile pentru a putea rezista în „Marele joc“.

La început, Rusia avea un avantaj net. Ea controla în 1991 toate oleoductele ce

permiteau noilor state caucaziene să-şi transporte hidrocarburile. Apparatcikii deveniţi

preşedinţi s-au străduit însă să nu-şi aşeze toate ouăle în coşul rusesc. De la prăbuşirea

URSS, au fost construite aproape o jumătate de duzină de oleoducte care nu traversează

teritoriile marelui frate: Moscova îşi pierde astfel influenţa politică şi economică.

Exemplul Turkmenistanului este emblematic pentru relaţia dintre Rusia şi fostul

său spaţiu de influenţă: 40 din cele 50 de miliarde de metri cubi de gaz pe care

Turkmenistanul i-a produs în 2006 au fost vânduţi Rusiei. Din lipsă de opţiuni. Cu

excepţia unui mic oleoduct inaugurat în 1997 care îl leagă de Iran, Turkmenistanul nu

dispune decât de SAC-4, al cărui traseu ajunge în Rusia. Un adevărat lanţ. În 2003,

preşedintele rus Vladimir Putin îl putea forţa pe omologul său turkmen, Saparmurad

Niazov (decedat la sfârşitul lui 2006) să semneze un contract pe o durată de 25 de ani

pentru 80 de miliarde de metri cubi pe an vânduţi la preţul derizoriu de 44 de dolari pe

mia de metri cubi.

Încercând să revină asupra acestor condiţii, autorităţile de la Achkhabad au

întrerupt livrările. În iarna lui 2005, Moscova plăteşte 65 de dolari pe mia de metri cubi.

Are nevoie de gazul turkmen, mai ales pentru a acoperi la preţuri convenabile nevoile

populaţiei ruse. În septembrie 2006, Gazprom merge şi mai departe şi acceptă să

43 „Oil and the New ‚Great Game’“, The Nation, New York, 16 februarie 2004. 44 Vicken Cheterian, „Révolutions en trompe-l’oeil à l’Est“, Le Monde diplomatique, octombrie 2005.

plătească 100 de dolari pe mia de metri cubi. Motivul: cinci luni mai devreme, în aprilie,

defunctul dictator turkmen semnase cu preşedintele chinez Hu Jintao un document

potrivit căruia Turkmenistanul se angaja ca, începând cu 2009, să furnizeze Chinei, timp

de treizeci de ani, 30 de miliarde de metri cubi de gaz natural pe an şi să construiască în

acest scop un oleoduct cu o lungime de 2.000 de kilometri.

În calitate de preşedinte, Gurbanguly Berdymukhammedov a invitat Chevron-ul

să ia parte la dezvoltarea sectorului energetic turkmen. Predecesorul său nu îndrăznise

niciodată să adreseze o asemenea invitaţie unui societăţi internaţionale. De altfel, noul

preşedinte nu a spus „nu“ nici demersurilor europene referitoare la coridorul transcaspian.

Poate că ameninţarea intrării în joc a occidentalilor va determina Gazprom să plătească

încă şi mai mult, ştiind că factura pe care societatea rusă o impune Europei se ridica la

mai mult de 250 de dolari pe mia de metri cubi. Şi totuşi, Vladimir Putin a propus ca

SAC-4 să fie restaurat şi ca un nou gazoduct să lege cele două ţări. „Rusia doreşte să

arate turkmenilor că este gata să facă multe pentru ei. Moscova speră să-i convingă astfel

să nu mai trateze nici cu China, nici cu Occidentul, observă ziaristul rus Arkadi Dubnov.

Lupta pe care Moscova trebuie să o ducă împotriva Turkmenistanului dovedeşte că Rusia

este departe de a fi atotputernică în fostele republici sovietice, şi că priorităţile domnului

Putin şi ale anturajului său sunt comandate de pragmatismul economic“, conchide acest

expert al Comunităţii Statelor Independente (CSI).

Pe 12 mai, în cursul unei vizite de o săptămână în Asia Centrală, preşedintele

Putin semnează un acord cu omologul sau turkmen şi cu cel kazah în urma căruia SAC-4

este restaurat. În acelaşi timp se semnează şi acordul pentru construirea unui nou oleoduct

destinat să transporte gazul din Turkmenistan în Rusia. Gestul preşedintelui Putin este

semnul unei disperări, căci în acelaşi timp la Cracovia, în Polonia, avea loc un summit

unde mai multe ţări din vecinătatea Rusiei discutau posibilitatea construirii unor

oleoducte concurente Rusiei. Cum a reuşit totuşi Rusia să convingă Turkmenistanul să

semneze acordul? Rusia pare să aibă încă argumente destul de solide şi de lungă durată,

ceea ce face din ea una dintre principalele puteri ale Asiei Centrale. Beijing şi Bruxelles-

ul au de ce să se îngrijoreze cu privire la viitorul aprovizionării lor cu gaz. Metoda are

inconvenientul de a fi adesea brutală. Europenii au resimţit criza gazului izbucnită în

2006 între Moscova şi Kiev45. Spectrul unei rupturi în aprovizionare a bântuit vechiul

continent care importă un sfert din gazul folosit din Rusia. Şi totuşi, ne linişteşte Jérôme

Guillet, autorul unui raport asupra războaielor gazului din 2006, aceste crize sunt „mai

degrabă semnul unei lupte de culise între facţiunile din sânul Kremlinului sau din Ucraina

şi mai puţin o utilizare deliberată a «armei energetice»“46.

Aflată pe primul loc în producţia de gaz şi pe locului al doilea în cea a petrolului,

Rusia şi-a recăpătat dezinvoltura financiară şi are acum iniţiative strategice. La 15 martie,

Rusia, Bulgaria şi Grecia semnau acordul privitor la construcţia oleoductului Burgas-

Alexandropolis (BAP). Un veritabil concurent al BTC şi, mai mult, primul pe care statul

rus îl controlează pe teritoriul european. De altfel, de câteva luni, petrolul curge în cei

1.760 de kilometri ai BTC, iar gazul circulă pe tronsonul Baku-Tbilisi-Erzurum (BTE).

Artera vitală a influenţei occidentale în fosta URSS este funcţională. Şi produce primele

efecte politice. Din acest an, Georgia pare mai puţin dependentă de gazul rus care, cu un

an în urmă, era singurul pe care îl putea importa. Prin urmare, creşterile spectaculoase de

preţ ale gazului impuse de Rusia – în doi ani, preţul a crescut de la 55 de dolari la 230 de

dolari pe mia de metri cubi – nu au afectat economia georgiană în măsura sperată de

Moscova. Volumul furnizat pe BTE cu titlul de royalties şi de Turcia, care şi-a cedat la

preţ amiabil partea de gaz ce îi revine din oleoduct, i-au permis Georgiei să compună un

preţ mediu acceptabil47.

Şi mai grav pentru Moscova: încercarea de a impune Azerbaidjanului o creştere

de preţ de acelaşi tip, în speranţa că ea se va reflecta asupra livrărilor spre Tbilisi, a

provocat furia preşedintelui Ilham Aliev. „Aceasta dovedeşte că BTC (şi BTE) reprezintă

cea mai mare victorie americană în politica internaţională din ultimii cincisprezece ani.

Este o reuşită în materie de «containment» a Rusiei şi de susţinere a republicilor din

Caucaz“, crede Steve Levine. Oleoductele oferă Statelor Unite şi Europei posibilitatea de

45 Vicken Cheterian, „«Revoluţia portocalie» îşi pierde culoarea“, Le Monde diplomatique - ediţia română, septembrie 2006. 46 Jérôme Guillet, Gazprom, partenaire prévisible: relire les crises énergétiques Russie-Ukraine et Russie-Belarus, Russie. NEI.Visions nr. 18, martie 2007, IFRI. Pentru o viziune opusă, Christophe Alexandre Paillard, Gazprom: mode d’emploi pour un suicide énergétique, Russie.NEI.Visions nr. 17, martie 2007, IFRI. 47 Cf. „La Géorgie tente de réduire sa dépendance énergétique vis-à-vis de la Russie“, Bulletin de l’industrie pétrolière, 8 februarie 2007.

a iniţia şi alte proiecte pentru a-şi diversifica sursele de aprovizionare şi pentru a atrage

sub influenţa lor noile state ale zonei. Două proiecte se află la ordinea zilei.

Primul este Kazakhstan Caspian Transportation System (KCTS), destinat

transportării petrolului din zăcământul Kashagan, cel mai bogat zăcământ descoperit la

nivel mondial în ultimii treizeci de ani. KCTS este programat să intre în funcţiune la

sfârşitul anului 2010, iar acţionarii consorţiului care îl exploatează, în majoritate societăţi

occidentale48, intenţionează să transporte între 1,2 şi 1,5 milioane de barili pe zi, urmând

un itinerar ce traversează sud-vestul Mării Caspice. Oleoductul nu va fi submarin, din

cauza opoziţiei ruseşti şi iraniene: o flotă de petroliere va face naveta între Kazahstan şi

Azerbaidjan, unde un nou terminal petrolier va conecta „sistemul“ la BTC. Acesta din

urmă, graţie câtorva staţii de pompare suplimentare şi folosirii unor produse care

uşurează circulaţia uleiului prin conducte, ar trebui să-şi mărească capacitatea de la 1 la

1,8 milioane de barili pe zi. Cel de-al doilea proiect, referitor la aurul gri, se află încă intr-

un stadiu incipient: este vorba despre „coridorul transcaspian“, menit să furnizeze

Europei gazul cazac şi turkmen. „Vorbim despre un «coridor» şi nu despre un

«gazoduct»“, precizează Fauzi Bensara, consilier pe probleme de energie al Comisiei

Europene. „Propunem să reflectăm asupra unor soluţii tehnologice alternative, cum ar fi

încurajarea investiţiilor pentru producerea gazului natural lichefiat în Turkmenistan, spre

exemplu, gaz care ar putea fi ulterior transportat pe mare la Baku“. Uniunea Europeană

nu doreşte să fie un actor al „Marelui joc“, precizează înaltul funcţionar: „Uniunea nu

este ghidată decât de cerere. Vom avea în curând nevoie de 120-150 de miliarde de metri

cubi de gaz pe an. Scopul nostru este identificarea acestor volume suplimentare şi

diversificarea surselor noastre de aprovizionare. Astea este tot. Soluţiile pe care le vom

găsi vor fi complementare celor deja existente“.

În schimb, cealaltă mare conductă strategică încurajată de Washington are puţine

şanse să vadă lumina zilei: Turkmenistan-Afganistan-Pakistan-India (TAPI), acest faimos

gazoduct pe care Statele Unite, prin societatea americană Unocal, intenţionau să-l

construiască împreună cu talibanii în a doua jumătate a anilor ’90. „O dată cu întoarcerea

talibanilor în Afganistan, proiectul are prea multe inconveniente, în termeni de securitate.

48 Acţionarii Agip KCO sunt: Eni 18,52%; Exxon Mobil 18.52%; Shell 18,52%; Total 18,52%; Conoco Phillips 9,26%; Kaz Munay Gas (Société nationale pétrolière kazakhe) 8,33%; INPEX 8,33%.

De altfel, numeroşi experţi cred că rezervele turkmene nu au fost evaluate corect“, spune

profesorul Ajay Kumar Patnaik, specialist al Rusiei şi al Asiei Centrale la Universitatea

Jawaharlal Nehru, din New Delhi.

Washingtonul susţinea proiectul TAPI pentru a izola Iranul şi pentru a slăbi

poziţia Rusiei în Asia Centrală. De acum înainte, Statele Unite înţeleg să integreze şi

Afganistanul în această vecinătate, furnizându-i resursele pentru încălzirea populaţiei şi

relansarea economiei, garanţii ale stabilităţii. În acest scop, în 2005, Departamentul de

stat american şi-a reorganizat divizia Asia de Sud pentru a se contopi cu cea a Asiei

Centrale, pentru a favoriza relaţiile la toate nivelurile în această arie numită „Marea Asie

Centrală“.

Energia constituie unul dintre vectorii esenţiali ai relaţiilor interne din zonă.

Astfel se explică un număr de proiecte de staţii hidroelectrice, în Tadjikistan spre

exemplu, menite să alimenteze nordul afgan. Ideea nu este însă general acceptată. New

Delhi în special se simte departe de Asia Centrală şi ezită să se alăture proiectului TAPI.

Pe de altă parte, proiectul gazoductului Iran-Pakistan-India (IPI), propus de Teheran, îl

seduce mai mult, cu toate că americanul Iran Libya Sanctions Act (ILSA) – prin care

Washingtonul pedepseşte orice întreprindere care investeşte în petrolul sau gazul din

aceste ţări – o împiedică să treacă la fapte.

„Iranul este marele perdant al noului Mare joc. Nu numai că oleoductele îi ocolesc

teritoriul, dar nimeni nu poate investi în Iran, constată Mohammed Reza-Djalili, specialist

iranian în relaţiile internaţionale din Asia Centrală. Or, ţara duce lipsă de investiţii.

Instalaţiile sale datează din anii ’70, ceea ce o obligă să importe 40% din benzina folosită;

Iranul nu a fost capabil să exploreze partea sa de Caspică şi îşi sub-exploatează enormul

po-tenţial în gaz“49. Este de altfel paradoxal că „Marele joc“ exclude Teheranul, în vreme

ce producătorii de hidrocarburi din Asia visează la o cale Sud: „Este calea cea mai

economică şi cea mai simplă din punct de vedere tehnic“, explică Arnaud Breuillac,

director pentru Europa Centrală şi Asia Continentală la societatea Total. „Ne aflăm într-o

logică a diversificării traiectoriilor de export. În acest cadru, am ales ruta Sud, cu atât mai

49 www.monde-diplomatique.ro/Din-Caucaz-în-Asia-Centrala-marele.html

mult cu cât regiunea de consum cea mai apropiată de Marea Caspică este nordul

Iranului.“50

Iată de ce apropierea produsă de Organizaţia de cooperare de la Shanghai (OCS)51

reprezintă în acest context, potrivit lui Mohammed Reza-Djalili, „un colac de salvare

pentru politica Iranului în Asia Centrală. Prin intermediul ei, Iranul poate avea relaţii cu

Asia, în special cu China şi poate deveni mai solid în relaţia sa cu Statele Unite“.

În ceea ce o priveşte, explică Thierry Kellner, specialist în China şi Asia Centrală,

China urmăreşte trei obiective în „Marele joc“: „Propria securitate, în special în provincia

turcofonă Xinjiang, aflată la graniţa cu Asia Centrală; cooperarea cu vecinii săi pentru a

împiedica emergenţa unei alte mari puteri în spaţiul centrasiatic; în sfârşit, aprovizionarea

sa energetică“. Numeroasele achiziţii de active petroliere pe care Beijingul le-a făcut de

câţiva ani în Asia Centrală au inflamat spiritele. În decembrie 2005, China inaugura chiar

un oleoduct ce leagă Atasu, în Kazahstan, de Alaşanku, în Xinjiang. „Primul contract

petrolier pe care Beijingul l-a semnat în Asia Centrală datează din 1997“, ne atrage

atenţia Thierry Keller. „China lucrează pe termen lung. A ştiut să-şi construiască baze

solide în Asia Centrală şi acum culege rezultatele.“

Această frenezie a achiziţiilor nu răspunde numai nevoii de hidrocarburi a unei

ţări cu o creştere de 10% pe an. Pentru Thierry Kellner, ea este şi oglinda viziunii

geopolitice a Chinei. „China nu vede lucrurile în termeni de piaţă, cu toate că cererea şi

oferta de petrol sunt astăzi mondializate. Pentru a-şi asigura securitatea energetică, ea se

dotează cu zăcăminte şi oleoducte ce o aprovizionează direct, dar care o costă foarte

scump. Şi aceasta în vreme ce cererea şi oferta se echilibrează la nivel mondial

menţinând nivelul preţurilor. Ar fi în interesul Beijingului să contribuie la acest echilibru

mondial fără să se gândească numai la aprovizionarea sa directă.“

Pentru China, investiţia în Asia Centrală constituie de asemenea un mod de a se

amesteca în afacerile regiunii – pentru a contribui la securitatea acesteia, spun oficialii

chinezi. Beijingul s-a angajat în OCS pentru a uni statele membre în jurul unor teme pe

care le preţuieşte, precum lupta împotriva terorismului sau cooperarea economică şi

50 Ibidem 51 OCS a fost creat în 1996 sub numele de „Grupul de la Shanghai“. Organizaţia reuneşte astăzi şase state membre (China, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Rusia, Tadji¬kistan) şi patru observatori (India, Iran, Mongolia, Pakistan). Acest statut le-a fost refuzat Statelor Unite.

energetică. Mai mult, organizaţia formează un bloc ce se poate solidariza puternic în

cazul destabilizării zonei sau în cazul în care Statele Unite câştigă o influenţă

ameninţătoare pentru puterile instituite. Valul de „revoluţii colorate“ pornit în 2003 în

fostul spaţiu sovietic a determinat organizaţia să ia mai clar poziţie împotriva

Washingtonului. În iulie 2005, de exemplu, cei şase membri au susţinut Taşkentul care

solicita închiderea bazei militare aeriene americane de la Karşi-Kanabad, deschisă în

cadrul operaţiunilor din Afganistan. Nu mai există acum nici un GI pe teritoriul uzbek.

În realitate, „Marele joc“ este în favoarea republicilor din Asia Centrală şi din

Caucaz, care mizează pe concurenţa, atât politică, cât şi economică, între marile puteri.

Noile state câştigă oarecum în termeni de independenţă, în măsura în care pot spune „nu“

interlocutorilor străini. Cu alte cuvinte, ele sunt oarecum libere să-şi aleagă dependenţa.

„Jucând pe asemenea interstiţii, republicile merg pe căi din ce în ce mai divergente“,

constată Muratbek Imanaliev. Astfel, în timp ce Kazahstanul îşi deschide economia,

Uzbekistanul şi-o închide; în vreme ce Georgia joacă totul pe cartea americană,

Turkmenistanul manifestă o puternică neîncredere la adresa Washingtonului. Dincolo de

diferenţe, „Marele joc“ le permite însă să se simtă mai puţin constrânse să urmeze calea

impusă de cei Mari. Dacă, spre exemplu, discursul democratic din Occident dăunează

conducătorilor centrasiatici şi caucazieni, aceştia îi pot întoarce spatele pentru că nici

Beijingul, nici Moscova nu au pretenţii în asemenea privinţe…

La urma urmei, autorităţile de la Washington sau de la Bruxelles nu sunt nici ele

foarte stricte în exigenţele lor democratice. Imperativele strategice le determină adesea să

coboare drepturile omului pe planul doi, decredibilizând astfel într-un mod dramatic

valorile numite occidentale, în care puterile din regiune nu văd decât o armă ideologică.

Din 2003, pentru a linişti criticile, conducătorii zonei au pus în discurs o modalitate

proprie, „orientală“, de a construi democraţia. În acest timp însă, corupţia domneşte în

„Marele joc“: zăcămintele de petrol şi de gaz, deşi sunt avuţii naţionale, scapă controlului

democratic al cetăţenilor acestor ţări.

Capitolul 2. Geopolitica petrolului în spaţiul caucazian

2.1. Geografia petrolului spaţiului caucazian. Implicaţii geopolitice.

Petrolul a încetat să fie doar problema geologilor ori economiştilor. El pare să

complice în mare măsură ecuaţiile pe care trebuie să le rezolve politicienii şi devine

încet-încet un factor al vieţii sociale ce nu poate fi ignorat, inducând direct sau indirect

relaţii nu întotdeauna uşor de sesizat. În lipsa lui, comunităţile sociale cer din partea

conducătorilor acţiuni ale căror efecte sunt deseori nepopulare, creează presiuni asupra

proceselor decizionale, statul devenind fie un raţionalizator fie un vector al politicii de

putere.

Un document din anul 2000 al unei instituţii publice în domeniul prospecţiunilor

geologice din SUA52 oferă o estimare a resurselor convenţionale de petrol (producţia

curentă însumată la care s-au adăugat rezervele rămase şi resursele petroliere

nedescoperite încă, dar bănuite) pentru 128 de zone petroliere ale lumii, în miliarde barili

(BBO). Dispunerea geografică a rezervelor este prezentată pe hartă. Producţia curentă

însumată, rezervele rămase, creşterea rezervei şi resurselor nedescoperite sunt estimate la

aproximativ 3 miliarde de miliarde barili. Din această cantitate, cca. 24% au fost extrase,

iar 29% au fost descoperite şi înregistrate ca rezerve se afirmă în aceleaşi documente.

Câmpurile petroliere aflate în exploatare sunt cunoscute şi domină jocurile geopoliticii

ultimilor zeci de ani. Este oarecum firesc deoarece regiunea Orientului Mijlociu, una din

cele clasice, posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii53, iar zona Mării

Caspice între 17-33 mii de miliarde barili54, cam tot atât cât rezervele din Marea

Nordului. Dar începe să devină tot mai evidentă atenţia acordată noilor zone în care se

presupune existenţa unor depozite imense de petrol, încă nedescoperite în regiunile

„clasice” şi în altele noi: Orientul Apropiat, Siberia de Vest, regiunea Mării Caspice,

deltele fluviilor Niger şi Congo, nord-estul Groenlandei, Surinam etc.55 Transformarea

52 http://www.geotimes.org/nov02/feature_oil.htm 53 http://www.globalpolicy.org/security/natres/oil/2004/0202collision.htm 54 http://www.globalpolicy.org/security/natres/oil/2004/0112caspian.htm 55 http://www.geotimes.org/nov02/feature_oil.htm

acestor rezerve, bănuite dar încă intangibile, în resurse domină agendele politice ale

principalelor puteri economice ale lumii.

„Aşa cum se observă, majoritatea rezervelor de petrol se află la distanţe mari de

principalii consumatori, ceea ce creează în permanenţă probleme: politice, economice, de

mediu etc., iar transformarea lor rezerve în resurse depinde de factori de aceleaşi naturi.

Chiar şi cea mai măruntă măsură luată într-o zonă cu rezerve de petrol, ori în legătură cu

aceasta se poate răsfrânge în modul cel mai concret asupra preţului petrolului cu întregul

său lanţ de consecinţe”56. Astfel, acest indicator financiar, care ar trebui să reflecte

valoarea unei mărfi, devine la rândul său un instrument al geopoliticii în relaţiile

internaţionale. Dacă, din punct de vedere economic, preţul petrolului reflectă realităţi

trecute în devenirea mărfii, de la cheltuielile de extracţie până la transportul la

consumator, şi se exprimă în bani, de regulă dolari SUA, geopolitic înseamnă estimări

complexe de viitor pentru o resursă epuizabilă, de care depinde încă dezvoltarea şi

prosperitatea (accesibilitatea şi volumul rezervelor, natura relaţiilor de putere create în

jurul rezervelor, gradul de pericol prezentat de noii actori din jocurile dezvoltării,

oportunităţile şi posibilele combinaţii etc.), estimări importante nu atât prin valorile lor

financiare, cât prin cele politice, economice, militare etc. Totuşi, opinia publică resimte

nemijlocit preţul economic al petrolului şi acest lucru influenţează politicile imediate,

preţul geopolitic îi preocupă în primul rând pe marii actori şi este o problemă a politicii

de perspectivă57.

Oricum, vorbind doar despre petrol, descoperit sau nu, accesibil ori greu accesibil,

ieftin sau scump, evidenţele nu pot fi contestate: cu cât se consumă mai mult, cu atât se

va epuiza mai rapid. Richard C. Duncan şi Walter Youngquist oferă într-un studiu din

1998 o estimare a producţiei petroliere. Din analiza graficelor se observă că trăim în

deceniul producţiilor maxime, după care urmează declinul.58

56 cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf 57 Ibidem 58 http://www.dieoff.com/page133.htm

Când este vorba de rezerve, în general, iar cele petroliere nu fac excepţie, cifrele

exacte includ şi un procent important de relativitate, deoarece exprimă strategiile în

domeniu ale numeroşilor actori cunoscuţi şi mai puţin vizibili (state, companii naţionale,

lideri, partide politice) cu interese, politici şi obiective proprii, puţin interesaţi să ofere

certitudini concurenţei. Cu toate acestea, tendinţele nu pot fi negate chiar şi la o analiză

superficială. Astfel se explică preocupările pentru înlocuirea petrolului cu gaze naturale,

energie nucleară şi resurse alternative. Gazele naturale, de exemplu, reprezintă în prezent

aproximativ 23% din consumul global de energie, vor însemna peste 30% prin 202059 şi

vor domina, probabil, geopolitica în viitoarele evoluţii ale secolului XXI.

„Din momentul în care petrolul a început să se impună ca principală sursă de

energie la începutul secolului XX, producţia a acoperit consumul la nivel mondial,

indiferent de ritmurile de creştere a acestuia. Chiar şi în perioadele de criză petrolieră nu

a fost vorba despre insuficienţe cronice, ci de reducerea voită a producţiei şi limitarea

accesului la petrol. Este drept, asemenea perioade au reamintit lumii, că mai devreme sau

mai târziu, petrolul se va epuiza, readucând în discuţie corelaţia dintre petrol şi

dezvoltare”60. Cu câteva decenii în urmă a făcut mare vâlvă un raport al clubului de la

Roma care oferea perspective sumbre dezvoltării, neadeverite însă. Până a se ajunge la

momentul epuizării rezervelor, elita politică a lumii şi-a elaborat propriile concluzii,

vizibile în jocurile politice din jurul petrolului existent.

S-a avut, însă, grijă ca aceste jocuri să evite angajarea în opoziţie a marilor actori

ai lumii pentru a se evita momente din preliminariile celui de-al doilea război mondial, de

exemplu, când SUA prin embargoul petrolier impus Japoniei au creat în rândul opiniei

publice japoneze o opinie favorabilă declanşării războiului prin atacurile de la Pearl

Harbour, ori când URSS, deţinătoarea unor imense rezerve, dar şi piedică în accesul

Germaniei hitleriste la petrolul din Orientul Mijlociu trebuia să dispară. 59 http://www.brookings.edu/views/articles/hill/20020712.htm 60 cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf

După cum din se observă, diagrama Agenţiei Internaţionale pentru Energie61 9

state ale lumii au consumat 57% din producţia de petrol a anului, 5 dintre ele sunt

membre ale grupului celor mai dezvoltate state (G8). Dintre ele, SUA reprezintă cea mai

puternică economie a lumii, dar şi cel mai mare importator de petrol, în timp ce Rusia nu

importă, dar este unul din marii exportatori ai lumii.

Cifrele, chiar dacă sunt relative, oferă totuşi o imagine a consumurilor curente de

petrol şi sugerează şi o proiecţie a atitudinii statelor cu interese diverse pentru această

resursă62.

În asemenea condiţii, un criteriu mult mai important pentru viitoarele evoluţii este

poziţia Chinei şi Indiei. Ambele reprezintă economii în plină expansiune, dar sunt

importatoare de petrol, conştiente, deci, că menţinerea ritmurilor actuale ale dezvoltării

economice depinde de modul în care vor reuşi să-şi asigure resursele energetice. 60% din

necesarul de petrol China şi le asigură din Orientul Mijlociu şi de aceea este atât de atentă

la evoluţiile din regiune şi se implică, inclusiv cu asistenţă militară, în state precum Iran

şi Siria.

Cererea de petrol creşte cu aproximativ 2% anual, în timp ce câmpurile petrolifere

sunt în declin cu aproximativ 5% pe an. Consumul în 2003 a fost de aproximativ 125

milioane barili pe zi, ceea ce înseamnă că până în 2015 producţia curentă ar trebui să

crească cu cca. 80%63 pentru a se asigura consumul. Aceeaşi Agenţie Internaţională

pentru Energie arată într-un raport al său că, în acest an, Chinei îi vor fi necesare 5,8

milioane barili pe zi pentru a-şi asigura consumul, ceea ce înseamnă 800.000 tone zilnic,

ori aproximativ 0,3 miliarde tone pe întregul an. În 2003, a fost de 0,25 miliarde tone.

Cu acest consum China va întrece Japonia, trecând pe locul 2 în lume în rândul

consumatorilor, după SUA. Cu alte cuvinte, în acest an, China va consuma aproximativ

2/3 din producţia anuală a Arabiei Saudite, Iranului şi Kuweitului la un loc sau 1/10 din

producţia mondială, SUA va avea nevoi de 1/3, iar Japonia de aproximativ cât China64.

Deci primele trei consumatoare vor folosi în 2004, 1,6 miliarde barili, adică mai mult de

jumătate din producţia globală, estimată la aproximativ 3 mii de miliarde barili. Nu

61 http://gv3.com/policypete/policypete.htm 62 cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf 63 http://66.102.9.104/search?q=cache:EzxZvV8PuIJ.../policypete.htm+&hl=enfic=UTF. 64 http://english.peopledaily.com.cn/200401/13/eng200401.13_132491.shtml

întâmplător, aceste state fac parte din grupul celor mai activi actori ai geopoliticii

mondiale.

Petrolul domină geopolitica de peste 60 de ani, indiferent de ceea ce se dorea a fi

prezentat drept evidenţă. Criza petrolieră din anii '70 ai secolului trecut n-a făcut altceva

decât să sublinieze acest adevăr care, încet – încet devine truism. Tot ceea ce se întâmplă

în zona Golfului de peste trei decenii constituie secvenţe strâns legate între ele, mai mult

decât pare la prima vedere, a unor elaborări post criza petrolieră amintită.

S-ar putea spune că două au fost condiţionările majore ale geopoliticii petrolului

şi ele o vor domina încă multă vreme:

1. Reducerea dependenţelor:

• posesor – consumator;

• consumator – posesor.65

„Deşi ne-am obişnuit să considerăm că cei aflaţi în poziţii avantajoase sunt

posesorii de resurse petroliere, iar consumatorii nu dispun de prea multe alternative,

realitatea demonstrează că, depinzând de consumatori prea puternici, posesorii nu se

situează pe poziţii prea confortabile, fiind nevoiţi să facă faţă unor presiuni mult mai

diversificate şi exercitate de subiecţi mult mai numeroşi decât şi-ar fi dorit. Este ceea ce

se întâmplă astăzi în jurul petrolului caspic şi din regiunea Golfului”66.

2. Diversificarea surselor şi resurselor. La prima vedere ar părea o continuare a

primei condiţionări, dar diversificarea va disipa dependenţele în ansamblu, va crea

condiţii favorabile alegerii acestora, va conduce la intensificarea voită şi temporară a

dependenţelor. Diversificarea resurselor se simte deja din plin pe piaţa gazelor naturale,

iar a surselor se observă în interesul crescând pentru Africa.

Într-o lume în care petrolul asigură 40% din energia lumii şi peste 90% din

combustibilul mijloacelor de transport, geopolitica nu poate ignora premisa că economiile

industrializate pot oricând intra în „foame de energie”, ceea ce ar declanşa competiţii cu

un ridicat potenţial conflictual pentru rezervele existente. Companiile petroliere

avansează previziuni îngrijorătoare. Pentru fiecare 10 barili vânduţi, prospectorii lor

identifică doar 4 în loc. De aceea, multe firme consideră că singura cale de a opri această

65 cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf 66 Ibidem

tendinţă este reîntoarcerea în Orientul Mijlociu de unde, unele au fost îndepărtate în

timpul naţionalizărilor din anii '60-'70: „Să revenim în Orientul Apropiat, ori să ne

pregătim pentru necazuri”.67 O scurtă trecere în revistă a principalilor actori politici ai

lumii, deşi în geopolitica petrolului ar fi mai potrivită sintagma „centre de putere”, relevă

deosebiri între ele, dar şi un punct comun. SUA, UE, Japonia sunt state cu economii

avansate şi dezvoltate, instituţii financiare, naţionale şi internaţionale, stabile şi puternice,

societăţi democratice aşezate, constituite pe principiile primordialităţii legii şi drepturilor

omului.

De asemenea, ele asigură o calitate a vieţii superioară la toţi indicatorii. China şi

India sunt state cu economii având ritmuri intense de dezvoltare, stabilitate financiară,

societăţi în curs de deschidere şi modernizare, deşi tradiţiile au o influenţă puternică iar

calitatea vieţii este departe de cea a statelor din prima categorie. Punctul comun al tuturor

acestor centre de putere o constituie dependenţa, în special dependenţa de resursele

energetice. În mare măsură, aceasta este realitatea care le modelează comportamentul

geopolitic, precum şi conţinutul strategiilor. Un loc distinct în rândul centrelor de putere

îl reprezintă Rusia. Ea întruneşte trăsături specifice ambelor categorii enumerate, dar ceea

ce o deosebeşte radical este faptul că nu este dependentă de resurse naturale, dar această

independenţă îi influenţează şi ei în aceeaşi măsură geopolitica şi strategia. De altfel,

şeful Statului Major General rus afirma într-o intervenţie că principalele criterii de

„înţelegere şi apreciere a proceselor care se petrec în lume ar putea fi:

a) nivelul dezvoltării economice a subiectului în ansamblu şi starea sistemului

său financiar;

b) gradul de asigurare cu materii prime şi resurse naturale, în primul rând cu

cele energetice, dar şi cu altele, inclusiv resurse intelectuale;

c) ca o consecinţă a celor două – nivelul bunăstării sociale a populaţiei”.68

În aceste condiţii, geopolitica petrolului domină preocupările guvernelor lumii şi

se manifestă într-o multitudine de forme, începând de la cooperare multilaterală, investiţii

în domeniu, asistenţă tehnică, licitaţii, ajutoare economice şi financiare, privatizări,

67 Ibidem 68 Voennoia Mîsli, nr. 5, 2004, p. 59.

condiţii preferenţiale etc. până la forme care amintesc mai curând de geostrategie, fiind

dominate de componenta militară, ameninţări şi demonstraţii de forţă, prezenţă militară şi

chiar violenţă armată. De aceea, realităţile zilelor noastre oferă construcţii politice atât de

neaşteptate: coaliţia antiteroristă unde sunt foarte fragile motivele care ţin membrii

alături, iar prin terorism fiecare înţelege cam ceea ce-l preocupă; relaţiile dintre

democraţia SUA şi cvasi-totalitarismele centrale asiatice; apropieri ruso-saudite, de

neimaginat cu câţiva ani în urmă etc69.

„Principalii actori ai geopoliticii petrolului astăzi sunt SUA şi Rusia. Fiecare

dintre ei demonstrează că şi-au elaborat politici şi strategii solide în acest domeniu.

Obiectivele lor sunt diferite, dar faptul că există o anumită complementaritate între

obiective face ca, pe termen lung, cei doi să coopereze, bineînţeles neexcluzându-se

competiţia pentru poziţii cât mai favorabile”70.

Bazându-se pe resurse energetice, în special pe petrol şi gaze naturale, Rusia, al

doilea producător de petrol al lumii, îşi urmăreşte cu consecvenţă obiectivul de a realiza

un sistem al dependenţelor în care poziţia sa să dispună de ponderea necesară pentru o

dezvoltare economică evidentă, care s-o facă ascultată în toate problemele lumii şi să-i

asigure securitatea. Deocamdată, ea însăşi este dependentă de veniturile obţinute prin

exportul de petrol71. Pe măsură ce ponderea acestora în construcţia bugetului scade, fiind

înlocuite cu alte venituri oferite de o economie în revenire, obiectivul strategic se

înfăptuieşte. Acesta este şi motivul pentru care guvernul de la Moscova acţionează cu

atâta perseverenţă pentru a fi admisă cât mai curând în Organizaţia Mondială a

Comerţului, ceea ce i-ar permite să participe pe picior de egalitate cu celelalte economii

la tranzacţiile mondiale, fără restricţiile impuse de statutul său de nemembru organizaţiei.

Obiectivul strategic urmărit de SUA este acela de a-şi asigura pe termen lung

resursele necesare menţinerii ritmurilor de dezvoltare economică prin accesul la resurse şi

libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durată, iar realizarea lui impune

implicarea decisivă în procesele de stabilizare a lumii şi de întărire a securităţii prin

încurajarea pieţii libere, a valorilor democratice, a transparenţei şi predictibilităţii în

acţiunile celorlalţi actori ai lumii. Oricum proiectele în care se angajează sunt considerate

69 cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf 70 Ibidem 71 Ibidem

investiţii mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice provocate de

disfuncţionalităţi ale fluxurilor energetice.

S.U.A. văd în petrolul rusesc o posibilă alternativă stabilă la petrolul obţinut din

Orientul Mijlociu, o regiune imprevizibilă şi unde se pot produce evenimente care să

afecteze ritmicitatea livrărilor. Rusia, la rându-i, consideră pătrunderea petrolului său pe

piaţa americană un început pentru viitoare construcţii economice şi de securitate fiabile.

De aceea, pe termen lung, interesele celor doi coincid, chiar dacă pe termen scurt apar

episoade care ţin mai curând de concurenţa economică72.

În 2003, în Texas s-a desfăşurat prima întâlnire bilaterală între oficiali din

domeniul petrolului. Înaintea acesteia, o companie privată de investiţii americană

aprobase garantarea unui împrumut de 130 milioane dolari pentru construcţia unui

terminal petrolier la Sankt Petersburg, inclusiv pentru lucrări de infrastructură. A doua

întâlnire va avea loc în septembrie anul acesta, în Rusia, şi până atunci au avut loc

discuţii pentru participarea investitorilor americani la construcţia unei conducte de

aproximativ 1.500 km care să lege reţelele din vestul Siberiei de portul Murmansk.73

Proiectul a fost aprobat de guvernul rus, conducta ar urma să aibă o capacitate de 80

milioane tone pe an şi va intra în funcţiune prin anul 2009. Portul Murmansk este

singurul care asigură ieşirea fără restricţii a Rusiei la Oceanul mondial. În luna iulie 2004,

guvernul rus a aprobat vânzarea pachetului de acţiuni (cca 7,59%) deţinut de stat la

compania „LUKOIL”.

Imediat după aceea, preşedintele V. Putin, în prezenţa şefului companiei

americane „Conoco Phillips” a făcut următoarea declaraţie: „Tare mult aş dori ca relaţiile

dintre oamenii de afaceri ruşi şi americani să se dezvolte mai activ, îndeosebi într-un

domeniu atât de strategic cum este energetica”74. Pentru analişti a fost suficient să

sugereze cine va fi cumpărătorul viitorului pachet de acţiuni. Compania rusă LUKOIL

deţine 1,5% din rezervele mondiale de petrol şi 2% din producţie. De asemenea, acest pas

ar putea contribui la rezolvarea rapidă a câmpurilor petroliere deţinute de firma rusă în

Irak.

72 Ibidem 73 http//www.naturalist.com//eco-news/index.cfm?p=display&id=7466. 74 http://www.ng.ru/economics/2004-07-26/4_present.html.

O zonă dominată astăzi de concurenţa între cei doi actori este cea a Mării Caspice.

Dar complexitatea zonei, conflictualitatea potenţială, disputele juridice asupra mării

propriu-zise vor obliga, mai devreme ori mai târziu, pe toţi subiecţii internaţionali

implicaţi, inclusiv pe cei doi, să coopereze pentru menţinerea stabilităţii ei, altcumva vor

avea toţi de pierdut destabilizând piaţa energetică, ceea ce ar putea afecta toate ţările

lumii şi provoca reacţii mult mai periculoase.

Bogată în petrol şi gaze naturale, zona Mării Caspice include interesele statelor

învecinate nemijlocit: Azerbaidjan, Kazahstan, Iran, Rusia şi Turkmenistan. Între aceste

ţări există puncte de vedere deosebite referitoare la statutul şi modalităţile de exploatare a

resurselor, ceea ce împiedică demararea unor programe pe termen îndelungat. De

asemenea, vecinătatea cu regiunea Orientului Mijlociu, Caucaz şi bazinul Mării Negre,

face ca şi alte state să aibă interese majore în acea zonă. Într-o măsură destul de

consistentă şi România va avea avantaje în cazul unor soluţii care să ofere stabilitate

livrărilor energetice.

Statutul juridic incert nu încurajează firmele să investească masiv în infrastructura

petrolieră şi a gazelor naturale în zonă. Acest lucru face să crească interesul pentru cea

existentă şi care este controlată în mare măsură de Rusia, aflată în căutarea investiţiilor

străine. În ultimă instanţă, viitoarele trasee vor trece sau nu prin teritoriul rusesc, dar

petrolul va trebui să tranziteze prin ele şi acesta este lucrul cel mai important şi avantajos

pentru stabilitatea unei regiuni întinse a globului pământesc.

Pe harta prezentată în continuare75, întocmită de Igor Effimoff de la firma Teton

Petroleum Co., sunt prezentate traseele actuale şi potenţiale pentru exportul petrolului şi

gazelor din bazinul caspic.

Harta sugerează, totodată, şi multiplele instrumente posibile în relaţiile de putere

dintre principalii actori ai lumii. Practic, zona caspică nu poate fi izolată de cea a

Orientului Mijlociu şi într-un fel sau altul prezintă aceiaşi indicatori de instabilitate

geopolitică: terorism, conflicte (din Cecenia şi Nagorno-Karabah), delimitări teritoriale

insuficient reglementate, probleme etnice, refugiaţi etc. În aceste condiţii, este greu de

estimat dacă bazinul caspic va deveni o alternativă mai sigură la petrolul din Orientul

75 Vezi harta de mai jos cf http://www.geotimes.org/nov.02/feature_oil.html.

Mijlociu. Creşte astfel atractivitatea traseelor petroliere nordice ceea ce întăreşte rolul

Rusiei în viitoarele jocuri politice pentru stabilizarea întregii regiuni.

La începutul lunii august, o explozie a conductei Kirkük-Ceyhan a întrerupt

practic exportul petrolului irakian prin portul turcesc, ceea ce a făcut ca în aceeaşi zi

preţul petrolului să ajungă la niveluri neîntâlnite decât în preajma războiului din 1990 din

Golf. În actualele condiţii ale mediului de securitate nu se poate garanta că viitoarea

conductă Baku-Ceyhan nu ar putea fi supusă aceloraşi riscuri. Astfel, piaţa petrolului ar

deveni foarte sensibilă în condiţiile în care deja ţările OPEC, cu excepţia Arabiei Saudite

au atins cotele maxime ale extracţiei, deci posibilităţile acestei organizaţii de a stabiliza

situaţia pentru mărirea producţiei sunt limitate.

SUA sunt direct interesate în libertatea traficului petrolului din zona caspică şi

Orientul Mijlociu, de aceea s-au implicat activ în stabilizarea zonei urmărind, totodată, şi

evitarea formării unui monopol rusesc al transportului. De aceea au contribuit la

realizarea conductei ocolitoare Baku-Ceyhan, dar dare nu poate fi avantajoasă din

economic fără participarea Rusiei. Pe termen îndelungat, nici Afghanistanul nu este

exclus ca traseu pentru o viitoare conductă, extrem de avantajoasă, la oceanul mondial.

Deocamdată, SUA sunt singura putere mondială care acţionează declarat pentru

asigurarea accesului la sursele petroliere, de rezultatele acţiunilor sale beneficiind în

egală măsură şi celelalte state ale lumii.

„Un actor tot mai prezent pe piaţa petrolieră este China. Pentru a-şi susţine

ritmurile de dezvoltare are nevoie de livrări constante de petrol. În acest sens, are o relaţie

specială cu Rusia şi Kazahstan, sursele cele mai apropiate, dar şi Arabia Saudită. Într-un

fel sau altul, toate economiile statelor vor resimţi noul statut al Chinei de mare

consumator de resurse energetice. Creşterile preţurilor la petrol în 2004 sunt puse şi pe

seama faptului că în acest an, al doilea mare consumator de petrol al lumii a devenit

China, devansând Japonia”76. Este firesc să se pună întrebarea, care va fi comportamentul

geopolitic al Chinei în momentul în care se va simţi împiedicată în achiziţiile cantităţilor

necesare de resurse energetice. Eventualele sincope îi vor provoca disfuncţionalităţi

economice cu repercusiuni directe asupra celor 1,5 miliarde de locuitori şi de acest lucru

este conştient întreg globul. Recente evenimente sugerează că politica chineză tratează

această problemă cu maximă seriozitate. În ultimul timp se observă că se implică tot mai

insistent în disputele privind insulele limitrofe din Pacific şi în problema Taiwanului,

zone pe care China, pe lângă faptul că le consideră că-i aparţin, sunt bănuite că deţin şi

importante resurse petroliere77.

De câţiva ani se poartă convorbiri ruso-chineze pentru construcţia unei conducte,

finanţate de partea chineză, care să lege zăcămintele din estul Siberiei de China. În 2002,

s-a semnat chiar şi un acord guvernamental în acest sens şi se stabiliseră şi cantităţile de

petrol ce urmau să fie livrate în următorii 25 ani. Dar în ultimele luni, Moscova a decis ca

traseul să fie ramificat şi către Nahodka, la ţărmul Oceanului Pacific, pentru a evita

76 ssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf 77 Ibidem

incomoditatea dependenţei exclusive de un singur partener. Rusia a simţit imediat reacţia

chineză care i-a ridicat noi obstacole în procesul de accedere la OMC.78

În anul 1997 Compania Naţională a Petrolului din China a semnat un acord cu

ministerul energeticii din Kazahstan pentru construcţia unei conducte între cele două ţări.

Proiectul întârzie şi analiştii explică fenomenul prin lipsa dorinţei celorlalţi jucători ai

pieţii mondiale a petrolului, în primul rând a Rusiei şi SUA de a construi alternative la

conductele existente (Tenghiz-Novorossiisk) sau în faze avansate ale construcţiei (Baku-

Tbilisi-Ceyhan), ori de a contribui la accentuarea dependenţei unui Kazahstan subpopulat

de o Chină suprapopulată.

„Un alt actor care şi-a declarat interesul pentru petrolul caspic este India.

Perspectiva este susţinută de proiectul de realizare a magistralei de transport „Nord- Sud”

care ar urma să lege portul indian Mombay de la Oceanul Indian cu porturi iraniene

(Bender-Abbas, Bender-Amirabad, Anzeli), prin Marea Caspică, portul Olia (aflat în

construcţie lângă Astrahan, Rusia) cu Sankt Petersburg”79. Această rută va scurta durata

transportului între Asia şi Europa cu 10-12 zile, ceea ce ar însemna o reducere a

cheltuielilor de transport cu aprox. 20%.80 India speră ca proiectul să fie completat cu

conducte petroliere care să facă legătura cu cele existente, facilitându-şi, astfel, accesul la

petrolul din nord. Proiectul este susţinut şi va fi finanţat de state europene, India, Rusia,

dar şi de Kazahstan şi Turkmenistan.

Majoritatea proiectelor având drept punct de plecare petrolul pot fi dublate cu

altele legate de gazele naturale aflate în cantităţi mari în bazinul caspic şi Orientul

Mijlociu. Este o particularitate care face ca, practic, toate statele din această întinsă

regiune să ocupe poziţii cât mai avantajoase în jocurile de stabilitate ca o primă etapă

pentru construcţii de securitate mai ample. Desigur, interesele geopolitice sunt mari,

predomină astăzi relaţiile de putere în care fiecare încearcă să-şi impună voinţa asupra

celuilalt, opţiunile sunt diferite şi aceste realităţi oferă o imagine nu tocmai încurajatoare.

Dar ceea ce susţine optimismul în posibilitatea stabilizării reale a regiunii este faptul că

nici un actor din zonă nu respinge à priori avantajele dezvoltării şi nu încearcă să se

izoleze. În condiţiile globalizării, această realitate a scos în prim plan dimensiunea

78 http://www.izvestia.ru/economic/article 206089. 79 ssas.unap.ro/ro/pdf_studii/dependentele_de_resursele_energetice.pdf 80 http://www.ng.ru/courier/2004-01-26/10_kaspiy.html.

cooperativă a geopoliticii, deşi n-au fost eliminate disfuncţionalităţi care au impus şi

manifestări ale geostrategiei în continuarea geopoliticului.

2.2. Geopolitica gazului – poziţia Rusiei

Problemele secundare de până în 1989, fie ca este vorba de creşterea demografică

necontrolată şi imbătrânirea populaţiei din unele zone, fie că este vorba de reducerea

rezervelor de apă, hrană şi resurse energetice sau de degradarea mediului, s-au impus cu

putere pe agenda internaţională. Între acestea se detaşează problema resurselor energetice

tocmai datorita specificului lumii contemporane, în care dispariţia ameninţărilor militare

globale a impus ca etalon al puterii statelor sau grupărilor de state forţă lor economica şi

tehnologica. Iar o economie performanta, care implicit este şi în creştere, devine strâns

dependenta de resursele energetice pe care le are la dispoziţie. Din aceasta cauza

controlul şi asigurarea necesarului constant de energie a devenit una din marile mize

geopolitice ale secolului al XXI-lea. Tot acest lanţ cauzal este întărit şi pus în mişcare de

o axioma ce are la baza caracterul strict limitat al resurselor şi care spune ca structura şi

calitatea acestora, mai ales a celor energetice, se modifica mai încet decât volumul,

structura şi intensitatea nevoilor umane. Astfel ca statele care deţin controlul acestor

resurse au o poziţie privilegiata pe scena internaţională, beneficiind automat de un atu

foarte important în relaţiile cu celelalte state.

Cazul cel mai evident şi mai actual al acestui raţionament este cel al Federaţiei

Ruse. Dintr-o supraputere, asa cum era înainte de 1989, Rusia a devenit brusc în 1991 o

tara aflata în haos politic şi dezorganizare economica. A urmat o perioada de aproximativ

10 ani de incertitudine în care lumea nu ştia la ce sa se aştepte din partea acestei tari.

Totuşi unele previziuni existau şi nu era nici un dubiu ca aceasta va reveni la un statut

hotărâtor pe plan mondial. Răspunsul a venit începând cu anul 2000, odată cu accederea

la putere a lui Vladimir Putin. Acesta a pus ordine în tara şi a reluat actiunile care sa

manifeste intenţia de revenire a Rusiei la statutul de putere globala. Cum metodele

Războiului Rece nu mai puteau fi folosite, trebuiau găsite alte modalităţi de a asigura

accederea la acest statut. O alta lege nescrisa a relaţiilor internaţionale, care de aceasta

data tine de raportul brut de forte, spune ca o tara cu cat este mai mare ca suprafaţa şi ca

populaţie are o poziţie mai puternica pe scena internaţională. De acest argument nescris

Federaţia Rusa beneficia oricum. Era nevoie de ceva în plus, ceva mai concret. Evoluţia

temelor globale sensibile a oferit de la sine soluţia la aceasta dilema naţională : energia

este motorul economiilor secolului al XXI-lea, iar Rusia este cel mai mare deţinător de

resurse energetice de pe glob. Controlul deplin al acestora a îndeplinit instantaneu

condiţia ceruta de obiectivele geopolitice ale Rusiei post-sovietice.

Din toate punctele de vedere, Federaţia Rusa deţine poziţia cea mai solida pe

piaţa mondiala a energiei, atât datorita rezervelor existente şi exploatate, cat şi datorita

preconizatei evoluţii a pieţei de energie. Deocamdată, petrolul deţine încă o poziţie

importanta în ce priveşte consumul global de energie, însă tendinţa este de scădere a

ponderii acestuia în defavoarea gazelor naturale, a energiei nucleare şi a resurselor

alternative. Dintre acestea din urma, gazul natural are cea mai spectaculoasa evoluţie, de

la 23% cat este în prezent preconizându-se o creştere până la mai mult de 30% din

consumul global de energie până în anul 2020. Avantajul Federaţiei Ruse este ca

răspunde foarte bine ambelor situaţii. Pe de o parte, tara este cel mai mare exportator

mondial de gaze naturale, deţinând aproximativ 30% din rezervele globale cunoscute, iar

pe de alta parte, prospecţiunile au arătat ca în Siberia de Vest s-ar putea afla cel mai mare

depozit natural de petrol ( peste 160 mld barili ). La acestea se adaugă şi faptul ca este al

doilea mare producător de cărbune pe plan mondial.

Preşedintele Putin a identificat rapid acest avantaj al tarii sale şi a procedat în

consecinţă. Problema era ca, pentru a putea fi folosite ca arma geopolitica, trebuia ca

aceste rezerve sa se afle în proprietatea statului rus. Tocmai în aceasta direcţie a acţionat

începând cu anul 2003. Atunci, cu ajutorul companiilor deţinute de stat Gazprom şi

Rosneft, a început o campanie agresiva de trecere a facilitaţilor ( instalaţii de prelucrare,

depozite, conducte ) şi rezervelor de gaze naturale în proprietatea statului fara de care un

joc geopolitic de putere nu putea fi făcut. Şi în aceasta direcţie trebuie înţelese acţiunile

împotriva companiilor petroliere private din Federaţia Rusa, intre care cea mai importanta

este procesul miliardarului Mihail Hodorkovski, proprietarul gigantului petrolier Yukos.

Datorita piedicilor întâmpinate din partea autoritarilor, acesta este pe cale de a da

faliment.

Deocamdată, acest joc de putere al Federaţiei Ruse este la început şi se

manifesta mai ales pe plan regional, unde are interese imediate şi directe ( Europa de Est,

zona Marii Negre, Caucaz şi Asia Centrala ). Aici este miza primordiala, deşi Federaţia

Rusa se implica şi în alte zone fierbinţi de pe glob. Acestea din urma sunt însă intervenţii

mai degrabă declarative, pe care le manifesta mai ales în virtutea inerţiei istorice ramase

de pe vremea URSS. Cum este şi normal, oficialii ruşi nu pierd nici o ocazie în a linişti

opinia publica internaţională cu privire la intenţiile onorabile ale tarii lor cu privire la

subiectul livrărilor de gaze, deşi folosirea acestui atu în scopuri politice de către Federaţia

Rusa este mai mult decât evidenta. De altfel, preşedintele Putin a afirmat deschis ca unele

state europene depind în proporţie de peste 80% de gazul rusesc. Teama clamata de toata

lumea şi mai ales de oficialii europeni tine caracterul şubred al democraţiei ruseşti care

face din aceasta un partener nesigur.

Aceasta politica a Federaţiei Ruse legata de monopolul în domeniul gazelor pe

plan regional este facilitata de o serie de factori intre care cel mai important este lipsa

unei pieţe libere a gazului. Astfel, se poate fixa arbitrar preţul gazului în funcţie de

obiectivele de politica externa. Cele mai bune exemple sunt cazurile Ucrainei şi Georgiei,

care au avut probleme cu livrările de gaze din partea Moscovei în condiţiile în care se

cunoaşte faptul ca la Kiev şi Tbilisi s-au instalat regimuri politice pro-occidentale.

Un alt atu al Federaţiei Ruse tine de dinamica dezvoltării economice în sine şi

poate fi considerat unul moralmente corect. În marea lor majoritate, resursele energetice,

deci şi gazul, sunt dispuse în zone slab dezvoltate şi instabile politic, astfel incat politica

înţelegerilor energetice s-a dezvoltat intr-o direcţie ce favorizează marii consumatori,

care sunt tarile puternic industrializate. Cu alte cuvinte, pe lângă lipsa unei pieţe libere,

preţul gazului este şi mai mic decât ar trebui sa fie în mod normal. Împreună, aceste

condiţii creează un mediu ce lasă o mare marja de acţiune statelor îndeajuns de puternice

pentru a profita. Iar Federaţia Rusa, cel puţin după anul 2000, şi-a conştientizat acest

avantaj pe care treptat începe sa-l folosească din plin. Rusii susţin ca au aprovizionat

Europa cu gaz ieftin prea mult timp şi nu-i mai poate obliga nimeni sa facă acest lucru în

continuare, motiv pentru care se pronunţa pentru respectarea contractelor deja existente şi

negocierea altora noi pe viitor. Acesta este şi un element de presiune subtila la adresa

statelor din fosta lor sfera de influenta ca şi la adresa Uniunii Europene.

Până acum, Federaţia Rusa şi-a exersat aceasta forţa doar în fostul spaţiu sovietic

şi, prin ricoşeu, foarte puţin şi în Europa de Est. Problema era mai demult pe agenda

statelor din Uniunea Europeana care au început încă din anul 2000 un dialog pe tema

energiei cu Rusia. Progresele au întârziat însă sa apară, iar problema s-a acutizat în

ianuarie 2006 atunci când ruşii au oprit gazul Ucrainei, cerând un preţ mult mai ridicat

decât cel deja existent, iar europenii au constientizat cat de mult se afla la discreţia

Rusiei. În cifre, 40% din importul de gaz al UE provine din Rusia, 30% din Algeria şi

25% din Norvegia, cu previziuni ce ridica importurile din Rusia la 60% în anul 2030.

Încă înainte de acest moment critic, europenii au încercat sa determine Federaţia

Rusa sa semneze o carta a energiei care, prin angajamentele cuprinse şi asumate în ea, sa

duca la o siguranţa energetica a Europei. Pe acest plan se da în prezent adevărata lupta

pentru gaz, Rusia nedorind sub nici un fel sa-şi liberalizeze piaţa interna de energie care

ar permite pătrunderea companiilor private şi pierderea controlului de stat în acest sector

cheie. La aceasta cerinţa europeana, Rusia răspunde ca o exploatare coerenta şi

centralizata a resurselor gazeifere este şi mai eficace şi mai sigura. La fel ca şi europenii,

susţine de asemenea crearea unei pieţe libere a gazului, dar cat de libera poate fi aceasta

biata în condiţiile monopolului cvasi-absolut al Gazprom şi Rosneft?

Problema disputei asupra gazului este contradictorie deoarece ii şi desparte, dar ii

şi uneşte pe europeni şi ruşi. Pe de o parte se lupta din răsputeri pentru controlul sau mai

bine zis accesul cat mai convenabil la resursele de gaze, iar pe de alta parte sunt strâns

legaţi unii de alţii în aceasta problema. Nici Federaţia Rusa şi nici Uniunea Europeana nu

au pentru moment alternative la relaţia lor producător – consumator, ambele sunt

deocamdată cel mai viabil furnizor, respectiv cumpărător de gaze naturale una pentru

cealaltă. Diferenţa consta doar în ceea ce priveşte orizontul de aşteptare al acestor

alternative, care în cazul Rusiei este mai mic. De altfel, acesta este unul din cele doua

mari fronturi pe care se da aceasta bătălie. Ca sa detaliem, Federaţia Rusa are mai multe

şanse sa dezvolte intr-un timp mai scurt un proiect de reorientare a producţiei sale de

gaze catre zona Asia – Pacific, ce se anunţă cel mai mare consumator al viitorului, decât

are şanse Uniunea Europeana sa găsească surse alternative de energie, pentru simplul fapt

ca acestea sunt foarte puţine.

Cel de-al doilea front este legat de coordonarea şi centralizarea acţiunii fiecăruia

dintre cei doi actori în aceasta disputa şi aici avantajul pare a fi tot de partea Rusiei.

Problema cea mai mare pentru europeni este ca integrarea europeana nu a ajuns intr-un

stadiu aşa de avansat încât sa permită o acţiune comuna în domeniul energiei. Spre

deosebire de europeni, Federaţia Rusa este un stat unitar şi centralizat care prin natura sa

întreprinde o acţiune coerenta în acest domeniu. De altfel, miza pentru Rusia este nu

propria sa coerenta de acţiune ci crearea unui adevărat cartel al gazului natural pe

modelul OPEC, controlat de ea şi din care sa mai facă parte Algeria, Qatar, Libia, tarile

Asiei Centrale şi Iranul. Un astfel de cartel ar avea puteri discreţionare în stabilirea

preturilor la gaz şi ar fi un răspuns pe măsura dat europenilor.

Concluzia şi salvarea pentru europeni poate veni din însăşi natura economiilor

din cele doua zone. În timp ce Rusia are o economie puternic centralizata, care pune un

accent foarte puternic pe rezervele sale de hidrocarburi şi astfel este vulnerabila la

provocările pe termen lung ( ex. : cazul tarilor arabe care au cheltuit necumpatat banii

castigati din petrol şi au probleme odată cu împuţinarea resurselor ), statele europene au

economii funcţionale, mult mai suple decât cea ruseasca şi se pot adapta mai uşor

schimbărilor inerente de situaţie.

Poziţia Rusiei în această problemă a constituit tema centrală a Summit-ului de

afaceri al Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC) desfăşurat la Shanghai

(22.10.2001). Liderul rus a declarat că Rusia ar putea participa la construirea unei noi

configuraţii energetice a Regiunii Asia-Pacific. El a prezentat o prognoză potrivit căreia,

până în anul 2020, cota regiunii Asia-Pacific în consumul energetic mondial va creşte

până la 45%. Decalajul dintre rezervele proprii de resurse energetice şi necesarul de

aceste resurse al regiunii va creşte, iar Rusia este dispusă să conlucreze în direcţia

asigurării securităţii energetic în Regiunea Asia-Pacific81.

“Rusia este dispusă să contribuie – pe termen lung – la stabilitatea pieţii resurselor

energetice. Actualele noastre rezerve de petrol şi gaze din zonele estice ale Rusiei ne

permit nu numai satisfacerea cererii interne, ci şi livrarea unor mari cantităţi la export” –

a menţionat Vladimir Putin. Cu o lună în urmă – a informat acesta – a fost semnat un

acord prin care este prevăzută construcţia, până în anul 2005, a conductei de petrol

“Rusia – China”, cu o lungime de 2400 km.82 “Anual, vor fi livrate vecinului nostru câte

81 http://www.romania.mid.ru/bull2001/3_22_10.html 82 Ibidem

20 mil. tone petrol rusesc, urmând ca în perspectivă această cantitate să ajungă la 30 mil.

tone” – a spus Preşedintele rus.

Cea mai mare companie de gaze a Rusiei – “Gazprom” – participă la o licitaţie în

vederea construirii în Republica Populară Chineza a conductei de gaze “Orient –

Occident”, a declarat Putin. Se lucrează la proiectul de transport al gazelor din

zăcământul Kovâktinskoe (regiunea Irkuţk) spre China şi Coreea. S-a trecut la realizarea

câtorva proiecte de exploatare a zăcămintelor de petrol şi gaze de pe platforma

continentală Sahalin, în condiţii de partajare profitului între parteneri83. În cadrul acestor

proiecte, partenerii occidentali ai Rusiei îşi propun să construiască o uzină de condensare

a gazelor cu cea mai mare capacitate din lume. Beneficiari ai acestei producţii pot deveni

practic toate ţările din cadrul APEC.

“Cred că bogata experienţă a companiilor ruse în domeniul prospectării

zăcămintelor de petrol şi gaze, al extinderii infrastructurii specifice şi al folosirii noilor

metode de forare este utilă şi partenerilor noştri” – a subliniat Vladimir Putin84.

Din noua configuraţie energetică a regiunii pot face parte şi punţile energetice

dintre Rusia şi Japonia, Coreea, China şi alte ţări, a arătat Preşedintele. “În aceeaşi cheie

– a continuat liderul rus – vedem şi elaborarea în comun a unei tehnologii noi de

reactoare şi a unui ciclu nuclear care să asigure un şi mai înalt grad de securitate, a unor

proiecte legate de extinderea sferelor de utilizare a surselor alternative de energie”85.

După cum a arătat Vladimir Putin, produsul intern brut al Rusiei (PIB) a crescut

anul trecut cu 8,3%, iar producţia industrială cu 11,9%. “Anul acesta am scontat pe o

creştere de 4%, dar se pare că ea va fi de 5,5%. Rusia a păşit într-o nouă perioadă – aceea

a creşterii echilibrate. Bugetul de stat se execută cu excedent. Se plătesc regulat, în

termen şi integral datoriile externe şi în cursul câtorva ani - fără finanţare externă. Cresc

constant rezervele de aur ale ţării. Avem o recoltă-record la cereale. Pentru prima oară în

ultimele câteva decenii Rusia a început să aibă un real potenţial de export”86.

83 Ibidem 84 Ibidem 85 Ibidem 86 Ibidem

Capitolul 3. Studiu de caz - Cecenia

3.1. Scurt istoric al Ceceniei

Cecenia (rusă Чече́нская Респу́блика; în cecenă: Нохчийн Республика sau

Noxçiyn Respublika) este o regiune a Federaţiei Ruse cu statut de republică87.

Republica Cecenă Ichkeria (în cecenă: Нохчийн Республика Нохчийн-чоь sau

Noxçiyn Respublika Noxçiyn-çoī, în rusă Чече́нская Респу́блика Ичкерия) este

denumirea folosită de autorităţile cecene separatiste, care luptă pentru independenţa

Ceceniei.

Se învecinează în cadrul Federaţiei Ruse cu Ţinutul Stavropol la nord-vest, cu

Republica Dagestan la nord şi est, cu Republicile Ingushetia şi Osetia de Nord la vest, iar

în afara Federaţiei Ruse se învecinează cu Georgia la sud. Cecenia este localizată

geografic în Munţii Caucazului de Nord şi politic în Districtul Federal Sudic al Rusiei88.

Denumirea prescurtată Cecenia (scrisă în diverse forme, dar redând aceeaşi

fonetică) este folosită într-un şir de limbi europene, inclusiv româna, în timp ce altele

limbi, inclusiv rusa şi în mare măsură engleza folosesc denumirea prescurtată Chechnya

(Чечня, sau alte forme redând aceeaşi fonetică). Ea provine de la numele satului

Chechen-aul, prima localitate cecenă întâlnită de ruşi. În limba cecenă, numele abreviat

este Нохчийн-чoь sau Noxçiyn-çöi.

Limba cecenă (Noxçiyn mott) aparţine sub-familiei Nakh-Daghestane (cea mai

mare limbă a acestei sub-familii) a familiei Nord-Caucaziene de limbi, o familie foarte

veche de limbi, indigenă regiunii caucaziene, a cărei legături cu alte limbi nu pot fi clar

urmărite de lingvişti.

Aproximativ 84% din vocabularul de bază este cognat (comun) cu limba inguşă şi

în proporţie mai mică dar încă destul de mare, cu minuscula (5000 de vorbitori) limbă

batsbi sau tsova-tush din Georgia. Cecena, de asemenea, are aproximativ 30% în comun

cu limba avară, 20% cu limba lizghină, cu limba lacă şi limba darghină, alte principale

87 ro.wikipedia.org/wiki/Cecenia 88 Ibidem

limbi Nakh-Daghestane. Cecena are circa 5000 de cuvinte proprii, plus împrumuturi din

arabă, persană, turcă, rusă, osetină. Împrumuturile din primele două se referă în special la

termeni religioşi, ştiinţifici şi tehnici89.

„În termeni de tipologie lingvistică, limba cecenă este verb-finală, ergativă

(referitor la cazuri), moderat sintetică, cu dependenţă marcată. Are un sistem complicat

de consoane, inclusiv ejective, uvulare şi fatingiale, un sistem larg de vocale, similar

limbilor nordice (suedeza, daneza, finlandeza). Absorbţia cuvintelor noi are loc nu

individual, ci de-a întregul cu frazele în care se folosesc”90.

Până în 1923 a folosit alfabetul arab, între 1923 şi 1937 - cel latin. În 1938 a fost

publicat alfabetul chirilic. În 1992 o versiune parţial modificată a alfabetului latin a fost

reintrodusă, dar din cauza nivelului precar al sistemului educaţional numai populaţia mai

educată a făcut trecerea.

Autorităţile cecene pro-ruse utilizează exclusiv alfabetul chirilic, ca şi o mare

parte din rezistenţa cecenă separatistă, deoarece majoritatea absolută a populaţiei mai

educate se află în prezent în diasporă: la Moscova, în Turcia, în unele ţări europene

(Anglia, Germania, Franţa, Danemarca, Finlanda, Polonia, Lituania), cât şi în măsură mai

mică în unele ţări din Golful Persic (Iordania, Qatar)91.

Limba cecenă este vorbită de peste un milion de oameni în Cecenia, în regiunile

învecinate ale Caucazului de Nord, în alte regiuni ale Rusiei, în Turcia (posibil peste

100.000), în Georgia, Iordania (3-5 mii), Germania, multe ţări europene, Siria,

Kazahstan, Kyrgyzstan, Uzbekistan92.

În timpul dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991, intelectualitatea cecenă,

propriu din Cecenia şi din diaspora sovietică, a format un Congres Naţional al Poporului

Cecen, condus de Djokhar Dudaev, fost general de aviaţie stategică în armata Uniunii

Sovietice.

Această formaţiune politică a indus parlamentul republicii să proclame

independenţa ţării sub numele de Republica Cecenă Ichkeria. Între 1991-1992 un şir de

comitete locale, formate din "bătrâni" şi personalităţi de influenţă a delimitat linia de

89 Ibidem 90 wapedia.mobi/ro/Cecenia 91 Ibidem 92 Ibidem

separare a Ceceniei de Ingushetia, care a devenit Republică de sine-stătătoare, dar spre

deosebire de Cecenia, a ales să rămână în Federaţia Rusă.

„Deşi de facto independentă între 1991-1994 şi 1996-1999, până în 2006 această

independenţă a Republicii Cecene Ichkeria nu a fost recunoscută de nici un stat. Este greu

de decis cine a controlat în realitate teritoriul Ceceniei în timpul Primului Război Cecen

(1994-1996) şi în primul an al celui de-al Doilea Război Cecen (1999-prezent).”93

Din punct de vedere constituţional, Cecenia, ca republică autonomă în cadrul

RSFSR, spre deosebire de cele 15 republici unionale, nu avea dreptul la secesiune faţă de

URSS, RSFSR şi nu direct RASS Ceceno-Inguşă fiind membră a URSS94.

În 1992, parlamentul Federaţiei Ruse a adoptat o nouă constituţie, care prevedea

uniformizarea parţilor sale componente (regiuni, ţinuturi, republici autonome, regiuni

autonome, districte autonome, plus oraşele federale Moscova şi Sankt-Petersburg) sub

termenul de subiecte ale federaţiei, şi totodată prevedea semnarea unor tratate federale

între autorităţile centrale şi fiecare unitate autonomă.

Toate aceste unităţi cu excepţia a două - Cecenia şi Tatarstan - au acceptat

termenii de autonomie propuşi de autorităţile federale. În urma unor negocieri prelungite,

Tatrstanul a acceptat un tratat mai special în 199395. Guvernul cecen, condus de Djokhar

Dudaev, a refuzat orice tratative având ca finalitate altceva decât independenţă.

Deoarece în memoria politicienilor din acea perioadă legitimitatea guvernului

Rusiei a lui Elţîn, care a dat jos în 1991 guvernul URSS al lui Gorbaciov, era asociata

(fără vreo greutate juridică) faimoasei sale declaraţii din august 1991 "fiecare la nivel

local să ia atâta suveranitate cât poate", situaţia persistentă de nedeterminare în raport cu

Cecenia era în măsură să inducă un nou val de suveranizare la nivelul componentelor

autonome ale Federaţiei Ruse, în special în Tatarstan, Bashkirtostan, Tuva, unde ruşii

sunt în minoritate.

Această posibilitate, deşi juridic inexistentă, devenea reală în momentul în care

Rusia susţinea activ, politic şi cu trupe, separarea Abhaziei şi Osetiei de Sud de Georgia

şi a Transnistriei de Moldova96.

93 ro.wikipedia.org/wiki/Cecenia 94 Ibidem 95 Ibidem 96 Ibidem

Importanţa economică a Ceceniei se datora conductelor de ţiţei şi de gaze, care

traversează republica, provenind din Baku (Azerbaijan) şi îndreptându-se spre Rostov-pe-

Don. Interesele companiilor petroliere străine în zonă de asemenea au intrat în conflict,

deoarece guvernul Dudaev prefera companiile din grupul german, în timp ce Moscova

prefera companiile din grupul britanic pentru a le preda industria de transport şi

prelucrare a combustibilului.

„În 1994 Moscova a angajat ca un număr de politicieni de origine cecenă stabiliţi

la Moscova să se "reîntoarcă" în patrie cu grupuri de oameni înarmaţi, pentru a prelua

puterea în unele sate din nordul Ceceniei. Guvernul lui Dudaev, foarte slab înarmat la

acea perioadă, şi fără personal militar corespunzător a "reuşit" în scurtă vreme să piarda

aproape întreg nordul republicii până la capitala Groznyy rebelilor pro-ruşi”97.

În august 1994, trei tancuri ale forţelor anti-Dudaev au intrat nestingherite pană în

piaţa din centrul capitalei Groznyy, îndreptându-şi demonstrativ turelele spre palatul

prezidenţial, dar fără a deschide focul. După ce o persoană în civil s-a apropiat de unul

din ele şi a aruncat înăuntru o grenadă, omorându-i pe cei trei soldaţi ruşi aflaţi în

interior, echipajele celorlalte două s-au retras în grabă.

Însă numărul foarte mic de susţinători pe care le avea fiecare din aceste patru

grupuri pro-ruse, conflictele dintre liderii lor (Ruslan Khasbulatov, Umar Avturkhanov,

Doku Zavgayev, Yaragi Mamodaev), precum şi lipsa totală a suportului din partea

populaţiei locale, nu le-a permis să preia controlul asupra capitalei98. În micro-bătălia

care a avut loc în septembrie 1994 la intrarea în Groznyy, trupele lui Dudaev, fără tehnică

militară, au fost înfrâte de către cele ale coaliţii Khasbulatov-Avturkhanov (reunite sub

denumirea de Consiliul Provizoriu Cecen, care controlau raionul Nadterechnyi), capitala

rămânând complet deschis. Totuşi, rebelii pro-ruşi s-au temut să intre în oraş pentru a nu

provoca lupte de stradă cu populaţia locală ostilă lor99.

Pentru a redresa această situaţie penibilă guvernul lui Elţîn a transmis rebelilor

unităţi regulate (inclusiv recruţi) ai armatei ruse. Între timp Dudaev a reuşit să adune

resurse umane pentru contracararea noii ofensive, începute la sfârşitul lui noiembie 1994,

astfel încât forţele anti-Dudaev au pierdut 20 de tancuri, 350 de ucişi, iar 120 de soldaţi ai

97 Ibidem 98 Ibidem 99 Ibidem

armatei ruse, în special recruţi au devenit prizonieri100. Ultimatumul dat de Dudaev pe 7

decembrie 1994 (ne-dus la împlinire) pentru ca forţele anti-Dudaev să depună armele şi

să obţină amnistie, ori altfel cei 120 de prizonieri vor fi executaţi, a dus la un conflict

armat între forţele cecene ale guvernului nerecunoscut a lui Dudaev şi armata şi trupele

de interne ale Federaţiei Ruse, care a decis să invadeze deschis Cecenia pe 11 decembrie

1994.

Primul Război Cecen

În decursul Primului Război Cecen (1994-1996) trupele ruse au cucerit Cecenia,

provocând zeci de mii de morţi populaţiei civile şi distrugeri materiale imense, pentru ca

din iunie 1995 războiul să se transforme în unul de gherilă. În august 1996 rebelii

separatişti anti-ruşi au reuşit recucerirea capitalei Groznyy şi anihilarea unui număr mare

de trupe ruse prinse în lupte. În mod oficial, primul război cecen s-a încheiat prin

semnarea acordurilor de la Khavsa-Yurt la 31 august 1996. Ele stabileau că statutul

Ceceniei urma să fie decis până la sfârşitul anului 2001, dar acordau Republicii Cecene

Ichkeria independenţă de-facto până în acel moment101.

La 12 mai 1997, la Moscova, preşedintele rus Boris Elţîn şi preşedintele cecen

separatist din acea vreme Aslan Maskhadov au semnat un Tratat de Pace între Federaţia

Rusă şi Republica Cecenă Ichkeria, care după spusele lui Elţîn avea "însemnătate istorică,

menit să încheie 400 de ani de război".102

Guvernul separatist, decimat în decursul primul război de cele mai influente şi

capabile autorităţi, inclusiv primul său preşedinte Djokhar Dudaev, nu a reuşit să ţină sub

control situaţia de securitate. „Un şir de bande armate operau din Cecenia răpiri,

răscumpărări, trafic ilegal de petrol. Una din acestea era condisă de fostul lider spiritual al

musulmanilor din Cecenia în timpul puterii sovietice, Akhmad Kadyrov. O adevărată

bătălie a avut loc pentru ca guvernul cecen să recapete controlul asupra celui de-al doilea

oraş ca mărime, Gudermes, din mâinile acestor bande. În 1999, Kadyrov, care în primul

100 Ibidem 101 Ibidem 102 Ibidem

război a luptat împotriva ruşilor, a trecut cu forţele sale de partea lor, devenind liderul

(pro-rus) al Ceceniei”103.

În august 1999, folosindu-se de situaţia extrem de complicată pentru ruşi din

Dagestan, un grup cecen disident, condus de liderul militar Shamil Basayev şi compus

din 600 de luptători ceceni, daghestanezi şi arabi, a întreprins o incursiune armată în zona

Botlikh din Dagestan, preluând fără luptă toate satele.

Acest eveniment a dus la demiterea prim-ministrului rus Sergei Stepashin,

înlocuirea sa cu Vladimir Putin şi desemnarea ultimului ca succesor al lui Elţîn la

alegerile din primăvara 2000. În paralel cu operaţiunea rusă de anihilare a celor 600 de

rebeli din Dagestan, în septembrie 1999, 4 bombe pe bază de hexogen au fost plasate în

blocuri din Buinaksk în Dagestan, Moscova şi Volgodonsk în Rusia, şi aceste locuinţe au

fost aruncate în aer, provocând sute de morţi în totalitate civili. O a cincea bombă a fost

depistată de locatari în timp ce era instalată, însă ancheta asupra celor doi colaboratori ai

Serviciului Federal de Securitate Rus care au plasat bomba a fost încetată. Guvernul rus a

dat vina imediat pe terorişti ceceni.

Trupe ruseşti au fost plasate de-a lungul frontierei Ceceniei. Invazia din Dagestan,

combinate cu şocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii

opiniei publice pentru o acţiune militară rusească în Cecenia, deschizând astfel al Doilea

Război Cecen (1999-prezent). În 1999-2000 trupele ruseşti au cucerit din nou Cecenia,

provocând alte zeci de mii de morţi şi o criză umanitară de proporţii. Începând din 2000

are loc un război continuu de gherilă.

Al doilea război cecen

„Incursiunea forţelor cecene în Daghestan a dus la plasarea trupelor ruseşti de-a

lungul frontierei republicii. În septembrie 1999, aruncarea în aer a unor locuinţe ruseşti a

determinat în final armata rusescă să reintre în Cecenia”104. Bombe pe bază de hexogen

au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova şi Volgodonsk în Rusia de

sud. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriştii ceceni, dar nu a reuşit să aducă nici o

103 Ibidem 104 ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Ceceniei

dovadă serioasă care să probeze afirmaţiile făcute. S-a pretins în anumite medii că mai

degrabă agenţi ai FSB-ului, nu teroriştii ceceni, ar fi în spatele acestor atacuri. Până la

urmă, invazia din Daghestan, combinate cu şocul provocat de aceste acte teroriste, au fost

justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acţiune rusească105.

În prezent, separatiştii luptă în continuare pentru independenţa Ceceniei şi au pus

la cale mai multe atacuri teroriste chiar în Rusia, făcându-l pe Vladimir Putin să asocieze,

după atacurile de la 11 septembrie 2001, conflictul cecen cu războiul împotriva

terorismului106.

Aceste atacuri au luat forma unor atacuri sinucigaşe, atacuri asupra staţiilor de

metrou sau luarea de ostatici. Cele mai cunoscute au fost luarea de ostatici de la teatru din

23 octombrie 2003 şi luarea de ostatici de la şcoala din Beslan. După un deceniu de

război, Cecenia este în cea mai mare parte sub controlul guvernului central din Moscova

şi a forţelor sale militare. Pe 13 octombrie 2005, clădiri din oraşul Nalcik, considerate ca

aparţinând forţelor de securitate ruseşti, au fost atacate de un grup mare de bărbaţi

înarmaţi. Atacatorii au fost bănuiţi ca fiind separatişti din Cecenia învecinată.

Luptele dintre ruşi şi ceceni au continuat, deşi mai mult sub forma atacurilor

teroriste, rezistenţa separatiştilor în Republica Cecenia fiind aproape desfiinţată.

Aproximativ 100.000 de ceceni şi ruşi au fost ucişi în Cecenia ca urmare a celui de-al

doilea război cecen.

Ruşii şi trupele cecene pro-ruse au fost acuzate de încălcarea drepturilor omului

de către organizaţia americană Human Rights Watch dar şi de grupul rusesc Memorial.

Încercările de a forma un guvern pro-rus nu au fost un succes, aşa cum demonstrează

asasinarea lui Ahmad Kadîrov din mai 2004107.

Grupurile separatiste cecene au devenit din ce în ce mai radicalizate şi

fragmentate, Şamil Basaev şi sprijinitorii lui adoptând o poziţie islamist-fundamentalistă

cerând ajutorul organizaţiilor arabe islamiste precum Al-Qaeda. O poziţie diferită a avut

Aslan Mashadov, lider cecen ucis de ruşi în martie 2005, care a căutat o soluţie negociată

a conflictului.108

105 Ibidem 106 Ibidem 107 Ibidem 108 Ibidem

Autorităţile separatiste

După asasinarea prin rachetă ghidată a preşedintelui Djokhar Dudaev în aprilie

1996 în apropiere de satul Gekhi-Chu, în timp ce vorbea la telefon cu un deputat apropiat

personal al lui Elţîn în parlamentul Rusiei, Duma de Stat, rolul de lider al separatiştilor a

fost ocupat de vice-preşedintele Zelimkhan Yandarbiyev.109 În februarie 1997,

Yandarbiyev a pierdut alegerile în faţa lui Aslan Maskhadov, fostul şef al statului major

separatist cecen în timpul primului război. Yandarbiyev a fost ulterior omorât în februarie

2004 în Doha (Qatar) de agenţi ai securităţii ruse.

„În martie 2005, Maskhadov a murit ucis de o grenadă în buncărul său din satul

Tolstoy-Yurt, asaltat de trupele ruse, funcţia fiind preluată de Abdul-Halim Sadulayev,

fost şef separatist al curţii supreme de justiţie. În iunie 2006, Sadulayev a fost omorât de

o grenadă rusă într-o casă din oraşul Argun şi a fost înlocuit de Dokka Umarov, fost vice-

preşedinte separatist, iar anterior comandant al Frontului de Sud-Vest. El îndeplineşte

funcţia de preşedinte şi în prezent”110.

Autoritatea separatistă este organizată în jurul Consiliului de Stat al Apărării,

condus de preşedintele în exerciţiu, care activează în Cecenia. El coordonează şi dirijează

planurile activităţilor de pe teren, având în subordine directă 10 comandanţi de câmp şi

un număr de unităţi mai mici.

Cu excepţia misiunilor militare majore, organizate nu mai des de 2-3 ori pe an,

sau şi mai rar, în spiritul unui război de gherilă, fiecare subunitate acţionează autonom pe

un perimetru delimitat, respectând planul general stabilit de Consiliu, dar fără a-l informa

despre detaliile operaţiunilor curente înainte ca acestea să fie îndeplinite. Decretele

preşedintelui şi deciziile Consiliului de Stat al Apărării (întrunit aproximativ o dată pe an)

au fost în ultimii ani unica sursă "legală" a separatiştilor.

Deşi participarea activă în formaţiuni pro-ruse este considerată trădare şi

persoanele mai active sunt marcate pentru eliminare, un decret al preşedintelui

Maskhadov aprobă colaborarea făţişă sau de formă din partea civililor ceceni în structuri

ale administraţiei pro-ruse, atunci când neparticiparea ar conduce la insecuritate pentru

109 o.wikipedia.org/wiki/Cecenia 110 Ibidem

familia persoanei în cauză. Pe plan extern, separatiştii sunt conduşi de ministrul lor de

externe Akhmed Zakayev, care trăieşte în prezent la Londra şi beneficiază de azil politic

în Marea Britanie din 2003, după ce tentativa Federaţiei Ruse de a-l avea extrădat fusese

respinsă din cauză că Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu permite extrădarea

în cazuri când condamnarea la moarte este posibilă sau tortura este probabilă. Zakayev

este un lider separatist moderat, ministru al culturii înainte de 1994 şi întâmplător fostul

comandant direct al actualului preşedinte Dokka Umarov în 1994-1996 şi 1999-2000111.

Asasinările lui Maskhadov şi Sadulayev au fost rezultatul unor verificări de rutină

a persoanelor considerate suspecte de a fi simpatizanţi separatişti, fără a cunoaşte că la

locuinţele acestora se aflau persoane de rang înalt în conducerea separatistă112.

Asasinarea lui Yandarbiyev a fost planificată, însă asasinii n-au reuşit să-şi menţină

identitatea ascunsă, fiind arestaţi şi provocând un grav incident diplomatic între Rusia şi

Qatar.

Asasinarea lui Dudayev a fost posibilă datorită participării în triangularea poziţiei

telefonului mobil a unui satelit SIGINT a Agenţiei de Securitate Naţională Americane, în

pofida interdicţiei legale asupra asasinărilor.

Autorităţile pro-ruse

„În timpul primului război liderii ceceni pro-ruşi îşi îndeplineau funcţiile de la

Moscova, sau de la baza militară Khankala de lângă Groznyy, situaţia de securitate de pe

teren nepermiţând nimic mai bun. În timpul celui de-al doilea război, Ahmad Kadyrov, a

ocupat funcţia de preşedinte pro-rus al Ceceniei, prin decret al preşedintelui rus Vladimir

Putin, apoi prin alegeri în octombie 2003”113.

Pe 9 mai 2004, Kadyrov a fost ucis pe stadionul de fotbal din Groznyy de

explozia unei mine amplasate sub tribuna VIP, detonată în timpul paradei militare de

Ziua Victoriei URSS în cel de-al Doilea Război Mondial. Serghei Abramov, fost ministru

de finanţe în guvernul pro-rus al Ceceniei a fost numit de către Putin preşedinte şi prim-

111 Ibidem 112 Ibidem 113 ro.wikipedia.org/wiki/Cecenia

ministru interimar114. În august 2004, Alu Alkhanov, fostul ministru de interne în

guvernul pro-rus al Ceceniei a câştigat noile alegeri prezidenţiale, contestate şi

nerecunoscute declarativ de SUA şi de Federaţia Internaţională Helsinki pentru

Drepturile Omului. În noiembrie 2005 Abramov a suferit într-un accident rutier în

Moscova şi în martie 2006 a declarat că se retrage din politica Ceceniei. Alkhanov îşi

exercită funcţia în prezent, iar fiul lui Ahmad Kadyrov, Ramzan, este prim-ministru

interimar115.

3.2. Importanţa şi locul Ceceniei în geopolitica spaţiului caucazian

Odată cu creşterea cererii de hidrocarburi, neliniştea legată de siguranţa

aprovizionării cu petrol ar putea determina un salt fără precedent a preţurilor pe piaţa

mondială. „Din ce în ce mai des vedem semne care ne arată că ascensiunea preţurilor la

petrol nu este legată numai de cerere”, explica Rodrigo Rato, directorul general al

Fondului Monetar Internaţional (FMI). „Ne confruntăm cu constrângeri tot mai mari

legate de creştere şi aprovizionare, care ar putea antrena perturbaţii macroeconomice cum

nu ne-a fost dat să mai vedem până astăzi”.116

Afirmaţia lui Kudrin „avem ... nevoie de timp şi de condiţii tehnice pentru a

pregătii această posibilitate”, a determinat reacţia ministrului francez al Finanţelor -

Thierrz Breton, care a subliniat că, în ciuda promisiunilor, Moscova nu a ratificat Carta

Energiei, un text european care ar deschide calea unei puneri sub semnul întrebării a

monopolului de care se bucură la ora actuală gigantul rus GAZPROM.

„Reprezentantul Washingtonului, John Snow, şi-a exprimat dorinţa ca Rusia să fie

primită cât mai rapid în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Trinomul energie-

finanţe-putere a fost excelent exploatat de Rusia care în ultimul an şi-a consolidat tot mai

evident poziţia faţă de ţările din Grupul G8”117.

Reuniunea din februarie 2006, organizată pentru prima dată de către Moscova, a

oferit preşedintelui Vladimir Putin prilejul de a face public faptul că, forţele armate ruse

au în dotare o rachetă imbatabilă. De fapt, Recordurile înregistrate de preţurile petrolului

114 Ibidem 115 Ibidem 116 Rizea, M., România şi noile provocări ale începutului de mileniu, Sesiunea de comunicări ştiinţifice U.N.Ap., 2006. 117 cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/sesiune_aprilie_2006.pdf

în ultima vreme i-au permis Rusiei să-şi achite aproape integral datoriile din perioada

Uniunii Sovietice, să asigure o creştere a PIB-ului de aproape 7 %, şi a veniturilor

cetăţenilor mai mare decât în China118.

Moscova a demonstrat că are o nouă armă imbatabilă pentru moment: energia. O

armă deocamdată fără antidot şi greu de contracarat. Vestita infanterie călare cazahă,

temutele divizii de blindate şi chiar neîntrecutele rachete intercontinentale cu focoase

multiple sunt de domeniul trecutului în planurile strategilor de la Moscova.

Economia statelor Uniunii Europene se bazează pe electricitate şi pe hidrocarburi.

Rusia demonstrează că ştie să speculeze eficient această dependenţă: rezervele de gaze

naturale şi petrol au devenit arma strategică în relaţia cu Uniunea Europeană.

Recent, diplomatul moscovit Serghei Lavrov, le-a spus, cu sarcasm, omologilor

occidentali: „nu vrem să intrăm în nici o Cartă Energetică. Dacă e aşa bună Carta voastră

energetică, atunci disciplinaţi-i cu ea pe cei care vă întrerup aprovizionarea cu

hidrocarburi - adică Ucraina şi Belarus”119. Falsificând adevărul prin omisiune,

diplomatul rus a uitat să spună că Minsk-ul şi Kiev-ul au închis parţial conductele la

impulsul Moscovei, care joacă la două capete - fostele state sovietice care “o iau razna”

către Uniunea Europeană se trezesc că le cresc, peste noapte, preţurile la hidrocarburi.

Moscova a schimbat tactica în momentul când a conştientizat că joaca de-a

rachetele nucleare a devenit prea costisitoare. Uniunea Europeană ar trebui să fie umbrela

de vreme rea pentru statele mici. Lucrurile nu stau însă deloc aşa: cei mari din Uniunea

Europeană îşi urmăresc propriile interese. Discret, cum se procedează de obicei în

diplomaţie, Rusia a dat de înţeles mai marilor europeni că o independenţă acordată în

KOSOVO, trezeşte nostalgii, dar şi iritare în Transnistria. La Tiraspol, se joacă deja

fotbal cu craniile soldaţilor români căzuţi în al Doilea Război Mondial, iar reacţiile lumii

civilizate întârzie încă120.

„Este tot mai evidentă apropierea dintre Germania şi Rusia. După ce i-a făcut

cadou cancelarului Schröder o conductă de gaze prin Baltica, Putin l-a angajat pe acelaşi

118 Ibidem 119 Ibidem 120 ibidem

Schröder la GAZPROM”121. Angela Merkel se simte la Moscova ca acasă. Miza

prieteniei germano-ruse o constituie energia.

În sprijinul argumentării că prioritatea numărul unu pentru Europa este găsirea

unei alternative energetice, este faptul că GAZPROM vinde unor ţări gazul la preţul de

120 de dolari pentru mia de metri cubi, altora - la preţul de 220 dolari, de 180, de 260 sau

de 300 de dolari.

Câteva precizări se impun. Identificarea unor trasee alternative de energie este

vitală atât pentru economia europeană cât şi pentru stabilitatea şi configuraţia politică a

regiunii. În acest sens sunt necesare însă câteva consideraţii adiacente, astfel:

- Rusia promovează o politică foarte activă în scopul adâncirii dependenţei

Statelor europene faţă de resursele sale de energie;

- Jocul geopolitic este folosit şi ca mijloc de presiune politică. Conflictul dintre

Ucraina şi Rusia pe tema preţului gazelor naturale a determinat o criză majoră socială

care a antagonizat societatea ucraineană şi a reaşezat forţele de pe scena politică.

Rezultatul, prin victoria forţelor pro-ruse sunt un semnal dur dat democraţiilor vestice

care ar fi trebuit să ducă o politică mult mai activă în această zonă. Ucraina riscă, în acest

mod, să tergiverseze procesul de aderare la structurile euroatlantice, dar şi să se întoarcă

în zona gri a oligarhiilor pseudo-comuniste;

- în orice calcul geopolitic nu trebuie exclusă Turcia şi pretenţiile ei de aderare la

Uniunea Europeană şi care în considerarea unor trasee alternative nu mai doreşte să fie

ţară de tranzit, ci să se poziţioneze ca re-seller. Este oportun în acest context proiectarea

unei alternative off-shore care să unească Georgia şi România prin Marea Neagră. O

asemenea alternativă, chiar dacă ar fi mult mai costisitoare, pe termen lung este mult mai

avantajoasă şi presupune şi dezvoltarea unui parteneriat strategic româno-georgian122.

Dincolo de declaraţiile politice, se poate observa că Rusia are în Cecenia un

interes specific şi anume petrolul. Luptele din micul stat caucazian sunt cauzate de voinţa

Rusiei de a-şi afirma supremaţia în zonă. O scurtă privire asupra hărţii rutelor de ţiţei şi

gaze dă dimensiunea importanţei surselor de petrol şi gaze pentru întregul mapamond.123

121 cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/sesiune_aprilie_2006.pdf 122 Ibidem 123 Rizea, M: Rizea, Eugenia, Petrol, Dezvoltare şi (În)securitate, Editura SIPG, Bucureşti, 2007, Cap. 10.

Cazul implicării Rusiei în Cecenia este doar un episod ce în spaţiul geopoliticii mondiale

actuale.

Mai mult Rusia este o federaţie, extinsă din Estul Europei pînă spre Japonia, de la

Cercul Polar până la deşerturile Asiei Centrale. Autoritatea centrală este difuză în unele

spaţii ruseşti, iar diverselor republici şi regiuni autonome li se adaugă o populaţie cu un

mare grad de eterogenitate etnică. Doar autoritatea deplină a puterii centrale ţine unit

acest conglomerat heteroclit. Defecţiunea unei republici (ca Cecenia) ar fi un stimulent

pentru celelalte.

Concluzii

Jocurile geopolitice ale Rusiei sunt poate mai greu de desluşit şi anticipat în

detaliu, dar interesele Rusiei în domeniu sunt clare şi, ca atare, şi mişcările ei pe fond

sunt previzibile. Rusia nu poate să nu-şi folosească imensele resurse de petrol si gaze -

singurele serioase la dispoziţia unei ţări europene - pentru a-si realiza si interesul politic

în zonă şi pe plan geostrategic. Rusia poate fi considerată doar un exportator de purtători

de energie, folosind aceste exporturi si ca vector politic124. Cu cat economia Rusiei se

aşează şi se dezvoltă, cu atât mai puţin Kremlinul va fi dispus să vândă energie, să fie

furnizor al unei Europe practic zero din punct de vedere energetic. Europenii, fie din Est,

fie din Vest, vor trebui sa plătească un preţ pentru hidrocarburile din Rusia. Si nu va fi

vorba doar de preturile mereu mai înalte ale acestora.

Interesele globale ale Rusiei sunt de asemenea foarte clare in legătură şi cu mai

marile resurse din zona Caspicii, singurele care le pot concura pe cele proprii in

trimiterea către Europa. Rusia a încercat şi încearcă din toate puterile ca aceste resurse sa

nu ajungă in Europa evitând un control rusesc, mai ales că pentru a ajunge in Europa

trebuie sa tranziteze fie Rusia, fie zone precum Marea Neagra sau ţări limitrofe pe care

Rusia le considera ca făcând parte din sfera ei de maxim interes strategic125.

Este lesne de înteles de ce Rusia nu doreşte sa semneze Carta Energiei, care ar

obliga-o, măcar ca principiu, sa dea asigurări, pe de o parte, de furnizare continua si, pe

de alta parte, de tranzitare a teritoriului rusesc pentru hidrocarburile caspice.

„După 70 de ani de comunism, Rusia s-a adaptat rapid la regulile economiei

capitaliste si, in ultima instanţă - preluând exemplul chiar al capitalului occidental -

pretinde pentru capitalul sau participaţii in economiile europene, in schimbul

aprovizionării cu energie. Doar Germania pare sa se fi arătat dispusa sa ofere aceasta

deschidere pentru capitalul rusesc si, nu întâmplător, dincolo de reluarea unor înţelegeri

politice istorice, Germania se bucura din partea Rusiei de cele mai concrete asigurări de

aprovizionare cu gaze naturale. O conducta de sub Marea Baltica va aproviziona direct

Germania, spre disperarea Poloniei. Si tot felul de intermediari ruso-germani se ocupa de

124 http://www.revista22.ro/html/index.php?art=3270&nr=2006-12-01 125 Ibidem

preluarea gazului rusesc pentru ţări din Centrul si Estul Europei, inclusiv România”126.

Spre deosebire, de pilda, de Marea Britanie, care a făcut tot posibilul sa blocheze

preluarea de către Gazprom a principalei companii britanice de distribuţie a gazelor,

Germania a încuviinţat o participaţie de 50% a Gazprom intr-o companie care va distribui

gazul rusesc si care va avea drept de furnizare din Germania a gazului rusesc si către alte

ţări europene.

În acest context, general privind, se poate spune că petrolul este miza actuală a

luptelor din Caucaz. Cecenia, ca exemplu concret, este interesantă din punctul de vedere

al unei mari puteri mondiale, Rusia, mai ales datorită bogăţiilor sale şi a poziţiei

geostrategice. Războaiele din Cecenia, mai mult decât resurse, au cătat să impună

autoritatea rusească într-un spaţiu de la „marginea” Federaţiei Ruse, să dea un exemplu

că autoritatea puterii centrale ruse încă mai are ceva de spus din punct de vedere militar,

politic şi geostrategic.

126 ibidem

Bibliografie

Lucrări publicate

Anastasiei, Traian, Consideraţii privind corelaţia „securitate - economie”, în

volumul Seminarului cu participare internaţională al CSSAS „România - membru al

Alianţei Nord-Atlantice”, 3-4 iunie 2004, Ed. U.N.Ap., Bucureşti, 2004,

Asmus, Ronald D., Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig (eds.), O nouă strategie

euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale

„Nicolae Titulescu”, Bucureşti. 2004

Brzezinski, Zbigniew Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele

sale geopolitice: Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 2005

Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

internaţională în epoca de după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000

Cheterian, Vicken „«Revoluţia portocalie» îşi pierde culoarea“, Le Monde

diplomatique - ediţia română, septembrie 2006.

Critical Security editat de Keith Krause şi Michael C. Williams, Minneapolis:

Borderlines, University of Minnesota Press, 1997

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Academia română. Institutul de

lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti: Ed.II „Univers enciclopedic”

Domenique D. Sécurité în Dictionnaire de stratégie, sous la dir. Thierry de

Montbrial, Jean Klein Paris, 2000

Eisenbaum, Boris Guerres en Asie centrale, Luttes d’influences, pétrole,

islamisme et mafias, 1850-2004, Grasset, Paris, 2005.

Frunzetti, Teodor Solutionarea crizelor internationale, Editura Institutul

European 2006

Giacomo L. The Economic Content of Security în Jurnal of Public Policy, vol. 8,

nr. 2, 1989.

Guillet, Jérôme Gazprom, partenaire prévisible: relire les crises énergétiques

Russie-Ukraine et Russie-Belarus, Russie. NEI.Visions nr. 18, martie 2007, IFRI.

Hartland-Thunberg P. National Economic Security: Interdependence and

Vulnerability în volumul Frans A. M. Alting von Geusau, Jacques Pelkmans (eds.),

„National Economic Security”. Tilburg, John F. Kennedy Institute, 1982

Hopkirk, Peter The Great Game, On secret service în Central Asia, Oxford

Universty Press, New York, 1991.

Idem, Révolutions en trompe-l’oeil à l’Est“, Le Monde diplomatique, octombrie

2005.

Kolodziej, Edward A.Securitatea şi relatiile internationale, Editura Polirom 2007

Kristof, Ladis The Origin and Evolution of Geopolitics, în "The Journal of

Conflict Resolution", march, 1960, vol. IV.

Lacoste, Yves Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, 1993.

Levine Steve The Oil and the Glory: The Pursuit of Empire and Fortune on the

Caspian Sea, Random House, New York, 2007.

Manafu A. Securitatea naţională şi războaiele economice în „Gândirea Militară

Românească”, nr. 2/1998. – pp. 4-19.

Manualul NATO. Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001

Miroiu, Andrei Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relatii

Internationale, Editura Polirom 2006

Natalia, Albu Influenţa procesului de globalizare asupra securităţii naţionale a

Republicii Moldova, Chişinău 2007

Nouschi, Andre Petrolul şi relatiile internationale din 1945 până în prezent,

Editura Institutul European 2007

Paillard, Christophe Alexandre Gazprom: mode d’emploi pour un suicide

énergétique, Russie.NEI.Visions nr. 17, martie 2007, IFRI.

Pîntea I. Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru interesele

naţionale de bază ale Moldovei.în Securitatea şi apărarea naţională a Republicii

Moldova. ARC: Chişinău, 2002.

Pounds, Norman Introduction la "Political Geography", Second Edition, McGray,

New York, 1972.

Puscas, Vasile Relatii Internationale/Transnationale, Editura Eikon 2007

Rizea, M: Rizea, Eugenia, Petrol, Dezvoltare şi (În)securitate, Editura SIPG,

Bucureşti, 2007,

Sullivan, P. O. Geopolitics, St. Martin's Press, New York, 1986

Tobă F „Decizia politică şi securitatea naţiunii”, Ed. Licorna Bucureşti 2003

Toma A. Globalizarea: provocări, riscuri şi pericole. Chişinău, 2005

Vladoiu, Ion Descifrarea conflictelor internationale, Editura Antet 2006

Waltz, Kenneth Teoria politicii internationale, Editura Polirom 2006

Wolfers A. Discord and Collaboration: Essays on International Politics,

Baltimor (Md.) Jons Hopkins University Press, 1965

Website-uri

http://cssas.unap.ro/

http://english.peopledaily.com.cn/

http://gv3.com/

http://ro.wikipedia.org /

http://ssas.unap.ro

http://wapedia.mobi

http://www.bbc.co.uk

http://www.bogdan-george-radulescu.ro/

http://www.brookings.edu/

http://www.csis.org/

http://www.dieoff.com/

http://www.geotimes.org/

http://www.globalpolicy.org/

http://www.infopolitic.ro/

http://www.izvestia.ru/

http://www.moldova.org

http://www.monde-diplomatique.ro/

http://www.nato.int/

http://www.naturalist.com

http://www.ng.ru/

http://www.ng.ru/

http://www.osce.org

http://www.romania.mid.ru/

http://www.sfin.ro/

http://www.studiidesecuritate.ro

http://www.un.org/

http://www.ziua.ro/